“ VIZITA BĂTRÂNEI DOAMNE “ – TEATRUL NAȚIONAL “ I.L.CARAGIALE “

O SUPERPRODUCȚIE DE SUCCES, DAR … DISCUTABILĂ PRIN CONȚINUT

Piesa scrisă în 1956 de Friedrich Durrenmatt beneficiază de un ambalaj vizual superb, dar de o lectură teatrală simplistă. Spectacolul va înregistra un mare succes pentru că publicul e dornic să vadă și o poveste frumos ambalată, ca într-o telenovelă cu un scenariu pornit de la o acțiune de interes, avânt în centru iubire și răzbunare. Tragicomedia lui Durrenmatt cu sensuri profunde, prin “adaptarea” nespecifivată în program pentru respectul față de autor, se transformă într-o comedie simplă, până în final, când conflictului dintre “bătrâna doamnă” Klara Zachanassian (Maia Morgenstern) și iubitul din tinerețe Alfred Ill (Mircea Rusu), se sfârșește tragic.

“Vizita bătrânei doamne” este recunoscută a fi cea mai importantă piesă a dramaturgului elvețian Durrenmatt, cu o tematică provocatoare, și astăzi actuală, despre raportul individ-societate și responsabilitatea acestuia , cât și despre morală și rolul justiției. Piesa s-a montat pe multe scene ale lumii. S-au realizat și multe filme, de notorietate fiind cel cu Ingrid Bergman și Anthony Quinn doar, prin prezența acestor mari actori. Filmul era mediocru. Povestea “bătrânei doamne” aparent pare simplă ca într-o telenovelă. Dar nu întâmplător titlul piesei precizează “bătrâna doamnă”, o femeie care după 45 de ani se întoarce bogată în orășelul natal Gullen, măcinat de sărăcie și promite o sumă fabuloasă dacă i se va face dreptate. S-a iubit în adolescență cu Alfred, a avut un copil care a murit și a fost alungată din oraș în urma unui proces mincinos. Vrea să își ceară dreptate, cumpărând-o cu bani grei. “Adaptarea” întrebuințată de regizorul bulgar Alexander Morfov indică o vizită după numai 30 de ani a “doamnei” care devine o divă fermecătoare, cinică însă, și răzbunătoare. De asemenea, sunt excluse sau comprimate unele scene esențiale pentru motivarea revenirii în provincialul orășel Gullen, a femeii ajunsă bogată prin compromisuri, având un fizic mutilat de ani și întâmplări dramatice. Viziunea regizorală urmărește numai ilustrarea stilului epic al scrierii fără să îi exploateze subtextul relațiilor dintre personaje, psihologia motivării atitudinilor. “Adaptarea” și regia mai încearcă și o actualizare forțată prin apropierea crizei din anii ’50, când a fost scrisă piesa și invocată de dramaturg, cu cea din zilele noastre de la noi.

Observațiile critice de mai sus pot fi neconcludente pentru cei care nu cunosc valoarea piesei și vor fi cuceriți doar de amploarea vizuală a spectacolului și povestea răzbunării unei iubiri trădate. Reprezentația va da senzație publicului că se află la Operă , urmărind cu interes corul, dansatorii și soliștii, într-o desfășurare de forțe remarcabilă, cu peste 50 de participanți la acțiune.

Folosind inspirat posibilitățile tehnice multiple ale scenei mari a Teatrului Național “I.L.Caragiale”, Nikola Toromanov realizează un decor spectaculos prin care prezintă pe o scenă, un oraș. Decorul care se ridică sau coboară sub privirea spectatorilor, fără ostentație, armonios, devine “personajul” numit Gullen, animat de apariția doamnei cândva plecată din orașul căruia îi promite acum, prosperitate, dacă îl va condamna pe “cetățeanul” care i-a înșelat iubirea în tinerețe. Rar se poate întâlni într-un spectacol un astfel de decor realist conceput cu atenție la fiecare amănunt pentru a construi o gară, un local, o catedrală, etc. Decorul devine astfel, personajul principal al spectacolului. Oferta generoasă a decorului ce poate fi considerat “filmic” rămâne doar parțial exploatată teatral de către regizor. Filmul beneficiază de montajul prin care jocul planurilor motivează sensurile esențiale ale acțiunii. În acest spectacol însă, când în prim-plan se petrece o scenă importantă, adeseori în planurile secundare au loc alte manifestări și privirea spectatorului se împrăștie, în dezavantajul interpreților. Spectatorul va fi uluit să vadă un film despre ce se întâmplă în orașul Gullen, dar un film lipsit de montajul necesar să-l atenționeze și asupra replicilor rostite de interpreți , ce de multe ori abia se pot recepta. “Figurația” cu replici puține sau fără de replică - repetăm peste 50 de persoane ! – actori ori studenți la actorie, mobilează ireproșabil decorul lui Nikola Toromanov. Dansează (coregrafia Galina Bobeicu), cântă ca la Operă, formează un ansamblu admirabil. În cazul rolurilor secundare nu se simte totuși, intenția regizorală de a personaliza și relaționa convingător personajele. Rămâne însă, un efort imens organizatoric cooptarea într-un astfel de spectacol a unei distribuții atât de numeroase. Sub acest aspect, spectacolul este un eveniment dorit de marele public și necesar pentru prima scenă a țării.

Regizorul bulgar Alexander Morfov, o personalitate recunoscută și peste hotarele țării sale, a entuziasmat și spectatorii noștri prin “Exilații” de la Teatrul Național din Sofia prin turneul din 2010, efectuat în Capitală tot pe scena mare a Naționalului. Montarea era spectaculoasă, cum este și cea a “Vizitei bătrânei doamne”. Din păcate, regizorul, de astă dată, a neglijat lucrul cu actorii, specularea capacităților lor de a construi la nuanță semnificativă personajele în care i-a distribuit. Poate și dificultățiile înțelegerii rostirii replicii în limba română , străine lui, nu i-au permis o atentă îndrumare a interpretării. Fiecare actor dă senzația că joacă în stilul său, intuitiv, respectând linia generală a viziunii regizorale. Când regia dorește ca “bătrâna doamnă”, Klara Zachanassian, să fie o divă, firește Maia Morgenstern, actriță de marcă, recunoscută pentru harul său, se supune. Și este o divă, o femeie energică și frumoasă. E drept, costumele (Andrada Chiriac) sunt uneori banale, ca și în cazul altor personaje. Maia Morgenstern dezvoltă personajul coerent în intenția de a arăta dorința de a se face dreptate pentru suferința ce a marcat evoluția Klarei. Simplu, fără nuanțe, relaționează cu personajele, și în special cu Alfred. Rolul devine prin regie schematic , dar “vizita unei distinse doamne” cucerește aplauzele publicului. Alfred Ill, un rol pilon al conflictului, personajul pe care întâlnirea cu iubita din tinerețe îl răscolește, intră în panică atunci când constată că promisiunile Klarei au efect chiar și asupra familiei sale,și este singurul care acceptă recunoașterea greșelii morale făptuită în trecut, revine lui Mircea Rusu. Partitură foarte dificilă, solid construită de dramaturg. Situațiile prin care trece Alfred sunt uneori absurde și regia insistă pe această latură,și pe comicul relațiilor, dezavantajând interpretul. Situația limită în care se află Alfred după 45 de ani sau 30, cum specifică “adaptarea” , nu se evidențiază. În distribuirea, în personaje-argument, dar cu replici consistente, unii actori încearcă, și reușesc să suplinească lipsa coordonării regizorale. Se detașează Mircea Albulescu în bătrânul profesor sau Mihai Călin în pictorul supus comenzilor sociale. Cei doi actori, izbutesc în unele momente, când replica le permite , să intre sensibil în relație cu partenerii. Agitația permanentă din scenă, anihilează mereu buna intenție a definirii unor personaje secundare, de către alți actori deosebiți ai Naționalului, precum Marius Manole, Victoria Dicu, Mihai Calotă sau Costel Constantin.

“Vizita bătrânei doamne”, cu dans, cor, muzică și un decor fabulos, de senzație, devine un spectacol de succes pentru marele public, o superproducție impresionantă. Chiar dacă piesa sugera provocarea la judecarea unei teme grave și actuale privind criza morală a unei societăți afectate de sărăcie și degringoladă financiară, iar “adaptarea” și regia o transformă într-o telenovelă, publicul va viziona cu plăcere acest spectacol unicat ca vizualizare scenică, și va aplauda efortul actorilor.