TEATRUL TV – TELEVIZIUNEA PUBLICĂ ( TVR 2 )

UN PROIECT CULTURAL AȘTEPTAT, HAOTIC APLICAT

PRECIZĂRI NECESARE

         Vreme de cinci decenii, teatrul tv. a produs spectacole memorabile rămase în arhiva sa și reprogramate din când în când și  în prezent , fie pe TVR 1 ,TVR 2 sau decedatul canal Tv Cultural. Teatrul tv a fost o realizare incontestabilă a televiziunii publice în timpul când era supusă cenzurii comuniste. După ’89, producțiile teatrului tv au apărut sporadic în grilă. În sfârșit, în ocombrie 2013 postul public căruia îi plătim lunar și o taxă pe factura la energie electrică, lansează proiectul teatrului tv, ce până acum, se dovedește a fi haotic conceput prin oferta prezentată.

           Teatrul tv este un demers special, aflat între teatrul pe scenă și film, datorat și capacităților tehnice ale televiziunii aplicate convenției teatrale obișnuite. Surprinderea în imagini a unui spectacol beneficiază de operatori specializați pentru acest gen de “emisiune” teatrală, de profesioniști ai montajului în selectarea planurilor de joc – generale și prim planuri, modalități esențiale pentru reușita unui spectacol de teatru tv. Locul acțiunii, decorul, costumele, machiajul sunt de asemenea puncte importante pentru transmiterea convingătoare pe micul ecran a unui spectacol de teatru. Conceptul regizoral și actorii rămân firește, cele mai importante elemente ale acestui demers, necesar a fi speculat însă, de profesioniștii tehnicii televiziunii. Peste toate, un proiect de teatru tv trebuie să dezvolte un repertoriu special. Cui se adresează teatrul tv? Marelui public, și în principal spectatorilor care stau comod acasă , nu merg la teatru, vizionează telenovele sau alte emisiuni, celor cu un nivel cultural mediu. Acestui public reprezentațiile teatrului tv trebuie să îi ofere un repertoriu informativ cultural, să nu mai spunem și educativ.

            Dacă astăzi postul public nu mai este supus cenzurii “epocii de aur”, se simte totuși în repertoriul actualului proiect, prezența … cenzurii financiare, dar și o mentalitate vechie alăturată unor interese particulare. Postul public se vaită de lipsa fondurilor, dar … realizează o sumedenie de emisiuni de așa zis divertisment, penibile, cu “vedete” de carton, în care firește, investește fonduri, rezultatul fiind o audiență minoră. Pentru repertoriu, teatrul tv apeleză la preluări din teatrele instituționalizate, la nimereală. Sunt necesare și aceste preluări efectuate însă, în urma unei selecții riguroase din cele cu adevărat valoroase, ce pot deveni documente de arhivă pentru istoria teatrului nostru. Se știe că teatrul este o artă efemeră, spectacolele mor când nu mai sunt prezentate publicului, teatrul tv poate salva pe cele remarcabile. Dacă are cine să urmărească selectarea valorilor?! Și din nou, subliniem că și preluarea unui spectacol în repertoriul teatrului tv are nevoie de o echipă tehnică de specialiși.

DEBUT NECONVINGĂTOR

         Selecția titlurilor pentru un repertoriu cu pretenții culturale a fost lipsită de consistență. Acest proiect generos ca intenții s-a lansat prin difuzarea unor spectacole preluate din teatre: “Regina mamă” (Teatrul Național “I.L.Caragiale”), “Chinezii” (Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova), “Furtuna” (Centrul Cultural UNESCO “Nicolae Bălcescu”), “Actorul” (Teatrul Masca), comentate la data premierii. Printre ele s-a strecurat, în sfârșit, și o producție proprie a postului public, “Hedda Gabler”. Să alături pe Shakespeare (“Furtuna”) și pe Ibsen  (“Hedda Gabler”) lui Michael Frayn (“Chinezii”), Manlio Santaneli (“Regina mamă”), să uiți de Caragiale, denotă însă, nepricepere repertorială.

Debutul proiectului cu “Regina mamă” în două episoade, ar fi avut poate drept motivare respectul față de o mare doamnă a teatrului nostru, Olga Tudorache , căruia îi era dedicat spectacolul naționalului bucureștean. Piesa nu servea totuși, linia culturală a unui astfel de proiect. Nici “Actorul” pe un scenariu și în regia lui Mihai Mălaimare, personalitate de valoare a teatrului specializat în  pantomimă, nu se integra pretențiilor teatrului tv. Ambele reprezentații se puteau difuza, după ce teatrul tv își cucerea și cultiva publicul pentru un  target cât mai numeros. “Chinezii” este o comedie apropiată de teatrul bulevardier! “Furtuna” e un apreciat experiment , excelent conceput de regizorul Victor Ioan Frunză, dar experimentul își află cu greu un loc pentru atragerea telespectatorilor străini de tendințele novatoare ale mișcării teatrale. Toate aceste preluari din teatrul curent erau prezentate pe micul ecran stângaci, ca pe o scenă oarecare, filmarea și montajul fiind jenante. Prin aceste preluări se arătă că acest proiect nu beneficiază de un management cultural cum se cuvine a activa la postul public de televiziune.

         Discutabilă rămâne și prefațarea fiecărui spectacol difuzat, de către meșterul Radu Beligan. Întâlnirile cu domnia sa sunt prețioase, dar la fiecare reprezentație dânsul citește eseuri personale despre artă ce nu au nicio legătură cu spectacolul care urmează a  fi difuzat. Radu Beligan prezintă o lecție culturală generală, dar  neatractivă pentru telespectatorul din … Ciorogârla care se uită la postul piblic. Nu îl provoacă să urmărească spectacolul programat.

“HEDDA GABLER”

        

Ilinca Goia (Hedda Gabler)

În sfârșit, postul public a produs un spectacol de teatru tv!!! Sub aspectul tehnic al filmării și montajului, “Hedda Gabler” în regia lui Dominic Dembinski este exemplar condus pentru convenția teatrală necesară acestui gen special de teatru. Alegerea repertorială servește un astfel de proiect cultural de anvergură, distribuția reunește nume prețuite ale scenei. Spectacolul alege calea unei  adaptări  după Ibsen, dar discutabil rămâne conceptul regizoral, dornic de originalitate în tratarea piesei lui Ibsen.

         Scrisă cu mai mult de o sută de ani în urmă, “Hedda Gabler” consolida linia teatrului psihologic. Confruntarea dramatică dintre mediocritate și valoare, dintre ambiții, orgolii și realitate, se înfăptuiește prin personaje în profunzime definite psihologic. Regizorul Dominic Dembinski conduce textul și ilustrarea sa spre contemporaneitate. Forțează motivarea ambiguu în special pentru  reflectarea ambițiilor, dorințelor Heddei ca urmașă a unui general …  nazist. Ibsen trata această influență asupra Heddei a tatălui militar pentru argumentarea psihologică a eroinei în autoritatea sa, fără a îi atribui generalului apartenența la o ideologie anume. Nu mai discutăm că nazismul nici nu exista la data scrierii piesei. În spectacol influența generalului decedat este aplicată exagerat.

Tabloul său plasat în fundal domină atmosfera reprezentației,ca și intervențiile cu imagini filmate în care generalul (Valentin Popescu) se află în preajma unei case distruse. Se accentuează ideea originii naziste a tatălui . Intervin o serie de filmări bine venite pentru teatrul de televiziune, ca și cele referitoare la familia lui Tesman, soțul Heddei, numai că acelea cu generalul nu își găsesc substanță în scriere. Se insistă în imagini pe pistoalele Heddei, moștenite de la tată, dar personajul nu se va sinucide, în final, pentru că acesta ar fi fost general nazist.

Imagine generală a decorului

Haosul casei ce trebuie renovată în care se mută Hedda alături de Tesman este compus exagerat prin decor,  sprijinit și prin costumele eroinei , ca și prin schimbările inutile de peruci pentru sublinierea ambiguității atitudinilor sale. Imaginea scenografiei vrea a servi ideea originală a regizorului că Hedda este victima influenței tatălui general nazist care a devastat în război lumea.

