TEATRUL “MARIA FILOTTI” (BRĂILA) – “IDENTITĂŢI”

UN SPECTACOL SPECIAL CU VALOARE CULTURALĂ

Se poartă experimentele, se poartă spectacolele cu pretenţii de originalitate, dar mai toate sunt găunoase în conţinutul ideatic şi emoţional. Sunt nişte făcături cu ambiţii inovatoare sub aspect estetic. Puţine sunt acele “viziuni regizorale” care atunci când părăsesc convenţia teatrală tradiţională, reuşesc să propună o altă cale, credibilă de transmitere a mesajului scrierii alese spre reprezentare , coerentă şi bogată în sensuri, captând emoţional interesul spectatorilor. Unul dintre acele puţine spctacole este şi “IDENTITĂŢI”, un colaj din şapte “schiţe dramatice” aparţinând lui Dumitru Solomon, admirabil vizualizate teatral de regizorul VICTOR IOAN FRUNZĂ.
Mai întâi, trebuie remarcată opţiunea repertorială în intenţia de a ne reaminti că deţinem dramaturgi pe nedrept uitaţi astăzi. Dumitru Solomon se află printre ei, alături de Teodor Mazilu sau Tudor Popescu ale căror scrieri au valoare dramatică şi s-au confruntat cu cenzura epocii de tristă amintire şi rămân actuale şi pentru timpul nostru, prin tematica lor. Cele şapte “schiţe dramatice” reunite în spectacolul “Identităţi” au fost scris prin anii ’70, publicate în volumul “Măşti contemporane” şi rămân “contemporane”, foarte actuale şi la începutul mileniului trei, în altă epocă decât aceea care le-a inspirat. “Schiţele” respective, în stilul limbajului teatrului absurd, redau scurte conflicte specifice vieţii curente şi sunt mai indicate prezentării în teatrul radiofonic. Dificultatea ansamblării lor într-un colaj destinat scenei este mare. Totuşi regizorul Victor Ioan Frunză a găsit inspirat calea de a le prezenta captivant într-un spectacol original. “Holul comun”, “Vânzări-cumpărări”, “Dialog fără partener”, “Pinacle”, “Orient Express”, “Superba, nevăzută cămilă” şi “Apa” sunt schiţe tragicomice, “fotografii” ale societăţii noastre, chiar şi după patruzeci de ani de când au fost surprinse. În viaţa de zi cu zi, absurdul situaţiilor mişună peste tot, e rod al minciunii, al lipsei de comunicare între indivizi, agravat şi de superficialitatea perceperii realităţii. Nu întâmplător regizorul şi-a intitulat colajul “Identităţi”. Atenţionează percutant că tot ceea ce invită să fie urmărit de spectatori în diversele spaţii ale grandiosului Teatru “Maria Filotti” pe care îl exploatează inteligent, se poate petrece, de fapt, oriunde, sunt fapte “identice” întâlnite la tot pasul. De altfel, scena aplauzelor finale se derulează în stradă pentru că tot ce am văzut în teatru, aparţine străzii, lumii noastre comune. Victor Ioan Frunză conduce excelent spectacolul în şapte spaţii de joc cu intenţia de a pune publicul faţă în faţă cu lumea căreia îi aparţine. Substanţa tragicomică a situaţiilor exprimată de scriere în limbajul absurd este abil speculată în termini realişti de regizor, care nu păcătuieşte să încarce pleonastic stilul teatrului absurd prin ilustrări teatrale similare. Vizualizarea teatrală are o tentă de ironie, de satiră ce provoacă râsul spectatorilor, dar e completată mereu de sublinierea amărăcinii, a dramatismului din subtextul situaţiilor conflictuale. Pentru primele schiţe, regizorul găseşte motivare în text ca liant al colajului să fie un convoi mortuar, grotesc, pe care îl pierde însă, spre final nemai având suport în scriere.
O contribuţie majoră la ilustrarea viziunii regizorale revine scenografei Adriana Grand. Mergând pe ideea “unui spectacol cu geometrie variabilă”, desfăşurat în mai multe spaţii de joc, de astă dată, Adriana Grand nu mai poate imagina decoruri complicate şi va folosi ingenios oferta spaţiilor spectaculoase ale Teatrului “Maria Filotti” din clădirea maiestuoasă construită în secolul XIX, conform rigorilor epocii. Punctează doar locurile acţiunii, diferite de la o schiţă la alta, prin obicte alese şi dispuse cu fantezie pentru a da o notă satirică atmosferei , de pildă în “Holul comun” sau “Vânzări-cumpărări” şi creează apoi, un decor special, provocator de senzaţii pentru subsolul întunecat, invadat de apă din ultima scenă. Costumele denotă o explozie de inventivitate specifică pentru harul acestei scenografe de excepţie, atentă întodeauna la cele mai mici detalii necesare evidenţierii personajelor şi conceptului regizoral. Contribuie la atmosfera fiecărui moment şi muzica lui Tibor Cari, remarcabilă fiind cea din “Pinacle”, interpretată la pian de Cornel Cristei.
