“TREI GENERAȚII” – TEATRUL ODEON (Sala Majestic)

SALVATORII UNEI … TELENOVELE

CÂTE CEVA DESPRE ALEGEREA TEXTULUI

         În urmă cu un sfert de secol când, în sfârșit, a căzut și cenzura comunistă în teatru a apărut libertatea de exprimare. S-au așteptat pe scenă spectacole cu piese despre noi cei care am trăit “epoca de aur”. Speranța descoperirii în dramaturgie a unor piese ținute la sertar din cauza cenzurii s-a dovedit zadarnică.

 Libertatea adusă de noul sistem social care își are și regulile sale stricte, se instaurează însă, prost înțeleasă. În teatru, în special în cel independent, se promovează texte în noul limbaj “cool” și trivial, cu tematică erotică, de parcă tinerii nu ar avea și multe alte probleme foarte grave. În teatrul instituționalizat intenția percutează în unele repertorii. Spectacolele propuse în primii ani de libertate și chiar până în prezent, caută noi căi de exprimare teatrală “liberă” și din păcate nu prea le găsesc. După 25 de ani de libertate, se dovedește că punctele nevralgice în teatrul nostru, rămân dramaturgia autohtonă și regia. În tot felul de concursuri de dramaturgie se premiază anual, piese care în marea lor majoritate, nu își găsesc un loc în repertorii pentru că nu conving practicienii scenei - regizorii și actorii - prin tematică și calitatea scrierii. Repertoriile nu suferă totuși, de lipsa pieselor actuale pentru că regizorii și secretariatele literare ale teatrelor instituționalizate, superficial aleg din dramaturgia altor țări. Spunem superficial pentru că nu țin cont și de publicul nostru care își are problemele sale majore, dictate de un nou sistem social, cu alte reguli și convenții de viață. În această situație dificilă, Teatrul Odeon caută soluții repertoriale și, firește, regizori. Lăsăm de o parte, starea învățământului artistic ce produce pe bandă rulantă regizori și actori ca într-un business cu interes financiar personal, ignorând cizelarea talentului, valoarea celor promovați ca absolvenți.

         Teatrul Odeon ne propune astăzi, “Trei generații” de Lucia Demetrius, piesă scrisă în 1956, la câțiva ani după ce se instaurase pe plaiurile noastre, regimul comunist și prin “bunăvoința” celor de la răsărit. Cum niciun dramaturg nu s-a gândit să scrie acum, “Patru generații”, s-a optat pentru acest text. 

CÂTE CEVA DESPRE SPECTACOL

“Trei generații”, textul original, ridica multe riscuri pentru a fi materializat scenic astăzi, când în ultimul act dezvoltă “binefacerea” noului sistem comunist. Regizorul Dinu Cernescu, o personalitate cu multă experiență care a trăit epoca scrierii, a curățat de balastul ideologic textul și a condus abil actorii să compună personajele ca într-o telenovelă, cinci dintre dânșii având și sarcina dificilă de a realiza cu trecerea timpului acțiunii, compoziții. 

        

Lucia Demetrius a fost unul din scriitorii, în dramaturgie și proză care deținea meșteșug. Baza textului din “Trei generații” este de fapt, o poveste simplă, întodeauna posibilă, indiferent de timpul istoric. Concepe trei ipostaze dramatice despre iubirea repetată mereu în trei epoci. Firește, scris fiind în acei ani, textul are drept singur substrat condamnarea “burgheziei”, ca în ultimul act să vină “lumina” timpului noului regim. Regizorul Dinu Cernescu scutură inspirat textul de servituțiile față de vremea în care a fost scris , îl adaptează putem spune, și îl prezintă ca rezumat al scenariului unei telenovele despre dragoste și nefericirea împlinirii ei. Cum spectatorii sunt acum, majoritatea cuceriți de telenovelele de la televizor, propune în teatru … rezumatul sensibil al unei posibile telenovele.

Remarcabil sprijină proiectul, scenografa Maria Miu. Decorul devine un personaj. La început este salonul unor oameni avuți, familia judecătorului Ioniță, cu tablouri și multe obiecte cu rol de accent pentru precizarea începutului de secol XX. Apoi decorul se “modernizează” prin trecerea anilor, păstrând linia respectului pentru trecut, ca în final să se transforme într-o locuință invadată de mai mulți locatari, specifică anilor ’50. Regizorul speculează decorul, transformarea din ultima parte e făptuită de reprezentanții “clasei muncitoare” ajunsă la putere. Un moment remarcabil concepe regizorul și prin recitarea patetică a unei poezii despre “partidul” ce a adus schimbarea, într-o lumină cenușie , susținută de Tinca, femeia de serviciu a familiei Ioniță, devenită “luptătoare” pentru lumea nouă. Costumele Mariei Miu sunt excelent adaptate la personaje și la cele trei epoci ale acțiunii. Trebuie subliniată și realizarea programului de sală ce folosește imagini cu personajele în costume de epocă, adevărate tablouri ce amintesc de o lume apusă. Scenografia Mariei Miu servește minunat imaginea spectacolului.

Cu știința  de  a conduce actorii pentru a da viață credibilă personajelor, regizorul Dinu Cernescu urmărește ca fiecare interpret să dea coerență compoziției de vârstă ce îi revine, să relaționeze cu partenerii. Crina Mureșan (Ruxandra), Rodica Mandache (Domnișoara Macri), Ruxandra Maniu (Tinca), Alexandru Papadopol (Ilie) și Laurențiu Lazăr (Chiril), au de rezolvat dificilul demers de a realiza evoluția în vârstă a personajelor. Motorul acțiunii și conflictelor este Ruxandra, fiica Sultanei și avocatului Ioniță, femeia care se confruntă în trei generații cu aceiași problemă dramatică a neîmplinirii iubirii tinerelor aflate sub autoritatea părinților. Crina Mureșan este la început, adolescenta Ruxandra pe care tatăl nu o lasă să își împlinească dragostea față de tânărul profesor de pian Șerban, dintr-o familie modestă; cu sensibilitate actrița prezintă profilul tinerei candide, supusă și prin educație regulilor familiei. Ruxandra devine apoi, o femeie matură, măritată forțat cu moșierul Chiril. Excelent actrița îmbogățește personajul, experiența tinereții o face să încerce a schimba mentalitatea din trecut, este autoritară ca soție și vrea să își salveze fiica de la un mariaj convențional. În ultima parte, Ruxandra este bunica pe care viața o confruntă cu o nouă poveste de dragoste a nepoatei, și Crina Mureșan construiește fără reproș compoziția de vârstă. Actrița înfăptuiește o a devărată performanță prin configurarea cu minuție a celor trei etape de vârstă ale Ruxandrei.

Un personaj de planul doi, domnișoara Macri, trece prin cele trei epoci istorice, mereu fiind visătoare la iubirea care nu îi este permisă de regulile familiei. Rodica Mandache dezvoltă admirabil personajul căruia cu abilitate îi speculează și nota comică, marcând un accent vital pentru ritmul reprezentației. Tinca, când este servitoarea familiei e tratată exagerat de Ruxandra Maniu care apoi să îi dea o altă față în ultimul act, cu mai multă atenție la menirea personajului în raport cu situațiile conflictului. În Ilie, fratele Ruxandrei, un individ superficial, practicant al jocurilor de noroc, Alexandru Papadopol surprinde în dezvoltarea vârstelor personajului. Dacă în Ilie la început, optează prea mult pentru specularea agitației fără rost a tânărului, cu trecerea anilor aplică remarcabil transformarea expresiei personajului, cu grijă în a îi exploata datele caracteriale esențiale. Laurențiu Lazăr rezolvă sugestiv compozițiile de vârstă ale moșierului Chiril, un individ imoral; actorul susține cu atenție relațiile cu Ruxandra și cei din preajmă. În Eliza, fiica Ruxandrei, este excelentă Sabrina Iașchevici pentru că exploatează la nuanță caracterul duplicitar al femeii ce acceptă cinic compromisurile vieții. Fără reproș tratează personajele ce apar doar într-o singură generație - Angela Ioan (Sultana), Mircea N.Crețu (Judecătorul Ioniță), Paula Niculiță (Veronica), Ionuț Kivu (pianistul Șerban), Dragoș Panait (iubitul Veronicăi) și Marian Lepădatu (vecinul Ștefan). Marian Ghenea în avocatul Alexandru , un alt rol schematic, amplifică rostul acestui personaj argument al acțiunii. Actorii se achită sârguincios de rolurile în care sunt distribuiți, personaje simplist concepute de Lucia Demetrius, lipsite de substrat major prin replică și conflict.

“Trei generații” se poate considera o reușită telenovelă teatrală ce va mulțumi pe telespectatorii pasionați de acest gen. Dar … problema dramaturgiei noastre actuale rămâne în continuare acută pentru repertoriile teatrelor. Trăim într-o realitate frământată și astăzi ne lipsește mai mult ca niciodată, un nou … Caragiale!