         Regizorul lucrează atent cu actorii pentru ca jocul lor să fie filmic, cu măsură a expresiei. Ilinca Goia compune admirabil personajul Hedda Gabler, peste efectele regizorale inutile, se transpune în femeia nevrotică, ambițioasă, care trăiește interior drama profundă a eșecurilor personale din viață, din iubire. Este ironică, are forță, dar dublează stările prin sugerarea nefericirilor intime.

Ilinca Goia (Hedda Gabler) și Adrian Titieni (Tesman)

Excelent interpretează Adrian Titieni  pe Tesman, soțul cu pretenții intelectuale modeste, dar dornic de parvenire. Actorul susține la nuanță relațiile cu fiecare partener. Demeter Antal în asesorul Brack, șantajist, de asemenea este remarcabil prin descifrarea cu minuție a relațiilor cu Hedda și cei din preajmă. O surpriză plăcută este apariția actriței de comedie, Rodica Popescu Bitănescu în mătușa lui Tesman, o femeie naivă, marcată dramatic de problemele familiei. Încadrează în explozii exagerate nemulțumirile lui Lovborg, intelectualul îndrăgostit de Hedda al cărui destin eșuează, Claudiu Bleonț. În primele scene surprinde atent stările personajului, ca apoi să îl dezvolte simplist. Completează corect distribuția Ana Ioana Macaria (doamna Elvsted) și Ruxandra Sireteanu (Berte).

         Spectacolul lui Dominic Dembinski prezentat în două episoade, deține calitățile conceperii unui reprezentații de teatru tv. Regizorul  folosește abil posibilitățiile tehnicii necesare unui astfel de gen prin filmări și montaj. Adaptarea însă a scrierii lui Ibsen prin suprasolicitarea ilogică a prezenței generalului devenit un nazist, sfărâmă o parte din substratul psihologic al piesei. “Hedda Gabler” poate fi considerat un spectacol experiment, ce pentru telespectatorul de astăzi, preocupat de problemele curente existențiale, provoacă greu emoție prin încărcarea artificială a sensurilor sale majore.

         După “Hedda Gabler” teatrul tv a mai prezentat în această săptămână,  … un filmuleț cu pretenții al Casei de Producții tv, “Efectul Genovese”, scenariu și regia aparținând lui Jon Gustin. Motivul ajungerii sale în proiectul teatru tv ar fi fost că scenariul pornea de la o piesă a Alinei Nerega, având drept temă principală un posibil conflict într-o familie dintre fată și părinți; tânăra află că tatăl prețuit a fost turnător la securitate. Această temă gravă prin conflict,  replică și imagine, prin monologul coșmar al fetei, era confuz redată de către scenaristul și regizorul, Jon Gustin. Absența motivațiilor conflictului domina filmulețul. De pildă, se comunică spre final, că fata descoperă din dosarul de turnător al tatălui, că mama leșina în momentul … orgasmului. Astfel regizorul motivează scena erotică din debutul filmulețului cu leșinul fetei , pe imaginea sa dezbrăcată fiind anunțată distribuția ! Fata ar fi moștenit mama în comportament, care a avut în tinerețe și un accident pe linia de metrou; la final, fata revoltată de descoperirea că tatăl a fost informator, se va sinucide pe linia de metrou ! Îndrumarea actorilor de către regizor, îi dezavantaja pe aceștia în definirea personajelor.

         Teatrul tv este un proiect lansat de două luni de zile, dar aplicarea sa până acum, denotă practicarea unui repertoriu ales la nimereală. Păcat! Desigur, se află la început de drum, numai că deocandată, drumul se dovedește … a nu fi asfaltat !

