“PESCĂRUȘUL” – TEATRUL NAȚIONAL “MARIN SORESCU” din CRAIOVA

CUCERITOR DE ACTUALĂ ILUSTRAȚIE TEATRALĂ

         În ultima perioadă, Cehov atrage insistent regizorii în dorința de a arăta cât este de actual dramaturgul. Unii reușesc, alții nu, în special cei care îl i-au drept pretext pe Cehov pentru viziunea lor teatrală. După câțiva “pescăruși” cu aripile frânte pe diverse scene, “Pescărușul” Naționalului craiovean surprinde și atrage atenție prin inventiva sa ilustrare care nu știrbește prin nimic intențiile acestei valori a dramaturgiei universale.

         Regizorul grec Yiannis Paraskevopoulos este autorul acestui spectacol reușit ca inovație teatrală, dirijorul care a reunit în jurul său o echipă admirabilă, actori și scenograf. În 2006, acest regizor de marcă europeană, se remarcă la Craiova prin spectacolul original și impresionant, “Medeea” de Euripide și cu încredere în colectiv mai pune în scenă “Romeo și Julieta” de Shakespeare și “Lysistrata” de Aristofan. Acum, Yiannis Paraskevopoulos își dorește și reușește să propună un altfel de Cehov, actual, fără să îi afecteze  esența. Pornește pe calea actualizării prin îmbinarea a trei variante de traducere a piesei pentru a se adapta limbajului verbal direct al mileniului trei, fără să cadă în vulgaritatea întâlnită adeseori. Tematic în viziunea sa, regizorul urmărește să exploateze din scrierea lui Cehov spinoasa problemă a “căutării de zone noi în artă” concretizată prin personajele din “Pescărușul”, actori și scriitori de profesie, dar atenționând că și aceștia sunt caractere măcinate de probleme personale, dictate de relațiile particulare de familie sau de dorința iubirii. Yiannis Paraskevopoulos transpune coerent subiectul piesei în zilele noastre. Dezvoltă acțiunea în trepte, pornind de la sugestia de teatru în teatru existentă la Cehov în primul act, trece prin precizări pentru indicarea conflictului, ca apoi să sublinieze prin vizualizarea metaforic teatrală substratul cauzelor ce declanșează confruntările dintre cele patru personaje centrale preocupate de artă, actori și scriitori. Servesc și vor să servească teatrul ca actrițe, Arkadina ajunsă actriță celebraă și Nina ce își dorește aceiași profesie; Trigorin, iubitul Arkadinei este scriitor cunoscut, iar fiul ei Treplev visează la același statut. Conceptul regizoral arată că aceste personaje speciale prin profesia pentru care au optat, au însă, la fel ca orice om, defecte morale și calități.

         Un sprijin excelent pentru viziunea regizorală devine scenografia Liei Dogaru care în altă stagiune, la un alt teatru, a conceput modest decorul unui “Pescăruș” cenușiu. Colaborând perfect cu regia, Lia Dogaru desenează acum un decor în trepte. Cum reprezentația pornește de la convenția de teatru în teatru cu prezentarea în fața Arkadinei a unui monolog scris de fiul ei Treplev și interpretat de Nina – moment original și șocant tratat teatral de regizor -, cortina e trasă, și în fața ei doar două trepte indică cadrul scenografic. Scena este interactiv tratată regizoral, spectatorilor integrându-se și Arkadina cu suita sa.

Lia Dogaru va folosi apoi, treapta superioară ca un practicabil ce se rotește mereu cu sens, fiind spațiul de joc al marilor confruntări. Inspirata marcare a decorului prin acest practicabil mobil și prin câteva obiecte de mobilier prinde spectaculozitate prin jocul culorilor ce marchează în special fundalul. Prin schimbarea culorii de la albastru ca lacul indicat de Cehov, la roșu și apoi, gri sau negru, fundalul devine un personaj, comentator subtil al conflictelor. Efectele cromatice construiesc un spectacol pictural. Costumele sunt create în linie elegantă pentru Arkadina sau Trigorin și cu accente funcțional aplicate pentru indicarea tipologiei celorlalte personaje. Lia Dogaru a realizat o scenografie de atmosferă, servind strălucit proiectul regizoral.

