“ … ?”
Semnul întrebării ales drept titlu, e rezultatul unor sumedenii de întrebări iscate de acest spectacol “manifest” propus de unul, singurul de astăzi, regizor român cu valoare confirmată internațional și demonstrată pe deplin, Andrei Șerban care mai activează și pe la noi. Spectacolul său cu “Richard 3” este o îmbinare absolut originală, dar și discutabilă, de teatru politic, teatru brechtian distanțat și epic, teatrul de estradă, dar și de teatru realist; un amalgam de drumuri teatrale se îmbină pentru a pune în fața societății actuale, dar și a fiecărui spectator, “oglinda” lui Shakespeare de a privi viața. “Richard al III-lea”, ca și toate piesele lui Shakespeare cel genial, sunt scrieri care au strălucit de-a lungul vremurilor și întotdeauna sunt actuale, indiferent de secolul apariției pe scenă; “Lumea e aceiași și ca dânsa suntem noi”!
Povestea vieții lui Richard ajuns rege se petrece într-o lume a crimei “morale”, mereu aceiași de patru secole, la propiu și la figurat. Regizorul Andrei Șerban vrea să pună în față “oglinda” sa teatrală lumii politice de la noi ajunsă în vârful puterii, dar mai vrea să ne o pună și nouă care suntem de fapt, părtași la dezastrul societății, a țării aflată pe muchia prăpăstiei. Se ivește astfel, prima întrebare – cui se adresează totuși, acest spectacolul? Se adresează spectatorului de rând furios și revoltat de ce se petrece în viața sa publică, în societatea în care trăiește sau celui care crede cu naivitate minciuna că totul e minunat? După spectacol, primul rămâne nemulțumit, cu un gând amar că nu mai are soluție de a stopa “crima” ce domină realitatea, celălalt se amuză copios, râde ca la un spectacol satiric de estradă, ca și când ar urmări un pamflet ocazional, iar dacă se simte vizat prin funcție și ambiții, părăsește sala. “Manifestul” spectacolului șochează, dar nu are și un mesaj cu tâlc și pentru unii și pentru ceilalți, e exagerat politizat, fără a transmite emoția provocării judecăcrii situației extreme în care se află publicul și ce vină poartă fiecare. Revoltații par să fie satisfăcuți și entuziasmați prin comentarii de ce au văzut pe scenă că teatrul atacă direct politicul, dar uită că unii ACTORI au ieșit în STRADĂ să protesteze, nu pe scenă, împotriva clasei politice, când ei stăteau comod acasă și priveau la televizor totul și alți actori pot ajunge chiar miniștrii ai puterii imorale. Simpatizanții (Dragnea sau Putin) se amuză, râd, dar spectacolul nu îi trezește să judece personal situația dramatică impusă de cei citați și alții ca ei, cu puterea în mână și acceptă lumea imorală în care trăiesc, cred că tot spectacolul e un joc de satiră, derizoriu al nemulțumiților și manipulării. De ce îi acceptă la putere pe cei “satirizați”? … Sunt și ei vinovați pentru accept?!
Sub aspect strict teatral, propunerea regizorală are unele momente memorabile și altele discutabile. “Richard al III-lea” este o piesă cunoscută tuturor, ca un libret de operă celebră. Spectacolul se numește “Richard 3”, în “traducerea și adaptarea Danielei Dima”. Traducerea replicii lui Shakespeare în limbajul de astăzi este admirabilă. “Adaptarea” transformă însă, piesa într-un pretext pentru a interveni exagerat cu replici noi din circuitul actual, împrumutate din limbajul abject al politicienilor mioritici, precum – “Altă întrebare” sau “Vreți să fiu conducătorul vostru?” lansată de un individ de la noi dornic a fi dictator. Suntem sătui de astfel de replici și ele duc la o politizare minoră a “manifestului” teatral încercată de “adaptare”, distrug sensul major al condamnării impostorilor care le rostesc. “Adaptarea” îl aduce fără rost și pe … Shakespeare în acțiune, în partea a doua a reprezentației care apare din trapa centrală a scenei unde merg și personajele decedate, ca să susțină un monolog moralizator spectatorilor lipsiți de neuroni. El le spune didactic ca un profesor fără har pedagogic – “Nu aveți nimic de comentat? Nu ziceți nimic? … E cineva care dorește o țară capturată de infractori și hoți?”. Actorul care îl interpretează pe Richard (Marius Manole, și mulți colegi de profesie), ca și unii spectatori, răspund în stradă întrebărilor lui … Shakespeare puse forțat de “adaptare”. Andrei Șerban și Daniela Dima trăiesc în America – alt stat cu probleme majore politice, dar se pare că nu cunosc prin această “adaptare”, profunzimea specificului realității dezastruoase de la noi care are multiple cauze particulare provenite din varii domenii sociale ale societății noastre.