         

“ CONTRA PROGRESULUI “ - LABORATORUL DE NOAPTE ( TEATRUL BULANDRA )

UN REMARCABIL SPECTACOL AL TINERILOR INDEPENDENȚI

La ediția trecută a Festivalului Național de Teatru, un juriu desemnat de Asociația Internațională a Criticilor de Teatru, acorda premiul “Tânără speranță”, actriței Ioana Manciu pentru rolurile dintr-un spectacol de excepție “Jocuri din curtea din spate” în regia lui Bobi Pricop, comentat pe acest blog. După un an de relativă tăcere, tânărul regizor revine în forță, alături de o parte din echipa spectacolului său de debut “Jocuri din curtea din spate” de la Teatrul Act și oferă “Contra progresului”, o imprsionantă “fabulă” cu intenții suprarealiste despre “întunericul” care ne amenință ca rezultat al “progresului” societății prezente. Alege cu inteligență o piesă din trilogia dramaturgului catalan Esteve Soler, personalitate la ordinea zilei în repertoriul european. Trilogia sa cuprinde “Contra progresului”, “Contra iubirii” și “Contra democrației”, titluri provocatoare. Stilul scrierii lui Esteve Soler este apropiat de cel al suprarealismului și beneficiază de traducerea apreciabilă a Luminiței Voina-Răuț. Toate piesele trilogiei redau fiecare, șapte povestiri avertisment.

Regizorul Bobi Pricop realizează o remarcabilă descifrare și ilustrare teatrală într-un spectacol aparent minimalist, baza sa fiind exprimarea sensurilor prin interpretarea actorilor. Scenografic, Rodica Știrbu rezumă imaginea la patru scaune albe pe rotile, într-un spațiu de joc tern sub aspectul culorii, în fundalul spațiului neconvențional oferit de mica sală a “Laboratorului de noapte”, fiind așezați câțiva saci de gunoi ce ascund accesoriile strict necesare pentru a indica transformăriile în numeroasele personaje active din cele șapte “povestiri”. Sunt o înșiruire de fapte obișnuite, cu tentă absurdă, surprinse din existența prezentă, sufocată, dependentă de rezultatele progresului ce degradează comunicarea umană și produce victime. Scenografia bine gândită își are tâlcurile sale servind conceptul regizoral.

Personajele sunt oameni ce ajung a se deplasa rapid doar pe scaunele cu rotile ale … “progresului”, ca în final, umanitatea distrusă să aducă personajul animal absurd, o focă în două picioare, un monstru distrugător de vieți din fașă. “Morala” avertismentului atenționează că “progresul” astfel perceput, duce la “întunericul” ființei umane. Ca replică “întunericul” separă fiecare conflict, fiind și cuvântul de sfârșit al reprezentației. Bobi Pricop manevrează inventiv, credibil ca regizor o vizualizarea teatrală aparent simplistă , pentru a evidenția sensurile majore ale poemului-fabulă propus de Esteve Soler, prin forța actorilor. Sunt rari acei regizori care pot realiza o astfel de performanță cu mijloace directe de expresie pentru sublinierea scenică a subtextului major al unei piese.

Ioana Manciu, Aida Avieriței, Vlad Pavel și Ceazr Grumăzescu schițează în esență mai multe personaje desprinse din realitatea curentă. Reușesc strălucit adaptarea la convenția deschisă, rapidă a transformării doar prin câteva accesorii și interiorizare credibilă în creionarea tipologiilor, împinsă în unele cazuri spre caricatură sau chiar grotesc. Un povestitor – Ioana Manciu, apreciabil “dirijor” al acțiuii -, precizează faptele de viață prin care trec personajele, surprinse din diverse medii sociale. Se prezintă mai întâi un cuplu dependent de programele tv difuzate de un televizor de ultimă generație, ce se trezește în preajmă cu un copil negru desprins din documentarul urmărit. Personajele sunt remarcabil compuse prin reacții de Aida Avieriței, Vlad Pavel și Cezar Grumăzescu. Urmează apoi o radiografie sinistră a indiferenței umane prin tânăra care vrea să vadă cum moare un om călcat de  tramvai. Atent definește Ioana Manciu tipologia unui astfel de personaj, prezent în realitatea deteriorată uman astăzi. Ne vom întoarce apoi, la surprinderea efectului progresului tehnic al calculatorului, datorat și “mărului” lui Steve Jobs, ce devine un “măr” uriaș care ocupă livingul unei familii dependente de prezența sa. Aida Avieriței și Cezar Grumăzescu definesc esența unor astfel de personaje care rezumă comunicarea cuplui la cunoscutul “măr”. Vom urmări și cum șeful unei corporații – cu precizie definit de Vlad Pavel -, vrea să inventeze o nouă religie pe care o explică prietenului său, caracterizat în amănuntul expresiei de Cezar Grumăzescu.

