“CARUSEL” – TEATRUL “BULANDRA” (Sala “LIVIU CIULEI”)

MAGIA TEATRULUI!

         Comentariile despre “Carusel” se pot rezuma și la un singur cuvânt – “magie” pentru că echipa de realizatori ai spectacolului întreprind un autentic exemplu de ce presupune inovația teatrală astăzi.

         “Cred că venim la teatru ca să fim atinși de emoție (…) și pentru a intra în contact cu o altă realitate”, își argumentează conceptul regizoral aplicat spectacolului “Carusel”, Andrei Șerban. Într-adevăr ne poartă într-o altă realitate, cu ecou emoțional pentru oricine merge la acest spectacol.

         Andrei Șerban și Daniela Dima propun o reușită adaptare după piesa maghiarului Ferenc Molnar, scrisă în 1909, cât și după ecranizările ei, în special cea a lui Fritz Lang. Spectacolul este un musical original pe scenariul unei tragicomedi ce se ferește de stilul musicalului jucat pe Broadway. Acțiunea propriu-zisă a dragostei dintre Liliom și Iulia, oameni săraci de la periferia societății, se dezvoltă de la o scenă la alta, trecând de la realism spre suprarealism, până la oniric, cu motivarea în paradoxul existenței personajelor. Regizorul Andrei Șerban ia publicul drept partener la un “carusel” special al vieții. Pornește debutul reprezentației în holul sălii “Liviu Ciulei” cu provocarea comică la distracție, ca apoi pe scenă să foreze sensurile dramatice ale acțiunii și să asocieze inventiv ca un magician, replica, muzica, dansul, vizualizarea situațiilor, cu rezultatul provocator de a privi altfel lumea. Aparent dragostea dintre Liliom și Iulia pare subiect de telenovelă, dar regizorul îi dă dimensiuni tragicomice profunde. Eșecurile existenței într-o societate mereu dominată de forța banilor, afectează și conștiința lui Liliom pentru care viața devine un carusel al sentimentelor.

 Regizorul urmărește ca fiecare moment conflictual pornit din realitate, să aibă rezonanță și în planul doi al subconștientului eroilor. Spectacolul său este perfect construit pornind de la realism spre suprarealism și chiar onoric, cu motivare pentru a provoca emoție prin îmbinarea lirismului cu satira socială. Coerent, logic, conceptul regizoral nu apelează la artificii teatrale pentru “îmbogățirea” derizorie a imaginii reprezentației, practică metafore cu motivare în situații pentru a sublinia substratul lor. Nimic nu este gratuit în acest spectacol, pornind de la execițiile de magie cu o sfoară, practicate de Liliom sau scena dinaintea jafului plănuit de Albert unde Liliom se va întâlni cu un tocilar care îi solicită să își ascută cuțitul; momentul pare real, dar în susidiar imaginea tocilarului e metafora morții. Andrei Șerban colaborează excelent cu fiecare ARTIST implicat în proiect, de la actori până la cei ce susțin imaginea și atmosfera spectacolului – scenografie, muzică, coregrafie, proiecțiile video ce apar în partea a doua. Toți se dovedesc creatori desăvârșiți.

         Originalitatea musicalului “Carusel” se materializează prin “acompaniamentul muzical compus și interpretat de Raul Kusak” care devine un personaj mereu activ. Cunoscut și din trupa “Iris”, Raul Kusak apelează la diverse șlagăre italienești sau franțuzești a căror veselie din debutul reprezentației o prelucrează apoi pentru a puncta suferințele intime ale personajelor. Intervine de asemenea la fiecare “secvență” cu acorduri sonore bogate în trimiteri pentru situația scenică. Viziunea regizorală îmbină mereu iscusit, comicul cu tragicul, muzica fiind sprijin de bază. La rândul lor actorii servesc ca adevărați profesioniști momentele muzicale, cântă fie solistic, fie în cor. Prologul muzical susținut de Liliom și interpretat de Vlad Ivanov, stârnește spontan aplauzele asistenței pentru modul meritoriu în care e prezentat. Acesta ar fi doar un exemplu, din multele aplauze la scenă deschisă ce se ivesc pe parcursul reprezentației.

