“ MĂTRĂGUNA “ – TEAREUL MASCA și TvR CINEMA

DEBUTUL UNEI POSIBILE SOLUȚII A “ TEATRUL DE TELEVIZIUNE “

Acest spectacol este rodul unei cooproducții între Teatrul Masca și departamentul TvR Cinema de la TvR Cultural, unul din canalele televiziunii publice. Atenționăm asupra acestui prioect pentru că este inedit pentru relansarea “teatrului de televiziune” ce a devenit în timp, doar secțiune de preluare a spectacolelor din teatrele instituționalizate sub diverse forme banale. Scopul colaborării scenă – "teatru de televiziune" ar fi conceperea unei premiere într-un teatru, ce va intra în repertoriul curent al instituției, dar și în programele TvR Cultural, TvR 3 sau TvR HD. Pentru difuzarea pe micul ecran, prima oară spectacolul este înregistrat în sistemul High - Definiton , ce asigură o imagine tehnică de excepție. Acest proiect presupune și necesitatea de a cultiva un limbaj nou estetic “teatrului de televiziune” care se află la granița dintre convenția teatrală a scenei și posibilitățiile televiziunii cu specific apropiat de cele ale filmului. Realizarea acestei inițiative depinde însă, de cooptarea unor profesioniști creatori ingenioși , cât și de fondurile fianciare ale televiziunii publice. Fapt dovedit și în debutul proiectului. Un regizor profesionist , Dominic Dembinski cu fonduri financiare modeste și … lipsă de interes pentru publicitatea meritată a inițiativei, a activat creator pentru lansarea proiectului.

Pentru debut s-a ales “Mătrăguna” de Niccolo Machiavelli. Alegerea a fost adaptată personalității Teatrului Masca și intenției TvR Cinema de a promova, credem, un repertoriu cultural cu largă audiență pentru segmentul special al telespectatorilor dintre care unii nici nu sunt interesați de teatru. Cum Niccolo Machiavelli este o personalitate marcantă a universului cultural încă din secolul XVI, mai ales prin “Principele”, regizorul Dominic Dembinski “adaptează” piesa “Mătrăguna” din 1524, cu buna intenție de a îi apropia sensurile de timpul zilelor noastre. Amintim că Machiavelli, diplomat ca profesie , a devenit în timp, “filosof politic” mai ales când a scris “Principele” – un studiu despre menținerea puterii depășind regulile tradiționale , studiu mereu actual ce a generat și termenul de “machiavelism”. A mai analizat în “Arta războiului” gravitatea fenomenului. A scris și multe piese de teatru, cea mai jucată fiind “Mătrăguna”, în care depășește cerințele convenției clasic moralizatoare, specifice vremii sale. Subiectul adulterului unei femeii căsătorite cu un om bogat , vârstnic, fiind tratat ca o posibilă soluție pentru a avea urmași. Aspect pe deplin speculat de “adaptare”. Dominic Dembinski se ferește de apeluri ostentative la “filosoful politic” Machiavelli, și merge pe linia “adaptării” doar pentru a sugera discret, apropierea textului piesei de realitatea curentă a cuplurilor . Pofta erotică a lui Callimaco pentru frumoasa Lucrezia se transformă în dragoste sinceră , având drept rezultat urmași. Dublează însă, insistent imaginea generală a spectacolului prin proiecții în scopul de a trimite spre autorul “filosof politic” al piesei.

