… MULTĂ DURERE!
La propiu și la figurat se poate
spune despre acest spectacol că generează…”multă durere!”. La propiu, “durerea”
vine din timpul reprezentației ce durează aproximativ trei ceasuri în care
comicul absentează, satira lui Teodor Mazilu se sesizează cu greu în ritmul
tern al celor petrecute pe scenă. Din când în când, rar, publicul zâmbește. La
figurat, “durerea” se poate isca, atât prin regia aparținând unui nume
cunoscut, Alice Barb, cât și prin scenografie, și chiar prin interpretarea
actorilor.
Piesa fiind scrisă înainte de
evenimentele din’89, pe vremea cenzurii comuniste, dramaturgul Teodor Mazilu a
fost nevoit să se ferească de pericolul cenzorilor. Cu un conflict simplu, în
subteranul scrierii și uneori prin replică, atacă însă, imoralitatea,
parvenitismul și chiar corupția acelor timpuri de tristă amintire. Astăzi, când
funcționează libertatea, despre acele metehne se scrie mult mai direct și
vehement. S-a dat liber să poți satiriza furtul și minciuna ! Spectacolul cu
“Mobilă și durere” aparține proiectului teatrului “Piese vechi în haine noi !”.
Piesa nu este foarte “vechie”, dar suferă de răul cenzurii, ce îi afectează
scriitura. “Hainele noi” dorite de Alice Barb – regie, ilustrație muzicală și
light-design -, sunt însă, vechi, lipsite de inspirația actualizării sensurilor
majore ale textului produs al anilor ‘80. Regizoarea practică o minoră să îi
spunem adaptare prin cei doi “tovarăși” directori ai unor fabrici de mobilă –
Sile și Paul, deveniți acum, patroni și prin strecurarea unor completări ale
replicilor în sensul de a le actualiza. Textul rămâne monoton în raport cu
realitatea curentă sufocată de corupția unor parveniți, indivizi imorali,
astăzi deveniți politicieni servitori ai mai multor partide, ieri, servili doar
față de un singur partid.
Pentru Teodor Mazilu conflictul dintre
Sile și Paul prin subtextul situațiilor țintește dorința lor de îmbogățire
manevrând funcția de șef, baza rămâne însă, trădarea în amor, imoralitatea.
Sile a trădat-o pe tânăra Lizica, o muiere temperamentală care s-a căsătorit cu
bătrânul Paul, iar Sile o va lua de soție pe prostovana Melania, îndrăgostită
și părăsită de Gore, sluga abjectă a șefului. Pe calea sublinierii conflictelor
din amor, merge și regia, fără să mai încerce a revitaliza novator preocupările
de înavuțire ale personajelor.
Scenografia Danei Istrate nu servește
prin nimic evidențierea sensurilor majore ale satirei – parvenitismul, pofta de
bani, minciuna, imoralitatea. Decorul împarte dezagreabil scena în două spații
principale de joc – biroul lui Sile și casa lui Paul, la care mai adaugă în
lateralul scenei un loc la munte pentru întâlnirea lui Sile cu Melania. Desenul
decorului este nesugestiv. Mobila este încropit aleasă, cu toate că sunt ștabi
ai unor fabrici de mobilă - Sile și
Paul, și nu indică pofta de înavuțirea și prostul “bun gust” al acestor
parveniți. Iluminarea scenei este mereu egală de nu se mai înțelege logic
trecerea dintr-un spațiu de joc în altul. Decorul s-ar anima prin cortinele interioare
din scenă cu frânturi de desen ce ar vrea să amintească de stilul clasic
arhitectural și cu un tablou atârnat strâmb pe fundal. Tabloul pare a ilustra
un stâlp de electricitate pe un drum, dar este greșit a îl percepe astfel,
pentru că regia îi dă o menire metaforică. În unele scene considerate
importante de regie – de pildă, întâlnirea lui Sile cu Melania --, tabloul
luminează … o cruce de neon! Poate fi și crucea de pe Caraiman că tot se
întâlnesc la munte cei doi! Această metaforă penibilă ar putea avea trimitere
și spre imoralitatea personajelor, veghiate în fundal de un tablou cu o cruce
strâmbă ! Metafora de bază a regiei este însă … câinele. Soția lui Paul, Lizica
are un câine alb de pluș, Gore urlă a jale ca un câine când nu i se împlinesc
ambițiile, câinele de pluș domină imaginea finală a reprezentației, etc.