         Decorul comentează situațiile, ca și cele două personaje alese de regizor – doctorul Dom și argatul Iakov, care din prima scenă dau glas numeroaselor precizări din parantezele textului scris de Cehov. Aceștia pe întregul parcurs al reprezentației, vor puncta relațiile dintre personaje și substratul situațiilor. Inițiativa regizorală originală este binevenită în raport cu tematica scrierii. La premieră însă, se făcea simțită nevoia de a sporiri dinamica interpretării acestor precizări. Contribuie la unitatea reprezentației și ilustrația muzicală datorată lui Manos Milonakis. Integrarea în partea muzicală a melodiei lui Amy Winehouse, “Back to Black” în interpretarea Ninei și Mașei, rămâne însă, un accent forțat.

         Stâlpii spectacolului care transmit emoție tratării novatoare a piesei într-un concept regizoral ce uimește prin colorit, sunt actorii. Fiecare rol este abil construit. Greul cade totuși, pe umerii celor patru piloni ai conflictelor, Arkadina, Nina, Trigorin și Treplev preocupați de dezbaterile despre artă și individualitatea creatorului. Excelent construiește Cerasela Iosifescu personajul Arkadinei. Propune o femeie seducătoare, sigură pe sine, autoritară, colerică uneori, dar cu o sensibilitate interioră ascunsă. Îmbogățește nuanțat profilul acelei artiste consacrate pentru care teatrul a devenit scop egoist al existenței și inconștient ajunge a se comporta teatral în viața zilnică, în familie. Cerasela Iosifescu susține complex și relația Arkadinei cu Trigorin, sugerează motivarea acceptului trădării în iubire a scriitorului prin cunoșterea profundă a superficialității acestuia pentru care celebritatea actriței rămâne un sprijin în afirmare. Interpreta realizează o Arkadină modernă, respectând profilul psihologic creat de Cehov.

Mereu activ în diverse teatre din țară, Sorin Leoveanu se întoarce la Naționalul din Craiova și prezintă substanțial caracterizarea lui Trigorin. Insuflă în substrat mediocritatea acestui scriitor egoist în relații, ambițios, pragmatic; aventura cu Nina rămâne doar, un experiment amoros, dar interpretul dezvăluie subtil și frământările, nemulțumirile ascunse ale scriitorului căutător de inspirație. Tinerii aspiranți la artă, Nina și Treplev, prind o altă înfățișare teatrală prin Iulia Colan și Vlad Udrescu. Lui Treplev cel preocupat de inovație în scrieriile sale, actorul îi definește credibil naivitatea, atent fiind să sublinieze și cauza ce îi provoacă ambițiile personale, relația nefericită cu mama sa Arkadina. Încearcă să impună un alt desen Ninei, tânăra actriță Iulia Colan. Visurile de celebritate ca actriță, superficialitatea în demersurile Ninei sunt uneori punctate de interpretă, dar rolul rămâne uniform tratat ca imagine generală. În jurul celor patru apar o serie de personaje ca sprijin în definirea psihologiei unui segment social. Remarcabil o prezintă pe Mașa și eșecul său în dragoste, Iulia Lazăr, cu accente de ironie bine plasate. Fratele Arkadinei este conceput nuanțat pentru a atenționa asupra lipsei sale de preocupări, de Valentin Mihali. Cu știința susținerii rolului dublu de comentator al teatrului în teatrul vieții sub chipul doctorului Dom, Adrian Andone prezintă remarcabil această inventivă tratare a personajului. Intervin corect în susținerea conflictelor Anca Dinu în Poliana, Dragoș Măceșanu în Medvedenko, Cătălin Vieru în Iakov. Exagerate sunt concepute regizoral intervențiile lui Șamraev (Eugen Titu) ca administrator al propietății Arkadinei.

         “Pescărușul” Naționalului din Craiova este o recitire inovatoare reușită a piesei lui Cehov, într-un adevărat spectacol pictural ce surprinde prin bogăția sugestiilor și prin interpretările deosebite ale unor personaje centrale. “Psihologul” societății, Cehov se dovedește din nou a fi … contemporanul nostru.

P.S. Un an nou cu inspirație urez slujitorilor Thaliei, actori, regizori și scenografi! Să întâlnim în 2016 spectacole remarcabile la tot pasul!

“CUTIA PANDOREI” – ArCuB …

… “CUTIA”  FASCINANTĂ A TALENTULUI

        

Centrul Cultural al Municipiului București – ArCuB desfășoară o efervescentă activitate. De pildă, proiectele sale derulate doar în cele două sălii de pe Batiștei și de pe Lipscani la Hanul Gabroveni, propun mereu spectacole de teatru ireproșabile. Ultimul este “Cutia Pandorei” de Thuroczy Katalin, cu Mariana Mihuț și Șerban Pavlu în regia lui Felix Alexa, spectacol ce poate fi considerat un eveniment prin revenirea actriței pe scenă după o mai lungă absență.

         Dramaturgul maghiar contemporan Thuroczy Katalin a mai fost prezent cu succes în repertoriul unor teatre de la noi și în mod cert și “Cutia Pandorei” va fi un punct de atracție pentru public. Piesa scrisă cu mult nerv este o comedie neagră savuroasă, cu o replică vie și un conflict exploziv, plin de suspans. Nu dezvăluim nimic despre acțiunea cu iz polițist condusă de “tanti Hilde” vizitată de un “hoț”, doar precizăm că substratul textului sugerează confruntarea epocii trecute cu societatea de astăzi.

         Felix Alexa (regia, ilustrația muzicală, lighting design) ca un rafinat meșteșugar, construiește un spectacol captivant prin punerea în valoare a harului marii artiste Mariana Mihuț în compania unui actor dodat cu multiple capacități, Șerban Pavlu. Într-un ritm alert ce taie respirația privitorului, concepe fiecare scenă încărcată de suspans, fie pe linie comică, fie pe cea dramatică. Spectacolul te obligă să îl mai vezi odată pentru a îl savura și descoperi noi aspecte din tumultoasa sa desfășurare.

         Prin toate rolurile înfăptuite, Mariana Mihuț și-a câștigat prestigiul de Mare Artistă. Acum, acceptă un personaj tragicomic în care jonglează fantastic cu umorul, dar și cu lacrima provocată de stările extreme prin care a trecut în viață. Evocările lui tanti Hilde sunt încărcate de multiple sensuri și speculate impresionant de Mariana Mihuț. Actrița trăiește uluitor fiecare moment evocat, cât și relația directă cu “vizitatorul” ivit în casa Hildei. Dezinvolt interpreta trece de la o situație la alta, cu umor, dar și cu forță dramatică. Substratul conflictului având la bază trecutul unei familii avute și prezentul unei pensionare amărâte, este admirabil punctat de această actriță unicat a teatrului nostru. Interpretarea sa memorabilă continuă performanța din “Îngropați-mă pe după plintă”, spectacolul de marcă al Teatrului “Bulandra”.

         Excelent este Șerban Pavlu în rolul “hoțului” și prin modul în care susține relația cu partenera sa Mariana Mihuț. Acest actor câștigă întodeauna aprecieri în gama largă de partituri abordate, comedii sau drame, în teatru sau film. Cu finețe Șerban Pavlu tratează treaptă cu treaptă evoluția “hoțului” care caută … ceva de interes pentru ambele personaje. Din situații extreme comice, actorul trece personajul în cele dramatice de disperare, cu măsură în expresii.

         Scenografa Andrada Chiriac oferă reprezentației o imagine semnificativă ce servește inspirat sensurile fiecărui moment al acțiunii. Totul se petrece într-o cameră încărcată de obiecte vechi, unde fiecare joacă un rol aparte pentru atmosfera dictată de conflict.

         “Cutia Pandorei” se transformă în … “cutia” fantastică a talentului creativ. Spectacolul confirmă că ArCuB este un tărâm cu oferte culturale deosebite.

P.S. Recomand să vizionați acest spectacol ce stârnește bună dispoziție și multe gânduri!

“UNTEATRU” ARE O NOUĂ CASĂ!

UN ALTFEL DE TEATRU INDEPENDENT

         În urmă cu cinci ani în spatele CEC, într-o clădire tare amărâtă, lipsită de încălzire, începea să funcționeze un nou teatru independent – UNTEATRU. Inițiativa a doi tineri regizori, Andrei și Andreea Grosu, de a defini personalitatea unui teatru independent printr-un repertoriu solid cultural, s-a înfăptuit cu eforturi și s-a bucurat de succes. S-au integrat în proiectele acestui “altfel de teatru independent”, tineri regizori și actori liber profesioniști, dar și actori din teatrele instituționalizate din Capitală, chiar și din țară. Au realizat nu experimente banale, ci spectacole cu adevărat novatoare ca formulă teatrală.

         Multe din spectacolele sale au fost selectate în diferite festivaluri, în Feativalul Național de Teatru, distinse cu diverse premii. UNTEATRU oferă publicului numeroase texte de autori consacrați ce rămân în repertoriu mai multe stagiuni. Amintim : “Ce zile frumoase” – Samuel Beckett, “Trei femei înalte” – Edward Albee, “Trădare” – Harold Pinter, “Un tramvai numit dorință” – Tennessee Williams și “Căldură mare!” –Caragiale, “La țigănci” – Mircea Eliade, “Poezia visului” – Emil Botta. În cinci ani UNTEATRU a urcat în fruntea clasamentului teatrului independent fiind un exemplu de ce presupune pasiunea de a fi creator în teatru și când răsplata financiară este modestă.

         După cinci ani, UNTEATRU a reușit să se mute în alt spațiu, în apropierea celui din spatele CEC, pe strada Sfinții Apostol, nr. 44, într-o clădire în care a funcționat înainte de ’89 o fabrică de pielărie și blănărie. Acum beneficiază de condiții de încălzire și apă caldă, de o sală comodă și ușor transformabilă. Promite și înființarea unei a doua săli. Inaugurarea noului sediu s-a făcut cu spectacolele “Livada de vișini”, “The Sunset Limited”, urmând în curând premiera cu ”Are nevoie de atenție!”.

        

“LIVADA DE VIȘINI” – UNTEATRU

REUȘITĂ RECITIRE TEATRALĂ A PIESEI

Cehov, ca și Shakespeare sau Ibsen, devine adeseori pretext de inovație teatrală pentru tinerii regizori. În majoritatea cazurilor aceștia, în mod superficial, uită de miezul tematic al piesei, de conflicte, de constructul personajelor și de substratul replicii, apelează la exagerări în numele inovației de expresie teatrală.

Andrei și Andreea Grosu forează cu atenție “Livada de vișini” de Cehov și reușesc să surprindă, descoperind un alt substrat al piesei, actual și astăzi pe care îl dezvoltă într-un spectacol original de teatru intimist. Propun “o livadă de vișini” din zilele noastre și în jurul ei gravitează problemele ce frământă familiile actuale, conflictele dintre generații, nevoia de dragoste și lipsa comunicării. Cei doi regizori respectă intențiile lui Cehov și demonstrează credibil filonul actualității acestui mare dramaturg universal.

