“ FALSTAFF “ – OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

O ÎNTÂLNIRE ÎNCÂNTĂTOARE CU … OPERA

         Poate să pară ciudat că după ce șase ani s-au comentat pe acest blog numai spectacolele oferite de diverse teatre de proză, acordăm atenție și Operei. Spectacolul de operă se construiește însă, și cucerește publicul, nu numai prin muzică, ci și prin montarea scenică, prin creația regizorului și scenografului aflați în spatele reflectoarelor.

         Premiera cu “Falstaff” la Opera Națională București este un eveniment artistic, ce poate atrage nu doar iubitorii operei, ci și pe cei ai teatrului. Genul liric specific operei este tratat scenic de obicei în stil tradițional. De astă dată, “Falstaff”, opera lui Giuseppe Verdi pe libretul lui Arrigo Boito inspirat de Shakespeare, este adus în actualitate, admirabil contemporaneizat. Opera Națională demonstrează astfel, preocuparea pentru apropierea spectacolului de operă de evoluția novatoare a teatrului de proză și a cerințelor  publicului din mileniul trei. E drept, a ales cu atenție și o operă cu un substrat adaptabil zilelor noastre.

          În timp, “Falstaff” prin compoziția muzicală, nu a reușit să cucerească aceiași prețuire a melomanilor ca “Traviata”, “Rigoletto” sau “Aida”. Libretul lui Arrigo Boito urmărește acțiunea din “Nevestele vesele din Windsor” în care combină și momente din “Henric al IV-lea”, piese din creația nemuritorului Shakespeare, întodeauna contemporan al publicului. “Falstaff”, ultima operă compusă de Giuseppe Verdi în 1893, cu fină intenție satirică prin libret, are drept țintă tarele, moravurile din sfera înaltei societăți, sexualitatea și atitudinea femeilor.

         Senzațional actualizează “Falstaff”, cunoscutul regizor englez Graham Vick, alături de scenograful Samal Blak și lighting design-ul Giuseppe di Iorio, o adevărată echipă invitată să revitalizeze imaginea Operei Naționale. Conceptul regizoral nu este o actualizare forțată pornită din pretenții personale de originalitate în raport cu tematica libretului, ci o tratare în profunzime a intențiilor satirice pentru prezentarea lui Falstaff și cei din preajma sa, astăzi. Fiind vorba de o operă în care regizorul nu poate interveni în compoziția muzicală și nici în libret, cum se întâmplă în teatru, regizorul Graham Vick exploatează substratul situațiilor și definește personajele prin vizualizarea scenică integrată spectaculos și amuzant, realității curente. Rezultatul reușit al conceptului său regizoral, mai arată și cât de necesară este colaborarea perfectă cu scenograful.

         Acțiunea declanșată de îngânfatul și escrocul Falstaff, un supraponderal ce se imaginează cuceritor, se petrece în lumea bună de astăzi, din preajma castelului Windsor, cum indică amuzant de la început, o cartolină plasată în decor. Cu fantezie debordantă, scenograful Samal Blak, concepe un decor – personaj în stilul suprarealist, din multiple elemente ce prin schimbare indică diverse spații de joc, specifice pentru lumea actuală cu bani. Mișcarea elementelor din decor, plasează ingenios accente satirice savuroase. Nu lipsesc din decor, mașina elegantă a familiei Ford, iar coșul din farsa pusă la cale de femeile din Windsor în care se va ascunde Falstaff, va fi aruncat într-o piscină gonflabilă; în grădina din debutul reprezentației, unde mănâncă grăsanul, nu lipsește un WC ecologic, în casa lui Ford, se folosește cu haz un duș, etc. 