Un alt merit al regizorului Victor Ioan Frunză se dovedeşte a fi modul în care a condus distribuţia. A lucrat cu actorii Alin Florea, Monica Zugravu-Ivaşcu, Marcel Turcoianu, Silvia Tariq, Radu Micu şi Ioana Dragu, Ionuţ Roşca, Ştefănuţ Radu, Neluţ Spălatu, Septimiu Stoica, Adi Iacov, ultimii alcătuind echipa - liant dintre cele şapte scene. Actorii sunt nevoiţi să interpreteze mai multe roluri, să treacă rapid de la un personaj la altul, iar regizorul le-a speculat capacităţile pentru a creiona cât mai divers partiturile în care i-a distribuit.
Spectacolul începe cu “Holul comun”, un scandal între locuitorii unui bloc care şi-au înghesuit diverse obiecte pe … holul comun. Spectatorii urmăresc surprinşi scandalul ce îi întâmpină pe Scara B a teatrului. Sunt apoi, conduşi în eleganta Sală de recepţii a teatrului să asiste la conflictul din “Vânzări-cumpărări”. Cumpărătorii sunt un cuplu ciudat, soţul cleptoman – cu haz interpretat de Alin Florea, actor remarcat şi în personajul din prima schiţă, unul din scandalagii de la bloc - şi soţia, o parvenită cu ifose, verosimil caracterizată de Silvia Tariq. Cuplului i se alătură vânzătoarea şmecheră a spaţiilor din locuinţă, savuros interpretată de Monica Zugravu-Ivaşcu. Actriţa va trece apoi la personajul din “Dialog fără partener”, şi într-un foaier va susţine monologul tragicomic al unei femei nemulţumite că este ignorată de partenerul închis în camera sa. Această secvenţă este singura din spectacol mai ternă teatral. “Pinacle” este următoarea schiţă, fireşte într-un alt spaţiu de joc, bogată în intenţii metaforice. Actorii, Alin Florea, Monia Zugravu-Ivaşcu, Marcel Turcoianu şi Silvia Tariq joacă ireproşabil pe indivizii captaţi de trişorul ce le dictează partidele de pinacle. “Orient Express” este scena prefaţată de proiecţii şi un monolog bine susţinut de Radu Micu, urmând conflictul aprig dintre un călător ce vrea bilet de tren pentru Paris şi o funcţionară ce îi oferă unul pentru Periş. Monica Zugrăvescu-Ivaşcu şi Alin Florea prezintă de astă dată alte tipologii, încântător definite în esenţa lor. Aceleaşi calificative superlative le merită Alin Florea şi Radu Micu pentru cei doi indivizi redaţi cu mult firesc când se confruntă cu oferta de vânzare a unei cămile inexistente (“Superba, nevăzuta cămilă”). Spectacolul se încheie cu “Apa”, unde nebunia comunicării absurde ia amploare. Personajele X, Y, Z, refugiate într-o pivniţă ce se inundă, filosofează aberant despre soluţia ce i-ar putea salva din situaţia extremă în care se află. Scena este o mică bijuterie de tratare teatrală a unui text absurd, tragicomic, cu rezonanţă pentru actualitate. Secvenţa se petrece în Sala Studio a teatrului … pe întuneric! Singurele accente luminoase sunt date de chibrituri, brichete sau lanterne manipulate de personaje. Apa care curge din ţevile sparte ale subsolului pare că invadează spectatorii. Comicul se transformă treptat în dramă ameninţătoare. Râsul încremeneşte pe buzele spectatorilor provocaţi să judece afirmaţiile cu pretenţii de soluţii pentru o criză existenţială. De fapt, toate schiţele ascund sub alte faţete această criză, dar în “Apa” ea ajunge să ia amploare tragică. Tratarea regizorală este impresionantă. Se finalizează astfel , viziunea regizorală profundă supra celor şapte schiţe, coerent şi atractiv ilustrată teatral de Victor Ioan Frunză şi echipa sa.
“Identităţi” rămâne un spectacol din categoria evenimentelor. În primăvară, acest spectacol va fi prezent, sperăm şi în Capitală, iar regizorul va concepe derularea sa în mai multe spaţii de joc ale teatrului ce îl va găzdui.