“ O NOAPTE FURTUNOASĂ “ - TEATRUL NAȚIONAL “MARIN SORESCU” din CRAIOVA

CARAGIALE CONTEMPORANUL NOSTRU

“Anul Caragiale” bate la ușă și unele teatre au început să se pregătească serios pentru acest eveniment. Cum se împlinesc o sută de ani de la dispariția marelui și unicului nostru dramaturg și o sută șaizeci de ani de la nașterea sa, teatrele, în special cele “naționale”, ambiționează a înscrie în repertoriu o integrală Caragiale cu cele cinci piese ale sale.

Acest proiect preocupă Teatrul Național “I.L.Caragiale” din Capitală, dar și Naționalul “Marin Sorescu” din Craiova care are de acum în repertoriu “Năpasta”, și de curând “O noapte furtunoasă”. Desigur, și dramatizări după proza lui Caragiale ar fi indicate pentru o astfel de manifestare culturală, dar asta ar presupune mai mult efort din partea regizorilor și chiar a secretariatulul literar, dacă acesta mai funcționează în formula de implicare în repertoriul teatrelor unde lucrează acum numai ca … “piar”.

Preocuparea pentru “Anul Caragiale” este necesară, chiar dacă unora poate nu le convine ironia acidă din scrieriilor sale la adresa lumii noastre, societății mioritice, cu adresă directă, de la “simplii cetățeni” până la politiceni, perfect valabilă și astăzi. Caragiale se dovedește a fi contemporanul nostru. Dacă ar fi trăit în zilele noastre, ofertele de inspirație produse de societatea actuală fiind atât de generoase, ar mai fi scris multe piese sau s-ar fi exilat pe o insulă necunoscută de mass media. Urmași în dramaturgie de valoarea sa, din păcate, nu s-au ivit.

Regizorul Mircea Cornișteanu, directorul Naționalului craiovean, a fost atras de opera lui Caragiale, încă de la debutul profesional din anii ’70. Propune acum, o nouă viziune legată de actualitate a “Nopții furtunoase” într-un spectacol fermecător, percutant ca efect comic prin transpunerea vizuală în realitate, fără să apeleza la schimbări în screierea piesei și la exagerări facile. Cu inteligență, regizorul nu forțează, nu scoate ochii spectatorilor prin o actualizare exagerată a ilustrării teatrale în ambiția de a fi mai presus de sensurile universal valabile ale scrierii. Respectă autorul, nu îl “adaptează”, îl consideră contemporanul său și al publicului zilelor noastre. Piesa îi oferă pe deplin argumentarea de a plasa acțiunea în actualitate.

Avem și astăzi, “apropitari”, “cherestegii”, “căpitani în garda civică” ca Jupân Dumitrache Titircă Inimă Rea (Ion Colan), care ajung în funcții influente, ca și “amici politici ai căpitanului”, precum Nae Ipingescu (Valentin Mihali). Evident din această societate de ieri și de astăzi, nu pot lipsi “tejghetarul, omul de încredere al căpitanului”, dornic de parvenire, Chiriac (Cătălin Băicuș) și nici “băiatul pe procopseală”, luat pe lângă casă de “cherestegiu”, Spiridon (Dragoș Măceșanu). “Arhivarul la o judecătorie de ocol, student în drept și publicist”, Rică Venturiano (George-Albert Costea) poate fi întâlnit și astăzi la tot pasul, a devenit chiar și formator de opinie pe sticla televizorului. Veta (Cerasela Iosifescu) – “consoarta lui jupân Dumitrache” și Zița (Raluca Păun) – “sora ei”, au și astăzi, numeroase reprezentante care des își manifestă public suferințele din amor. Acestor personaje, tipologii mereu actuale de-a lungul timpului, aflate în o serie de conflicte firești vieții, regizorul nu le transformă decât “ambalajul” vizual. Rămâne esențial valabilă, radiografia socității făptuită de Caragiale în 1879 când a scris piesa după un model de construct universal. Satira sa prinde viață credibil prin regie. Mircea Cornișteanu aplică spectacolului un decor de senzație devenit trambulină pentru a creea prin folosirea sa ingenioasă, numeroase scene comice precum într-un film mut, dar care pornesc din replica prin care se definesc situațiile. Decorul este prilej de ilustrare cu umor exploziv a unei lumi “furtunoase”. Ideea regizorului pentru o astfel de ilustrare teatrală prinde un contur de excepție prin decorul și costumele realizate de Lia Dogaru. Pe o casă cu etaj din centrul spațiului de joc, aflată în construcție, cu schele pe o parte, este instalată o firmă de neon cu intenția de a preciza … “Vilă”. Casa e plasată într-o curte, în care se zărește în stânga un gard prăpădit de mahala, iar partea cealaltă e dominată de un “gard” metalic modern, cu intrare pentru mașini și o ușă specială. Spațiul privat este astfel, protejat ! Cum totul este în construcție, firește că propietarul are nevoie de muncitori supraveghetori. Șeful lor ar fi Chiriac care locuiește într-o rulotă prăpădită așezată într-o parte a scenei, iar Spiridon stă opus într-un cort improvizat. Nu lipsesc din curte masa de lemn, scaunele din plastic specifice unei vile cu mulți metrii pătrați, dar și materialele de construcție acoperite cu o folie de plastic. Decorul este minuțios construit cu aluzie directă la vilele actuale ale unor mici parveniți, funcțional și devine suportul unor scene de irezistibil umor. Decorul “joacă” în spectacol, nu este un simplu ambalaj.

De la bun început, regizorul anunță convenția avertisment de a urmări o poveste contemporană. Până la ridicarea cortinei, se transmit știri de la radio despre Pepe, Zăvoranu și alte personaje mondene și dramele lor sentimentale. Regizorul prezintă original scenic apoi, acțiunea arhicunoscută a piesei, fără să impieteze prin nimic conflictul și replica. De pildă, în celebra scenă dintre Veta și Chiriac, ea se află la etaj și trebăluiește prin cameră cu aspiratorul, iar jos, lângă rulotă se agită bărbatul care a cucerit-o. Sunt… Romeo și Julieta dintr-o mahala. Veta, admirabil interpretată de Cerasela Iosifescu, devine o fâșneață de femeie, ce se manifestă când ca o mâță pricepută în a se pisici provocator, când ca o muiere cu temperament exploziv care știe ce vrea în fiecare moment, în funcție de conflict.

Chiriac, convingător interpretat de Cătălin Băicuș, poartă o “bandană” pe cap în loc de “legătura șic” invocată în final de autor, iubește pasional, dar se pare că și țintește să cultive relația, ca suport în parvenirea sa. Cu măsură este prezentată scenic relația erotică dintre cei doi, în termini actuali. Zița devine o muierușcă grăsuță, prostuță și nefericită, dar insistentă să își afle un partener după divorț. Deține toate datele Raluca Păun să creioneze astfel personajul conform cerințelor regiei. Zița, venită în actul doi într-o pijama des purtată astăzi, stârnește exploziile de râs ale publicului. O noutate în conceptual regizoral este a sugera că Rică Venturiano a fost cucerit la “Iunion” de Veta, și nu de Zița. Intenția nu afectează textul. În final, când se lămurește conflictul, Rică se arată a fi deziluzionat de posibilul mariaj cu Zița. Remarcabil compune, la nuanță, acest rol tânărul actor George-Albert Costea, absolvent în 2008 al UNATC. Regia și actorul, nu omit că Rică este și “publicist”, iar când acesta e afectat de panica derulării conflictului, “profesionistul” nu uită să imprime ca document o relatarea referitoare la situația disperată în care se află. Prin plastica mișcării și specularea rostului cuvântului rostit, actorul propune o altă față surprinzătoare a bine cunoscutului personaj, ca și Cerasela Iosifescu în Veta. Regizorul își dorește a prezenta și un altfel de Spiridon, și Dragoș Măceșanu încearcă să îl definească. Nu sesizează nebunia din jur pentru că… “bea la tutun”, numai că acesta sunt etnobotanicile de astăzi. Când iese din micul său cort, e amețit, scena se umple de fum.

Debutul spectacolului aparține discuției dintre Dumitrache și Nae, cu multe semnificații în definirea acțiunii. Ion Colan, servește prin înfățișare distribuirea sa în jupân Dumitrache, iar Valentin Mihali reușește a citi cu haz, într-o altă gamă de expresie articolul din “Vocea Patriotului Naționale” și să sugereze uneori, că Nae “milițianul” șmecher, știe de fapt, tot ce se întâmplă în casa lui Titircă. Aplauzele finale, regizorul le prezintă original, ca ultimă copertă a viziunii sale.

“O noapte furtunoasă” poate fi considerat un prim eveniment teatral al “Anului Caragiale”. Abilitatea regizorului Mircea Cornișteanu de a demonstra că este contemporanul nostru Caragiale, merită aplauzele acordate de public. Distribuția nu oferă însă, mari surprize de interpretare. Deosebită ar fi doar, evaluarea Vetei în termini noi, cu multă aplicație față de baza replicii, de către Cerasela Iosifescu. De la Medeea – o creație inexplicabil trecută cu vederea de “analiștii” fenomenului teatral, trecerea la Veta, uimește prin abordarea cu substanță comică expresivă a personajului. Pentru un teatru național, considerat îndobște tradițional, o surpriză este și promovarea unui tânăr actor, George-Albert Costea în Rică, rol ce a beneficiat de interpretări însemnate de-a lungul vremii. Interpretul trece cu succes acest examen dificil. Este greu să joci într-o piesă arhicunoscută de Caragiale, având anterior interpretări memorabile. Cerasela Iosifescu și George-Albert Costea s-au detașat de acest trecut marcant, dovedind că fără stridențe, în numele contemporanizării, poți da un alt aspect comic personajelor, dacă asimilezi cu credință un concept regizoral novator, motivat prin exploatarea conflictului și replicii. Așteptăm cu interes și alte propuneri de spectacole Caragiale. Au fost, până acum, dar nu au stârnit entuziasmul marelui public. Au rămas pe linia experimentului neconvingător de contemporaneizare.