sâmbătă, 22 iunie 2019

“IONA” – TEATRUL “NOTTARA” / Sala “George Constantin”

FOND EMOȚIONAL … ABSENT

         Eugene Ionesco afirma, în “Note și contranote” în 1962 – “Când un poet scrie teatru, este aproape sigur că piesele lui sunt niște metafore dezvoltate”. În 1968, poetul Marin Sorescu debutează în dramaturgie cu “Iona” care va face apoi parte din trilogia “Setea muntelui de sare”, completată cu piesele “Paraclisetul” și “Matca”.
         Poetul de valoare Marin Sorescu pentru “Iona” ia drept pretext mitul biblic al propăvăduitorulu credinței în Dumnezeu, dar care se răzgândește în acțiune, e pedepsit a fi înghițit de un monstru marin, iar după trei zile de penitență în burta acestuia, e iertat și peștele îl “scuipă” pe uscat. Acesta e mitul care îl inspiră pe Marin Sorescu, dar Iona al său e un om nevinovat, ajuns în burta peștelui mare, metaforă principală a piesei pentru a servi o temă fierbinte – captivitatea omului, disperarea sa într-o lume dușmănoasă greu de înțeles pentru el. Poetul pornind de la acest motiv tematic central, dezvoltă prin tehnica monologului dialogat, cu accente lirice, un poem dramatic cu tentă filosofică, încărcat de simboluri, deaspre OM și existența într-o lume în perpetuă mișcare ca … apele mării. Marin Sorescu scrie acest monolog în 1968, în altă etapă istorică tristă, dar simbolistica din parabola sa alegorică, rămâne perfect valabilă și astăzi, când OMUL Iona e “înghițit” de o lume cu valuri neașteptate și poate fi marcat de singurătate, chiar în plasa tehnicilor sale explozive. 
         Gabor Tompa, unul din puținii noștri regizori de marcă, “adaptează” piesa, o “tragedie în patru tablouri” – demers neprecizat în programul de sală -, inventează personajul Echo și își dorește un spectacol despre … “condiția artistului și îndoielile lui de azi în ceea ce privește credința”. “Argumentul regizorului” exprimat în programul de sală, nu își găsește motivare, nici în substanța monologului scris de Marin Sorescu și nici în conceptul teatral. Poetul analizează OMUL și raportul existențial cu lumea, nu personalitatea specială a “artistului”. Multitudinea de simboluri e suportul fiecărei replici rostite de Iona, dar în spectacol aceste simboluri nu mai au încărcătură emoțională pentru transmiterea tematicii monologului.
        
 Publicul privește și se plictisește o oră și treizeci de minute, zbaterile și disperarea unui pescar, dornic să prindă un pește mare și când vede că nu poate, “pescuiește” peștișori dintr-un borcan și va fi înghițit de o … balenă! Astfel tratat teatral, monologul nu mai are substrat și consistență. Decorul propus de Carmencita Brojboiu în notă albă generală, drept simbol al curățeniei spirituale căutate de Om, nu servește însă imaginea lumii în care se zbate Iona; “burta balenei” e indicată inexpresiv prin câteva resturi de obiecte lipsite de proveniență concretă, atârnate de câteva bare metalice, trimiteri la … “coastele” monstrului marin. Spațiul de joc e lipsit de suport pentru intențiile metaforice ale textului.

 Regizorul vrea să sprijine totuși, aceste intenții prin numeroase efecte derizorii, cum ar fi folosirea de către pescarul Iona a o serie de bile albe de diferite dimensiuni, cu sens spre comunicare cu oamenii, dar efectele nu degajă sens emoțional. Viziunea regizorală apelează și la jocurile de lumini, forțat manipulate în raport cu situațiile în care se află pescarul – artist , dorit de Gabor Tompa. Din jocul de lumini, singurul moment convingător, rămâne cel cu o lanternă mare direcționată spre public, partener direct al zbuciumatului trai într-o lume indiferentă față de el. Evident, fumul nu lipsește ca artificiu regizoral derizoriu.
        
 Singura intenție remarcabilă a “adaptării” și conceptului regizoral, este personajul inventat, Echo, comentator al zbaterilot lui Iona prin songuri și efecte sonore. Echo devine și peștele cel mare disperat și el de ansamblul lumii, și o sirenă provocatoare, și vocea pe care o vrea în preajmă pescarul Iona. Excelent e cum se adaptează tânăra actriță Cristina Juncu rolului de comentator muzical și sonor; subliniază prin interpretare simbolul sensurilor dialogului Omului cu lumea ce nu îl ascultă. Cristina Juncu află sprijin pentru interpretare, în suportul muzical, inspirat oferit de Ada Milea. Comentatorul Echo e plasat dibaci de regizor, în afara spațiului de joc, pe o laterală a scenei.
         Regizorul Gabor Tompa alege pentru interpretarea personajului complex Iona, om simplu, dar “filosof” al vieții, pe Gabriel Răuță, actor prețuit al teatrului pentru alte spectacole. Viziunea regizorală nu prijeluiește însă, actorului, realizarea unui rol memorabil. Actorul rostește replica fără să îi speculeze substratul, simbolul interior. Gabriel Răuță susține admirabil un singur moment, cel al relației Om și Divinitate. Regizorul nu îndrumă interpretul să dea credibilitate reflecțiilor lui Iona privind viața concretă și destinul, dialogului cu personajul abstract care sălășluiește în interiorul lui, disperării căutării condiției umane.
         “Iona” este un exercițiu teatral modest pe un text ofertant prin intenții metaforice referitoare la OM și relața cu lumea înconjurătoare. Restrângerea temei de către regizor la Iona, considerat un “artist” al vieții, e exagerată și falsă. Acest monolog dezvoltă prin cuvânt o multitudine de stări umane, cizelate ca un bijutier de poetul Marin Sorescu, dar ne exploatate cu fantezia cunoscută a regizorului Gagor Tompa.
         
         

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu