FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU / Ediția a 28-a / 19 – 29 octombrie

EVENIMENT CULTURAL DE AMPLOARE

       

  UNITER (Uniunea Teatrală din România) aplică și dezvoltă de 28 de ani, proiectul Festivalul Național de Teatru (FNT) dedicat celor mai reprezentative spectacole din țară și Capitală dintr-o stagiune, cât și unor personalități, valori în mișcarea teatrală. Anul acesta, ediția a 28-a fost dedicată regizoarei CĂTĂLINA BUZOIANU, personalitate creatoare de inovație teatrală. Și pentru că România se află în anul Centenarului Marii Uniri, inspirat organizatorii FNT au marcat evenimentul prin depunerea în Centrul Vechi, în sala “Memoria” a Centrului Cultural Gabroveni ArCuB, a COROANEI REGALE simbol al celor care au înfăptuit România unită și modernă. 

         Directorul FNT, Marina Constantinescu, cu sprijinul unei excelente echipe de organizatori, a reușit ca această ediție să câștige în amploare prin o sumedenie de manifestări din cele șapte arte, nu numai cele dedicate teatrului în sine cu spectacole considerate  reprezentative pentru stagiune. 

SELECȚIA FNT

         Selecționerul unic, directorul festivalului, Marina Constantinescu  a propus spre vizionare, 31 de spectacole din țară și Capitală, în urma unei documentări riguroase, considerate reprezentative pentru stagiunea trecută cărora le-a alăturat 5 spectacole pentru un nou compartiment – “Teatrul și societatea. Acum”. Prezența în FNT a  producțiilor autohtone, a fost completată cu șase spectacole invitate de peste hotare. 

         Selecția, trebuie să recunoaștem, nu a avut cum să descopere o stagiune bogată în spectacole memorabile. Au activat, e drept, în stagiunea trecută, regizori apreciați, precum Radu Afrim prezent cu patru spectacole, Victor Ioan Frunză cu trei, Vlad Massaci și Felix Alexa cu două și alți câțiva autori doar ai unui singur spectacol; a absentat Alexandru Dabija prezent în ediții anterioare cu mai multe proiecte. Vârf de lance al valorii a rămas regizorul Andrei Șerban prin “PESCĂRUȘUL” ( UNTEATRU) care își putea completa prezența în FNT și cu “Mult zgomot pentru nimic” de la Teatrul de Comedie. Cum la compartimentul “Teatrul și societatea. Acum” un loc își putea afla chiar și “Breking News” în regia lui Mircea Cornișteanu de la același teatru, reprezentat doar prin “Shylock”, un spectacol sub nivelul celor două absente. Sunt evident, păreri subiective pentru că subiectivismul nu poate lipsi nimănui; ca aspect general însă, multe din spectacolele regizorilor activi în stagiunea trecută, cărora s-au alăturat și cele ale altor personalități importante precum Yuri Kordonsky (“Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet” – Teatrul German de Stat / Timișoara) sau Bocsardi Laszlo (“Alice” – Teatrul “Tomasi Aron”, Sfântul Gheorghe și Szempol Offchestra), nu au reușit plasarea în rândul evenimentelor teatrale. Un aspect discutabil, rămâne și absența de la "sediul" festivalului a unui regizor de marcă precum Silviu Purcărete prezent în FNT doar la Teatrul Național “Radu Stanca” din Sibiu cu o reprezentație dificil de deplasat în Capitală sau neapariția unor tineri regizori în FNT, cât și oferta cu propuneri regizorale cunoscute din alte stagiuni, un exemplu fiind Victor Ioan Frunză cu “Îngeri în America” la Teatrul Maghiar de Stat / Cluj Napoca, în același concept regizoral aplicat în urmă cu câțiva ani și la Teatrul Metropolis. 

Stagiunea trecută nu a fost strălucită, dar important este că ediția a 28-a a demonstrat că teatrele instituționalizate au acum, rivali și concurență prin valori produse în teatrele independente - UNTEATRU (”Pescărșul”), Teatrul Act (“Stage Dogs” și “Constelații”) sau  Teatrul Avangardia (“Demnitate”). 

