“IL TROVATORE” (“TRUBADURUL”) – OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

UN SPECTACOL NEGLIJENT CONCEPUT

         Opera Națională București demonstrează că se află în criză, nu numai în cea financiară declanșată de guvernanți, ca toate instituțiile de spectacol teatral, ci și în criză de creatori – regizori, scenografi și chiar soliști; în primul rând are nevoie de regizori inspirați care să scoată premierele din “praful” tradiției spectacolelor statice, să apropie tematica lor mereu actuală de publicul mileniului trei; mai are nevoie și de scenografi cu originalitate care să nu împrumute, să se “inspire” din decorurile și costumele spectacolelor de operă modeste de peste hotare.

        

 Italianul Mario De Carlo pare stabilit în România de când în 2012 a obținut un premiu de la Ministerul Culturii, singurul din CV-iul său, realizează spectacole în țară și la Opera Națională din Capitală – “Don Carlo”, “Tosca” în calitate de regizor, scenograf – decor și costume, lumini; calitatea de scenograf a manifestat-o și pentru “Peer Gynt” / “Carmina Burana”, la aceiași instituție. Domnia sa se consideră un “artist total” și mai rămâne ca la o viitoare premieră să și apară într-o distribuție ca solist vocal. Pentru “Il Trovatore” (“Trubadurul”) din trilogia capodoeră universală datorată lui Giuseppe Verdi care include și “Rigoletto” și “Traviata”, Mario De Carlo firește, realizează – regia, scenografia (decor și costume) și luminile.

       

  Libretul operei “Il Trovatore” aparține lui Salvatore Cammarano și are la bază debutul lui Antonio Garcia Gutierrez cu piesa de teatru cu același nume, cel considerat că a lansat la începutul secolului al XIX-lea romantismul în dramaturgia spaniolă. Acțiunea și conflictul sunt complicat dezvoltate, în două segmente sociale importante -  nobilimea din zona Valencia și o tabără de țigani nomazi. Precizăm că acțiunea se petrece în Spania catolică, în debutul secolului al XVIII-lea. Vizualizarea spectacolului prin decor, costume și îndrumare regizorală, este însă, total confuză. Mario De Carlo propune un decor minimalist, dominat de proiecții și efecte pe fundalul scenei cu intenția de a indica locuri ale acțiunii, iar un perete lateral e decorat cu bazorelieful unui leu … simbolul Veneției. 

Acțiunea ajunge la o mânăstire unde vrea să se călugărească prințesa Leonora, iar proiecția din fundal trimite spre un spațiu religios ortodox, când spaniolii sunt majoritatea … catolici. Costumele numeroase propuse de Mario De Carlo, sporesc confuzia prin vălmășeala de stiluri adoptate, fiind lipsite și de un minim demers pentru a indica identitatea, personalitatea personajelor. Mai trebuie subliniat că în această operă un rol important revine corului, implicat în acțiune care solicită o diversitate de costume. Uniformitatea este linia generală a costumelor. Lumea nobililor e înveșmântată uniform, fără accente de eleganță și personalizare a eroilor. Leonora, prințesa dorită de Contele de Luna, apare alături de Ines, o doamnă din suita sa și ambele poartă costume ca două … surori gemene, rochii la fel, de aceiași culoare și material; când suita Leonorei se completează cu alte doamne, toate vor avea aceiași uniformă, dar în culori diferite.  

Penibil sunt concepute și costumele taberei de țigani care par a aparține unei etnii apropiată de cea turcă sau peruană. Bătrâna Azucena, personaj principal pentru acțiune și conflict, e costumată cu trimitere că ar fi … regina taberei de țigani, fără motivare în libret; Manrico, “trubadurul”, considerat fiul Azucenei, prin elementele vestimentare pare venit din … Peru, ca și unii țigani din tabără. Costumele uniforme ale corului suferă de același amalgam stilistic fără o caracterizare motivată ca stil vestimentar, când activează în comunitatea nobiliară sau în tabăra țigănească ori în spațiul mânăstirii. Decorul și costumele, spulberă sub aspect cultural locul și timpul acțiunii. Jocul luminilor condus de Mario De Carlo e aplicat în tente cenușii care anulează efectul expresiei chipului soliștilor în majoritatea scenelor; vizual reprezentația e întunecată de parcă timpul acțiunii e la miezul nopții.

       

  În conceptul regizoral, Mario De Carlo manifestă unele intenții teatrale cu pretenții de originalitate, total confuze în raport cu libretul. Căpitanul din armata Contelui de Luna, Ferrando e … un infirm în scaun pe rotile. Poți crede că interpretul a suferit un accident și nu a putut fi înlocuit de alt solist. La aplauzele finale, meritate pe deplin de basul originar din Belgrad, Dragoljub Bajic, pentru interpretarea lui Ferrando, se dovedește că … scaunul cu rotile era doar un “efect” inventat fără rost de regizor. Artificială, exagerată e tratarea scenică a momentului din actul II, tabloul trei, când țiganii se agită în tabără să … împartă niște lucruri, bănuim furate sau cea cu prințesa Leonora în prag de nuntă cu “trubadurul”, purtând veșmânt specific celor din tabără. Altă scenă pueril tratată regizoral e cea a arestării Azucenei, imobilizată cu frânghii la mâini, de care e trasă când spre dreapta, când spre stânga.

         Regizorul îndrumă soliștii să interpreteze rolurile atribuite în bine cunoscutul stil clasic, tradițional, lipsit de relaționare între personaje care sunt aliniate cu fața la dirijor pentru a recepta intervenția în “dialogul” muzical; secvențele cu dueluri sunt realizate scenic ca un joc al copiilor cu săbii de lemn. În această viziune regizorală, personajele nu au credibilitate, iar acțiunea e lipsită astfel, de tensiune și emoție; soliștii execută partiturile, ca într-o … ilustrare radiofonică. 

Distribuția urmărită la premiera din 22 iunie, nu a reușit să dea strălucirea cuvenită, bogatei palete de arii și duete, admirabil concepute de Giuseppe Verdi, dar de mare dificultate pentru cei care nu dețin o solidă pregătire vocală. Falseturile, schimbările neavenite de tonalitate vocală, interveneau adeseori, în special în cazul tenorului italian, Samuele Simoncini, interpretul “trubadurului” Manrico. Andrada Roșu, cu forță vocală, uneori exagerat condusă, interpreta pe Azucena. Cele două personaje centrale – Manrico și Azucena, erau lipsite de fior emoțional prin tratarea exterior teatrală, de către interpreți și regizor. Soprana Apollonia Egyed, după debutul de la Opera Maghiară din Cluj în rolul Leonorei, reușea la București să nuanțeze sensibil stările personajului. Lucian Petrean dezvolta cu glasul său baritonal,apreciabil, în unele momente, caracterizarea Contelui de Luna.

         Fluxul muzical datorat lui Verdi prinde valoarea cuvenită prin execuția ireproșabilă a orchestrei, bine stăpânită de dirijorul Iurie Florea și prin intervențiile excelente ale corului condus de Daniel Jinga. Regizorul a folosit însă, corul ca o masă uniformă, fără să îl mobilizeze pentru participarea activă la situațiile diverse în care e implicat, dar interpretarea muzicală a coriștilor rămâne remarcabilă.

         “Il Trovatore” (“Trubadurul”) e un spectacol superficial conceput sub aspect cultural ilustrativ, static și tern vizual. O capodoperă muzicală apare scenic ca o poveste cenușie din diverse cauze economice și de creație neinspirată.

P.S. Aerul condiționat nu funcționează la Opera Națională București. Puteți plăti un bilet cu prețul standard de 80 de lei și veți beneficia de … o saună!