         Aspectul general vizual al spectacolului este condus de Andrei Șerban ca pentru un film, fiind susținut substanțial prin scenografie și manevrarea luminilor. Decorul creat inspirat de arhitectul Octavian Neculai, folosește cu fantezie, toate posibilitățile tehnice ale scenei. Cum acțiunea presupune mai multe spații de joc, arhitectul apelează la rotativa scenei ce este împărțită în o serie de compartimente, fiecare loc fiind definit prin detalii bine alese și în accente diverse de culoare generală.

 Prin manevrarea continuă a rotativei, spațiile se schimbă,surprind prin imagine, mișcarea decorului fiind de fapt, un montaj filmic pentru “caruselul” vieții. Decorul prin diversitatea construcției, se transformă într-un personaj metaforic, un argument subtil al conceptului regizoral. Aprecieri deosebite merită și echipa tehnică, mânuitorul din umbră al decorului. Spectatorii sunt întegrați acțiunii și prin puntea ce străbate mijlocul sălii, un loc activ al conflictului. Este o “punte simbolică”, iar Andrei Șerban îi atribuie o valență în plus, considerând-o și “un omagiu in memoriam Liviu Ciulei”, adus astăzi marelui om de teatru care în 1968 i-a acordat aceiași sală pentru debutul regizoral cu “Iulius Cezar”.

 Imaginea reprezentației își sporește atractivitatea și prin costumele create de Lia Manțoc pe linia unei epoci trecute, cu atenție pentru a sprijini definirea personajelor prin completare cu amănuntul accesoriilor. Un rol esențial pentru rostul imaginii în funcție de situațiile dictate de acțiune, îl are manevrarea luminii de către Alexandru Darie și Andrei Șerban. Coloritul și jocul intensității luminii, devin argumente de atenționare asupra stărilor interioare ce macină personajele centrale. Schimbarea luminilor devine și sprijin pentru evidențierea mișcării scenice. Regizorul dirijează prin mișcarea scenică și ritmul alert al spectacolului, dar ca într-un film intervin și pauze în unele momente semnificative când se transmite emoție în absența replicii, doar prin atitudinea și expresia actorilor. În unele “secvențe” din acest film teatral, mai intervin și acțiuni discret plaste în planul de fundal pentru a spori tensiunea și atmosfera momentului dramatic. Mișcarea scenică se completează prin coregrafia cântecelor realizată de Arcadie Rusu, marcată de accente satirice.

         Tot ce se petrece pe scenă și pe “puntea” din sală, surprinde mereu spectatorul și îl apropie mai mult de relația emoțională cu actorii care indiferent de amploarea rolui, realizează performațe meritorii. Andrei Șerban a cizelat în timp o echipă, amintim și de “Omul cel bun din Seciuan”, dăruită proiectelor sale. Personajul central Liliom și partenerii săi primesc publicul în holul sălii “Liviu Ciulei”. Liliom este plin de vervă ca un animator al caruselului dintr-un bâlci și Vlad Ivanov continuă și în primul moment scenic această stare specifică unui claun minunat. Încet, încet, de la o “secvență” la alta, cu măestrie Vlad Ivanov începe să dezvăluie caracterul interior al acestui om simplu, mândru, orgolios, dur, ce practică un limbaj rudimentar. Actorul arată gradat cum lui Liliom îi lipsesc cuvintele și conștiința pentru a își exprima atitudinile și sentimentele. Senzațional, ca un mare actor, Vlad Ivanov trăiește intensiv cele două planuri ale vieții lui Liliom, cel exterior și cel interior aparent străin lui și relației cu Iulia. Eșecurile, orgoliu îi frânează sentimentele și îl duc la un final tragic. Vlad Ivanov prin Liliom adaugă o nouă creație biografiei sale artistice, arătând că profesia de actor presupune pe lângă har,  inteligență pentru asimilarea și trăirea scenică a unor personaje diverse tipologic. Al doilea personaj Iulia este pilon al demonstrației că existența este un "carusel" ce manevrează și conștiința individului spre rău sau bine. Rolul beneficiază de o dublă distribuție, într-o seară este atribuit Alexandrei Fasolă, în alta, Anei Ularu. Ambele actrițe sunt excelente în Iulia prin interpretări personale ce nu știrbesc prin nimic desenul personajului propus de demersul regizoral. Candoarea Iuliei o impune cu sensibilitate Alexandra Fasolă, ca apoi să nuanțeze amprenta dramatică lăsată în sufletul femeii iubirea pentru Liliom, după mulți ani de la dispariția sa. Cu finețe marchează Alexandra Fasolă maturizarea Iuliei, interpretarea acestei tinere actrițe fiind impresionantă. La rândul său, Ana Ularu, minunat dezvoltă trecerea Iuliei de la naivitate, la disperarea și revolta femeii mature înfrânte de vârtejurile vieții. Actrița fructifică în profunzime caracterizarea Iuliei prin accente de expresie proprii personalității sale. Cele două actrițe, vârfuri de lance ale tinerei generații, sunt exemple rare de percepere în nuanțe diferite a aceluiași personaj dramatic și dificil.       