Scenografia reprezentației “manifest” e minimalist concepută. Andrei Șerban inițiază decorul și are drept sprijin tehnic pe “consultantul spațiului scenic: Octavian Neculai”, arhitect, personalitate marcantă în scenografie. Schele metalice, o scară în spirală, o tribună pentru discursuri, sunt elemente de bază ale decorului, decorate ostentativ cu pârghii de neon ca la un spectacol de estradă, viu colorat. Funcționale ca sens major rămân scara cu treptele parvenirii și decăderii, tribuna discursurilor și folosirea trapei din centrul scenei de unde apare la început Richard și pleacă în moarte personajele ucise, iar în finalul spectacolului vine … Richmond care este același Richard, dar fără handicapuri fizice. ( În foița cu distribuția e totuși necesară sublinierea că Richard și Richmond sunt personaje interpretate de același actor pentru a atenționa asupra viziunii speciale a conceptului regizoral, că toți conducătorii sunt la fel în manipularea puterii.)
Costumele atemporale sunt concepute de Fruzsina Nagy și trimit prin diverse accesorii spre toate epocile, ajung până a ne aminti de ținutele rockerilor; coroana puterii e neagră, ca moartea care o declanșează pentru obținerea ei. În constructul scenografic, imaginea reprezenației e bogată în accente simbolice, unele fiind bombastice. Exagerată rămâne, de pildă, imaginea finală a lui Richard cel decăzut și ajuns la paranoie, gol purtând pampers. Muzica live susținută de Raul Kusak, punctează sugestiv demența politichiei celor obsedați de putere. Cântecul “Timpul e de partea mea” al formației The Rolling Stones, interpretată de toți actorii întervine în finalurile celor două părți ale reprezentației. Rostul acestor intervenții iscă totuși, întrebarea – “de partea cui e timpul?”, de partea lui Richard și puterii imorale oricând?! Aplicarea acestui moment muzical ansamblului, ridică întrebări rămase fără răspuns.
Viziunea regizorală folosește pentru teatralizarea scenică a acțiunii mai multe căi. Una pornește de la teatrul politic susținut de Erwin Piscador în Germania secolului trecut, idee de teatru care propune analiza problemelor socio-politice ale societății adresată publicului larg ca provocare de a judeca atent cauzele politice grave care afectează economia, viața individului în general. Timpul a arătat însă, întodeauna, că teatrul indiferent de gen, are în substrat atitudine politică. La noi înainte de ’89, teatrul era cel mai activ dizident al sistemului comunist și a stabilit o convenție cu publicul de înțelegere a atacurilor sale. Andrei Șerban a dedicat spectacolul “Richard 3”, memoriei marilor regizori Liviu Ciului și Lucian Pintilie care pentru spectacolele lor, regimul politic de atunci i-a condamnat la exil. A face astăzi teatru explicit politic e un demers bun, când cenzura nu mai există. (Încă!) “Richard 3” este un spectacol de teatru politic, dar exagerat politizat și forțat adus în actualitatea noastră dramatic suferindă. O altă cale practicată de regizor e cea a lui Bertolt Brecht de teatru epic distanțat de trăirea conflictelor. Regizorul îndrumă actorii, ca personajele lor să se adreseze mereu publicului, unii chiar de la tribună; demers regizoral inspirat și ireproșabil susținut de interpreți. În viziunea regizororală se aplică însă, unor situații și calea relaționării între personaje, apropiată de teatrul realist. Sunt memorabile de pildă, scene dintre Richard (Marius Manole) și lady Anne (Alexandra Fasolă) care după crimele acestuia acceptă să-i fie soție sau cea cu ducesa de York, mama sa (Mirela Gorea). În aceste scene se simte pe deplin “citirea” în profunzime a situațiilor de către regizor; de exemplu lady Anne acceptă mariajul cu ucigașul pentru că și ea vrea puterea cu intenția de a îl domina pe Richard. Altă cale regizorală în îmbinarea genurilor de teatralizare este cea estradistică, intenții de satiră stârnesc râsul publicului în cazul unor personaje devenite ridicole în raport cu conflictul major. Tot acest joc de îmbinare de genuri teatrale, slăbește consistența mesajului acestui “manifest politic” de condamnarea crimelor “morale” a căror vinovăție o au toți cei obsedați de putere, dar și … publicul. Andrei Șerban vrea însă, mai mult, să arate publicului că de fapt, fiecare dintre noi deține în suflet ascuns un Richard! Intenția sa filosofică se mariază greu cu tema majoră a “manifestului politic” dat de oferta teatrală. În spectacol sunt aglomerate prea multe căi de ilustreare teatrală care diminuează rostul transmiterii spectatorilor provocarea de a judeca unde poate duce demența puterii; unii au conștientizată că Richard are la noi un urmaș pofticios de putere, alții îi sunt simpatizanți și pe aceștia trebuie să îi provoace spectacolul la gândire. Rostul unui astfel de teatru politic este nu de a cuceri aplauzele celor revoltați de “crima morală” a politicienilor, ci pe acelea ale celor care ignoră cu inconștiență rostul politicului în cârmuirea unei țări, de a îi impresiona și provoca să mediteze privind viața din jur, societatea.
Spectacolul câștigă importanță și prețuire prin actori și îndrumarea lor de către regizor, indiferent de discutabilile propuneri ale “adaptării” și teatralizării. Marius Manole realizează ceea ce se poate numi o adevărată creație prin interpretarea lui Richard, definind nuanțat caracterul unui astfel de personaj activ în orice epocă istorică. Actorul intră în “pielea de șarpe” a lui Richard; își găsește motivare în acțiunii prin handicapul fizic ca argument pentru cei care îi refuză înfățișarea, dar în interior are dorința de a înfăptui cu orice preț câștigarea puterii autoritare. Marius Manole sugerează și posibilitatea ca fiecare dintre noi să avem tăinuită o ambiție, ce poate fi condamnabilă sau nu, în redarea complexității personajului. Richard al său apare mai întâi ca un om, cu necazuri personale care îl împing apoi, pe drumul crimei și demenței. Marius Manole, indiferent de artificiile exagerate de imagine teatrală, urmărește consecvent de a ne pune în față chipul omului periculos Richard care manipulează conștiințe. Creația actorului are la bază inteligența rostirii cuvântului cu atenție la substratu de sensuri, completată de talentul său aparte de a reda complexitatea personajului și prin flexibilitatea expresiei corporale. Marius Manole pedalează în interpretare pe stările interioare ale celui obsedat de putere, diplomat manipulator de acte criminale, nu pe handicapul fizic al lui Richard. În finalul reprezentației, Marius Manole apare și sub chipul lui Richmond, noul rege; Richard coboară în trapa din centrul scenei prin ucidere, de unde iese apoi Richmond cu aceleași atitudini, în hainele de la început ale celui trecut în neființă, dar fără handicap fizic. Finalul este forțat politizat și spulberă orice speranță de scăpare din cercul “crimei morale”.