SPECTACOLE INVITATE DE PESTE HOTARE

         În FNT au fost invitate șase spectacole deosebite, dintre care trei au fost de teatru – “Prima piesă a lui Cehov” ( Dublin / Irlanda), “Suflete zbuciumate” (Schaubuhne am Lehniner Platz / Berlin & Complicite, Londra), “Domnișoara Iulia” (Schaubuhne am Lehniner Platz / Berlin) și celelalte de teatru-dans contemporan – “Mama” (Peeping Tom / Belgia), “Dezacorduri în afara scene” (SUA) și Nederlands Dans Theater (Haga / Olanda). Toate aceste spectacole aveau drept notă comună, inovația vizuală aplicată ingenios și motivat pe acțiune, dar mai ales profesionalismul de excepție al interpreților. Mai trebuie subliniat că în reprezentațiile de “teatru-dans”, dansatorii, în afara tehnicii stăpânite perfect, ajunse aproape de acrobație, erau și actori desăvârșiți.

         Festivalul Național de Teatru s-a încheiat cu spectacolul memorabil oferit de NEDERLANDS DANS THEATER care a lăsat publicul cu respirația tăiată de emoție privind cele patru momente – “Shoot The Moon”, “Woke up Blind”, “The Statement” și “Vladimir”; erau patru reprezentații de sine stătătoare pe teme de strictă actualitate, în coregrafii de fin rafinament expresiv, iar dansatorii, adevărați maeștrii ai teatrului – dans contemporan, dar și actori de excepție. Spectacolul acestei trupe de CREATORI adevărați, nu se poate uita!

HUB #FNT100 – EVENIMENTE …

         …a fost o secțiune nouă în FNT, găzduită de ArCuB Gabroveni în sălile Centrului Cultural, dotate remarcabil pentru informația zilnică, dar și ofertante pentru alte numeroase manifestări multi art.

Programul festivalului a câștigat în amploare și calitate prin manifestările surprinzătoare în diferite ore ale zilei. Amintim : “Omagiul” adus lui Lucian Pintilie prin înregistrări proiectate a două spectacole realizate în Franța în exil, completate și prin filmul “Niki Ardelean”, cât și lansarea cărții sale “Bricabrac”, sărbătorirea regizoarei Cătălina Buzoianu printr-un spectacol de poezie și lansarea cărții “magie, abur, vis”, remarcabila expoziție a artistului fotograf Brigitte Lacomb și Expoziția de autor – Lia Manțoc, proiecția filmului suedez “Căruța fantomă”, legată de cea a filmului lui Ingmar Bergman “Persona”, licitația “Artmark” – “Dăruind, vei câștiga”, lansările de carte au fost de asemenea numeroase, în fiecare zi, totul s-a completat prin concerte și Atelierul de dans contemporan. Toate compartimentele ARTELOR au primit reprezentare esențială și au avut momente remarcabile. Un eveniment aparte s-a înregistrat prin premiera “Coriolanus” de William Shakespeare, în regia lui Alexandru Darie, la Teatrul “Bulandra”.

         Festivalul Național de Teatru rămâne drept unul din foarte rarele evenimente culturale de la noi prin modul reușit de îmbinare și prezentare a înfrățirii teatrului cu celelalte arte în sprijinul luminării sufletului. 

P.S. Cum se lasă toamna, apare la noi și “moda” festivalurilor modeste în țară și Capitală, unele inexplicabil intersectând aproape programele cu cele din FNT. Această “modă” plimbă în principal, aceleași spectacole mai acătării de la un festival la altul în diferite orașe și în Capitală. Marea majoritate a acestor festivaluri e lipsită de personalizarea proiectului managerial, devenit o formalitate de prezentare a unor spectacole și de lansări de carte, plus numeroase “dezbateri” pe aceleași teme arhicunoscute. 

         Teatrele organizatoare toamna de festivaluri fără profil cert, investesc fonduri “grase” pentru realizarea lor și mai invită și trupe de ocazie de peste hotare, când mai necesară ar trebui să fie investiția pentru o premieră specială dedicată lansării stagiunii teatrale. 

Marele Public a invadat sălile de teatru din Capitală pentru a urmări ofertele din FNT, iar întrebarea “Aveți un bilet în plus?” poate fi considerată motto pentru acest eveniment cultural. La alte festivaluri din Capitală, chiar și cu sediul pe “bulevard”, în săli rămân multe locuri goale, dovadă că ofertele lor nu sunt atrăgătoare de public.

“OTELLO” – OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

ACȚIUNEA DISTRUSĂ SCENIC

         Premiera cu “Otello” pe scena Operei Române din Capitală, cu invitați în rolurile principale a fost un spectacol … radiofonic. Dacă închideam ochii, ascultam opera lui Giuseppe Verdi într-o interpretare corect realizată muzical, dacă urmăream spectacolul, spre final, chiar te putea pufni râsul, dar și … plânsul pentru modul în care celebra operă era ilustrată scenic.

        

 Trăim în mileniul trei, afectați de probleme grave – manipulare, intoleranță socială, emigrație, rasism, iar Shakespeare în “Othello”, a atacat precum un vizionar, aceste teme majore, în secolul al XVI-lea, în subsidiarul piesei sale alese drept subiect de Verdi pentru opera compusă în secolul al XIX-lea. Arrigo Boito a conceput libretul în colaborare cu Giuseppe Verdi pentru a susține muzical esența piesei bătrânului Will, cu accentuarea personajului malefic Jago, distrugător de sentimente și valori sociale.

 Giancarlo del Monaco (regie, decor și lumini) și Stella del Monaco (costume), au fost invitați de Opera Națională să realizeze montarea scenică a celebrei opere. Giancarlo del Monaco e fiul strălucitului tenor Mario del Monaco, are activitate ca regizor pe diverse scene de Operă, mai puțin sau mai mult cunoscute; fiica regizorului, Stella del Monaco este activă în domeniul modei. Se știe însă, că nu întodeauna, urmașii unei celebrități artistice, moștenesc și harul înaintașului, iar cei doi confirmă că au moștenit doar numele lui Mario del Monaco prin viziunea scenică aplicată spectacolului cu “Otello”. Conceptul lor e departe de a fi catalogat modern sau tradițional, e numai pueril construit vizual, străin de tema centrală a compoziției muzicale și libretului.

Publicul merge la Operă să asculte muzica, dar și să vadă cum muzica poate “vorbi” teatral pe scenă despre oameni, sentimente și diverse situații existențiale; muzica o poate asculta și acasă sau în concerte, în interpretări de valoare. Urmașii lui Mario del Monaco omit acest aspect important pentru reușita unui spectacol de operă prezentat publicului de astăzi. Decorul lui Giancarlo del Monaco se rezumă la trei panouri gri pe un fundal negru, plus o platformă gri în pantă așezată în centrul scenei, fără nici un element de mobilier. Lumina este tern manevrată de autorul decorului, chipurile interpreților abia se zăresc, iar din când în când, jocul luminii produce umbre pe panourile gri. Costumele sunt uniforme în negru sau roșu pentru corul minunat deținut de Opera Națională care intervine în două scene cheie în derularea acțiunii.

 Costumele atribuite soliștilor de Stella del Monaco sunt tot pe linie uniformă create pentru bărbați, lipsite de personalizare prin accente pentru a le defini caracterul și susține rostul în conflict. Desdemona și Emilia, soția lui Jago, poartă costume desprinse parcă dintr-o colecție de modă a Stellei del Monaco, ce se vor a fi originale. Celebra “batistă” a Desdemonei, element care provoacă treaptă cu treată conflictul sfârșit tragic, e o … “zdreanță” de față de masă ca mărime și aspect. În acest cadru scenografic, regizorul Giancarlo del Monaco îndrumă mișcarea personajelor, fără logică, adeseori chiar ridicol. Scene de referință când Jago induce gelozia lui Otello se petrec pe puntea decorului din mijlocul spațiului de joc și mișcarea personajelor distruge tensiunea dintre ele, rugăciunea Desdemonei din actul patru, are loc pe o scenă goală și eroina se culcă pe podea. Mișcarea scenică a eroilor din scena finală, când Desdemona e ucisă prin sugrumare de soțul Otello care se sinucide apoi, e hilar îndrumată regizoral. În actul trei, Jago îl împachetează pe Otello într-un văl negru, să îi spune simbol al morți, ca în actul următor “maurul” să o sugrume pe Desdemona cu el, toate aceste “efecte” fiind penibie. Otello ca aspect nu mai este “maur”, originea sa e ignorată de regizor. Corului nu îi este atribuită nici o mișcare scenică de către Giancarlo del Monaco, ansamblu stă aliniat țeapăn și în scena furtunii și în cea a beției pentru victorie din actul întâi. 

