“OTELLO” – OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

ACȚIUNEA DISTRUSĂ SCENIC

         Premiera cu “Otello” pe scena Operei Române din Capitală, cu invitați în rolurile principale a fost un spectacol … radiofonic. Dacă închideam ochii, ascultam opera lui Giuseppe Verdi într-o interpretare corect realizată muzical, dacă urmăream spectacolul, spre final, chiar te putea pufni râsul, dar și … plânsul pentru modul în care celebra operă era ilustrată scenic.

        

 Trăim în mileniul trei, afectați de probleme grave – manipulare, intoleranță socială, emigrație, rasism, iar Shakespeare în “Othello”, a atacat precum un vizionar, aceste teme majore, în secolul al XVI-lea, în subsidiarul piesei sale alese drept subiect de Verdi pentru opera compusă în secolul al XIX-lea. Arrigo Boito a conceput libretul în colaborare cu Giuseppe Verdi pentru a susține muzical esența piesei bătrânului Will, cu accentuarea personajului malefic Jago, distrugător de sentimente și valori sociale.

 Giancarlo del Monaco (regie, decor și lumini) și Stella del Monaco (costume), au fost invitați de Opera Națională să realizeze montarea scenică a celebrei opere. Giancarlo del Monaco e fiul strălucitului tenor Mario del Monaco, are activitate ca regizor pe diverse scene de Operă, mai puțin sau mai mult cunoscute; fiica regizorului, Stella del Monaco este activă în domeniul modei. Se știe însă, că nu întodeauna, urmașii unei celebrități artistice, moștenesc și harul înaintașului, iar cei doi confirmă că au moștenit doar numele lui Mario del Monaco prin viziunea scenică aplicată spectacolului cu “Otello”. Conceptul lor e departe de a fi catalogat modern sau tradițional, e numai pueril construit vizual, străin de tema centrală a compoziției muzicale și libretului.

Publicul merge la Operă să asculte muzica, dar și să vadă cum muzica poate “vorbi” teatral pe scenă despre oameni, sentimente și diverse situații existențiale; muzica o poate asculta și acasă sau în concerte, în interpretări de valoare. Urmașii lui Mario del Monaco omit acest aspect important pentru reușita unui spectacol de operă prezentat publicului de astăzi. Decorul lui Giancarlo del Monaco se rezumă la trei panouri gri pe un fundal negru, plus o platformă gri în pantă așezată în centrul scenei, fără nici un element de mobilier. Lumina este tern manevrată de autorul decorului, chipurile interpreților abia se zăresc, iar din când în când, jocul luminii produce umbre pe panourile gri. Costumele sunt uniforme în negru sau roșu pentru corul minunat deținut de Opera Națională care intervine în două scene cheie în derularea acțiunii.

 Costumele atribuite soliștilor de Stella del Monaco sunt tot pe linie uniformă create pentru bărbați, lipsite de personalizare prin accente pentru a le defini caracterul și susține rostul în conflict. Desdemona și Emilia, soția lui Jago, poartă costume desprinse parcă dintr-o colecție de modă a Stellei del Monaco, ce se vor a fi originale. Celebra “batistă” a Desdemonei, element care provoacă treaptă cu treată conflictul sfârșit tragic, e o … “zdreanță” de față de masă ca mărime și aspect. În acest cadru scenografic, regizorul Giancarlo del Monaco îndrumă mișcarea personajelor, fără logică, adeseori chiar ridicol. Scene de referință când Jago induce gelozia lui Otello se petrec pe puntea decorului din mijlocul spațiului de joc și mișcarea personajelor distruge tensiunea dintre ele, rugăciunea Desdemonei din actul patru, are loc pe o scenă goală și eroina se culcă pe podea. Mișcarea scenică a eroilor din scena finală, când Desdemona e ucisă prin sugrumare de soțul Otello care se sinucide apoi, e hilar îndrumată regizoral. În actul trei, Jago îl împachetează pe Otello într-un văl negru, să îi spune simbol al morți, ca în actul următor “maurul” să o sugrume pe Desdemona cu el, toate aceste “efecte” fiind penibie. Otello ca aspect nu mai este “maur”, originea sa e ignorată de regizor. Corului nu îi este atribuită nici o mișcare scenică de către Giancarlo del Monaco, ansamblu stă aliniat țeapăn și în scena furtunii și în cea a beției pentru victorie din actul întâi. 

Mai grav este că în ciuda replicilor cântate – recitativ și arioso pentru că ariile sunt absente din această compoziție muzicală, se pomenește mereu de “maurul” Otello cel victorios în lupta cu flota otomană, acesta la premieră era un bătrân cu plete albe. Indicațiile caracteriale din piesă susținute de libret, dispar prin imaginea scenică a personajelor, cum Jago diabolic manipulează pe victoriosul “maur” și pe soție ingenuă, blondă și delicată. Vocal soliștilor nu li se pot aduce reproșuri; executau în forță partiturile, dar nu reușeau să compună credibil teatral profilul personajelor atribuite. Premiera a beneficiat de soliști invitați, iar ca de obicei, programul de sală nu specifica și de unde provin, biografia lor artistică. Jago avea drept … invitat pe Ionuț Pascu, din Constanța, bariton cu un timbru remarcabil, Otello pe italianul Francesco Anile și Desdemona pe Lana Kos, soprană din Croația. Distribuția se completa cu Sidonia Nica (Emilia), Andrei Lazăr (Cassio), Șerban Cristache (Roderigo), Marius Boloș (Lodovico) și Filip Panait (Montano). Toți cei din distribuție dovedeau profesionalism, tehnică vocală, dar interpetarea personajelor nu avea strălucire prin absența îndrumării regizorale. Soliștii executau muzical partiturile, prestația scenică era însă, … radiofonic susținută, în compania orchestrei condusă de dirijorul Mihnea Ignat. 

Giancarlo del Monaco și Stella del Monaco, au reușit să arate cum se poate distruge subiectul unei opere de Verdi, ilogic configurat scenic, vizual. Dacă Opera Națională București vrea să își atragă tinerii ca spectatori, premiera cu “Otello” nu îi determină să mai revină și la alt spectacol cu o astfel de ilustrare scenică mediocră, lipsită de fior emoțional.