Efectele false ale imaginii teatrale dirijate de regie sunt însă, mult mai multe.
Mai amintim și de jocul cu tablourile date cadou doamnelor din preajmă de Sile
și Paul, poate cu intenția de a arăta că parveniții acaparează și opere de
artă, joc însă, manevrat de regie neconvingător. Spre final, decorul se schimbă
la vedere într-o sală de … bal, cu o masă fastuoasă în fundal. Costumele
scenografei, de la cele curente, la cele de la bal sunt lipsite de
funcționalitate pentru sprijinirea caracterelor personajelor și intențiile
satirice ale tragicomediei lui Mazilu. În această scenografie confuză, Alice
Barb vrea să dezvolte un concept exagerat în efecte și lipsit de coerență.
Regizoarea este și autoarea ilustrației muzicale, executate live la … țambal de
Costel Istrate! Îngrămădește o serie de scurte motive muzicale, chiar și din
“Love story”, drept contrapuncte pentru diverse situații. Aducerea țambalului
pe o laterală a scenei nu face decât să încarce fără rost viziunea regizorală
și așa încărcată de artificii penibile în numele originalității. Dacă sub
aspect vizual conceptul regizoral se dovedește haotic, fără concretețe în idei,
lipsit de motivare și umor, aceste aspecte sporesc și prin indrumarea actorilor
pentru a concretiza tipologiile ce la revin.
Distribuția este compusă din actori
apreciați, dar nefiind coordonați, fiecare își interpretează rolul cum crede de
cuviință. Se detașează, fiind remarcabilă prin asimilarea tipologiei Meleniei,
Ioana Calotă. Cu măsură actrița dezvoltă mai întâi portretul unei june naive,
ca apoi să descopere cum mariajul cu Sile îi poate aduce avantaje și devine o
“doamnă” cu pretenții. Fără exagerări, cu umor, Ioana Calotă compune admirabil
acest rol servind substratul tematic al piesei. Încearcă o caracterizare în
esență a lui Gore, trecând peste accentele de imagine exagerate ale regiei –
jocul cu lanterna, lătratul a jale, etc -, Dani Popescu, atent să îi dea
consistență personajului. Ion Besoiu în Paul, în special în monologul final,
cucerește publicul, chiar dacă nu îi sunt pe deplin exploatate capacitățile de
către regie. În rest, distribuția produce deziluzii, lipsită fiind de dirijarea
regiei spre relaționare în funcție de situații. Astfel, Ada Navrot, actriță de
marcă a teatrului, nu reușește să propună decât o schiță simplistă a Lizicăi, o
parvenită nevricoasă, instabilă în relațiile cu cei din preajmă. Superficial,
prin manevrarea unor expresii din alte spectacole, este tratat Sile, personajul
central de către Gelu Nițu. Practică încercări de comedie artificiale, în
raport cu situațiile. Păcat de resursele multiple ale acestui actor ce nu sunt folosite pe deplin de viziunea regizorală. Un rol modest construit dramaturgic, Urecheatul, tânărul
care cochetează cu doamnele, îi revine lui Șerban Gomoiu. Este trist că o
astfel de distribuție nu a aflat împlinire în conceptul regizoral.
“Criză mare monșer !” susține
motto-ul festivalului “Fest(in) pe
Bulevard”. Criza se reflectaă uneori în teatru și drept … criză de inspirație,
un exemplu fiind și premiera “Mobilă și durere”.
Bună ziua!
RăspundețiȘtergereÎncercaţi şi varianta propusă de Victor Ioan Frunză, la Centrul Cultural Unesco.