"ROMEO ȘI JULIETA" - TEATRUL NAȚIONAL "I.L.CARAGIALE" / Sala studio

SPECTACOL INCITANT, LIPSIT DE EMOȚIE

         Contemporaneizarea în teatru sau film a operei bătrânului Will este perfect valabilă pentru că Shakespeare e universal, indiferent de timpul istoric, trimite un mesaj mereu valabil; rămâne însă, discutabil cum se întreprinde teatral sau filmic această contemporaneizare. 

        Spectacolul “Romeo și Julieta”, în “versiunea scenică” Yuri Kordonsky, poate aminti unora de filmul din 1996 al regizorului Baz Luhrmann cu Leonardo Di Caprio și Clare Danes petrecut în zilele noastre, cu spada înlocuită de pistol. Versiunea propusă de prețuitul regizor Yuri Kordonsky american astăzi, de origine rusă, este incitantă, șocantă chiar, dar încărcată de hibe și lipsită de emoție. Legendara poveste de dragoste dintre Romeo și Julieta, proveniți din familii nobile, învrăjbite, se petrece astăzi într-o lume sordidă, agresivă, sălbatică dintr-un cartier periferic, o zonă cândva industrializată și în prezent dezafectată, cum indică decorul. Perfect posibil, dar ideea de clanuri de interese opuse, nu mai există!

Cum astăzi, se apelează mereu la telefonul mobil și cei doi îndrăgostiți îl vor folosi cu selfie pentru a își înregistra imaginea, până și … în momentul morții. Tinerii din cartier, în găști diferite, se distrează, se deplasează pe patine cu rotile sau pe skateboard, dar se și încaieră mereu folosind arme albe și lupte amintind de elemente de arte marțiale. Cocaina și graffiti nu lipsesc din lumea lor. 

Violența, agresivitatea acestor tineri denotă și un nivel social modest, subcultural și aici apare prima hibă a versiunii scenice care anulează posibilitatea integrării emoțional credibil a tragediei celor doi îndrăgostiți. Yuri Kordonsky păstrează în “versiunea scenică”, în momentele esențiale pentru conflicte, vorbele, replica în versuri încărcată de substrat, scrisă de Shakespeare și astfel, apare discrepanța între ce se rostește și comportamentul personajelor dintr-o lume periferică sordidă. Tinerii proveneau totuși, din două familii nobile aflate în conflict bine motivat – puterea și autoritatea în cetate, dar “versiunea scenică” nu găsește pentru  familii, soluția de motivare a acestui conflict din lumea periferică, indicată teatral în scenă. “Versiunea scenică” transformă ilogic și unele personaje; Doica e transformată în Hero, personaj întâlnit în “Mult zgomot pentru nimic” care devine prietena … lesbiană a Julietei, un artificiu de actualizare exagerat plasat în “versiune”. Mercuțio e bolnav de plămâni, rostește la microfon de pe un fotoliu, celebrul său monolog despre regina Mab, modificat fiind substratul ca sensuri pentru că Mab ar fi regina morții; versiunea scenică afectează profilul lui Mercuțio cel plin de viață, vivant “filosof” de ocazie al încrâncenării dintre cele două tabere. Scena morții lui Mercuțio nu e convingătoare, moartea sa pare survenită în urma sinuciderii din cauza bolii. Ilogic e tratată regizoral drept sinucidere moartea lui Mercuțio pentru că atunci lipsește motivarea uciderii lui Tybalt de către inocentul Romeo. Un alt artificiu regizoral este și transformarea fără rost a maleficului Tybalt care în piesa originală îl omoară pe Mercuțio, într-o femeie … campioană în arte marțiale.

        Regizorul Yuri Kordonsky demonstrează și în acest spectacol bogata sa fantezie, numai că de astă dată îi scapă din mână frâiele pentru a da spectacolului coerența necesară, logica în ilustrarea teatrală a acțiunii prin personaje care se manifestă motivat în susținerea conflictelor. În fiecare scenă apar efecte surpriză cu intenție simbolică, unele pot impresiona, altele trimit exagerat la suprarealism și alte curente teatrale, aceste efecte diferite nu reușesc să se ansambleze în dauna transmiterii emoției necesare oricărei viziuni regizorale. 

Sunt șocante, impresionant concepute scenele în care se încaieră găștile de tineri de la început și apoi pe parcurs; este senzațional efortul depus de tinerii actori distribuiți în diverse personaje, modul în care execută în forță bătăile. În cunoscuta scenă a “balului” unde acum se întâlnesc fără măști Romeo și Julieta, apare un alt stil de ilustrare teatrală, o altă convenție; scena lipsită de replică e mult prea lungă, încărcată de efecte derizorii, cum ar fi veșmintele mamei și ale Julietei care se pot confunda ca personaje sau costumul purtat de “Lord Capulet”. În programul de sală, capii celor două familii Capulet și Montague, primesc precizarea a fi … “lord” și “lady” într-o “versiune scenică” de actualizare a scrierii inițiale! Este o indicație, bănuim ironică. În altă cheie sunt teatralizate cu sensibilitate scene, precum cea a căsătoriei îndrăgostiților, prima noapte de dragoste dintre Julieta și Romeo sau priveghiul din jurul Julietei adormite în care personajele par romantice, nu mai au comportamentul vulcanic din scenele sociale. Conceptul regizoral ar dori să semnalizeze prin aceste scene că dragostea rămâne sentimentul puternic care nu cunoaște medii sociale. 

Nu îi servește însă, convenția teatrală stabilită de la început prin apariția lui Lorenzo care nu mai e un călugăr franciscan, ci un bătrân înțelept, trăitor activ în lumea hip-hopului, practicant chiar al dansului respectiv. Scena finală cu moartea îndrăgostiților într-un “bazin” cu apă, anulează emoția sugerată de celelalte, fiind din altă zonă de expresie teatrală. Sensibile mai rămân efectele cu baloanele de heliu, cu păpușa Julietei, definind iubirea copilărească dintre cei doi, dar de la bun început se insistă pe specificarea că Julieta ar avea 20 de ani și la “bal” nu mai apare ca o copilă inocentă! Incoerența stilistică prin efecte teatrale de tot felul, macină emoția reprezentației.

        

 Demonstrația de fantezie regizorală în numele originalității, se petrece în decorul multifuncțional, încărcat de spații de joc, mai mult sau mai puțin motivat  integrate acțiunii de către regizor, decor datorat inventivului Dragoș Buhagiar. Decorul definește haosul dintr-un cartier periferic, de la schelele unei clădiri dezafectate cu ferestre mate transparente și o ușă-perete din fier în fundal, până la câteva obiecte de moblier și multele peturi din care se alimentează cu apă personajele și devin gunoiul cunoscut al unor străzi de astăzi. Plasarea acestui complicat decor cu intenții multiple de a indica diverse locuri de acțiune, arată posibilitățiile tehnice deosebite de care dispune Sala Studio, folosite pe deplin și prin manipularea luminii, uneori însă, în dezavantajul actorilor că nu le evidențiază expresiile chipului. Spectatorii din locuri la marginile amfiteatrului sălii, e drept ar putea fi stânjeniți pentru urmărirea acțiunii din spațiile de joc laterale. Costumele realizate de Dragoș Buhagiar și Ioana Popescu sunt adecvate în mare parte pentru a ilustra profilul unor tineri de astăzi; excepții rămân veșmintele bătrânilor, strident fiind compus și veșmântul lui “lord Capulet” la “bal”care amintește de …  lady Gaga. Decorul se pliază pe demersul regizoral, servind agitația violentă a mediului social periferic în care e transpusă acțiunea prin “versiunea scenică”. Fără rost se aplică acestui decor, ridicarea la tavan a primei podele a spațiului de joc; momentul e spectaculos în sine, dar rămâne în categoria efectelor derizorii.

         Pentru a puncta atmosfera reprezentației, Yuri Kordonsky impune o reușită ilustrație muzicală; pornește de la ciripitul discret al păsărelelor cu care e întâmpinat publicul la intrarea în sală, până la accente muzicale rafinate de sugerarea sensibilă a relației dintre îndrăgpstiți și evident, mai folosește și ritmuri de hip-hop, de club de noapte. Florin Feroiu servește coregrafic, cu bună inspirație, ilustrația muzicală. 

         În acest spectacolul cu fantezie mișcat scenic, dar sufocat de efecte teatrale, trist este că se face simțită pe deplin lipsa îmbinării rostirii replicii lui Shakespeare cu propunerea viziunii regizorale în interpretarea actorilor. Sunt admirabili tinerii actori prin adaptarea perfectă la mișcarea scenică în scenele de grup care le solicită efort fizic și acrobație. Dificultățile în interpretare apar, când au de rostit replica și trebuie să susțină relaționarea între personaje; se dovește atunci, și că regizorul nu s-a concentrat pe îndrumarea lor.