Cu sens, în acest decor suprarealist sunt întrebuințate și desenul de dimensiuni reale ale unui cerb pe care încornorații îl pot folosi pentru o fotografie și un element cheie, un porcușor construit din verdeață. La început, este micuț și discret plasat în grădina unde se află Falstaff, ca în scena finală a farsei din pădure, să crească imens și să domine scena, iar prin găurica de la codiță să o bombardeze semnificativ cu confetti speciale. Excelent sunt manevrate elementele decorului de regizorul englez pentru a ilustra cu scop satiric fiecare situație conflictuală. Costumele sun imaginate în stil modern, cu sens pentru caracterizarea fiecărui personaj. Graham Vick urmărește atent să coloreze ironic prin expresie și interpretare fiecare personaj. Exemplele sunt numeroase, de la ținuta expresivă a lui Falstaff (Ștefan Ignat), la atitudinile femeilor preocupate de shopping ori cea a fiicei lui Ford cu căștile pe urechi.

         Ca adevărați actori, interpreții se acomodează remarcabil acestei viziuni regizorale moderne. Interpreții reușesc implicarea cu dăruire în diverse situații, chiar dacă distribuția nu beneficiază încă, de monitoare discret plasate în decor, cum se întâmplă de pildă, la Scala din Milano care permite desprinderea cântăreților de alinierea la marginea scenei pentru relația cu dirijorul orchestrei și urmărirea sa pe aceste monitoare. Ștefan Ignat (Falstaff), Cătălin Țoropoc (Ford), Iulia Isaev (Alice), Anca Cebotari (Nanetta), Soroana Negrea (Meg Page), Andreea Iftimescu (Quickly), Ștefan von Korch (Fenton), Liviu Indricău (Caius), Valentin Racoveanu (Bardolfo) și Iustin Zetea (Pistola), definesc ireproșabil personajele atribuite. Poate că în cazul operei “Falstaff” ar fi fost nimerită folosirea limbii române și nu interpretarea în italiană, conform regulelor tradiționale practicate în teatrul liric.

         Regizorul Graham Vik și scenograful Samal Blak, ca și întreaga echipă ce participă la acest nou “Falstaff”, prezintă o altfel de operă, minuțios construită segment cu segment interpretativ, iar spectatorii vor pleca mulțumiți de buna dispoziție declanșată cu inspirație de realizatori. Este un eveniment artistic apropiat de consistența celor din teatru care va bucura Marele Public.

         În 2009, regretatul regizor Alexandru Tocilescu realiza un spectacol memorabil cu “Nevestele vesele din Windsor” de Shakespeare la Teatrul Metropolis și iată că acum, Opera Națională București propune opera “Falstaff” și convinge că și Giuseppe Verdi poate fi contemporanul nostru.

P.S. - Remarcabil este editat sub aspectul conținutului, original ca ținută grafică, caietul program de sală pentru “Falstaff”; desene ironice cu personajele și porcușorul din decor, ilustrează fiecare filă. 

“ MATA HARI – DINCOLO DE LEGENDĂ “ – TEATRUL MIC

HAOS DE EFECTE TEATRALE FĂRĂ REZULTAT

         Timp de două ceasuri cu o pauză, spectacolul încearcă a prezenta sfârșitul tragic al celebrei femei fatale din cel de al doilea război mondial, Mata Hari. Fie că știe câte ceva despre ea, fie că nu, spectatorul rămâne total nedumerit de personalitatea divei, privind un haos de efecte teatrale – proiecții, jocuri de lumini, fum, etc care vor a ilustra scenic interogatoriul la care o supune căpitanul francez Pierre Bouchardon și fragmente din jurnalul personal al celei arestate.

Mata Hari în 1907

Amintim că Mata Hari pe numele de scenă, născută Margaretha Geertruida Zelle în Olanda, a bântuit multe țări și la începutul secolului XX, devine o dansatoare exotică care își folosește pentru prima dată trupul gol în dans, provoacator, viața sa privată este complicată, dar ca amantă și a unor ofițeri din războiul mondial început în 1914, ajunge în 1917 să fie anchetată de francezi pentru spionaj în favoarea nemților și executată. Istoricii au scris despre ea comentari contradictorii, s-au realizat și filme cu vedete despre acest personaj controversat. 

Mata Hari

Se mai spune că era o persoană cu dublă personalitate, mamă a doi copii în urma unui mariaj la 18 ani, devenită dansatoare exotică și artistă extravagantă, imorală, considerată și un pion al spionajului în timpul războiului mondial. Doi scriitori francezi contemporani mai puțin cunoscuți – Philippe Collas și Eric Villedary, concep simplist un scenariu despre sfârșitul tragic al divei, în două personaje, dansatoarea și căpitanul. Primul din cei doi autori se recomandă a fi strănepotul căpitanului Pierre Bouchardon.   Regizoarea Liana Ceterchi traduce acest text și încearcă o montare scenică cu pretenții de originalitate prin care ar vrea să convingă că : “Astăzi descoperim nevinovăția ei. Mata Hari este astăzi repusă în drepturi și recunoscută ca o personalitate excepțională.” (Citat din programul de sală). Numai că nici textul și nici viziunea regizorală, nu reușesc să convingă de meritele și calitățile personale ale acestei femei considerate fatale care a sfârșit tragic. Spectatorul asistă la o melodramă stupidă despre o femeie care își pomenește numeroșii amanți și ar încerca să fascineze și soldații de pe front, și paznicii închisorii Saint - Lazare unde se petrece interogatoriul, și… nu fascinează prin nimic publicul din mileniul trei.

Dana Dembinski Medeleanu (Mata Hari)

         În scopul realizării unei vizualizări teatrale spectaculoase, regizoarea apelează la apreciata scenografă Maria Miu. Aceasta cu pricepere construiește un decor din ziduri mobile ce marchează spațiile închisorii. Un zid compact suplinește la început clasica cortină, fragmente din zid vor fi manipulate apoi, pe tot parcursul reprezentației, unele primind transparență pentru a sugera în profunzime, posibile spații ale închisorii. Cum acțiunea se petrece în plin război, manevrarea decorului o vor face … nouă soldați în locul mașiniștilor. Efortul soldaților, personaje fără replică, la comanda regiei, ar avea ca scop sugerarea unor diverse unghiuri și spații de joc, dar acțiunea se petrece clar în închisoarea Saint – Lazare, mai precis în biroul pentru interogatoriu al căpitanului și în celula deținutei Mata Hari de care ar avea grijiă două călugărițe. Costumele scenografei ar vrea să marcheze epoca, dar veșmintele atribuite lui Mata Hari, dezavantajează fizicul interpretei și nu servesc pentru o imagine atractivă a celebrei femei fatale.

Imagine din spectacol

         Viziunea regizorală, în afara mișcării insistente a fragmentelor de zid, folosește o sumedenie de proiecții (material video – Vladimir Dembinski) cu opt personaje evocate din viața lui Mata Hari. Opt actori sunt filmați pentru a le defini, dar imaginile nu se vor a fi clare și devin doar un artificiu vizual penibil. Nu se înțelege nimic din rostul insistenței proiecțiilor care mai sufocă și interpreții aflați pe scenă. Interpretarea actorilor mai e sufocată și prin puzderia de intervenții muzicale și accente sonore, suprapuse adeseori pe rostirea replicii. Firește că vizualizarea regizorală nu poate omite jocurile de lumini și fumul, folosite să coloreze fără un rost elementar conflictul dramatic din scenă. Proiecțiile și sumedenia de efecte teatrale exagerat plasate, au drept rezultat spulberarea atmosferei solicitate de situația dramatică în care se află personajul central. Toată această agitație de artificii teatrale nu își află motivare pentru transmiterea emoției impuse de acțiunea ultimelor zile din viața unei personalități controversate din primul război mondial. De pildă, apare fără rost un moment lipsit de replică, ilustrat muzical cu un … cancan, în vreme ce pe scenă soldații cu puși parcă sunt pe front și crezi că din acea scenă va începe o parodie. Nu mai discutăm de rostul simbolic atribuit vizualizării scenice de către regie și că Mata Hari era dansatoare exotică și nu practica exerciții de cancan. Și execuției din final a divei, regia îi aplică simboluri artificiale, cu petale de trandafiri roșii care cad de sus, etc, imaginea fiind ca într-un spectacol de operetă din urmă cu multe decenii. Lia Ceterchi a dorit să fie novatoare în concept, dar a folosit efecte teatrale derizorii, înghesuite de-a valma, acompaniate de stridențe sonore, fără logică elementară și coerență în raport cu conținutul tematic.