         În jurul lui Liliom și Iuliei, mișună numeroase personaje care completează povestea lor tragică, jonglând pe muchie de cuțit cu intervenții dramatice, dar și comice, în funcție de situație. O echipă bine sudată de actori prezintă un alt exemplu al calităților ce le  presupune talentul autentic. Mulți din echipă au de interpretat mai multe personaje. În Doamna Muskat și Comisarul sunt distribuite în seri diferite, Rodica Lazăr și Maria Obretin. De la comic la dramatic, cele două actrițe impun tipologiile acordate, fiecare reușind momente performante în arătarea lui Muskat patroana caruselului ca femeie autoritară, cucerită de farmecul lui Liliom, fie în rolul unui Comisar simbolic pentru o societate măcinată de interese. În Albert cel rău amicul lui Liliom, ca și în Ștefan Kadar, marchează cu inventivitate cele două tipologii, Cătălin Babliuc. Prietena Iuliei, Maria, o femeie pragmatică, prezentată la început ca o fată prostuță, prinde înfățișări deosebite, credibil susținute cu umor prin interpretările marcate cu personalitate într-o seară de Ana Covalciuc, în alta, de Silvana Negruțiu. Admirabil este Radu Iacoban în Wolf prin modul în care dezvoltă satiric evoluția în timp a personajului, dar și cum tratează în paralel cel de al doile rol ce îi revine, Inspectorul Linzmann. Din nou Mirela Gorea aplică remarcabil capacitățile sale speciale în două partituri diferite, Mătușa Fotografă și Dr.Reich. În Luiza fata Iuliei și a lui Liliom, în Ascuțitorul de cuțite și în un Polițist din cer, aparițiile tinerei actrițe Adela Bengescu sunt lăudabile prin modul în care desenează cu pricepere fiecare profil al personajului. Aparițiile unor alte personaje-argument sunt ireproșabil realizate de Andrada Corlat / Simona Pop (Nepoata fotografei și un Polițist din cer) și Șerban Gomoi (Hozlinger, Polițist pe pământ și în cer, Strungarul). Foarte rare sunt întâlnirile cu o echipă a talentelor, a celor pentru care teatru înseamnă dăruire scenică indiferent de amploarea partiturii și adevăr de viață transmis publicului prin jocul dificil al îmbinării comicului cu tragicul.

         “Carusel” este un eveniment teatral ce ne poartă cu emoție în realitate mirifică a vieții unor oameni afectați de demersurile societății în care trăiesc, o tragicomedie impresionantă despre noi și semenii noștri. Andrei Șerban și echipa sa strălucit coordonată, se dovedesc din nou adevărați artiști creatori care dau actului teatral emoție, dar și inovație în expresie, rezultatul fiind valoarea culturală, firească menirii Thaliei.

P.S. Teatrul “Bulandra” a deschis porțiile stagiunii cu premiere de excepție, arătând că mișcarea teatrală poate fi marcată de căutări moderne a stilului teatral, respectând însă, rostul cultural pe care trebuie să le dețină.

“MARMURĂ” – TEATRUL “BULANDRA” (Sala “TOMA CARAGIU”)

UN SPECTACOL DE EXCEPȚIE,

 O PROVOCARE DE A PRIVI ÎN SUFLETUL NOSTRU

         “Ce e viața?” poate fi considerată replica cheie a piesei lui Joseph Brodsky. La această întrebare încearcă a răspunde poetul rus care spre sfârșitul existenței a scris și dramaturgie. Răspunsurile posibile date de Joseph Brodsky în piesa sa emoționează, provoacă la gândire în spectacolul de excepție realizat la Teatrul “Bulandra”.

         Piesa în două personaje este apropiată teatrului de idei și firește și celui poetic, Joseph Brodsky fiind unul dintre poeții ruși de valoare ai secolului trecut, premiant Nobel în 1987. Publius și Tullius, eroii piesei, sunt izolați în “turnul” închisoare a vieții, iar fiecare are o personalitate aparte în care se regăsesc elementele esențiale ale tipologiilor universului uman. Publius poate reprezenta pe omul simplu, pragmatic, în vreme ce Tullius vrea cunoaștere, nu se poate desprinde de universul cultural pornit din antichitate, promotorii  devenind astăzi, doar chipuri de marmură, ignorate. Stilul poetic al scrierii apelează firește la metafore. Personajele sunt complex gândite de dramaturg pentru a surprinde tumultul sufletesc de trăitor într-o societate din care nu absentează indiferent de epoca istorică, tirania sau chiar războiul, dar nici dorința de libertate, erotismul ori spiritul de familie. Conflictul continuu dintre cei doi nu se manifestă prin dizertații filosofice, ei atacă viața obișnuită, dorințele individului raportate la oferta societății din care mereu lipsește cultura necesară pentru a o judeca. Această piesă original compusă și remarcabil tradusă de Mașa Dinescu, devine o oglindă a vieții pentru privitorul invitat pe gradene comode pe scena sălii “Toma Caragiu” aproape de actori, unde regăsește frământări din interiorul sufletului său. “Oglinda” îi prezintă chipul prin doi actori senzaționali – Victor Rebengiuc (Publius) și Marian Râlea (Tullius).

         Ce se petrece în imediata apropiere a spectatorului sunt crâmpeie de viață adevărată, surprinse subtil, cu tâlc de conceptul regizoral propus de Yuri Kordonsky, un regizor călător apropiat însă, de teatrul nostru. Născut în Ucraina, urmând la Sank Petersburg școala celebrului Lev Dodin, emigrant în Statele Unite în 2001, Yuri Kordonsky este astăzi profesor și regizor peste Ocean, dar s-a atașat încă din 2001 de teatrul nostru, de teatrul de repertoriu. A surprins prin memorabilul spectacol “Unchiul Vania”, urmat în timp de alte realizări ce nu se pot uita ușor – “Căsătoria”, “Sorry”, “Crimă și pedeapsă”, “Îngropați-mă pe după plintă”, la Teatrul “Bulandra” și “Inimă de câine”, la Naționalul bucureștean. Revine acum, cu intenția de a atenționa că teatrul înseamnă viață, provocarea de a gândi și judeca societatea, dar și modelarea culturală a spiritului uman.

         Yuri Kordonsky continuă la “Bulandra” colaborarea pentru scenografie cu Nina Brumușilă ce oferă reprezentației un cadru general de imagine remarcabil, bogat în sensuri, suport al confruntării celor două personaje. Decorul său este captivant. Sugerând că locul acțiunii ar fi într-un “turn al vieții”, creează un spațiu aparent realist. Regizorul colaborează riguros cu actorii care trăiesc cu intensitate fiecare moment dictat de replică. Victor Rebengiuc și Marian Râlea devin oameni ca noi, unul ajuns a se întreba dacă “libertatea” nu este decât un “somnifer” atribuit de sistemul social în care trăim, cum sugerează o replică. Regizorul nu apelează la efecte teatrale pentru a sublinia substratul replicilor, lasă actorii să trăiască intensiv sensul cuvintelor. Partenerul lui Publius și Tullius devine simbolic un canar viu într-o colivie care lansează triluir, cum sunt de fapt, și cei doi din “turnul vieții”.

         Cuvintele sunt sărace pentru aprecierea actorilor. Din nou,  uimește Victor Rebengiuc prin modul în care trăiește profund stările, nemulțumirile lui Publius cel lipsit însă, de curajul de a încerca să trecă peste zidul “turnului” ce îi îngrădește viața. Cu meșteșug Victor Rebengiuc se transformă în omul obișnuit, mereu întâlnit în preajma noastră, resemnat față de demersurile autoritare impuse de societate. Senzațional este și Marian Râlea în Tullius care ar vrea o altă viață, dar intențiile sale eșuează. Tullius al său caută sprijin în antice stindarde culturale uitate, devenite acum doar busturi fără viață; soluția evadării din închistările prezentului social, disperat sugerează a fi sinuciderea. Actorul definește nuanțat fiecare stare ce frământă și pe cel educat cultural aflat în imposibilitatea de a sfărâma capcana societății în care trăiește.

         Într-un peisaj teatral în care la tot pasul întâlnești spectacole superficiale, în viziuni regizorale cu pretenții inovatoare pe tot felul de texte clasice sau moderne, ce devin de fapt, experimente subculturale, “Marmură” este o bucurie pentru oricine. Fiind din cu totul altă zonă tematică și teatrală, poate aminti unora de răsunătorul spectacol “Nepotul lui Rameau”, în regia lui David Esrig cu Marin Moraru și Gheorghe Dinică, rămas în istoria teatrului nostru.

         Victor Rebengiuc și Marian Râlea, având din umbră îndrumarea inspirată a regizorului Yuri Kordonsky și cadrul decorului Ninei Brumușilă, ne pun în față la Teatrul “Bulandra” oglinda vieții propusă de Joseph Brodsky cel care a scris și eseul “Durere și rațiune”, ce are ecou și în această piesă. Ne provoacă să gândim mai atent la ce se întâmplă cu noi în lumea în care trăim. Spectacolul marchează un eveniment cultural pentru mișcarea noastră teatrală actuală.

“RAȚA SĂLBATICĂ” – TEATRUL “BULANDRA” (Sala “LIVIU CIULEI”)

O FINĂ ANALIZĂ SCENICĂ A UNEI PIESE UITATE

         Teatrul “Bulandra” a pornit în forță o nouă stagiune. Încă din timpul Festivalului Internațional “George Enescu” a lansat un spectacol de excepție “The Bach Files” în regia lui Alexandru Darie pe care îl vom revedea pe parcursul stagiunii. A urmat de curând “Rața sălbatică” în regia lui Peter Kerek și se lansează în zilele următoare “Marmura” în regia lui Yuri Kordonsky și “Carusel” în regia lui Andrei Șerban.

         Înscrierea în repertoriu a unei piese de Ibsen, un clasic al dramaturgiei universale, se întâmplă mai rar în repertoriile teatrelor noastre. Henrik Ibsen, coleg de generație cu Cehov, apropiat de acesta prin acordarea atenției sporite pentru profilul psihologic al personajelor, are întodeauna ca motiv tematic central probleme sociale majore. Piesele norvegianului rămân actuale mereu prin tematică.

         “Rața sălbatică” scrisă în 1884 se dezvoltă pe două planuri, specifice actualității. Definește în planul doi cadrul social dominat de bogătașul Werker, om de afaceri aflat în conflict cu fiul său Georges, ca în planul principal să se facă simțite pregnant efectele manifestărilor lui Werker în familia modestă a lui Hjalmar Ekdal. Regizorul Peter Kerek adaptează discret piesa, reduce personajele din planul secund, oferind teatral esența textului printr-o ireproșabilă analiză psihologică a celor ce se confruntă dramatic pe drumul existenței cu imposibilitatea de a afla căi salvatoare prin respectarea adevărului și moralității. Regizorul conduce acțiunea în scenografia aparent simplă, inspitat creată de Octavian Neculai. Scena este o pantă ca și drumul în viață a personajului central Hjalmar Ekdal, cu un fundal din trunchiuri de mesteceni frânte, cu puține elemente de mobilier. Spațiul de joc este ușor adaptabil locurilor acțiunii, important fiind podul în care trăiește familia sărmană a lui Hjalmar, iar prin  podeau se întrezărește locul care ar găzdui o rață sălbatică, elementul simbolic al dramei. Costumele sunt moderne, atemporale. Atmosfera fiecărui moment scenic este configurată și prin jocul luminilor manevrate prin lighting design Alexandru Darie. 

         Regizorul Peter Kerek se apleacă atent pentru descifrarea în profunzime a textului prin urmărirea provocatoare a evoluției fiecărui personaj și își alege o distribuție de aur. În intenția de a puncta profilul personajelor, în prima parte a reprezentației, regia aplică însă, un ritm prea lent, ca în cea de a doua parte spectacolul să impresioneze prin configurarea în forță a conflictului. Peter Kerek conduce actorii ca mijloc principal de exprimare scenică a viziunii sale regizorale și nu le stânjenește interpretarea prin elemente derizorii, exterioare de imagine teatrală.

Un personaj cu doar câteva intervenții, importante însă, Werkel, revine lui Victor Rebengiuc. Actorul definește perfect tipologia omului de afaceri, stăpân pe sine care încearcă să își spele păcatele din trecut, relația cu Gina, fosta servitoare din casa sa. Într-un alt personaj de plan secund, bătrânul Ekdal, tatăl lui Hjalmar, prilejuiește bucuria întâlnirii cu Constantin Cojocaru. Bătrânul provenit din armată, rămas cu gândul la trecut, este opozant ca stare socială lui Werkel, iar actorul cu măestrie redă acest personaj-argument pentru conflict. Doctorul Relling, personaj venit parcă din scrierile lui Cehov, prinde viață în interpretarea lui Adrian Titieni. Cu măsură lansează accente comice situațiilor în care e implicat cu beția sa continuă doctorul, dar sugerează remarcabil și modul înțelept de judecare a momentelor dramatic tensionate din jur. Victor Rebengiuc, Constantin Cojocaru și Adrian Titieni demonstrează că indiferent de amplitudinea partiturii, marii actori pot realiza adevărate bijuterii când cred în conceptul regizoral.

Personajul central, Hjalmar Ekdal, prilejuiește lui Gheorghe Ifrim, apreciat și cunoscut mai mult pentru evoluții în roluri cu tentă comică, a arăta o altă latură a talentului său. Admirabil definește actorul caracterizarea omului cu un caracter slab, nehotărât, cu eșecuri în viață ce caută fără vlagă să realizeze o “invenție” ca fotograf, profesie la care a ajuns ajutat de Werkel. Confruntările lui Hjalmar cu dezvăluirea trecutului soției sale Gina, situația dramatică în care se află descoperind că Hedvig, nu este fiica sa, actorul le susține desăvârșit, dezvoltând minuțios prin amănunte de expresie linia caracterială a personajului. Excelent concepe și trăiește credibil, Manuela Ciucur, stările prin care trece Gina, soția lui Hjalmar, fosta femeia de serviciu a lui Werkel. Gina sa se agită ca o gospodină, cu mopul în mână, dar actrița sugerează mereu frământările interioare, grijile acestei femei. Când Gina recunoaște fosta relație cu Werkel din care ar fi rezultat Hedvig, actriță trăiește cu forță dramatică, explozia unui suflet chinuit care spera la găsirea liniștii interioare în familie. Gina în interpretarea sa apare ca un om simplu, sensibil care luptă încrâncenat cu destinul. Se remarcă din nou tânăra actriță Ioana Anton în Hedvig, fata de 14 ani a familiei lui Hjalmar, ce trimite la titlul simbolic al piesei. Desenează prin multiple nuanțe proflulu “sălbatic” al adolescentei care frenetic își arată prețuirea față de cel considerat tatăl ei. Ioana Anton se dovedește a fi o actriță vârf de lance a generației sale. Căutător al adevărului poate și pentru a își răni tatăl, Georges Werkel, e interpretat cu subtilitate de Șerban Pavlu. Actorul sugerează și ambiguitatea lui Georges prin susținerea cu abilitate a relațiilor cu fiecare personaj aflat în diverse situații. Benefiicind de o distribuție de aur, regizorul Peter Kerek propune o citire scenică reușită a piesei lui Ibsen exploatând substratul psihologic al textului.

“Rața sălbatică” rămâne un spectacol apropiat de sufletul publicului, un act cultural, în care se valorifică pe deplin piesa lui Ibsen.

P.S. Prin proiectul “Surorile Heddei - Susținerea femeilor artist în România și Estul European cu regizoare și distribuții exclusiv femenine”, numele Ibsen devine doar pretext de afiș pentru sălile mici din trei teatre din Capitală. Proiectul a beneficiat se pare și de niște fonduri europene. Cu pretenția de “artiste”, regizoarele Catinca Drăgănescu (“Ibsen incorporated”), Ioana Păun (“Un dușman al poporului”) și Carmen Vidu (“Eu, o casă de păpuși”) încearcă experimente cu scenarii dominate de intenția actualizarii forțate și chiar vulgare, în cazul primelor două regizoare. Apelează la numele lui Ibsen și nu la conținutul profund al scrierilor sale. Consecventă drumului căutării unui nou limbaj teatral cu ajutorul video proiecțiilor, doar Carmen Vidu dovedește o apropiere cât de cât de tematica lui Ibsen. Docil servesc intențiile de remarcare a regizoarelor, actrițe stimate pentru alte roluri, ajunse cobai în acest proiect feminist independent.

“ÎNTRE NOI E TOTUL BINE” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” (Sala Pictură”)

… “TOTUL SE DUCE DE RÂPĂ” …

         … este una din replicile cu sens major din senzaționala piesă a tinerei poloneze Dorota Maslowska. Se propune un altfel de stil dramaturgic apropiat de postmodernism cu un dialog aparent absurd, dar natural, direct. Poloneza rupe canoanele știute ale dramaturgiei “clasice” cu conflicte construite prin personaje. Dorota Maslowska propune să vorbim despre noi cei de astăzi care trăim bezmetic trecerea de la societatea comunistă la cea visată capitalistă, dar străină tinerei generații, fiind în prag de pierderea identității naționale. Este o comedie neagră cu tentă socială și politică, o satiră despre societatea poloneză ce se confruntă, ca și toate țările foste comuniste, cu aceiași criză de identitate, se sufocă și prin deteriorarea zonei culturale. Traducerea realizată de Sabra Daici este impecabilă și subtil adaptată limbajului trivial specific și la noi. Mai trebuie precizat că Dorota Maslowska deține ca romancier și dramaturg numeroase premii, piesele sale sunt jucate pe diverse meridiane. “Între noi e totul bine” este scrisă în 2008.

         Firește că o astfel de piesă originală a atras pe regizorul Radu Afrim, personalitate cu o inventivitate debordantă. Și-a dorit cu sprijinul scenografei Irina Moscu, să prezinte estetica urâtului societății dezrădăcinate a epocii contemporane, kitsch-ul prezentului, grotescul căutării unei vieții libere și mai bune. Reprezentantele a trei generații:  “Bătrânica apatică” -  bunica (Marius Manole), Halina - mama (Liliana Ghiță) și fiica – “Fetița metalistă” (Dorina Chiriac),  trăiesc într-o casă în care sunt înghesuite rămâșițele unor etape istorice. Decorul Irinei Moscu pare depozitul unui teatru, unde de-a valma sunt aruncate obiecte din diverse spectacole, mobilier, etc iar imaginea generală devine un kitsch simbolic  pentru specificul multor case din societatea actuală. E drept, înghesuiala prea mare de obiecte îngreunează sugestia spre trimiterea concretă la diverse epoci. Imaginea generală a reprezentației se îmbogățește însă, prin excelentele și numeroasele costume create până la amănuntul accesoriilor de Irina Moscu. Nu lipsește din decor nici ecranul, plasat lateral care încarcă uneori imaginea ansamblului prin proiecții pleonastic difuzate în raport cu replica.

         Tot ce se petrece în scenă merge pe un dublu sens aplicat de fantezia regizorului Radu Afrim în mânuirea trimiterilor spre metafore. Bogăția textului marcată prin numeroase monologuri este totuși, uneori dezavantajată de vizualizarea care surprinde de la o scenă la alta și distrage atenția de la substratul replicii, dar punctarea sonoră și muzicală a situațiilor rămâne un ireproșabil demers pentru susținerea ei. Spectatorul este primit în sală de o proiecție drept subtitlu al reprezentației – “Calul care mergea călare” ce anunță o altfel de convenție teatrală, acompaniată de zgomotul unor păsări, trimitere spre o lume agitată, bolnavă. Prologul reprezentației într-o limbă ciudată cu inflexiuni în poloneză și apariții  bizare, pare un argument confuz pentru ce va urma. Acest exercițiu inspirat parcă de mișcarea “dada”, nu va mai reveni ca stil pe parcursul spectacolului. Cum Dorota Maslowska biciuește societatea actuală prin replică, actorilor le revin partituri generoase și speciale. Ei sunt marea realizare a atractivității reprezentației. Radu Afrim modelează interpretarea actorilor pe care îi consideră drept elementul principal în comunicarea viziunii regizorale. Miezul demonstrației că tânăra generație trăiește confuz realitatea de astăzi este “Fetița metalistă”, necunoscătoare a trecutului cu cel de al doilea război mondial care a avut drept rezultat comunismul și spălarea pe creier.

