UN SPECTACOL UNICAT
Regizorul și profesorul Radu Penciulescu oferă un spectacol unicat, o lecție de teatru, de excepție pentru peisajul nostru teatral, cu “Macbeth” de William Shakespeare. Este “un studiu”, și menționăm că proiectul aparține Centrului Cultural de Creație și Cercetare Teatrală “Ion Sava” din cadrul primei scene a țării. Precizarea este necesară pentru că în ultimii ani, cultura teatrală a fost afectată de intervenția tehnicii vizualizării excesiv întrebuințate care distruge esența specificului acestei arte, CUVÂNTUL și sensurile sale. În numele “teatrului modern” s-au înmulțit reprezentațiile cu proiecții spectaculoase, cele încărcate de false efecte scenografice cu pretenții metaforice, pe texte clasice “adaptate” ori “după … X” autor , cu sensurile dramaturgului transformate, răsturnate. În așa zisul “teatru modern” rostul cuvântului este diminuat, ca și cel al actorului. Rezultatul sunt spectacole distant emoționale, cu mesaje confuze. Radu Penciulescu propune reîntoarcerea la “teatrul adevărat” unde cuvântul e baza expresiei, dar original prin reducerea la structura fundamentală a textului, specifică minimalismului ca stil contemporan. Alege “Macbeth” pentru că “piesa parcă ar fi fost scrisă ieri, nu acum 400 de ani”, “Macbeth este mai actuală decât era pe vremea lui Shakespeare ! “
Radu Penciulescu nu “adaptează” piesa, ci doar comprimă textul. Elimină câteva personaje secundare, de pildă pe Donalbain al doilea fiu al lui Duncan, regele care va fi ucis de Macbeth, pe Menteith, pe Angus, nobili scoțieni, etc. Cu respect față de scriere, comprimă textul care susține conceptul său regizoral, concentrează replica în monologuri ce nu lipsesc niciunui personaj important pentru evidențierea conflictului. Regizorul exploatează fațetele acestor monologuri, una fiind axată pe ce gândește interior, cealaltă explicativ relațională, exterioară, e adresată publicului luat drept partener de către cel care îl rostește. Condițiile reprezentației permit pe deplin implicarea relației directe cu spectatorii. “Macbeth” este și una din puținele piese mai scurte scrise de Shakespeare în care a concentrat acțiunea în ritm rapid, aplicat și de regizor spectacolului. Acțiunea se concentrează pe prăbușirea unei personalități – Macbeth, care își are relele, dar și bunele sale caracteristici personale. Ambiguitatea umană este desăvârșit marcată de Shakespeare prin replica nelipsită surprinzător și de o anume poezie, date speculate admirabil de regie.
“Macbeth” este noaptea neagră a crimei, a comploturilor pentru cucerirea puterii. Regizorul jonglează cu intensitatea luminii din scenă, diminuată cu scop clar în scenele acțiunilor criminale și strălucitoare în cele ale motivării de către personaje a actelor săvârșite. Shakespeare a scris piesa inspirat fiind de un moment istoric real. Regatul Scoției era în război cu norvegienii care își doreau să îi dea jos regele și să ocupe tronul un om de-al lor. Sub diverse conjuncturi politice și sociale, astfel de conflicte s-au tot repetat de-a lungul istoriei fiecărei țări, și pentru a sublinia acest sens, spectacolul este atemporal ca indiciu vizual, fiind de esență prin mesaj. Decorul și costumele create de Florilena Popescu-Fărcășanu, servesc scopului regiei, și punctează doar linia dezvoltării acțiunii. Se folosește scena mare a Naționalului bucureștean care găzduiește spectacolul. Peste 200 de locuri pe gradene, așezate ca într-o potcoavă, primesc spectatorii. Cortina de fier a scenei se coboară în spatele sălii improvizate pe scena mare când începe reprezentația și spectatorii devin astfel, martorii derulării unui conflict din imediata lor apropiere într-un spațiu de joc gol, cu un fundal metalic, inspirat conceput; trei uși și o scară duc spre locurile particulare ale acțiunilor criminale. “Mobilierul” se reduce la introducerea în unele scene a unor elemente, un scaun cu rol de tron, patru butoaie metalice, chiar și o tobă specială. Muzica originală și mai ales ambianța sonoră, datorate lui Iosif Herțea, marchează emoțional momentele esențiale ale conflictului. Costumele sunt neutre, atemporale, cu accente pentru indicarea menirii personajului în acțiune. Sunt bogate în accente pentru cele trei vrăjitoare transformate motivat și în posibile cerșetoare, ambițioase de profit prin prezicerile provocatoare de conflict. Ca desen vizual, totul este aparent simplu, dar susține interpretarea incitantă a actorilor și atmosfera spectacolului. Captivant conduce regizorul amplificarea conflictului ce are în centru puterea, care devine … personajul invizibil, însă principal al spectacolului. Radu Penciulescu nu condamnă ostentativ pofta de putere și mijloacele odioase de obținerea puterii, lasă la latitudinea publicului să judece pericolul acestui “microb” ce afectează de secole omenirea. Actul nesăbuit al crimei, uciderea regelui său de Macbeth ca să îi ia tronul, odată înfăptuită declanșează caruselul repetării faptei.
Conflictul pentru puterea absolută, nici Shakespeare și normal, nici regizorul nu îl tratează banal, ca o luptă între bine și rău, ci ca o ambiție a unor personalități cu motivări interioare însă, pe care publicul, lumea din jurul lor trebuie să le judece și sancționeze. Motivările personale fiind contrare ca scop, sporesc conflictul.Vor puterea din orgolii personale sau pentru binele comunitar? Spectacolele mediocre au obișnuit publicul să i se spună de la bun început, cine e rău și bun. În “Macbeth” i se propune o altă tratare convențională a celor buni și răi. Să-i judece publicul! Și Lady Macbeth și Macbeth în imoralitatea lor prezintă o doză de umanitate ceea ce îi face și mai înfiorători.
Desigur, în centrul acestui “studiu” profund actual, sunt Macbeth (Ion Caramitru) și Lady Macbeth (Valeria Seciu). Și textul, ca și spectacolul analizează relația dintre ei dominată de contextul societății. Lady Macbeth declanșează conflictul pentru acapararea puterii. Folosește prestigiul generalului Macbeth pentru a îl instiga la crimă, când acesta se întoarce învingător din război. Soția îl vrea rege! Valeria Seciu este uluitoare în acest personaj. Reușește să evidențieze strălucit ambiguitatea acestei, de fapt, nefericite femei. Lady Macbeth în interpretarea sa pare o persoană sensibilă, dar măcinată de ambițiile personale ce o provoacă să încerce anihilarea ezitărilor lui Macbeth, și reușește să-l domine, să înfăptuiască actul criminal. Din momentul crimei însă, sângele declanșează nebunia bolnavă acum, a personajului. Lady Macbeth a pornit șirul crimelor și plata morală se înfăptuiește tragic, finalul vieții sale fiind remarcabil susținut de jocul actriței. Valeria Seciu înregistrează în bogata sa biografie artistică o creație deosebită prin acest rol.
Generalul Macbeth încearcă, mai întâi, să-și caute argumente pentru a refuza proiectul propus de cea din preajma sa. Va ucide însă, dar gestul sângeros nu îl afectează pe moment, ci îl determină să continue drumul crimei pentru a își consolida puterea obținută tot prin crimă. Puterea îi dă forța să meargă mai departe și să ucidă în numele puterii. Va plăti bărbătește în final, pentru pofta sa de putere, pentru ambițiile sale. Ion Caramitru, actorul rar întâlnit astăzi pe scenă, pentru care cuvântul este mijlocul principal de expresie în configurarea credibilă a personajului, descifrează la nuanță partitura lui Macbeth. Măestria regizorului și a actorului constă, în principal, să nu facă vreo trimitere forțată spre un personaj politic cu puteri devastatoare din istorie, să nu arate cu degetul că Macbeth ar fi răul cel mare. Prin tratarea personajului în profunzime, acesta devine argumentul alarmant pentru pericolul ce îl reprezintă ambiția puterii acceptate de cei din jur care se poate manifesta la oricine ajunge pe o treaptă superioară a socetății. Ion Caramitru “specializat” în Shakespeare în urma memorabilelor interpretări a unor personaje de referință, Hamlet și Eduard al III-lea, reușește o nouă performanță artistică în Macbeth. Ambiguitatea generalului, firescul manifestărilor sale chiar și în momentele unor hotărâri cu rezultate cumplite, Ion Caramitru le comunică trăind interior motivarea stărilor prin care trece Macbeth cel care ignoră că a obținut prin crimă, imoral, puterea, și firește, se va prăbuși în final. Fiul regelui ucis, Malcolm, îi va urma la putere. Printr-o altă scenă anterioară se sugerează însă, și ambguitatea lui Malcolm și s-ar putea ca și acesta să urmeze calea apărării puterii prin acte extreme, ca și Macbeth. Tânărul Mihai Calotă este remarcabil în acest personaj, cum de asemenea conturează cu finețe, Matei Alexandru, profilul ambiguu al regelui Duncan.