Dana Dembinski Medeleanu (Mata Hari) și Sorin Medeleni
 (Căpitanul Pierre Bouchardon)) 

         Cel mai grav însă, este totala neglijență față de importanța actorilor în conceptul regizoral. Actori stimați ajung să recite exterior textul. Dana Dembinski Medeleanu (Mata Hari) și Sorin Medeleni (Căpitanul Pierre Bouchardon) sunt actori cu numeroase realizări meritorii în biografia artistică, dar în această reptezentație nu reușesc să rezolve credibil personajele din cauza regiei. Ne potrivit distribuită pare Dana Dembinski Medeleanu pentru Mata Hari. Regia o obligă să apeleze forțat la gesturi ce ar vrea să trimită spre dansul … indian, să fie afectată în expresie și rostirea cuvântului, abia în scena dinaintea execuției divei, actrița reușește să puncteze firesc, sincer interior, starea personajului. Sorin Medeleni încearcă a desena autoritatea căpitanului francez, dar complexitate, subtilitatea personajului nu apar în interpretare. Relația dintre femeia fermecătoare acuzată de spionaj și anchetator, nu a fost urmărită de regie și este absentă din reprezentație, cu toate că are un substrat bogat raportat la timpul acțiunii, primul război mondial.

          “Mata Hari – Dincolo de legendă” nu transmite demersul tematic, devine o melodramă stângaci și chiar plictisitor concepută despre o așa zisă dansatoare, femeie fatală cu mulți amanți aparținând unor naționalități diverse. Peste hibele textului se suprapun cele ale regiei și prsonajul rămas în istorie, Mata Hari - Margaretha Geertruida Zelle ce ajunge pe scena Teatrului Mic în cătușe, face spectatorul să prefere personajele din “telenovelele” zilnice de la televizor, că sunt mai interesante și provocatoare ca înfățișare.

“ORGANIC” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” ( Proiectul “9G” – Sala Mică)

         JALNIC!    

         Inițiativa Naționalului bucureștean de a găzdui tineri creatori prin programul “9G” a încheiat o primă etapă cu “Organic”. Amintim că din 42 de proiecte au fost selectate șapte, s-au realizat până acum – “ActOrchestra”, “DISTROPIE.shakespeare.REMIX”, “Ziua în care nu se cumpără nimic”, “Piesă pentru frate și soră” și “Dragoste în patru tablouri”, comentate pe acest blog; a absentat spectacolul “Copii de aruncat”.

         “Organic” (“Useless”) poate fi considerat un exemplu pentru criza teatrală datorată regiei, dar și selecției repertoriale. Textul aparține Savianei Stănescu, o persoană ambițioasă care își dorește a fi dramaturg. A fost ziarist, a emigrat în SUA, “a rupt cu limba română” cum declară dânsa și a devenit “dramaturg rezident” peste ocean. După ce i-au fost jucate câteva piese acolo, în teatre din planul secund, atacă din nou, și mișcarea noastră teatrală. S-a deplasat și a lucrat la Teatrul Odeon alături de un alt posibil rezident, regizorul Alexandru Mihai, “Viza de clown” (“Străini cu abilități extraordinare”), spectacol pe care îl vom comenta în curând, iar acum, figurează ca dramaturg în generosul program “9G” dedicat tinerilor regizori, scenografi, actori. În cele două piese este obsedată tematic de emigrație. Încropește texte cu conflicte superficiale și personaje fără conținut și aplică în scriere pretenții sofisticate cu sens mataforic. “Organic” este o poveste absurdă despre trei emigranți din zone necunoscute, ajunși în țara visului, America. Tematica ar fi traficul transplantului de organe! Emigrația și traficul de organe sunt aspecte grave, dramatice ale realității și nu pot fi “subiecte” pentru un text care se vrea a fi … o comedie neagră cu picanterii erotice! Soții Chris și Kora sunt emigranți care ar avea condiții de trai; ea a fost prostituată, el câștigă acum fiind implicat în traficul de organe.