Mai grav este că în ciuda replicilor cântate – recitativ și arioso pentru că ariile sunt absente din această compoziție muzicală, se pomenește mereu de “maurul” Otello cel victorios în lupta cu flota otomană, acesta la premieră era un bătrân cu plete albe. Indicațiile caracteriale din piesă susținute de libret, dispar prin imaginea scenică a personajelor, cum Jago diabolic manipulează pe victoriosul “maur” și pe soție ingenuă, blondă și delicată. Vocal soliștilor nu li se pot aduce reproșuri; executau în forță partiturile, dar nu reușeau să compună credibil teatral profilul personajelor atribuite. Premiera a beneficiat de soliști invitați, iar ca de obicei, programul de sală nu specifica și de unde provin, biografia lor artistică. Jago avea drept … invitat pe Ionuț Pascu, din Constanța, bariton cu un timbru remarcabil, Otello pe italianul Francesco Anile și Desdemona pe Lana Kos, soprană din Croația. Distribuția se completa cu Sidonia Nica (Emilia), Andrei Lazăr (Cassio), Șerban Cristache (Roderigo), Marius Boloș (Lodovico) și Filip Panait (Montano). Toți cei din distribuție dovedeau profesionalism, tehnică vocală, dar interpetarea personajelor nu avea strălucire prin absența îndrumării regizorale. Soliștii executau muzical partiturile, prestația scenică era însă, … radiofonic susținută, în compania orchestrei condusă de dirijorul Mihnea Ignat. 

Giancarlo del Monaco și Stella del Monaco, au reușit să arate cum se poate distruge subiectul unei opere de Verdi, ilogic configurat scenic, vizual. Dacă Opera Națională București vrea să își atragă tinerii ca spectatori, premiera cu “Otello” nu îi determină să mai revină și la alt spectacol cu o astfel de ilustrare scenică mediocră, lipsită de fior emoțional.

"ROMEO ȘI JULIETA" - TEATRUL NAȚIONAL "I.L.CARAGIALE" / Sala studio

SPECTACOL INCITANT, LIPSIT DE EMOȚIE

         Contemporaneizarea în teatru sau film a operei bătrânului Will este perfect valabilă pentru că Shakespeare e universal, indiferent de timpul istoric, trimite un mesaj mereu valabil; rămâne însă, discutabil cum se întreprinde teatral sau filmic această contemporaneizare. 

        Spectacolul “Romeo și Julieta”, în “versiunea scenică” Yuri Kordonsky, poate aminti unora de filmul din 1996 al regizorului Baz Luhrmann cu Leonardo Di Caprio și Clare Danes petrecut în zilele noastre, cu spada înlocuită de pistol. Versiunea propusă de prețuitul regizor Yuri Kordonsky american astăzi, de origine rusă, este incitantă, șocantă chiar, dar încărcată de hibe și lipsită de emoție. Legendara poveste de dragoste dintre Romeo și Julieta, proveniți din familii nobile, învrăjbite, se petrece astăzi într-o lume sordidă, agresivă, sălbatică dintr-un cartier periferic, o zonă cândva industrializată și în prezent dezafectată, cum indică decorul. Perfect posibil, dar ideea de clanuri de interese opuse, nu mai există!

Cum astăzi, se apelează mereu la telefonul mobil și cei doi îndrăgostiți îl vor folosi cu selfie pentru a își înregistra imaginea, până și … în momentul morții. Tinerii din cartier, în găști diferite, se distrează, se deplasează pe patine cu rotile sau pe skateboard, dar se și încaieră mereu folosind arme albe și lupte amintind de elemente de arte marțiale. Cocaina și graffiti nu lipsesc din lumea lor. 

Violența, agresivitatea acestor tineri denotă și un nivel social modest, subcultural și aici apare prima hibă a versiunii scenice care anulează posibilitatea integrării emoțional credibil a tragediei celor doi îndrăgostiți. Yuri Kordonsky păstrează în “versiunea scenică”, în momentele esențiale pentru conflicte, vorbele, replica în versuri încărcată de substrat, scrisă de Shakespeare și astfel, apare discrepanța între ce se rostește și comportamentul personajelor dintr-o lume periferică sordidă. Tinerii proveneau totuși, din două familii nobile aflate în conflict bine motivat – puterea și autoritatea în cetate, dar “versiunea scenică” nu găsește pentru  familii, soluția de motivare a acestui conflict din lumea periferică, indicată teatral în scenă. “Versiunea scenică” transformă ilogic și unele personaje; Doica e transformată în Hero, personaj întâlnit în “Mult zgomot pentru nimic” care devine prietena … lesbiană a Julietei, un artificiu de actualizare exagerat plasat în “versiune”. Mercuțio e bolnav de plămâni, rostește la microfon de pe un fotoliu, celebrul său monolog despre regina Mab, modificat fiind substratul ca sensuri pentru că Mab ar fi regina morții; versiunea scenică afectează profilul lui Mercuțio cel plin de viață, vivant “filosof” de ocazie al încrâncenării dintre cele două tabere. Scena morții lui Mercuțio nu e convingătoare, moartea sa pare survenită în urma sinuciderii din cauza bolii. Ilogic e tratată regizoral drept sinucidere moartea lui Mercuțio pentru că atunci lipsește motivarea uciderii lui Tybalt de către inocentul Romeo. Un alt artificiu regizoral este și transformarea fără rost a maleficului Tybalt care în piesa originală îl omoară pe Mercuțio, într-o femeie … campioană în arte marțiale.

        Regizorul Yuri Kordonsky demonstrează și în acest spectacol bogata sa fantezie, numai că de astă dată îi scapă din mână frâiele pentru a da spectacolului coerența necesară, logica în ilustrarea teatrală a acțiunii prin personaje care se manifestă motivat în susținerea conflictelor. În fiecare scenă apar efecte surpriză cu intenție simbolică, unele pot impresiona, altele trimit exagerat la suprarealism și alte curente teatrale, aceste efecte diferite nu reușesc să se ansambleze în dauna transmiterii emoției necesare oricărei viziuni regizorale. 

Sunt șocante, impresionant concepute scenele în care se încaieră găștile de tineri de la început și apoi pe parcurs; este senzațional efortul depus de tinerii actori distribuiți în diverse personaje, modul în care execută în forță bătăile. În cunoscuta scenă a “balului” unde acum se întâlnesc fără măști Romeo și Julieta, apare un alt stil de ilustrare teatrală, o altă convenție; scena lipsită de replică e mult prea lungă, încărcată de efecte derizorii, cum ar fi veșmintele mamei și ale Julietei care se pot confunda ca personaje sau costumul purtat de “Lord Capulet”. În programul de sală, capii celor două familii Capulet și Montague, primesc precizarea a fi … “lord” și “lady” într-o “versiune scenică” de actualizare a scrierii inițiale! Este o indicație, bănuim ironică. În altă cheie sunt teatralizate cu sensibilitate scene, precum cea a căsătoriei îndrăgostiților, prima noapte de dragoste dintre Julieta și Romeo sau priveghiul din jurul Julietei adormite în care personajele par romantice, nu mai au comportamentul vulcanic din scenele sociale. Conceptul regizoral ar dori să semnalizeze prin aceste scene că dragostea rămâne sentimentul puternic care nu cunoaște medii sociale. 

Nu îi servește însă, convenția teatrală stabilită de la început prin apariția lui Lorenzo care nu mai e un călugăr franciscan, ci un bătrân înțelept, trăitor activ în lumea hip-hopului, practicant chiar al dansului respectiv. Scena finală cu moartea îndrăgostiților într-un “bazin” cu apă, anulează emoția sugerată de celelalte, fiind din altă zonă de expresie teatrală. Sensibile mai rămân efectele cu baloanele de heliu, cu păpușa Julietei, definind iubirea copilărească dintre cei doi, dar de la bun început se insistă pe specificarea că Julieta ar avea 20 de ani și la “bal” nu mai apare ca o copilă inocentă! Incoerența stilistică prin efecte teatrale de tot felul, macină emoția reprezentației.

        

 Demonstrația de fantezie regizorală în numele originalității, se petrece în decorul multifuncțional, încărcat de spații de joc, mai mult sau mai puțin motivat  integrate acțiunii de către regizor, decor datorat inventivului Dragoș Buhagiar. Decorul definește haosul dintr-un cartier periferic, de la schelele unei clădiri dezafectate cu ferestre mate transparente și o ușă-perete din fier în fundal, până la câteva obiecte de moblier și multele peturi din care se alimentează cu apă personajele și devin gunoiul cunoscut al unor străzi de astăzi. Plasarea acestui complicat decor cu intenții multiple de a indica diverse locuri de acțiune, arată posibilitățiile tehnice deosebite de care dispune Sala Studio, folosite pe deplin și prin manipularea luminii, uneori însă, în dezavantajul actorilor că nu le evidențiază expresiile chipului. Spectatorii din locuri la marginile amfiteatrului sălii, e drept ar putea fi stânjeniți pentru urmărirea acțiunii din spațiile de joc laterale. Costumele realizate de Dragoș Buhagiar și Ioana Popescu sunt adecvate în mare parte pentru a ilustra profilul unor tineri de astăzi; excepții rămân veșmintele bătrânilor, strident fiind compus și veșmântul lui “lord Capulet” la “bal”care amintește de …  lady Gaga. Decorul se pliază pe demersul regizoral, servind agitația violentă a mediului social periferic în care e transpusă acțiunea prin “versiunea scenică”. Fără rost se aplică acestui decor, ridicarea la tavan a primei podele a spațiului de joc; momentul e spectaculos în sine, dar rămâne în categoria efectelor derizorii.

         Pentru a puncta atmosfera reprezentației, Yuri Kordonsky impune o reușită ilustrație muzicală; pornește de la ciripitul discret al păsărelelor cu care e întâmpinat publicul la intrarea în sală, până la accente muzicale rafinate de sugerarea sensibilă a relației dintre îndrăgpstiți și evident, mai folosește și ritmuri de hip-hop, de club de noapte. Florin Feroiu servește coregrafic, cu bună inspirație, ilustrația muzicală. 

         În acest spectacolul cu fantezie mișcat scenic, dar sufocat de efecte teatrale, trist este că se face simțită pe deplin lipsa îmbinării rostirii replicii lui Shakespeare cu propunerea viziunii regizorale în interpretarea actorilor. Sunt admirabili tinerii actori prin adaptarea perfectă la mișcarea scenică în scenele de grup care le solicită efort fizic și acrobație. Dificultățile în interpretare apar, când au de rostit replica și trebuie să susțină relaționarea între personaje; se dovește atunci, și că regizorul nu s-a concentrat pe îndrumarea lor.

 Realizează mici bijuterii de creație în momente separate – Crina Semciuc (Julieta), Răzvan Vasilescu (Lorenzo) și Lari Giorgescu (Benvolio) prin gândirea în profunzime a cuvântului rostit cu substrat. Remarcabil propune Crina Semciuc să privim o Julietă de astăzi, o fată naivă, copilăroasă în unele relații, sensibilă în altele, dar puternică în afirmarea personalității. Actrița dezvoltă expresiv, sensurile multiple ale replicii rostite. Excelent compune Răzvan Vasilescu un posibil Lorenzo, înțeleptul judecător al mediului în care trăiește, s-a adaptatlui și privește la violența din jur. Interpretarea actorului susține intenția viziunii regizorale de a sublinia cum sentimentul iubirii pe care încearcă să îl salveze Lorenzo, poate fi spulberat de agresivitatea mediului social. Admirabil s-a adaptat conceptului regizoral, Lari Giorgescu în Benvolio. Unul din momentele rare ale reprezentației, reușit în adaptarea cuvântului lui Shakespeare la actualitate, îl realizează Lari Giorgescu, în scena în care Benvolio relatează uciderea lui Tybalt. 

