“ O SCRISOARE PIERDUTĂ “ – TEATRUL “ MARIA FILOTTI “ din BRĂILA

O COMEDIE … FĂRĂ HAZ

         Pentru “Anul Caragiale”, și Teatrul “Maria Filotti” din Brăila a oferit o premieră și a optat ambițios pentru “O scrisoare pierdută”. Surpriza acestui spectacol submediocru o constituie regizorul Lucian Sabados. A aplicat la Brăila un concept regizoral neglijent construit teatral cu o distribuție mediocră, ca apoi, la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești să monteze aceiași piesă, având drept rezultat un spectacol remarcabil, comentat pe blog la data vizionării. Și în spectacolul de la Brăila, regizorul a respectat linia scrierii, nu a apelat la o “adaptare” în numele contemporaneizării forțate a piesei. Intenția lecturii scenice era corectă pentru respectarea textului, dar … nu a găsit decât soluții neinspirate de ilustrare teatrală a sa și nu a acordat importanța cuvenită interpretării actorilor la nuanță a partiturilor în care i-a distribuit.

         Și-a ales partener pentru scenografie pe Gheorghe Mosorescu în ideea ca decorul să devină funcțional pentru a oferi mai multe spații de joc. Manevrelor decorului , scenograful nu le-a găsit decât soluția folosirii tehnicienilor în stil bătrânesc, iar transformările determinau pauze lungi și scăderi ale ritmului reprezentației. În debut, decorul era marcat de un mare pat, aluziv la amorul dintre Zoe și prefect, folosit penibil regizoral, călcat în picioare prin diverse escaladări, locul acțiuni sugerând a fi dormitorul lui Tipătescu, unde însă, se juca și … golf !  Este doar un exemplu al nereușitei scenografiei, căruia i se mai pot adăuga multe, cum ar fi și decorul din actul trei. 

Cunoscutele “dezbateri” electorale prin constructul decorului și , evident regie, se derulau în paralel cu spectatorii care nu mai erau luați drept parteneri activi. Costumele erau banale și nu particularizau prin nimic tipologia personajelor. Pentru a puncta unele momente, regizorul Lucian Sabados a inventat și o ilustrație muzicală desprinsă parcă din filmele “SF”. Evident, că regia nu s-a putut abține și de la plasarea unor efecte teatrale artificiale. De pildă, discursul lui Farfuridi despre revizuirea Constituției era luminat brusc în roșu intens și partenerii încremeneau ca niște păpuși.

         Aspectul cel mai grav al acestui spectacol, rămâne absența unei elementare îndrumări de către regizor a actorilor. Majoritatea rolurilor devenea prilejul unor recitări stângace ale textului. Actorii nu gândeau sensurile replicii rostite, o recitau fals , cu o dicție și frazare care nici la amatori nu se mai întâlnește. Lipsită de consistență , de sens în interpretare, firește că replica lui Caragiale, nu poate transmite intențiile satirei autorului, nu poate stârni râsul publicului care urmărea nedumerit ce se întâmplă pe scenă. În unele momente se detașau prin încercarea de a caracteriza esența personajelor, Valentin Terente în Farfuridi și Marcel Turcoianu în Cetățeanul turmentat.

În rolurile de bază ale conflictului, actorii manifestau superficialitate în tratarea personajelor - Zoe prin Mihaela Trofimov devenea o femeiușcă oarecare, Tipătescu prin Emilian Oprea, un prefect bezmetic, Trahanache prin Bujor Macrin, un soț indiferent, Nae Cațavencu prin Alin Florea, un individ fără personalitate. Ei pot deține calități ca actori, dar regia nu le-a speculat și toți recitau replicile. Se intenționa o caracterizare specială a personajului Dandanache, incoerent fiind dezvoltată de Mircea Bodolan. În alte roluri , ca de pildă în cel al lui Pristanda (Liviu Pintileasa), falsul domina deranjant interpretarea. Cu toții sunt actori stimați, cu reușite în alte spectacole, dar în “O scrisoare pierdută” se manifestau de parcă ar fi fost la o primă lectură la masă a textului.

         Spectacolul Teatrului “Maria Filotti” nedumerește în principal prin regia lui Lucian Sabados care la un alt teatru, cu aceiași piesă înregistrează o reușită, iar la Brăila  o șușă jenantă.