Ce se poate întâmpla astăzi în evoluția unei căsnicii? Este o întrebare la care răspunde următorul moment. A apărut … contractul între parteneri, și Vlad Pavel în compania lui Cezar Grumăzescu reușesc impunerea excelentă a celor două tipologii atribuite. Se trece apoi la secvența dedicată învățământului, școlii. O educatoare prezintă absurd povestea Scufiței Roșii. Admirabilă este Ioana Manciu în desenul grotesc al unei învățătoare plictisite, cât și reacțiile ascultătorilor interpretați de Aida Avieriței, Vlad Pavel și Cezar Grumăzescu. Peste fiecare episod se lasă cu sens o cortină neagră a luminii, ultimul fiind cel moralizator al constatării degradării umane sub toate aspectele, prin apariția acelui animal ciudat , cândva o focă. Actorii sunt formidabili prin modul în care ilustrează lumea căreia îi aparțin și în care progresul poate ucide umanitatea, comunicarea individului. Fiecare actor pentru o altă tipologie abordează o altă cale a expresiei.

“Contra progresului” se înscrie în rândul spectacolelor remarcabile, puține e drept, ce propun inovație în convenția teatrală cu sens credibil major. Este reușita unei tinere echipe de independenți care în mod sigur vor mai propune și alte surprize demne de apreciat.

P.S. Ca replică se pare pentru Festivalul Național de Teatru (FNT) s-a inițiat imediat prima ediție a Festivalului Național de Teatru Independent (FNTI) în perioada 4 – 10 noiembrie. FNTI a fost rezultatul colaborării între Fundația Godot, activă în mod special în domeniul teatrului independent cu spectatorii la mese și Centrul Cultural al Artelor din sectorul III, o instituție finanțată de primăria respectivă. Au fost selectate 13 spectacole pentru concurs și 27 pentru secțiunea off din diferite stagiuni, fără un regulament solid definit. Spectacolul comentat mai sus nu a intrat în programul FNTI ca eveniment.

Lansarea acestui ambițios proiect a avut și o conferință de presă, moderată de apreciatul realizator tv, Cătălin Ștefănescu. S-a încercat a se defini teatrul independent, dar … în acest context nu s-a reușit ! Mulți dintre invitați și din juriul competiției independente cu sprijin de la primăria sectorului III, dovedeau că rar au urmărit un spectacol al teatrului independent. Erau însă, plini de entuziasm și promisiuni ! Au absentat de la această dezbatere încropită, Marcel Iureș , inițiatorul teatrului independent prin Teatrul Act, Gianina Cărbunariu, o valoare afirmată prin teatrul independent și alte personalități cu adevărat implicate în această mișcare de viitor căreia îi este necesar un sprijin legislativ, cum funcționează în Uniunea Europeană. Sprijinul sectorului III în FNTI poate fi demn de apreciat, sperăm că fără substratul unor interese specifice instituțiilor finanțate de stat în scop servil propagantistic, cum s-a arătat și pe diverse canale tv, fără a se mai aminti măcar de cei remarcați în aceast festival fragil dedicat independenței.

Teatrul independent merge însă înainte, îndiferent de specularea prezenței sale de către unele instituții beneficiare de finanțare publică! Dovadă sunt actualele premiere ce animă novator,  cu adevărat prin experimente reușite viața noastră teatrală.

FINALĂ, FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU (FNT) – EDIȚIA XXIII (25 octombrie – 3 noiembrie)

OBSERVAȚII – TENDINȚE DEMNE DE INTERES

         Am oferit mai jos, un “jurnal” zilnic al sărbătorii teatrului nostru FNT, ediția XXIII, proiect al UNITER, o ediție reușită, care în ciuda condițiilor financiare precare și a repertoriului anual sărac în propuneri, a selecționat prin directorul artistic, Alice Georgescu, spectacole demne de luat în seamă, discutabile însă unele, ca soluție teatrală. Din programul bogat în manifestări conexe, au fost comentate doar spectacolele selectate, 18 din cele 21 de propuneri, unele analizate la data premierii pe acest blog. Comentariile, ca și selecția, pot fi acuzate de subiectivismul firesc pentru oricine, spectator sau persoană avizată în domeniu.

  Concluziile rezultate ne indică tendințe novatoare apreciabile pentru mișcarea noastră teatrală.

         TEATRUL SOCIAL apare ca o tendință necesară. Activă și în “teatrul document”, Gianina Ccărbunariu s-a remarcat prin “SOLITARITATE”, pe scenariul personal. S-a alăturat acestui drum și “BEZNĂ DE MINĂ” o piesă de Csaba Szekely în regia lui Aba Sebestyen. Spectacolele erau dedicate actualității.

         DRAMATURGIA CLASICĂ MEREU ACTUALĂ. “Adaptări” inteligente la contemporaneitate sau tratări inventive ale unui text din secolul XX, trecut în rândul valorilor dramaturgiei, au uimit prin forța creatoare a regizorilor. Considerăm că s-au detașat “PESCĂRUȘUL” de Cehov în regia lui Yuri Kordonsky, “NĂPASTA” de Caragiale, în regia Radu Afrim, “AVARUL” de Moliere în regia lui Laszlo Bocsardi și “UN TRAMVAI NUMIT DORINȚĂ”, regia Andrei și Andreea Grosu.

         PAMFLETUL POLITIC poate fi un gen nou în teatru, chiar dacă apelează drept pretext la o piesă clasică. Regizorul Tompa Gabor a aplicat această tendință pe piesa “Conul Leonida față cu reacțiunea” de Caragiale în spectacolul deosebit, “LEONIDA GEM SESSION”.

         LEGENDELE SCENEI rămâne o secțiune culturală necesară festivalului, chiar dacă din motive obiective au absentat în ultimul moment, reprezentații dedicate personalității Marianei Mihuț. Secțiunea s-a rezumat numai la “TROIENELE” în regia lui Andrei Șerban, cu adevărat un spectacol memorabil.

         FNT a demonstrat că de inovații teatrale nu ducem lipsă, chiar dacă funcționează încă, o “criză” reală și în afirmarea unor nume tinere de regizori. Spectacolele citate au dovedit că servesc calea inovației teatrale motivat prin dramaturgia aleasă și expusă provocator, cu atractivitate pentru stăpânul teatrului, Marele Public.

“ ADAM ȘI EVA “ – TEATRUL NAȚIONAL din TIMIȘOARA (FNT)

         UN KITSCH

         Ambiția de a integra în repertoriul unui teatru național dramatizarea unui roman din planul doi valoric, chiar dacă aparține lui Liviu Rebreanu, este discutabilă mai ales prin tematica sa. În prezentul unei societăți frământate de transformări și multiple probleme sociale, dramatizarea romanului “Adam și Eva” are drept tematică, iubirea motivată prin … reîncarnare ! Spectacolul a fost selectat la secțiunea “Creatori și teatre în spectacol”.

         Regizorul Alexander Hausvater încearcă să dramatizeze “Adam și Eva” , un roman special, scris cu pretenții filosofice în 1925,  , primit cu rezervă de critică și la apariție. Se propune istoria căutării iubirii a unui cuplu arhetipal, Toma și Ileana, în scriere, ce se regăsește mereu pe diverse meridiane sub alte nume, în șapte etape istorice, total diferite, din trecutul îndepărtat până în peroiada interbelică de la noi. În fiecare epocă apare un alt conflict, simplist conceput, dictat de diverse condiții sociale. Ideea ce reunește aceste secvențe istorice, ar fi comentarea filosofică a căutării iubirii de către sufletele unui cuplu reîncarnate, ce se regăsesc mereu, dar viața le frânge împlinirea. Nu există un conflict credibil, personajele sunt schițe minore, iar dramatizarea este expozitivă, ca și romanul. Miezul tematicii, iubirea devine un pretext minor cu adresă poate pentru un public aflat în pragul adolescenței căruia vrea a i se explica superficial că și în lumea antică sau cea medievală au existat cupluri, oamenii s-au iubit, în diferite condiții sociale. Dramatizarea fragilă în consistență , servește regia doar pentru realizarea unui spectacol … spectaculos, ca într-un teatru de revistă cu un ansamblu numeros, înveșmântat surprinzător, rezultatul fiind o reprezentație fără fior emoțional, chiar plicticoasă. Vizualizarea generală are efectul unui kitsch prin imaginile derulate.

         Fără credibilitate este relatată povestea unui cuplul - Toma și Ileana, persoane din anii ‘20 ai secolului trecut, cu un statut împlinit -, distrus prin intervenția unui personaj cu interese confuze. Un perete masiv din fundalul scenei cu multe uși și sertare, construit de Adrian Damian, scoate mereu la viață, istoria reîncarnării sufletelor celor doi și le trimite la moarte. Costumele numeroase ale Alinei Lățan vor a indica trecerea prin cele șapte etape istorice ale sufletelor respective. Cei din ansamblu și interpreții cuplului, merită felicitări pentru rapiditatea schimbării înfățișărilor, numai că imginile propuse prin costume și machiaj sunt uniforme, superficial desenate, ca pentru un ansamblu de amatori care vrea să șocheze. Personajele nu au diferențiate o minimă personalitate în funcție de rostul lor în diverse conflicte, școlărește expuse de dramatizare.

Astfel, vreme de o oră și patruzeci și cinci de minute, spectatorului i se oferă numeroase imagini surpriză cu trimitere la … Babilon, India, Egipt, Roma antică, Germania medievală, Franța revoluționară și epoca interbelică, din care cu greu poate detașa pe eroii comentariului cu pretenții filosofice. Toate aceste secvențe așa zis istorice sunt dirijate, comentate ca în poveștile minore pentru copii, de profesorul “filosof” și activa “femeie în negru”, cu intervenții ale infirmierii din spitalul unde Toma își dă sufletul. Se încearcă a se anima atmosfera prin muzica originală a lui Adrian Enescu, firavă ca efect.

 Un astfel de “ambalaj” scenografic ales de regizorul Alexander Hausvater are drept rezultat un spectacol de estradă, cu unele intervenții desprinse parcă din filme horror sau din cele de desene animate moderne. Imaginile șochează prin încercarea de a fi spectaculoase, dar intențiile de expresie sunt penibil didactice pentru a servii ideea de iubire veșnică. “Filosofarea” în gol emoțional teatral este propusă pe o scenă mare, cu restricție la numărul de spectatori. Spectacolul este realizat inutil cu eforturi financiare pentru scenografie, chiar dacă teatrul ar dispune de o companie producătoare în domeniu.

Distribuția cuprinde șaisprezece actori, care din păcate, rămân doar ca niște executanți docili ai unei propuneri regizorale ce îi folosește ca “păpuși” într-un experiment teatral cu pretenții de spectaculozitate, dar găunos în intenții. Cum se poate experimenta pe orice temă în teatru, de astă dată rezultatul este un kitsch, un spectacol teatral minor.

Neinspirat, organizatorii FNT au încheiat festivalul cu acest spectacol după care urma să se prezinte premiul Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (AICT). Au rămas în sală mai puțin de jumătate din spectatori, cei curioși. Un juriu alcătuit din Monica Andronescu (România), Ivan Medenica (Serbia) și Michel Vais (Canada) a acordat, ca și anul trecut, un premiu pentru “Teatrul de mâine”. Spectacolul distins a fost “Un tramvai numit dorință” în regia originală realizată de Andrei și Andreea Grosu, o producție apreciată și pe acest blog, a companiei independente “UnTeatru”. Dar … se pare că acest juriu nu a vizionat sau nu a înțeles traducerea spectacolului dedicat actualității, “Solitaritate” de Gianina Cărbunariu, din aceeiași secțiune.

P.S. Ultima zi a FNT, duminică , 3 noiembrie, s-a încheiat cu “BEZNĂ DE MINĂ”, “ADAM ȘI EVA”, “GARDENIA”, spectacole comentate pe blog.