Majoritatea actorilor din distribuție are sarcina de a interpreta un personaj important și un altul sau altele secundare și o fac fără reproș. Alexandra Fasolă (lady Anne / fiul regelui Henric / un călugăr), Rodica Lazăr (regina Elisabeta / un călugăr), Cornel Scripcaru (regina Margaret / copilul Eduard / Shakespeare), George Ivașcu (regele Eduard al IV-lea / un ucigaș / primarul Londrei), realizează cu mare artă personajele în stiluri de joc diferite. Alexandra Fasolă excelent prezintă pe lady Anne, ca o femeia cu ambiția ascunsă de a deține puterea, ignorând contextul crimelor care îi distrug familia. Cu forță dramatică subliniază Rodica Lazăr, disperările reginei Elisabeta de a pierde frâiele puterii. Mirela Gorea prezintă portretul unei mame pe care handicapul fiului îi stânjenește posibilitatea de a influența puterea. George Ivașcu se adaptează cu măsură și rafinament împingerii spre caricatură a personajelor ce îi revin, tratate regizoral ostentativ satiric precum la estradă, dar reușit conturate de actor. Cornel Scripcaru realizează admirabil pe regina Margaret într-un travesti sugerând o adevărată vrăjitoare prezicătoare de dezastre, ca apoi în tentă estradistică să prezinte celelalte două personaje, cu finețe. Regia nu acordă importanța necesară intervențiilor importante pentru conflictul major, ducelui de Buckingham, iar interpretarea actorului Cătălin Babliuc este lineară, fără accente în evoluția calculată a personajului. Adrian Ciobanu rezolvă credibil cele patru personaje atribuite, alături de Catinca Maria Nistor atentă a diferenția rolurile care îi revin și Lucian Ifrim, Alin State în alte apariții secundare. Atorii se vrea a își găsi un sprijin prin lavaliere în rostirea replicii, metodă bine folosită de unii, mai strident vocal de alții.
“Richard 3” stârnește multora comentarii la superlativ cu laudele determinate de întâlnirea cu teatrul politic, ca un “manifest” de atenționare asupra rostului criminal moral al politichiei din culise; râd, se amuză inconștient unii de rolul lor de fapt, din afara sferei politichiei, de a stopa demersurile imorale ale politicienilor, poate și pentru că nu mai găsesc soluții. Spectacolul le arată trist că drumul e fără ieșire. Chiar așa să fie? Amalgamul de soluții teatrale e practicat inventiv de marele regizor Andrei Șerban, doar într-o lună de repetiții, și rezultatul e parțial spectaculos, discutabil teatral în intenția provocării și acelei categorii de spectatori comozi printre care sunt și mulți impostori care confundă … varza cu capra vecinului pe care o vor decedată. “Richard 3” pentru mine personal, e lipsit de un mesaj provocator, atacă ostentativ o clasă politică recunoscută a fi total imorală de care cei conștenți, dar nu transmite și celorlați, simpatizanți sau nu, provocarea de a fi cetățeni cu judecată; ei râd și își văd de treburile lor, mai mult sau mai puțin morale. Intenția de a ne sensibiliza și că în fiecare individ există apropieri ascunse de Richard, nu e convingător transmisă teatral celor din societatea noastră aflată în criză dramatică morală gravă, de valori recunoscute de toți cetățenii.
P.S. Un spectacol de teatru politic e important astăzi la noi, actorii protestează și în stradă alături de unii concetățeni impotriva unei clase politice imorale, dar are menirea și de a trezi din inconștiență pe cei adormiți sau manipulați, prin efectul ilustrării teatrale coerente și logice, aspect neglijat ca esență de conceptul regizoral. Pot fi criticată că aparțin celor din grupul “# rezist”, dar acest spectacol analizat distant are unele defecte ce nu se pot ignora de cei care iubim teatrul cu adevărat și prețuim pe creatorii săi cu har, precum regizorul Andrei Șerban sau actorul Marius Manole, valori incontestabile ale mișcării teatrale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu