“VIFORUL” – TEATRUL NAȚIONAL ‘I.L.CARAGIALE” / Sala ATELIER

O BRAMBUREALĂ DE EXPERIMENT

         Un admirabil program de sală, ca o scurtă lecție informativă despre istoria noastră din secolul al XVI-lea, prin scurte comentarii semnate de nume ilustre, pune în lumina prezentului tema piesei “Viforul” de Barbu Ștefănescu Delavrancea – pofta sângeroasă de putere a descendentului lui Ștefan cel Mare. Piesa face parte din “Trilogia Moldovei”, începută în 1909 de dramaturg, lansată cu “Apus de soare” evocare a eroului neamului Ștefan cel Mare, continuată cu “Viforul” despre Ștefăniță Vodă descendent al domnitorului și “Luceafărul” despre Petru Rareș, de două ori domnitor al Moldovei, fiul legitim al marelui Ștefan. Intențiile lui Barbu Ștefănescu Delavrancea în “Viforul”, o piesă simplist construită, erau de a condamna demența poftei de putere a lui Ștefăniță Vodă și debandada provocată în societatea timpului. De la susținerea argumentată a acestei teme în programul de sală până la realizarea spectacolului propus de Alexandru Dabija – “regie, scenografie, video”, e o cale foarte lungă, finalizată cu … îngroparea temei într-un experiment lipsit de o elementară logică, de coerență.

         Publicului i se prezintă “Viforul” de Barbu Ștefănescu Delavrancea cu texte din … Dimitrie Cantemir, Ion Neculce și “Fiziologul” (carte populară), cum indică programul de sală, adică o “adaptare originală”, nesemnată de cel care a realizat-o. Adaptarea neinspirată introduce replici de genul “căcănarii de boieri”, “căcatul de Sigismund” sau “La ce film ne-am uitat?”. Grav e însă, că “adaptarea” și felul în care a fost ilustrată teatral, fac de neînțeles conflictul, acțiunea. Ștefăniță Vodă e un epileptic, dar și un bețiv, paranoic, sângeros, homosexualul care trăiește cu contele Irmsky (Irma, o poloneză în piesă), ajuns dictator înconjurat de un grup de nebuni. În demența, debandada iscate de Ștefăniță Vodă intervin ca nuca în perete prin “adaptarea originală” și replicile lui Constantin Brâncoveanu, drept aluzii moralizatoare la degradarea lumii. 

      

   Alexandru Dabija încropește o scenografie reprezentației, cu intenții metaforice; baza decorului sunt o masă unde au loc beții cu navete de vin din Moldova, o movilă de nuci aduse pentru … parastasul lui Ștefan cel Mare, nuci mereu sparte și consumate de Ștefăniță, un tron acoperit în fundal și … un ecran lateral cu o mică scenă de spectacol. Ecranul pentru proiecții video e așezat prost pe o laterală a spațiului de joc unde acei spectatori care sunt plasați la marginea laterală a sălii, întrezăresc cu greu imaginile; e bine de fapt, că nu pot urmări imaginile unor proiecții penibile, efecte video nesugestive.

 Se lansează spectacolul cu proiecția absurdă a unui desen în care o figurină vopsește în albastru o parte a ecranului și urmează proiectarea repetată a unui filmuleț cu Ștefăniță, Mogârdici și Moghilă care sunt trei tineri de astăzi într-o excursie, iarna la munte, se mai alătură firește, efectelor video și imagini în gros-plan cu chipul statuii lui Ștefan cel Mare și cele cu un pui de zimbru pricăjit! Proiecțiile “vido”, autor Alexandru Dabija, ar intenționa trimiteri metaforice spre substratul tematic al piesei și “adaptării”, dar sunt însă, încropeli jalnice de imagini. Costumele scenografului Alexandru Dabija sunt uniforme atemporale, nesugestive pentru a indica tipologia personajelor. Prin scenografie și video, imaginea teatrală e haotic construită. În lunga scenă a vânătorii organizată de Ștefăniță și gașca sa de bețivi, soldată cu uciderea fiului lui Arbore, spațiul de joc e invadat de un fum gros care sufocă și publicul din sala Atelier. Luminile aproape nu funcționează în acest spectacol, sunt palide și nu evidențiază chipurile, expresiile, dictate de situațiile de confruntare între personaje. Ketchup-ul este materialul unui alt efect teatral și intervine mereu în acțiunea dominată de crime, numai că “sângele” plasat grosolan unor personaje, dă imagini ridicole. Peste fumuri, proiecții, navete de vin, ketchup, realizatorul spectacolului aplică și cânticele … specifice copiilor de la grădiniță!  

        

 Într-un spectacol de teatru sau operă este cunoscut că baza transmiterii ideilor sunt interpreții. În “Viforul”, actorii nu reușesc să se evidențieze în debandada teatrală impusă de “regie, scenografie și video”. Interpretarea personajelor se axează pe stridența rostirii vocale a replicii, pe țipete. Marius Manole încearcă să creioneze cât de cât, demența lui Ștefăniță Vodă, dar personajul e lipsit de consistență, pare un adolescent bolnav psihic care ucide ajutat de mulți din cei din preajmă și ei bolnavi psihic, iar alții aflați în jurul său sunt incapabili să îl oprească din demersul criminal. Afrodita Androne execută indicațiile regizorului pentru a prezenta pe Oana, doica lui Ștefăniță care ajunsă nebună leagănă un …  purceluș de jucărie și dansează can-can. Dorin Andone și Dragoș Ionescu, încearcă să sugereze maturitatea boierilor Arbore și Carabăț.

Alexandra Sălceanu trebuie să transmită publicului hotărârea doamnei Tana de a își otrăvi din gelozie soțul, pe Ștefăniță Vodă, că o înșeală cu un bărbat! Încercările interpreților de sugerare a personajelor sunt palide, fiind sufocate de haosul general al reprezentației. Distribuția numeroasă cuprinde o serie de personaje argument  transformate schematic prin viziunea regizorală în indivizi fără personalitate, unii chiar în nebuni, aflați într-o comunitate izolată de lume – Mogârdici (Marius Rizea), Moghilă (Alexandru Voicu), Isac (Emilian Mârnea), Calotă (Mihai Calotă), Cătălin (Eduard Adam), Nichita (George Piștereanu), Contele Irmsky / Irma (Ionuț Toader), Unguru (Mihai Munteniță) și Niculina (Rodica ionescu). 

         “Viforul” se poate încadra experimentelor teatrale; pornește de la o idee tematică substanțială și mereu actuală, referitoare la demența dictaturii ajunsă la putere, transformată însă scenic într-o brambureală din care nu se înțelege mai nimic. Păcat de efortul actorilori și realizatorului spectacolului, un regizor prețuit.