Într-un decor simplu (scenografia Gigi și Carmen Rasovszky) plasează dublarea sa prin proiecții speciale pentru sugerarea actualității textului (video-artist vizual Lea Rasovszky). Un montaj alert proiectează șocant în raport cu acțiunea din scenă, imagini din războaiele istoriei, parade militare, festivități, ca în final să insiste pe scene de dragoste între doi tineri. Proiecțiile pot aminti de opera lui Machiavelli celor care mai știu ceva despre el, și au intenția viziunii regizorale de a demonstra că într-o lume nebună, nebună, dragostea, chiar și adulterul, pot da vlăstarele necesare normalității vieții. Îmbinarea, proiecției cu acțiunea din scenă, poate fi exagerată pentru unii receptori, dar e pornită din motivarea lui Machiavelli și provoacă la gând interior spectatorul. Derizoriu sunt concepute de realizatorii scenografiei costumele, cu excepția celor atribuite personajelor centrale în momentul transformării în posibili eroi aparținând commediei dell’arte. Costumele corului – identificat regizoral ca punte de tranziție între proiecții și planul real al acțiunii -, ca și cele ale personajelor active în teatralizarea subiectului, sunt neinspirat ca sugestie desenate pentru transpunerea în actualitate dorită de conceptual regiei.

Viziunea regizorală deține coerență și originalitate în scopul actualizării scrierii clasicului italian cu referire la nebunia lumii și rostul erotismului și dragostei. Dar … aplicarea ei scenică întâmpină dificultăți, atât prin scenografia săracă în dezvoltare, poate din cauza și a condițiilor financiare, cât și prin concretul interpretării actorilor.Regizorul a reunit în distribuție tineri interpreți adaptați personalității Teatrului Masca de a fi expresivi gestual , care reușesc momente apreciabile, inspirate doar, din stilul commediei dell’arte. Rostirea la nuanță a replicii și implicarea relațională, devin însă, neconcludente, par o improvizație de moment și nu speculează sensurile textului. În cazul personajului central, Callimaco, tânărul care își dorește o relație cu Lucrezia, debutantul într-un rol principal, Eugen Fetescu, nu reușește să exploateze datele esențiale ale personajului și ale situațiilor. Interpretarea sa e lineară. În unele secvențe, corectitudine în adaptarea la profilul personajelor manifestă Cristi Neacșu – Siro, Valentin Mihalache – Nicia, Răzvan Teodorescu – Ligurio. O apariție palidă devine Lucrezia prin Oana Dragnea. Corul alcătuit din studente la actorie încearcă să anime timid ritmul reprezentației. Tinerii actori obișnuiți cu teatrul gestual se adaptează greu conceptului regizoral ce le solicită atenție la replică, la sensurile ei în relația conflictului. Regia nu a reușit poate, să le folosească pedagogic calitățile.

Un sprijin al viziunii regizorale rămâne “muzica ; Vasile Manta”, de fapt o ilustrație muzicală ce reunește acorduri din compuneri celebre sau mai puțin cunoscute. Montajul muzical susține însă, intenția de ironie a viziunii regizorale.

S-ar putea ca spectacolul rezultat din acest nou proiect al televiziunii cu teatrul de scenă, urmărit pe micul ecran, să estompeze neajunsurile expuse pe scenă datorate fragilității interpretării tinerilor actori, lipsiți de experiență, cât și ale scenografiei. Montajul de televiziune și oferta sistemului High Definiton le-ar putea estompa. Observațiile noastre se referă doar, la vizionarea pe scenă a reprezentației.

Ideea unei astfel de cooproducții poate fi un eveniment pentru revitalizarea “teatrului de televiziune” în necesara modalitate de a descoperi o novatoare formulă de limbaj teatral. Proiectul cu “Mătrăguna” în regia lui Dominic Dembinski demonstrează căutarea sa. “Teatrul de televiziune” rămâne și prin tradiția ignorată astăzi de programele postul public, atractiv pentru spectatori, chiar și pentru cei care nu invadează teatrele. “Teatrul de televiziune” nu înseamnă o telenovelă, are o calitate culturală și educativă de care un post public precum Televiziune Română ar trebui să țină cont prin statutul său. Proiectul actual promite acest respect. Depinde , cum îl va materializa prin colaborarea cu actorii, scenografii teatrelor unde va fi aplicat. Debutul său promite evoluția spre modernitate, în sfârșit, a “teatrului de televiziune”. Reușita sa e dependentă de cum va fi aplicat în funcție de preferințele și pregătirea în domeniu ale celor care îi dictează înfăptuirea și de condițiile financiare ale televiziunii publice.