Andrei și Andreea Grosu pornesc proiectul apelând la o nouă traducere, cu abilitate realizată de Raluca Rădulescu pentru a apropia replica lui Cehov, fără ostentații de limbaj, de vorbirea actuală. Gândesc apoi vizualizarea teatrală pentru spațiul noii săli de care dispun acum, nu cu mult mai mare decât cea în care a funcționat cinci ani UTEATRU. Publicul așezat de o parte și alta a spațiului de joc din centru, privește parcă pe “gaura cheii” cum se desfășoară viața unei familii și a celor din preajma ei, fiind în imediata apropiere de personaje. În aceste condiții dictate de spațiul de joc intimist, evident că actorii sunt obligați să își adapteze interpretarea, să pătrundă în amănunt sufletului personajelor. Sunt foarte rari actorii înzestrați pentru o astfel de adaptare, dar Andrei și Andreea Grosu au reunit în jurul lor o distribuție capabilă de o astfel de performanță.

Cum spectatorii devin partenerii dezvăluirii situațiilor cu care se confruntă o familie dintr-o lume apropiată de existența lor curentă, simplu, dar nu simplist, scenograful Vladimir Turturică dă ingenios imagine acțiunii. Creează un decor din lemn, cu o podea din scânduri și o masă în centru, ce sunt ușor manevrabile cu sensuri precise pentru schimbarea locului acțiunii cum solicită cele patru acte ale piesei. Lemnul amintește de lemnul vișinilor care vor ceda cerințelor unui alt timp al societății, manevrarea lemnului ce devine obiect va însoții reacțiile lui Lopahin, stăpânul nou al livezii sau cele din final ale bătrânului Firs. Acestui decor bogat în sugesti, Vladimir Turturică îi completează imaginea prin numeroasele costume, croite modern, cu amănunte pentru a defini fiecare, profilul personajului. În acestă scenografie suport de atmosferă, regizorii Andrei și Andreea Grosu conduc strălucit actorii să dezvăluie fațete tăinuite de personaje, construiesc treaptă cu treaptă conflictele cu atenție pentru a sublinia substratul lor ce servește accentul pe tematica aleasă – familia și problemele ei astăzi.

 Surprind multe scene prin tratarea teatrală, cum este cea a personajelor reunite în jurul unei mese servite realist, cu bunătăți, din care unii se înfruntă hulpav, iar Lopahin abuzează de băutură, ori cea inițiată de Iașin ca o reuniune cu dans care este însă, exagerat de lungă. În aceste scene, ca și în altele, regia urmărește să puncteze laturi din caracterul personajelor implicate în diverse situații. Intervin în montajul scenelor și momente de tăcere, în care personajele ridică tensiunea situațiilor fără ajutorul cuvântului, doar prin susținerea expresivă a relațiilor dintre ele. Andrei și Andreea Grosu dovedesc din nou că sunt regizori pentru care actul teatral presupune transmiterea cu rigoare a emoției și provocarea publicului de a judeca secvențe din viața unor oameni, surprinse pe scenă. Distribuția este  alcătuită din actori independenți sau provenind din diverse teatre instituționalizate, din generații diferite. Toți sunt actori dăruiți unei scene pe care nu eleganța unei săli de spectacol îi mobilizează, ci dorința de a comunica sincer cu publicul, fără “cenzura” fițelor unor regizori ce se cred mai presus de Ibsen sau Cehov.

În acest spectacol cu “Livada de vișini” nu apar personaje principale și personaje – argument, secundare în funcție de bogăția de replici. Toate personajele au un rost important. De pildă, regia urmărește ca bătrânul slujitor al familiei, First, ca și Charlotta să devină contrapuncte dramatice de consistență pentru conflict, ca și Iașin, “valetul” lui Ranevskaia. În ordinea distribuției indicată de dramaturg, specificăm contribuțiile interpreților care realizează o altfel de “Livadă de vișini”. Mihaela Trofimov de la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila, prezintă pe Ranevskaia drept o femeie frivolă care caută egoist suportul în viață doar prin dragostea partenerului și își neglijează familia, e superficială în comunicare și în relațiile cu cei apropiați, dar și nefericită pentru eșecurile personale în iubire. Pe această linie construiește ireproșabil personajul, Mihaela Trofimov. Fiica lui Ranevskaia, Ania, se pare că deține ca urmașă caracterul mamei, fiind la fel de superficială, aspect nuanțat sugerat de interpreta Sabrina Iaschevici, tânăra actriță de la Teatrul Odeon. Ania sa e copilărosă, distantă, indiferentă față de gravitatea situațiilor cu care se confruntă familia și caută dragostea ca un divertisment al vieții. Florina Gleznea, o altă tânără actriță apreciată pentru o serie de roluri diverse în alte spectacole, este Varia, fiica lui Ranevskaia din alt mariaj. Exilată acasă să aibă grijă de gospodărie, pare o tânără autoritară și încearcă să își maschează nemulțumirile personale iscate de nedreptatea suferită în familie. Admirabil dezvăluie actrița disperarea Variei, în scena finală a refuzului lui Lopahin a relației de cuplu pe care și-o dorește pentru asigurarea viitorului. În fratele lui Ranevskaia, Gaev, reușește Liviu Pintileasa, actor la Teatrul din Brăila, să dezvolte cu finețe portretul reprezentativ al tipologiei unei generații pentru care vorbele lipsite de conținut sunt considerate drept soluții salvatoare în viață. O altă generație este reprezentată prin Lopahin, omul ajuns să aibă bani, un parvenit social în raport cu Ranevskaia și familia sa, un om pragmatic; Richard Bovnoczki trăiește impresionant eșecul interior ce îl macină pe Lopahin dornic de dragoste și prețuire, învingător al licitației pentru propietatea livezii de vișini, dar care rămâne un suflet singur. Remarcabil susține interpretul relațiile și atitudinile lui Lopahin față de cei din jurul său. În veșnicul student Trofimov, Andrei Seușan compune nuanțat portretul falsului visător. Propietarul preocupat de interese personale, Pișcik cel șmecher este caracterizat în esenă, credibil de Ionuț Grama. Excelent definește portretul guvernantei tinerei adolescente Ania, actrița Corina Moise care aparține tot Teatrului “Maria Filotti” din Brăila. Charlotta sa devine un comentator tăcut al situațiilor, fiind o femeie singură cu un destin trist. Tânărul actor Bogdan Cotleț se remarcă prin modul deosebit în care dezvoltă dorința de parvenire socială a tânărului slugarnic Epihodov, dar și șovăielile și amărăciunile celui care nu își găsește drumul dorit în viață. Cristina Casian, o tânără actriță apreciată pentru o sumedenie de roluri în teatrul independent, încearcă în Duniașa a satiriza, uneori strident, tipologia slujnicii naïve, îndrăgostite de Iașa. Pentru Constantin Cojocarul în bătrânul slujitor de modă vechie Firs sunt greu de găsit cuvinte la superlativ pentru modul în care definește participativ în orice moment personajul. Doar prezența sa în scenă, fără replică, transmite judecarea situațiilor, gândurile celui devotat modestei sale slujbe. Un altfel de Iașa, valetul ce o însoțește pe Ranevskaia peste tot, ca reprezentant al generației “cool” prezintă Ionuț Vișan atent în a îi evidenția dorințele personale și atitudinile ironice, aroganța în relațiile cu mulți din cei din jur. Regia veghează ca în interpretarea fiecărui personaj să fie subliniate efectele ignorării spiritului de familie sau a comunicării ori a relațiilor de iubire adevărată, ce devin cauze ale eșecurilor existențiale.

“Livada de vișini” rămâne un spectacol meritoriu, creat de o echipă ce reușește sensibil să ne arate cât de actual poate fi astăzi Cehov, dacă este recitit scenic inteligent și coerent, ferit de falsuri teatrale aplicate în numele inovației.