        

 Ionuț Toader, un tânăr actor remarcat în alte spectacole, dovedește acum că rolul lui Romeo nu este potrivit personalității sale în această “versiune scenică”. Regizoral interpretul este condus pe o pantă falsă în definirea personajului care devine un tânăr prostovan ce nu își găsește rostul în gașca de prieteni – Benvolio, Mercuțio și e lipsit și de perceperea situației disperate în care ajunge în urma conflictelor și iubirii pentru Julieta. Fals, exterior rostește replicile lui Shakespeare. În această “versiune scenică”, Romeo nu este nici tânărul pacifist dintr-o gașcă de cartier și nici îndrăgostitul sincer de Julieta. Adaptarea și conceptul regizoral, afectează și interpretarea lui Mercuțio de către prețuitul actor, Marius Manole. Personajul bolnav nu mai are consistență și motivare în implicarea în conflict, monologul rostit la microfon e lipst de sens. Marius Manole putea fi un excelent Mercuțio și chiar un Romeo din zilele noastre, în altă versiune regizorală. Amintim că actorul a fost lansat în urmă cu mai mult de un deceniu de Yuri Kordonsky în memorabilul spectacol “Inimă de câine” pe scena Naționalului bucureștean, acum același regizor îi anulează valoarea prin interpretarea unui Mercuțio venit parcă din altă piesă.

         Se impun în unele scene și tinerii actori în roluri de plan secund. Ada Galeș este abilă în expresie și plasarea nuanțelor pentru a compune cu discreție, noul personaj Hero cea lesbiană, fosta Doică. Cu forță în mișcare, Florentina Țilea prezintă pe noul Tybalt. Nu este de ignorat nici apariția lui Emilian Mârnea, un posibil Romeo carismatic, în Paris, rol știrbit însă, de importanță de “versiunea scenică”. Intervențiile în conflict sunt schițate sub aspect plastic, ireproșabil de Eduard Adam (Abraham), Florin Călbăjos (Sampson), Cosmina Olariu (Susan), Rodica Ionescu (Rosaline). Personajele lor nu au însă, personalitatea cuvenită implicării în acțiune, în acest concept regizoral.       

 Trunchiată și lipsită de intenții este și reprezentarea scenică a cuplurilor – Capulet și Montague, părinții mereu în conflict al celor doi îndrăgostiți. Reușește remarcarea Ioan Andrei Ionescu în “lord Capulet” prin modul în care susține relațiile cu partenerii și creionează autoritatea, dar și frământarea interioară a tatălui Julietei; în scena “balului” regia obligă actorul să prezinte însă, caricatural un alt personaj. Palide sunt aparițiile Costinei Cheyrouze în “lady Capulet”, mama Julietei care nu trăiește tensiunea conflictului, sfârșitul tragic al acțiunii. Se impun ca prezențe scenice de imagine, schițate doar ca desen de personaje, Victoria Dicu în “lady Montague” și Mihai Calotă în “lord Montague”. Regia ignoră rostul major al acestor cupluri în conflict, aflate în luptă pentru dominarea autorității în cetate.

        

 Shakespeare este întodeauna contemporanul nostru, când îi sunt evidențiate trimiterile spre esența tematicilor despre interiorul uman, existente în scrierile sale, piese de teatru sau sonete. Spectacolul “Romeo și julieta” rămâne incitant în intenția de a privi rezultatul tragic al agresivității și manipulării într-o lume bolnavă de violență, cum e și realitatea de astăzi. Tratarea regizorală a “versiunii” piesei lui Shakespeare nu are însă, coerență, motivare susținută teatral pentru a provoca răscolitor emoție și atitudine față de fenomenul grav al agresivității sociale, e doar ilustrativ în stiluri diferite și uneori plictisitor. 

P.S. Foto – Florin Ghioca