 Realizează mici bijuterii de creație în momente separate – Crina Semciuc (Julieta), Răzvan Vasilescu (Lorenzo) și Lari Giorgescu (Benvolio) prin gândirea în profunzime a cuvântului rostit cu substrat. Remarcabil propune Crina Semciuc să privim o Julietă de astăzi, o fată naivă, copilăroasă în unele relații, sensibilă în altele, dar puternică în afirmarea personalității. Actrița dezvoltă expresiv, sensurile multiple ale replicii rostite. Excelent compune Răzvan Vasilescu un posibil Lorenzo, înțeleptul judecător al mediului în care trăiește, s-a adaptatlui și privește la violența din jur. Interpretarea actorului susține intenția viziunii regizorale de a sublinia cum sentimentul iubirii pe care încearcă să îl salveze Lorenzo, poate fi spulberat de agresivitatea mediului social. Admirabil s-a adaptat conceptului regizoral, Lari Giorgescu în Benvolio. Unul din momentele rare ale reprezentației, reușit în adaptarea cuvântului lui Shakespeare la actualitate, îl realizează Lari Giorgescu, în scena în care Benvolio relatează uciderea lui Tybalt. 

        

 Ionuț Toader, un tânăr actor remarcat în alte spectacole, dovedește acum că rolul lui Romeo nu este potrivit personalității sale în această “versiune scenică”. Regizoral interpretul este condus pe o pantă falsă în definirea personajului care devine un tânăr prostovan ce nu își găsește rostul în gașca de prieteni – Benvolio, Mercuțio și e lipsit și de perceperea situației disperate în care ajunge în urma conflictelor și iubirii pentru Julieta. Fals, exterior rostește replicile lui Shakespeare. În această “versiune scenică”, Romeo nu este nici tânărul pacifist dintr-o gașcă de cartier și nici îndrăgostitul sincer de Julieta. Adaptarea și conceptul regizoral, afectează și interpretarea lui Mercuțio de către prețuitul actor, Marius Manole. Personajul bolnav nu mai are consistență și motivare în implicarea în conflict, monologul rostit la microfon e lipst de sens. Marius Manole putea fi un excelent Mercuțio și chiar un Romeo din zilele noastre, în altă versiune regizorală. Amintim că actorul a fost lansat în urmă cu mai mult de un deceniu de Yuri Kordonsky în memorabilul spectacol “Inimă de câine” pe scena Naționalului bucureștean, acum același regizor îi anulează valoarea prin interpretarea unui Mercuțio venit parcă din altă piesă.

         Se impun în unele scene și tinerii actori în roluri de plan secund. Ada Galeș este abilă în expresie și plasarea nuanțelor pentru a compune cu discreție, noul personaj Hero cea lesbiană, fosta Doică. Cu forță în mișcare, Florentina Țilea prezintă pe noul Tybalt. Nu este de ignorat nici apariția lui Emilian Mârnea, un posibil Romeo carismatic, în Paris, rol știrbit însă, de importanță de “versiunea scenică”. Intervențiile în conflict sunt schițate sub aspect plastic, ireproșabil de Eduard Adam (Abraham), Florin Călbăjos (Sampson), Cosmina Olariu (Susan), Rodica Ionescu (Rosaline). Personajele lor nu au însă, personalitatea cuvenită implicării în acțiune, în acest concept regizoral.       

 Trunchiată și lipsită de intenții este și reprezentarea scenică a cuplurilor – Capulet și Montague, părinții mereu în conflict al celor doi îndrăgostiți. Reușește remarcarea Ioan Andrei Ionescu în “lord Capulet” prin modul în care susține relațiile cu partenerii și creionează autoritatea, dar și frământarea interioară a tatălui Julietei; în scena “balului” regia obligă actorul să prezinte însă, caricatural un alt personaj. Palide sunt aparițiile Costinei Cheyrouze în “lady Capulet”, mama Julietei care nu trăiește tensiunea conflictului, sfârșitul tragic al acțiunii. Se impun ca prezențe scenice de imagine, schițate doar ca desen de personaje, Victoria Dicu în “lady Montague” și Mihai Calotă în “lord Montague”. Regia ignoră rostul major al acestor cupluri în conflict, aflate în luptă pentru dominarea autorității în cetate.

        

 Shakespeare este întodeauna contemporanul nostru, când îi sunt evidențiate trimiterile spre esența tematicilor despre interiorul uman, existente în scrierile sale, piese de teatru sau sonete. Spectacolul “Romeo și julieta” rămâne incitant în intenția de a privi rezultatul tragic al agresivității și manipulării într-o lume bolnavă de violență, cum e și realitatea de astăzi. Tratarea regizorală a “versiunii” piesei lui Shakespeare nu are însă, coerență, motivare susținută teatral pentru a provoca răscolitor emoție și atitudine față de fenomenul grav al agresivității sociale, e doar ilustrativ în stiluri diferite și uneori plictisitor. 

P.S. Foto – Florin Ghioca