În casa lor se află Omy, de curând emigrat din altă țară, fost crescător de porci – precizare cu pretenție metaforică! – adus pentru a “dărui” un rinichi, el pare a fi un handicapat suferind de epilepsie. Despre Kora și Omy afli lămuriri esențiale, cum ar fi dorința ei de a deveni asistentă medicală (!), doar când rostesc monologuri. Textul pornește de la realitate și se încarcă prin cinci scene botezate “vis”, delirul de fapt al celor trei personaje, penibil conceput de așa zisul dramaturg. Saviana Stănescu se mândrește că textele sale au fost considerate “piese de limbaj”, numai că replica nu are substrat, nu servește personajele, intențiile tematice și mustește de vulgaritate. Limbajul trivial poate fi acceptat când are sprijin solid în conflict, dar nu e cazul acestui text ajuns pe prima scenă a țării. Iată și câteva exemple: “Oamenii sunt în stare să își dea rinichii ca să mă f…” sau “Te învăț să cunoști țâțe și p….”. Textul este scris în engleză pentru că autoarea “a rupt cu limba română” , e tradus, adaptat de Andreea Chindriș. Dar nu acest limbaj este gaura neagră a textului, ci dezastruosul montaj al scenelor în jurul unei tematici dramatice. De ce s-a als acest text ar trebui să răspundă tânărul regizor Andrei Măjeri și selecționerii programului “9G”. La premieră au răspuns câțiva tineri spectatori care au părăsit sala în timpul reprezentației, dezgustați de ce vedeau.

         La fel ca și pentru spectacolul “Ziua în care nu se cumpără nimic”, “Organic” reunește o numeroasă echipă în jurul tânărului regizor, absolvent al universității din Cluj. S-au căznit pentru vizualizarea scenică șapte persoane (Adina Lazăr – asistență regie, Irina Chirilă – scenografie, Ioana Grama, Corina Zăbavă – asistență costume, Dragoș Mălăescu – foto, Alex Luft – pregătire vocală, Andrei Turenici – logo) cărora li s-au alăturat “Artiști asociați” (Ada Milea, Arcadie Rusu & Les Ateliers Nomad, Ioana Păun, Tudor Giurgiu – inspirat din picturile Suzanei Dan / Montajul: Letiția Ștefănescu / Imagine: Adrian Silișteanu / Producția: Libra Film) pentru a ilustra delirul din cele cinci “vise”!!! Firește, în funcție de propunerile haotice ale textului și echipa a lucrat haotic în stiluri diverse de expresie. Astfel, rezultatul conceptului regizoral este un ghiveci fără sare și piper în care se amestecă la nimereală legume.

Regizorul pornește reprezentația de la realism teatral rudimentar, ajunge la grotesc, încearcă suprarealismul, viziunea sa fiind dezvoltată incoerent. Prima și ultima scenă ar vrea să arate atmosfera unei familii în care Kora și la final Chris gătesc sârguincios la aragazul aprins. Se trece după debutul reprezentației la pregătirea delirului, la agitație cu încercări forțate de dans, cântări la microfon sau urlete disperate. Combinația montajului scenelor este total neinspirată.

Scenografa Irina Chirilă ar vrea să indice prin decor o locuință cu specific american în care Omy manevrează o sacoșă ponosită de pe alte plaiuri. Costumele concepute cu sprijinul celor două asistente merg pe aceiași linie. Cora schimbă aiurea numeroase peruci, vestimentația se vrea extravagantă. Scenografia este stridentă în intenția definirii imaginii din “țara visului”. Intervin mereu și proiecțiile pe marele ecran din fundal , fiecare în alt stil, lipsite de o elementară legătură pentru definirea situațiilor și stării interioare a personajelor din scenă.

         O oră și patruzeci de minute spectatorul asistă la o învălmășeală de efecte teatrale, ilogic prezentate ca imagine pentru a sugera drame personale, pofte erotice, beția, totul în scopul ironizării “visului american” al emigranților. Spre final, se va flutura de către Omy și steagul american în monologul său de comunicare cu ...  mama decedată!

         Rar se întâlnește un astfel de spectacol jalnic în peisajul nostru teatral, unde normal că nu lipsesc reprezentații mediocre chiar submediocre. Și în cazul de față regizorul a vrut să își demonstreze originalitatea, dar a optat pentru un text deplorabil al unei foste românce rezidentă în America, poate visând la un posibil turneu peste ocean. Textul nu i-a servit pentru a convinge publicul de calitățile sale regizorale.

         Mai trist rămâne din oferta ultimă a primei etape a programului “9G”, drumul actorilor spre afirmare deplină. Trei tineri actori – Silvia Helena Schmidt (Kora), Andrei Stehan (Chris) și Lucian Rus (Omy) – se supun docil acestui proiect și se zbat cu disperare să interpreteze niște personaje goale de conținut, să cânte, să danseze, să urle cum solicită textul și regia. În tot acest balamuc cu pretenții de teatru, fiecare din cei trei reușesc însă, câteva secunde sau chiar un minut să exprime credibil  starea individului care caută mulțumire în viață. Păcat de acești actori că au avut neșansa întâlnirii cu “Organic”. Numeroși tineri actori caută proiecte pentru a se remarca, dar nu descoperă oferte de texte și nici viziuni regizorale care să le speculeze calitățile.

         Când în teatrul independent din multitudinea de reprezentații propuse de tineri creatori se descoperă într-o stagiune, măcar două sau trei spectacole remarcabile, este inexplicabil de ce acest “9G” nu a reușit să selecteze și să găzduiască sub “firma” Naționalului , proiecte consistente, pornind de la alegerea textului până la conceptul regizoral și să servească afirmarea tinerilor actori. Ori selecționerii nu merg la examenele de absolvire sau la spectacolele teatrului independent și nu îi cunosc pe tinerii creatori ori selecția este înfăptuită la nimereală. Din cele șase spectacole ale primei etape s-a detașt doar “ActOrchestra”. Urmează pregătirea și selecția pentru a doua etapă a programului “9G” și rămânem cu speranța că va oferi totuși, mai multe proiecte de calitate profesională și culturală.

“ SPARGEREA “ – TEATRUL NAȚIONAL “MARIN SORESCU” din Craiova (Sala studio “Ion D.Sîrbu”)

UN SPECTACOL SURPRINZĂTOR!

         Acest spectacol reușit, surprinde în primul rând prin apariția unui tânăr regizor – Dragoș Alexandru Mușoiu. Convinge pentru alegerea profesiei de regizor prin construcția inventivă și coerentă a unui spectacol apropiat ca stil de suprarealism, o comedie neagră cu rezonanță în actualitate. Speculează scenografia deosebită a colegei de generație Andreea Simona Negrilă și dezvoltă scenic acțiunea textului, cu suspans și miez satiric, ilustrată teatral ca în poveștile în benzi desenate din reviste. Dragoș Alexandru Mușoiu atrage atenția  după ce a fost desemnat drept câștigător al celei de a patra ediții a Concursului de proiecte pentru tineri regizori și scenografi, proiecte cu texte românești, inițiativă excelentă a Naționalului din Craiova. Firește, nu orice astfel de concurs pentru sprijinirea tinerilor, cum se practică și în alte teatre de prestigiu, dă rezultate. Și la Craiova, din edițiile trecute ale concursului s-a impus în urmă cu un an, doar regizorul Bobi Pricop cu “Profu’ de religie”, pe care teatrul l-a angajat.

         Conform cerințelor acestui concurs, “Spargerea” este “o versiune scenică” propusă de Dragoș Alexandru Mușoiu după povestirea “Jaf armat” a prozatorului contemporan Răzvan Petrescu. Pe scurt, scenariul rezultat atacă fără stridență satirică situația amară a doctorului Radu (Claudiu Bleonț) căruia nu îi ajung veniturile pentru traiul familiei și alături de doi amici, Cristi (Angel Rababoc) și Emil (Adrian Andone), pornesc ridicol acțiunea unui jaf armat la o casă de schimb valutar. Având la bază o proză, firește că scenariul e apropiat teatrului epic și dramatizarea suferă de repetarea unor momente. Se  povestesc situații ce implică și nevestele celor trei și pe cei de la casa de schimb valutar, cu intenția clară de radiografie a existenței unui segment social al actualității. Acțiunea se derulează pe muchia de cuțit a transformării personajelor și în comentatori, iar regizorul conduce admirabil teatral montajul scenelor. Dragoș Alexandru Mușoiu dovedește știința profesională de raportare la cerințele textului, apelând la o echipă – scenograf și actori, colaboratori activi pentru susținerea viziunii sale teatrale.

         Se dezvoltă pe mai multe planuri acțiunea pornită de doctorul Radu ce are în apropiere mai mulți oameni ale căror nemulțumiri personale ajung până în pragul delirului. Tânăra scenografă arhitect Andreea Simona Negrilă definește excelent planurile acțiunii, imaginea generală a reprezentației. Numele său apare și ca realizator al decorului mult prea încărcat al spectacolului “Kean” (comentat pe blog), dar de astă dată lucrează migălos pentru funcționalitatea în esență a decorului aparent simplu. Șase panouri în alb, transparente sunt manevrate mereu cu pricepere de o mână nevăzută și stabilesc locuri diverse ale situațiilor, sugerează ca sens un adevărat labirint în care poți înnebuni că nu îți găsești drumul. Locurile sunt marcate uneori doar prin scaune și mici accesorii semnificativ alese. În fața spațiului de joc, o masă cu un microfon indică locul mărturiilor fiecărui personaj disperat. Costumele și machiajul, imaginate de Andreea Simona Negrilă trimit spre esența tipologică a personajelor. Cei trei prieteni pentru “jaful” pus la cale apelează la măști de fluturi, fiind niște fluturi ai unei societăți ce le refuză normalitatea existenței. Remarcabil se completează montajul momentelor scenice prin ilustrația muzicală folosită de regizor.

         Spectacolul captivează prin interpretarea actorilor a unor partituri dificile în care fiecare se integrează admirabil personajului și conceptului regizoral. Surprinzător este cum regizorul reunește actori cu bogată experiență și tineri la început de carieră, formează o echipă adaptată cu dăruire proiectului și condițiilor spațiului de joc al Sălii studio. Actorii “povestesc” despre destine frânte și relaționează mereu cu spectatorii luați drept parteneri.

 Claudiu Bleonț este Radu inițiatorul “spargerii” și actorul trăiește cu forță interioară disperarea personajului. În Cristi cel aparent îndrăzneț, amicul lui Radu, cu perfecțiune definește Angel Rababoc, profilul personajului. Emil cel temător este remarcabil caracterizat de Adrian Andone. În scene precum cea a punerii la cale a spargerii sau cea a împărțirii banilor, o sumă mică în raport cu jafurile zilnice existente în societatea noastră, Claudiu Bleonț, Angel Rababoc și Adrian Andone  sunt senzaționali prin expresiile diverse, cu finețe și sensuri, aplicate situațiilor. Femeile din preajma celor trei amici – Corina, Anca și Doina, personaje cu tipologii speciale, sunt încântător prezentate de Iulia Lazăr, Anca Dinu și Gabriela Baciu. Fiecare interpretă nuanțează cu firesc desenul personajului. Întâlnirea la coafor a doamnelor este o altă scenă remarcabilă a reprezentației. Un alt personaj, tânărul motociclist Aurel care se alătură acțiunii celor trei, se evidențiază prin interpretarea deosebită a actorului Cătălin Vieru; acesta subliniază subtil apartenența lui Aurel la bezmetica generație “cool”, cât și intențiile satirice ale scenariului. Ioana și Gigi sunt cei de la casa de schimb valutar, iar Iulia Colan și Eugen Titu, fără exagerări punctează abil, grotescul tipologiilor respective. Toți actorii contribuie substanțial la tratarea originală a scenariului pe linia  suprarealismului.

         “Spargrea” este o reușită a concursului inițiat de Naționalul din Craiova cu scopul descoperirii de tinere talente în domeniul regiei și scenografiei. Așteptăm cu interes evoluția în alte proiecte a regizorului Dragoș Alexandru Mușoiu și a scenografei Andreea Simona Negrilă.