 Dorina Chiriac realizează în acest personaj dificil construit o adevărată creație. “Fetița metalistă” nu e implicată în conflicte, nu judecă lumea, constată doar haosul din jur în diverse monologuri. Dorina Chiriac impresionează și taie răsuflarea publicului prin modul în care pătrunde profund în starea tinerei ce constată  cu nedumerire rezultatele agitației lumii din jur. “Fetița”, simbol al tinerei generații, nu a cunoscut războiul ca bunica (“Bătrânica atipică”) și nici comunismul ca mama sa (Halina), iar Dorina Chiriac construiește admirabil relațiile cu partenerii pe această linie. Sensibilă, atentă la nuanță și la subtextul replicii, actrița dă credibil viață textului și intențiilor regiei. De pildă, sunt scene de imagine absurdă prin propunerea regiei, dar actrița le exploatează cu sinceră forță dramatică. “Fetița” sa înghesuie cu firesc spre exemplu, produsele ce invadează consumul astăzi, în ciocul mare și deschis al unei păsări negre, găzduită de un tomberon. Într-un alt moment memorabil desenat regizoral, actrița evidențiază prin relația cu un imens avion de hârtie jucărie a copiilor, sensul major al textului că și războiul cu faptele evocate detașat de bunică are drept rezultat dezastrul și confuzia prezentului. Dorina Chiriac trăiește sincer absurdul marii neînțelegeri a realității, stare comună tinerei generații pe care “Fetița metalistă” o reprezintă. O posibilă cauză a neînțelegerii realității, piesa indică a fi și falsele inovații culturale prin scena filmării pentru pelicula “Calul care mergea călare”, unde Dorina Chiriac are de rezolvat un alt personaj, cel al “Regizorului” exchibiționist. Respectând intențiile lui Radu Afrim de a da sens satiric momentului, actrița compune atent tipologia “Regizorului”. Derularea acestei scene-argument pentru piesă nu are însă, aceiași consistență prin tratarea simplistă a regiei.

         Cu interpretarea a două tipologii se va confrunta și Marius Manole, fiind senzațional în “Bătrânica atipică” și “Actorul”. Sunt două compoziții total diferite, dezvoltate surprinzător de acest actor unicat al teatrului nostru. “Bătrânica atipică” vorbește mereu despre război, dar nu îl evocă drept un rău social, ci exprimă păreri personale despre momentele petrecute atunci de ea, iar Marius Manole cu finețe creionează stările acestei femei venite parcă din altă lume pentru “Fetița metalistă”. Personajul gândește mereu în trecut și nu percepe prezentul. În “Actorul” din filmul “Calul care mergea călare”,  Marius Manole perfect prezintă satiric profilul celui considerat a fi o vedetă a cinematografiei, un individ încrezut și plin de ifose.

         Un alt personaj pilon al piesei este Halina, mama care a trăit comunismul, i-a fost anihilată puterea de judecată și se bucură absurd de oferta din tomberoanele noii societăți. Remarcabil construiește acest rol Liliana Ghiță cu măsură în rostirea replicii aparent absurde, fără să alunece pe panta exagerărilor cu intenția de a condamna satiric profilul acestui personaj reprezentativ pentru trista epocă a comunismului.

         Alături de cei trei piloni cheie ai textului, simboluri ale unor epoci, se alătură și alte tipologii pentru a spori atmosfera de haos din jurul “Fetiței metalistă”. Prietena și vecina familiei, Bozena este colegă de generație cu Halina, o femeie grasă, dar fără complexe, compoziție excelent susținută de Natalia Călin. O scenă deosebită oferă Liliana Ghiță, Natalia Călin și Marius Manole cu femeile așezate la un joc de cărți ca niște gaițe. O contribuție substanțială pentru susținerea și ilustrarea tematicii piesei, aduc Istvan Teglas, Cezar Antal și Florentina Țilea. Întodeauna este de nerecunoscut Istvan Teglas în orice rol și acum reușește o nouă performanță în “Monika și alte roluri”, dovedind calitățile sale de actor special. Florentina Țilea urmează aceiași cale în “Reportera și alte roluri”, bine compuse. În “Unchiul Maurycy” se remarcă interpretarea lui Cazar Antal.

         Spectacolul imaginat de Radu Afrim cu știința “traducerii” scenice inventive teatral, poate isca și discuții contradictori, dar are marea calitate a evidențierii tematicii actuale a piesei prin actorii care dovedesc că teatrul nostru deține personalități deosebite. Regizorul finalizează reprezentația cu personajul central rămas închis în casa celor trei epoci care au marcat grav umanitatea. “Între noi e totul bine”, dar cum atenționează și replica … “Totul se duce de râpă”, la propiu și la figurat, rămâne avertismentul acestui spectacol.