“Macbeth” este un spectacol eveniment nelipsit de puternice momente emoționale. De excepție este de pildă, scena tragică a uciderii lui Lady Macduff și a copilului ei. Ana Ciontea, căreia îi revine ca și altor colegi de distribuție mai multe roluri, după vrăjitoarea-cerșetoare, concepe excelent disperarea soției nobilului scoțian Macduff. Impresionant este ilustrat teatral momentul uciderii celor doi, urmat de cel în care podeaua este spălată de angajații salubrității care lasă publicul cu respirația tăiată. Distribuția se completează prin interpretările remarcabile ale colegilor de distribuție care trebuie să rezolve mai multe personaje-argument. Se adaptează credibil la două roluri diferite tipologic, Mircea Rusu. La început este generalul victorios Banquo pe care actorul îl caracterizează nuanțat în expresia atitudiniilor sale, ca apoi să se transforme în doctorul scoțian, marcând abil temerile și nedumeririle acestui personaj care constată nebunia celor din jur. Dorin Andone în Macduff și un sergent, dovedește știința susținerii relațiilor în funcție de situații și profilul personajului. Sprijină viziunea regizorală prin desenul verosimil al mai multor personaje-argument și Alexandru Bindea (Portarul, Un ucigaș, Un crainic), Eduard Adam (Ross, Un lord, Siward), Ovidiu Cuncea (Lennox, Seyton, Un ucigaș) și Amalia Ciolan (O vrăjitoare, Fleance, Doamna de onoare).
În “Macbeth” regizorul Radu Penciulescu propune “un studiu” de caz lansat de “Shakespeare contemporanul nostru” despre pericolul mirajului puterii al celor care ignoră regulile moralei universale. Publicul este discret implicat prin actul teatral la acest “studiu”. Ușor se sugerează că și privitorul poate fi vinovat de ceea ce se petrece în imediata sa apropiere, i se transmite necesitatea de a judeca și condamna prin atitudine, nevroza puterii celor sus puși.
Maestrul regiei Radu Penciulescu demonstrează din nou prin acest spectacol că arta teatrului nu e o joacă de-a imaginea scenică extravagantă, ci un act cultural incitant, provocator de emoție prin CUVÂNT și interpretarea sa de către actori. În “Macbeth”, cuvântul lui Shakespeare e transmis cu sens, impus strălucit de regie prin pârghia principală a teatrului – actorii.
“Îmi pot imagina că mulți se enervează când aud că există o artă de a-l citi pe Shakespeare”, scria în 1951 Bertolt Brecht. Unii “analiști” de astăzi s-ar putea “enerva” la acest spectacol-studiu că nu se încadrează așa zisei “modernități” … siliconate a imaginii teatrale, specifică experimentelor actuale. Marele public însă, nu. Acest SPECTACOL UNICAT ca esență dramatică am convingrea că va atrage spectatorii prin valoarea și actualitatea lui Shakespeare, chiar dacă nu le este cunoscută piesa, ca și “analiștilor” ce se vor formatori de opinie, și se vor regăsi prin intermediul unor mari actori, în nebunia unei lumi unde puterea poate naște monștri cu față umană.
P.S. Scena sălii mari a Teatrului Național “I.L.Caragiale” unde se prezintă “Macbeth” este transformată în sală de spectacol. Când în curând clădirea Naționalului va intra în consolidare și renovare, această “sală” pe scenă va funcționa în continuare și, desigur, se vor asigura condiții tehnice pentru o audiție ireproșabilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu