TEATRUL “NOTTARA” – “ANIVERSAREA”

AMBIȚIE DE ORIGINALITATE EȘUATĂ

Întâlnim din nou înscrierea în repertoriul unui teatru a unei propuneri regizorale ambițioase și discutabile, atât pentru personalitatea, profilul instituției, cât și ca rezultat artistic. Teatrul “Nottara” își caută de mult un profil și nu îi găsește, așa că nu e o surpriză opțiunea actuală repertorială. “Aniversarea” aparține danezilor Thomas Vinterberg și Mogens Rukov. Este scenariul cunoscutului, și în 1998 mult premiatului film “ Festen”. Regizorul Vlad Massaci și-a dorit să pună în scenă scenariul acestui film de succes. Filmul își are însă, modalități de expresie diferite de cele ale teatrului. Filmul pornește de la un scenariu și nu de la o piesă de teatru. Pentru a fi transpusă pe ecran, piesa de teatru este ecranizată spre a se adapta cerințelor cinematografiei. Filmul se bazează în primul rând pe suportul imaginii, pe expresia prin montaj a planurilor, ce înlocuiesc adeseori explicațiile, argumentele replicii. Filmul trăiește, emoționează prin imagine și mai puțin prin cuvânt. Între propunerile de ilustrare ale unui scenariu de film și cele ale unei piese de teatru sunt mari diferențe. Transpunerea teatrală a unui scenariu de film este în genere sortită eșecului, oricât de inventivi ar fi regizorul și scenograful. Diferențele dintre un scenariu de film și o piesă de teatru au fost ignorate de regizorul Vlad Massaci. Peste toate, scenariul acestui film, “Festen “ are un specific tematic mai apropiat înțelegerii celor din spațiul nordic, decât publicului mioritic.

Spectacolul durează o oră și patruzeci de minute. În debutul reprezentației încep să se adune membrii și prietenii familiei lui Helge (Alexandru Repan) pentru a aniversa împlinirea vârstei de șaizeci de ani de către acesta. Fiul său, Christian (Ion Grosu) venit de la Paris, pare neliniștit și emoționat, fratele său, Michael (Dan Bordeianu) este exuberant, dar cu un comportament dur față de soția sa. Este și revoltat că tatăl nu l-a invitat la aniversare când el e singurul din familie care i-a dăruit un nepot. Copilul îl însoțește și aproape tot timpul va fi prezent în scenă asistând naiv la cumplitele destăinuiri ce vor urma. Se mai evocă și moartea surorii celor doi frați, Linda (Christina Păun) a cărei fantomă se plimbă discret prin scenă. Deasemenea, Helene (Ada Navrot), venită și ea de pe alte meleaguri, caută și descoperă o epistolă de la sora sa decedată, Linda. Acest prolog de aproximativ treizeci de minute pentru prezentarea bizară a personajelor este mult prea lung într-un spectacol de teatru. Urmează apoi îndrumarea publicului spre un posibil conflict. La aducerea tortului pentru sărbătorit, Christian îi propune tatălui să aleagă din două plicuri, unul care va conține discursul dedicat aniversării sale. Va citi apoi calm, cum în urmă cu treizeci de ani, Helge, tatăl,… și-a violat doi copii – Linda și Christian -, și a întreținut cu ei mai mult timp relații sexuale!!! Reacțiile familiei – Else, mama și soția sărbătoritului (Catrinel Dumitrescu), bunicii, ceilați copii ai lui Helge și chiar ale lui -, cât și reacțiile celorlanți participanți la aniversare, sunt surprinzătoare, când consideră a fi doar o glumă cele povestite de Christian. Sărbătorirea lui Helge continuă. Se mai face, șocant, o nouă precizare, precum că și mama a surprins relațiile sexuale ale tatălui cu cei doi copii ai săi. Până la urmă, Helge va încerca un discurs de iertare pentru cele făptuite și va părăsi familia care va face la masa de aniversare, unde participă și decedata Linda, o poză de grup. Christian anunță că va pleca la Paris cu Pia, una din servitoarele “fericitei” familii. Toată această dramatică poveste despre imoralitatea unui părinte care a distrus destine, se derulează pe scena studio “ George Constantin” prin intermediu a 19 personaje (!!) de multe ori toate prezente în modestul spațiul de joc oferit de sală. Se dovedește astfel că … teatrul nu-i ca filmul ! Efectele dezvăluirilor lui Christian cel marcat de faptele unui tată iresponsabil, filmul le prezenta folosind tehnica specifică a prim-planurilor. Într-un spectacol de teatru e imposibil să descopri reacțiile a 15 personaje așezate la o masă, personaje care nu au un ajutor al expunerii stărilor prin care trec prin replică, deoarece sunt prezente într-un scenariu de film, nu o piesă de teatru. Regizorul Vlad Massaci a apelat la soluția derizorie a amplasării pe lateralele spațiului de joc a două monitoare ce transmit prim-planuri cu expresii ale participanților la dramatica aniversare. Pe monitoare vor mai apărea și imagini cu unele personaje când vor fi exilate în afara scenei. Efectele sunt greu de urmărit de spectatori pe micile monitoare când acțiunea continuă a se derula în scena aglomerată cu personaje. Viziunea regizorală tratează superficial tragedia destinelor frânte de inconștiența unor acte imorale, acoperite de ipocrite relațiilor de familie. Regia nu a putut găsit soluții să ilustreze teatral un text ce este dedicat mijloacelor de ilustrare specifice celei de a șaptea arte. Astfel, efectul emoțional scontat, cât și cel de provocare a spectatorilor pentru a judeca și condamna faptele imorale invocate, sunt anulate.

Scenografia lui Ștefan Caragiu este însă admirabilă, atât sub aspectul decorului, cât și ca desen al costumelor. Decorul fastuos e conceput până în mici amănunte semnificative, încercând să suplinească lipsa de teatralitate a scenariului de film. Spațiul de joc e dominat de masa festivă aranjată după tipic sărbătoresc. Costumele sugerează eleganța unei lumi înstărite. Scenografia lui Ștefan Caragiu rămâne poate singura reușită a acestui spectacol în care un regizor ambițios și-a dorit să fie original punând în scenă un scenriu de film, de parcă dramaturgia a dispărut.

Distribuția reunește numeroși actori apreciați de public. Fiecare schițează, atât cât scenariul îi permite, personajul atribuit. Lui Alexandru Repan i-a fost distribuit imoralul personaj, Helge violatorul. Actorul creionează autoritatea, ipocrizia, îngânfarea acestui straniu personaj. În Else, Catrinel Dumitrescu redă sensibil amărăciunea femeii supuse despotismului celui care i-a distrus familia. Ion Grosu sugerează, cu sinceră trăire interioară, dorința lui Christian de a supune judecării faptele tatălui ce au dus la decesul surorii sale și i-au marcat existența. Uneori convenția teatrală aplicată unui scenariu de film îl frustrează de posibilitatea exprimării doar prin expresia chipului și gesturilor. Când în scenă sunt peste 15 personaje greu poate atenționa un actor asupra reacțiilor stârnite de situația dramatică în care se află personajul său. Se detașează prin șansa aparițiilor în unele momente în care Helene nu are în preajmă aglomerate mai multe personaje, interpretarea Adei Navrot . Actrița definește în profunzime portretul fiicei rebele despărțită de familia sa ipocrită. Dan Bordeianu, în blamatul fiu Michael, mai reușește deasemenea, momente credibile în definirea personajului. Completează distribuția : Camelia Zorlescu (Bunica), Corneliu-Dan Borcia (Bunicul), Emil Hossu (Helmut von Sachs), Gabriel Răuță (Kim), Raluca Gheorghiu (Pia), Lucian Ghimiși (Lars), Cristina Păun (Linda), Mihaela Subțirică (Mette), Andrei Japhet (Gbatokai), Raluca Jugănaru (Michelle), Ionuț Anghel (Frederik), Corina Dragomir (Sara), Ciprian Duică (Cameramanul) și Eduard Epure (Copilul – chiar un copil), obiligat să asculte istoria violurilor din scenariul danez. Actorii au roluri de plan secund cu intervenții sporadice importante pentru derularea unui film, rămase însă fără efectul scontat de scenariu într-un spectacol de teatru. Ilustrația muzicală aleasă de Cristi Juncu, arii din opere, ca de pildă aria tatălui din “Traviata” ( !! ) dau adeseori o coloratură penibilă reprezentației.

“Aniversarea” rămâne un exercițiu eșuat de demonstrație că teatrul poate ilustra o scriere concepută pentru film, un scenariu. Rezultatul este un spectacol plictisitor și confuz.

TEATRUL … DE ŞUŞĂ - “O NOAPTE FURTUNOASĂ”

RUŞINOASA PRESTAŢIE A UNOR ACTORI CUNOSCUŢI


Luni 7 decembrie, am vizionat la PALATUL NAŢIONAL AL COPIILOR ( !!! ) spectacolul “O noapte furtunoasă” de I.L.Caragiale. O sală de peste 600 de locuri era plină, nu de copii, cum s-ar putea crede – slavă Domnului, având în vedere vulgaritatea reprezentaţiei şi călcarea în picioare a piesei lui Caragiale -, ci de spectatori maturi, iubitori de teatru, plătitori a 60 de roni, adică 600 de lei vechi pentru un bilet. Veniseră să-i vadă pe Maia Morgenstern actriţa Teatrului Naţional “I.L.Caragiale” ( Veta), Doru Ana, profesor UNATC şi actor la Teatrul “Bulandra” (Jupân Dumitrache), Mircea Rusu, profesor UNATC şi actor la Teatrul Naţional “I.L.Caragiale” (Nae Ipingescu), Ioana Calotă, actriţă a Teatrului “Nottara” (Spiridon), Raluca Petra, actriţă a Teatrului Naţional “I.L.Caragiale” (Ziţa), Gyuri Pascu din grupul Divertis (Rică Venturiano) şi Tudor Aaron Istodor, tânăr actor independent (Chiriac). Afişul indica doar că producţia acestui penibil spectacol aparţine lui Eugen - Liviu Pătraşcu şi Gabi Popescu, fără a nominaliza regia, scenografia sau ilustraţia muzicală. În urma unei documentări am descoperit că regia ar fi aparţinut cândva lui Gelu Colceag, rector al UNATC, care şi-a retras semnătura de pe afiş. Anunţat la 19.30 spectacolul a început la ora 20.00 fără pic de respect pentru spectatorii plătitori a 600 lei vechi pentru un billet la Palatul Naţional al Copiilor !!! Nici măcar scuze pentru întârzierea de 30 de minute nu s-au prezentat spectatorilor.
În sfârşit, s-a ridicat cortina pe ilustraţia muzicală a unei manele cunoscute. În atenţia subiectului fiind lumea mahalalei, maneaua respectivă putea fi potrivită. Apel la manele s-a mai făcut pe parcursul reprezentaţiei în care însă, lumea lui Jupân Dumitrache era departe de o mahala. Aşa cum se manifestau personajele păreau a fi desprinse dintr-un divertisment tv. însoţit de indicaţia, “interzis celor sub vârsta de 18 ani”. Momentele vulgare din “Vacanţa Mare” erau profesional concepute faţă de cum bâţâiau din funduleţe şi erau ciupite de această parte dorsală, Ziţa (Raluca Petra) şi Veta (Maia Morgenstern) de către Spiridon (Ioana Calotă), ca să oferim doar un exemplu pentru a respecta decenţa blogului. Încă de la cunoscutele scene de la început, istorisirea păţaniilor de la “Iunion” ale familiei sale de către Jupân Dumitrache (Doru Ana) şi citirea articolului din “Vocea Patriotului Naţionale” de Ipingescu (Mircea Rusu), se anunţau semen de vulgaritate prin “îmbunătăţirea” replicilor lui Caragiale, prin transformări de cuvinte şi accente în rostire. Oferim un exemplu minor prin replica “Sfânta Constituţiune, şi mai ales cei din masa poporului”, unde “MASA” devenea “MĂSA …”. Au urmat apoi numeroase trunchieri de replică încărcate de vulgaritate. Prima apariţie a lui Chiriac (Tudor Aaron Istodor) părea promiţătoare, dar evoluţia ulterioară a personajului era lipsită de elementara logică dictată de relaţiile dintre personaje, structurate de Caragiale. Intervenţia lui Spiridon (Ioana Calotă) anunţa de la început prin ţinută, o cavalcadă de vulgarităţi. Pantalonii personajului aveau ostentativ turul rupt, iar actriţa folosea insistent ruptura pentru a se scărpina. Spiridon (Ioana Calotă) se manifesta în spectacol ca un “băiat de băiat” de cartier, obraznic şi băşcălios. Apariţia Ziţei arăta o duduie grăsuţă, puţin beţivă şi semianalfabetă pe care Spiridon o corecta în limba franceză la citirea epistolei primită de la Rică Venturiano !! Se implică apoi şi Veta (Maia Morgenstern) în acţiune împiedicându-se de un lighian, cu un ochi vânăt (!!!) şi la un pas să rostească complet o înjurătură. Scena dintre Veta (Maia Morgenstern) şi Ziţa (Raluca Petra) depăşea cu mult caracteristicile unor interpretări specifice lui Ţociu şi Palade. Veta (Maia Morgenstern) se exprima într-o amplă gamă a emisiei vocale, de la rostirea cu o voce groasă a replicii, la o rostire suavă, fals strident candidă, până la accente ţigăneşti !! Cele două surori se vor părui pe mantaua lui Chiriac, etc. De ce toate aceste manifestări stridente ale interpretării? Ca să provoace râsul publicului păreau a spera actriţele şi actorii. Numai că majoritatea spectatorilor priveau sideraţi la ce se întâmpla pe scenă şi doar câţiva se manifestau prin râsul solicitat de gagurile excesiv vulgare. Mai mult, aproximativ 50 de spectatori au părăsit pe rând sala ca efect al aşa zisului comic al interpretării. Migraţia publicului s-a manifestat până la finalul reprezemtaţiei. Evident că replicile lui Caragiale au continuat să fie trunchiate sau chiar modificate. “Mai bine ar fi să mor în câmp de mohor” rosteşte Veta (Maia Morgenstern) în aşteptarea lui Chiriac (Tudor Aaron Istodor) . Se petrece apoi o altă scenă fără pic de logică derulată între cei doi, Veta (Maia Morgenstern) agită isteric o bidinea, Chiriac (Tudor Aaron Istodor) încearcă o sinucidere de circotecă. “Du-te bă de aici ! “ îi zice Veta. Scălămbăielile se amplifică. Chiriac e lovit de femeie într-un loc delicat al bărbaţilor. Veta (Maia Morgenstern) îl călăreşte apoi, pe Chiriac (Tudor Aaron Istodor). Bărbatul pleacă şi Veta filosofează hamletian “Să mă culc sau să nu, aceasta-i întrebarea” !! Nu se pot descrie în cuvinte nici pe un blog astfel de scene susţinute de actori profesionişti, nu de nişte amatori prestatori de servicii la nunţile din Ferentari. Reprezentaţia continuă cu Veta (Maia Morgenstern) care face duş într-un lighean, mascată de un cearceaf şi vine Rică Venturiano (Gyuri Pascu), care îi declară “Tu eşti pentru mine steaua, pot să spun Morgenstern”. În sutien şi în chiloţei tanga peste care poartă nişte izmene transparente, femeia începe să-i facă avansuri junelui. Rică Venturiano (Gyuri Pascu) e foarte agitat pentru că îl încearcă nevoia de a … face pipi !! Răcnete, etc.etc. şi junele îşi găseşte locul de uşurare într-un dulap. Două perechi de tineri eleganţi din preajma mea, cu scuzele de rigoare mă roagă să le permit să plece din sală. Aud replica domnului către partenera sa : “ AI LUAT FIŢUICA DISTRIBUŢIEI ? VREAU SĂ O ŢIN PENTRU CĂ NU MAI PLĂTESC BILET LA VREUN SPECTACOL CARE ARE ÎN DISTRIBUŢIE PE ACEŞTI ACTORI ! “ Totuşi la palidele aplauze din final, cineva a urcat pe scenă să-i dea un buchet de flori actriţei Maia Morgenstern pentru scălămbăielile din Veta.
Rău a ajuns sărmanul Caragiale! Teatrele foarte rar înscriu în repertoriu o piesă de Caragiale, iar impresarii plimbă prin ţară reprezentaţia cu “O noapte furtunoasă” şi spectatorii dau un preţ substanţial pentru bilete. Cei din distribuţia acestui ruşinos spectacol sunt actori, majoritatea salariaţi ai unor teatre prestigioase, unii şi dascăli la UNATC, dar probabila lipsă a unei retribuţii substanţiale de la stat, nu le scuză prostituarea într-un astfel de spectacol. Publicul venit la “O noapte furtunoasă” este atras de numele ce figurează pe afiş, nu are mai nimic în comun cu acei consumatori de manele şi divertismente cu Ţociu şi Palade sau “Vacanţa Mare”. Vrea calitate când optează pentru un spectacol cu o piesă de Caragiale. Actorii din distribuţie ignoră că marele public s-a luminat, şi caută altceva, nu mai e atras de insistenta rostire a repliclor de genul “Ce … puii mei “, de vulgaritatea unor reprezentaţii de gang. O astfel de şuşă precum această “Noapte furtunoasă” discreditează pe adevăraţii slujitori ai teatrului. Păcat pentru că avem în teatre mari actori, în spectacole de valoare !!!

TEATRUL NAŢIONAL “I.L.CARAGIALE” - “LEGENDA MARELUI ÎNCHIZITOR”

ÎNTÂLNIRE CU VALORILE CUVÂNTULUI ŞI TEATRULUI

Sunt foarte rare spectacolele speciale bazate pe cuvânt, unele derizoriu considerate şi monologuri, care reuşesc să reunească în totalitate valori culturale – autor, regizor, actor şi scenograf. “Legenda Marelui Închizitor” a clasicului Dostoievski îi incită şi pe contemporanii noştri creatori de valoare din teatru, regizorul Radu Penciulescu, actorul Victor Rebengiuc şi scenograful Dragoş Buhagiar. Rezultatul efortului lor creator este un spectacol de excepţie ce aparţine zonei teatrului de idei, departe de experimentele superficiale.
Sunt necesare câteva precizări elementare pentru cei care l-au uitat pe Dostoievski. Textul, atractiv tradus dramatic de Ileana Littera, este extras din capitolul “Marele Închizitor” al celebrului roman “Fraţii Karamazov” de F. M. Dostoievski. În roman, Ivan, mai apropiat a fi de doctrina liberilor cugetători, încearcă să-l convingă pe fratele său Alioşa, apropiat însă, de credinţa părintelui Zosima, să nu urmeze calea călugăriei. Ivan imaginează ca argument, o poveste ce se petrece la începutul secolului XVI, la Sevillia, în plină epocă a Inchiziţiei. Acolo, revine pe pământ Iisus care prin actele sale îl revoltă pe Marele Închizitor produs al papalităţii. Regizorul Radu Penciulescu oferă precizării referitoare la timpul şi locul acţiunii în prologul susţinut de un tânăr slujitor al bisericii şi al Inchizitorului. (Cu fineţe , candoare, introduce publicul în atmosferă, Nikita Dembinski, copilul care va fi partener din umbră al Marelui Închizitor). Personalitate ierarhică a bisericii, Închizitorul, începe treptat, treptat lupta personală a căutării argumentelor pentru a îl nega pe Iisus şi, de fapt, perceptele biblice. Monologul devine astfel o confruntare a materiei cu spiritul. Linie nuanţat evidenţiată prin interpretarea rolului de către Victor Rebengiuc. Amintind Scriptura, Inchizitorul citează provocarea satanică adresată lui Iisus, “Vezi acele pietre, preschimbă-le în pâine şi omenirea va alerga după Tine ca o turmă de oi recunoscătoare şi docilă”. Acest citat este cheia pledoariei periculoase a Închizitorului, argumentul suprem că Iisus ar fi greşit când a optat pentru libertatea spiritului. Forţă autoritară fiind, cauza pentru care pledează Închizitorul este că omul se supune celui care îi asigură pâinea cea de toate zilele şi renunţă la libertate. Rechizitoriul său este o temă universală, mereu actuală, ce a alimentat dramatice dictaturi în istorie pentru manipularea oamenilor. “Pâine şi circ” a fost dictonul antichităţii, rămas valabil şi în zilele noastre. Tema este admirabil expusă în spectacol, e drept fără efecte speciale ce să şocheze spectatorii obişnuiţi să li se indice prin imagini spectaculoase (proiecţii, etc.) sensurile ascunse de replică. Regizorul Radu Penciulescu respectă cuvântul şi “efectul său special” rămâne forţa actorului dirijat să se implice credibil în gândirea celor rostite pe scenă, să se confunde cu personajul atribuit. Regizorul şi actorul Victor Rebengiuc au descifrat la literă cuvântul lui Dostoievski pentru a îi da dimensiune emoţională.
Radu Penciulescu şi Victor Rebengiuc au experienţa unei colaborări fructoase în “Doi pe un balansoar”, “Vicarul”, spectacole memorabile ale istoriei teatrului nostru. Când a revenit în ţară, după o îndelungată absenţă, regizorul a realizat, tot pe prima scenă a ţării, “Celălalt Cioran” după “Caietele” lui Emil Cioran, cu regretatul Ovidiu Iuliu Moldovan, un spectacol integrat teatrului de idei, ce a obţinut stagiuni de-a rândul preţuirea publicului. De astă dată, s-a oprit la monologul Marelui Inchizitor, pledoarie subtilă pentru a demonstra că perceptele doctrinare şi puterea sunt într-o strânsă legătură, abil întrebuinţate de mai marii lumii pentru manipularea monstruoasă a maselor. Viziunea coerentă asupra valorii cuvântului, grija faţă de nuanţa imaginii teatrale, caracterizează pe acest mare regizor, Radu Penciulescu, care dă o intensitate dramatică aparte spectacolului. Decorul este creat de unul din scenografii de frunte ai noştri, Dragoş Buhagiar. Fără a fi ostentativ, desenul scenografic merge pe intenţia sugerării metaforice a trecerii de la universul colorat al camerei elegante a unui palat, locul comod de trai al Închizitorului, la un spaţiu al purităţii, în alb pe care încearcă să-l acapareze prelatul.
Pentru marele public, sufletul spectacolului rămâne Victor Rebengiuc. Disecă replica într-o frazare impecabilă, o filtrează printr-o trăire interioară. Închizitorul nu poartă un dialog cu Iisus pe care unii fani de manele poate l-ar dori prezent în scenă, el îşi imaginează că argumentele sale le poate adresa direct lui Iisus privind copilul care îi stă docil în preajmă şi schimbă ţinta cuvântului către public când vrea să-l convingă malefic că libertatea e un fals al existenţei. Acest joc al planurilor este strălucit manevrat de Victor Rebenciuc. Prompterul din fundal ţine economicos locul suflerului, persoană necesară oricărui spectacol. Ce realizează Victor Rebengiuc din acest personaj de substanţă filosofică nu se mai poate numi doar interpretare, este creaţia unui mare artist.
E trist, că acei culturalizaţi dubios ce activează ca “ziarişti culturali” vorbesc cu pretenţii despre Dostoievski atacând inconştient un spectacol . Mai deunăzi, unul considera drept un spectacol “interesant, oarecare”, cel cu “piesa” … “Crimă şi pedeapsă” de la Teatrul “Bulandra”, în regia lui Yuri Kordonskiy. Noua întâlnire pe scenă cu Dostoievski prin “Legenda Marelui Inchizitor” provoacă alte confuzii. Spectacolul nemulţumeşte pe altcineva că “Dostoievski a scris scena pentru două personaje principale” şi îi lipseşte din distribuţie personajul Iisus !!! Astfel de consideraţii hilare sunt în condradicţie nu numai cu valoarea culturală a romanului ce stă la baza textului din scenă, dar şi cu reacţiile publicului obişnuit, în rândul căruia m-am numărat într-o sâmbătă la o reprezentaţie de matineu. Publicul era cucerit de contctul cu… teatrul adevărat. Nimeni nu a părăsit sala plictisit de cele rostite în spaţiul neconvenţional, de fapt, al sălii Atelier. Asistau la un “experiment” al transmiterii unor idei majore de viaţă.
“Legenda Marelui Închizitor” consider a fi un eveniment cultural, şi educaţional pentru public, datorat unor maeştri care mai cred că emoţia spectatorilor, mai poate a fi provocată şi în zona ideilor aparent secătuite de dramatism. Spectacolul lansează o întrebare spinoasă : Vrei să fi liber sau dominat de autoritatea puterii care îţi zvârle doar o pâine în locul libertăţii spiritului, pe care o poţi folosi tu şi nu doar cei care îţi dictează viaţa prin dogme şi doctrine servind doar intereselor lor?!

TEATRUL DE COMEDIE – EVENIMENT

INAUGURAREA UNEI NOI SĂLI DE SPECTACOL ÎN CAPITALĂ

În ciuda crizei financiare prea mult trâmbiţate, se mai petrect şi evenimente culturale de excepţie, ce au solicitat fonduri importante. Unul dintre puţinii manageri de teatru autentici, directori cum sunt numiţi, George Mihăiţă, a inaugurat cea de a treia sală a Teatrului de Comedie pe care îl administrează. Teatrul deţinea până acum, Sala Mare, Sala Studio şi astăzi dispune de SALA NOUĂ din strada SFÂNTA VINERI, NR.11, la un pas de PIAŢA UNIRII. De când este în postul de director al instituţiei, actorul George Mihăiţă, în afara unor spectacole remarcabile, a reuşit cu diplomaţie să lupte cu finanţatorul principal al teatrului, Primăria Capitalei, înbogăţind patrimoniul de săli de spectacol deţinute de această instituţie culturală. Mai întâi a transformat foaierul teatrului în Sala Studio. Acum, propune publicului o întâlnire la SALA NOUĂ.
Capitala noastră cu pretenţii europene, trebuie să recunoaştem, are puţine săli de spectacol. Sunt o sumedenie de spaţii în Bucureşti, ce ar putea deveni funcţionale pentru teatru, ele se năruie însă sau li se dau alte destinaţii – comerciale, cazinouri, etc - , pentru că nimeni nu se preocupă de renovarea lor în scop cultural. Iată însă, că prin iniţiativa şi insistenţa unui manager cultural, publicul iubitor de arte mai are la dispoziţie o nouă ofertă în centrul Capitalei. Fostul atelier de tâmplărie al teatrului, o clădire deteriorată, renovată de la zero, devine un elegant loc pentru manifestări culturale. Sala poate găzdui peste o sută de spectatori, iar spaţiul de joc este multifuncţional prin gradenele mobile destinate publicului, dar şi specială ca aspect. Condiţiile de construcţie ale sălii propun posibilităţi de evidenţiere a valorilor artei actorului şi regiei, fără a apela spectaculos la scenografie. Ca ofertă, spaţiul de joc se poate asemăna cu acela al Teatrului Act, teatru independent de prestigiu. Unicat la SALA NOUĂ este existenţa la parter a unui amplu spaţiu dedicat artelor vizuale. Permanent, vor funcţiona aici , expoziţii. În principal, SALA NOUĂ este dedicată “tinerilor creatori definitorii pentru generaţia lor”, fie că aparţin teatrului sau artelor vizuale. Trebuie amintit faptul că Teatrul de Comedie a impus proiectul “ COMEDIA ŢINE LA TINEri”, la Sala Studio, care a lansat personalităţi din tânăra generaţie. Sperăm că la SALA NOUĂ se va petrece o confruntare între generaţii, necesară, o interferenţă între valori, din care şi tinerii vor avea de câştigat de la cei consacraţi, dar şi publicul.
Lansarea s-a făcut spectaculos prin expoziţia “EST/VEST 20”, prima acţiune de anvergură culturală dedicată aniversării a 2o de ani de la căderea Zidului Berlinului şi revoluţiei mioritice. Expoziţia realizată de tineri plasticieni nu este subiectul comentariilor noastre critice. Impresia de simplu privitor este insă, impresionantă. Aşteptăm ca tinerii creatori din teatru să onoreze cu proiecte substanţiale şansa propusă de Teatrul de Comedie, teatrul instituţionalizat care le deschide larg porţile într-o sală din centru Capitalei, alături de colegii lor cu o exerienţă recunoscută.

TEATRUL ODEON – “ÎN CONTAINER”

REPORTAJE DIN PRESĂ … PE SCENĂ

Dramaturgia noastră continuă să fie tare modestă. Realitatea este bogată în teme, subiecte ce pot inspira pe deplin pe cei care aspiră a deveni dramaturgi. Din păcate, lipsesc personalităţile capabile să le exploateze consistenţa în piese de teatru. Dramaturgia este un segment aparte al literaturii care solicită scriitorului o anume ştiinţă, o tehnică a scrierii în exprimarea ideilor. Restrângerea exprimării doar la replică, fără posibilităţii de comentarii sau descriere a situaţiilor conflictuale ca în proză, obligă dramaturgul la definirea personajelor, motivarea situaţiilor şi acţiunilor numai prin cuvânt. Dramaturgia este un domeniu pretenţios şi pentru că receptorii săi sunt spectatori, nu cititorii amatori de literatură, ea are nevoie de contribuţia “traducătorilor” pentru ilustrarea sa teatrală. Regizorul şi actorii, sunt o echipă de “traducători” care îi dau scenic viaţă.
Teatrul Odeon a selectat din producţiile dramaturgiei noastre “În container” de Constantin Cheianu. Intenţiile selecţiei sunt demne de laudă. Textul, că piesă de teatru nu o putem numi, atacă o realitate tragică, emigraţia clandestină, fuga din ţara de baştină unde cetăţeanul nu e respectat şi nu poate trăi decent. Autorul este apreciat peste Prut pentru scrierile sale lansate în Republica Moldova. Intenţiile sale de a avertiza asupra gravului fenomen al emigraţiei sunt admirabile. Nu îi cunoaştem alte scrieri, dar… textul “În container” nu se poate încadra dramaturgiei. Lipseşte configurării celor şase personaje, motivarea esenţială – de ce au ales calea emigrării clandestine. Doar personajul Viorel (Marius Damian) invocă vag cauza emigrării, necesitatea întreţinerii familiei, celelalte personaje sunt lipsite de o biografie-argument , iar conflictele n-au consistenţă dramatică. Personajele sunt fragil caracterizate şi nemotivate psihologic ca tipologii. Se ajunge la furturi de bani şi acte între emigranţi. Desigur, situaţia lor este disperată, dar manifestările lui Sergiu (Dimitrii Bogomaz) şi Viorel cel care îşi doreşte paşaportul irlandez, cât şi cele ale lui Ion (Gabriel Pintilei), ne fac să-i privim ca pe nişte vagabonzi şi răufăcători. Nu se sugerează cauzele care i-au înpins la aceste comportamente imorale. Alt personaj, tânărul Igor (Mihai Smarandache), vrea să emigreze şi cade victimă conaţionalilor săi, Sergiu şi Ion. De ce a optat însă, pentru calea emigraţiei ilegale, când are o familie avută, o mamă cu bani (Irina Mazanitis), rămâne o întrebare fără răspuns. O posibilă explicaţie la aceste hibe majore ale textului o dă în progamul de sală chiar Constantin Cheianu : »Este primul text “document” pe care l-am scris, toate faptele relatate în piesă se bazează pe evenimente reale, iar personajele au prototipuri în viaţa reală. Eu nu a trebuit decât să fac din poveştile diferiţilor oameni (unii dintre ei nu s-au întâlnit niciodată în viaţa reală) un subiect unitar». Taman “subiectul unitar” nu a reuşit să-l realizeze. A pus cap la cap reportaje din presă fără să le găsească un liant. Cum presa s-a degradat în ultima vreme şi nu mai e solicitată, pentru cei care nu-i cunosc reportajele, este impresionantă relatarea lor pe scenă. Descoperă cu uimire umilinţele unor oameni care încearcă şansa emigrării în containere cu riscul vieţii. Scena finală a spectacolului e profund emoţionantă. Dar întrebarea : “De ce ajung în această situaţie ?”, rămâne fără răspuns pentru că despre dramele lor de acasă textul nu pomeneşte mai nimic, iar cauzele lor, multora de la noi şi din alte ţări, rămân necunoscute.
Şi în cazul acestui spectacol se optează pentru aceiaşi formulă la modă, publicul să stea pe scenă, pe gradene şi spaţiulu de joc să fie astfel restrâns. Bănuim că s-a ales această soluţie şi pentru că sala nouă a Teatrului Odeon nu are încă rezolvată problema sursei necesare de electricitate, instalarea unui transformator ce serveşte şi Teatrul de Revistă “Constantin Tănase” aflat în aceiaşi situaţie. Cele două teatre sunt vecine pe Calea Victoriei, au sălile gata pentru primirea publicului, dar… n-au sursa necesară de lumină pentru spaţiile de joc ! Sperăm într-o rezolvare cât mai grabnică a acestei situaţii absurde.
Spectacolul prilejuieşte debutul în Capitală pentru tânărul regizor Cristian Ban. Viziunea sa regizorală este simplistă, nu acoperă teatral stângăciile textului. Personajele vorbesc în “dialect” moldovenesc şi unele cuvinte sunt dificil de înţeles pentru spectatorii de la noi, iar Donatas (Relu Poalelungi) se exprimă în limba rusă ! Poate că autorul şi-a dorit ca Donatas, manipulatorul emigrării basarabenilor spre Irlanda să fie rus! Alegerea acestei soluţii e discutabilă, chiar dacă a ambiţionat să facă trimiteri explicative la contextul social-politic al acţiunii. Majoritatea publicului de astăzi dinRomania nu mai înţelege limba rusă, iar definirea personajului prin replică este anihilată. Totuşi, actorul Relu Poalelungi se achită conştiincios de rol prin expresia adoptată. Ca spectacolul să aibă şi “efecte” regizorul apelează la resursele scenografiei Cristinei Milea. Sunt sugerate în principal, două spaţii ale acţiunii, o cameră elegantă de hotel şi un closet ciudat cu mai multe “chiuvete” pentru bărbaţi, exagerat întrebuinţate de viziunea regizorală. Jocul culorilor în desenul decorului, alb, negru şi roşu, şi-ar dori o trimitere metaforică referitoare la existenţa personajelor, dar este facil ca expresie teatrală. În faţa unor partituri firave şi a unei viziuni regizorale stângace în intenţii, actorii au încercat să dea credibil viaţă personajelor. În Viorel, Marius Damian reuşeşte o caracterizare complexă a personajului printr-o trăire interioară sinceră. La rândul său, doar în două apariţii, Irina Mazanitis desenează convingător rolul mamei care îşi doreşte binele fiului, Igor, chiar dacă emigrarea sa nu are motivare. În Igor, Mihai Smarandache dă expresie tânărului naiv şi dezorientat când ajunge într-o lume necunoscută lui. Duritatea şi supunerea faţă de Donatas, le punctează Gabriel Pintilei în Ion. Deranjantă rămâne evoluţia lui Dimitrii Bogomaz în Sergiu, şmecherul care îşi fraiereşte concetăţenii pentru obţinerea de paşapoarte ca lituanieni. Actorul nu speculează relaţiile cu partenerii, interpretarea sa pare a fi doar o primă lectură a textului.
Spectacolul poate capta publicul prin tematica sa, dar este de o modestă calitate sub mai multe aspecte pe care le-am comentat. Nu acelaşi lucru se poate spune despre programul de sală, excelent ca ideea şi grafică , devenit un “paşaport” original, bilingv cu multe informaţii utile.

TEATRUL “NOTTARA” – “ÎN PIAŢA VLADIMIR”

UN SPECTACOL EMOŢIONANT

Începutul de mileniu trei aduce o problemă foarte spinoasă, cea a comunicării între oameni. Într-o lume dominată şi manipulată de posibilităţile comunicării electronice prin telefonie mobilă, televiziune şi Internet, pare paradoxal, dar oamenii sunt din ce în ce mai singuri. Au o imensă nevoie de o comunicarea directă, faţă în faţă, fără artificiile tehnicii. Căutarea partenerului de comunicare, de dialog pe tema necazurilor personale este miezul dramatic al piesei “ În Piaţa Vladimir” de Ludmila Razumovskaia care surprinzător nu a fost scrisă pe timpul marilor invenţii electronice, ci la sfârşitul mileniului trecut. Alegerea repertoială este remarcabilă pentru că piesa are un mesaj deosebit de actual pentru cei subjugaţi de invenţiile tehnicii ce ambiţionează anularea comunicării directe, transformarea în roboţi a oamenilor. Nu este bătrânicioasă această constatare, ea frământă astăzi întreaga lume indiferent de vârsta cetăţenilor ei.
Scriitoarea Ludmila Razumovskaia din Lituania a mai figurat pe afişul Teatrului “Nottara” cu “Şantaj”, piesă de succes jucată pe diverse meridiane sub titlul “Dragă Elena Sergheevna” . “În Piaţa Vladimir”, dramaturgul propune receptarea istoriei a două personaje trecute de prima tinereţe, Vera (Luminiţa Gheorghiu) şi Pavel ( Emil Hossu), ajunse la marginea unei societăţi bolnave. Cu sensibilitate se prezintă tragedia unor destine frânte din cauze sociale, politice tributare ideologiei vremii, expuse fără nici o ostentaţie. Devin un argument impresionant motivaţiile evocate în monologuri de cele două personaje singuratice. Dezbinarea dramatică a familiilor cărora le-au aparţinut sunt cauza, motivatate de condiţiile oferite de societate. Piesa demonstrează că oamenii au nevoie de comunicare, de întrajutorare, de destăinuirea necazurilor trăite. Vera şi Pavel caută cu disperare această comunicare, se bucură de ivirea ei . Povestea este foarte simplă. Un actor ratat, ajuns cerşetor se întâlneşte cu o colegă de liceu, o femeie activă, vânzătoare de mărunţişuri. Condiţia jalnică în care au ajuns este rezultatul idealurilor pierdute despre dragoste şi familie .
Spectacolul este emoţionant prin ilustrarea sa scenică datorată în primul rând actorilor distribuiţi. Petru Hadârcă, regizorul spectacolului, a fost cândva, directorul Teatrului Naţional “Mihai Eminescu” din Chişinău şi a activat ca regizor de teatru radiofonic şi film. Viziunea sa regizorală la acest spectacol se fereşte de orice efect de prisos. Apelează la o scenografie simplă, chiar modestă, autor Andrada Chiriac. Dacă decorul e doar marcat prin obiecte, costumele purtate de interpreta Verei au însă, o semnificaţie majoră în raport cu situaţiile, dar nu acelaşi lucru se poate spune despre veşimintele moderne ca desen ale personajului Pavel. Ilustraţia muzicală aleasă de Catrinel Dumitrescu punctează inspirat secvenţele dramatice. Regizorul a îndrumat interpretarea celor doi actori pentru a contura credibil personajele. Pentru Vera a avut şansa întâlnirii cu o actriţă deosebită, specială, Luminiţa Gheorghiu a cărei valoare a fost mai mult recunoscută în film decât în teatrul căruia îi aparţine, Teatrul “Bulandra”. Pot afirma că este Giuletta Masina a noastră pentru cei care nu o identifică în viaţa spectacolelor de teatru şi film. Nu are datele impuse de mass media vedetelor de carton, este însă, un talent unic, prin abordarea unor personaje cu diverse caractere. Luminiţa Gheorghiu uluieşte publicul prin prezentarea şocant emoţională a Verei. Este o fină construcţie dificil de realizat a unei femei simple, confruntată cu problemele vieţii curente şi particularităţile sale, admirabil susţinută de actriţă. Vera a sa atenţionează că visează la o altă viaţă, modestă în dorinţă, şi luptă cu ce îi oferă condiţiile societăţii cu firescul unui om obişnuit. Interpretarea Luminiţei Gheorghiu taie adeseori respiraţia spectatorilor. Subliniem că personajul se indică prin dramaturgia piesei că are o fată beţivă şi un nepot cu un handicap major, iar actriţa nu pedalează pe o tentă melodramatică în definirea sa, îi trăieşte emoţionant situaţiile dublându-le de speranţă în rezolvarea lor. Descoperă în Pavel un partener al nefericirilor comune, dar nu şi soluţia rezolvării lor. În monologul mărturisirii biografiei sale, Pavel surprinde cu a sa familie cu două fete care l-au exclus pentru a câştiga comoditatea existenţei în spaţiul locativ. Pare o telenovelă povestea celor doi, dar are o solidă argumentare în realitatea zilelor noastre. Este excelent Emil Hossu în Pavel, în scena întâlnirii cu Vera când încearcă şă îşi fabrice o biografie falsă sau în monologul în care îşi destăinuie adevărul identităţii actuale, dar în evoluţia sa personajul rămâne închistat în formule exterioare de expresie, lipsite de seva credibilităţii. Interpretarea sa are şi momente convenţionale specifice teatrului din deceniile trecute. Luminiţa Gheorghiu şi Emil Hossu sunt doi actori diferiţi ca mijloace de interpretare care îşi puteau armoniza stilurile sub îndrumarea regizorală.
“În Piaţa Vladimir” rămâne însă, un spectacol de la care oricine pleacă sensibil emoţionat cu gândul de a nu ocoli apropierea de cei din preajmă, de a comunica sincer cu ei.

TEATRUL METROPOLIS, TEATRUL DE PROIECTE

“ TARELKIN” - O SATIRĂ DE REZONANŢĂ PENTRU ACTUALITATEA NOASTRĂ

Teatrul de proiecte Metropolis şi-a deschis stagiunea de toamnă cu cinci premiere diferite ca gen pentru a satisface preferinţele unui public cât mai larg. “Fantoma, dragostea mea ! ” (de Noel Coward) şi “Doctori, femei şi alte întâmplări” (după Georges Feydeau), comedii bulevardiere atractiv montate scenic, “Azilul de noapte” (de Maxim Gorki), o dramă despre cei de la marginea societăţii, “Sfârşit de partidă” (de Samuel Beckett), despre egoismul ce poate distruge existenţe într-un spectacol impresionant şi “Tarelkin”, o satiră la adresa corupţiei într-un spectacol ce trimite la problemele spinoase ale actualităţii. Comentarea primelor patru premiere sunt găzduite de acst blog.
Aleksandr Suhovo–Kobîlin, un om înstărit din Rusia secolului XIX, cu o viaţă aventuroasă, a rămas în patrimonial dramaturgiei doar prin trilogia satirico-politică, “Nunta lui Krechinsky”, “Procesul” şi “Moartea lui Tarelkin”. Regizorul Gelu Colceag optează pentru ultima piesă pe care o prezintă într-o versiune scenică apreciabilă. Modernizează scrierea, limbajul ei (traducerea, bogată în sensuri specifice dialogurilor contemporane, aparţine Maşei Dinescu) şi viziunea sa regizorală speculează inteligent gravitatea fenomenului corupţiei, sugerând că este actual şi la noi, astăzi, nu numai în vremea Rusiei ţariste. Povestea lui Tarelkin se petrece în Rusia secolului XIX, dar prin conţinut poate aparţine foarte bine şi mileniului trei în România. Birocraţia, şpaga, corupţia funcţionarilor publici din jurul lui Tarelkin, manifestate sub diverse forme îi sunt cunoscute oricărui spectator prin contactul cu diverse instituţii ale statului. Tarelkin (George Ivaşcu) e un funcţionar şmecher, dar superiorul său, generalul Varavin (Doru Ana) îl întrece în perversiunea manipulării şpăgilor. Revoltat, Tarelkin îşi înscenează moartea, speculând pentru această farsă decesul vecinului său, Kopîlov (rol interpretat tot de George Ivaşcu), ca să dispară cu prada rezultată din practicarea corupţiei, dar şi cu documentele acuzatoare. “Cazul” va fi judecat de o poliţie la fel de coruptă ca generalul Varavin şi subalternul său. Mita dată cu valiza, maldărul de dosare ale moşierului Cevankin (Gabi Costin), netrimise la judecată, totul e speculat de viziunea regizorală prin imagini teatrale savuroase, provocând hazul spectatorilor, care apoi se întristează gândind că istoria corupţiei se repetă şi nu se întrevede o scăpare din ghearele ei. Monologul final al lui Tarelkin vine ca o tristă concluzie despre o “lume strâmbă” în care trăim. Regizorul a lăsat să curgă coerent firul acţiunii şi a mers de la prima la ultima scenă pe aplicarea unor accente groteşti când situaţiile le motivau prezenţa pentru a sporii astfel, “atmosfera de lucru” a funcţionarilor şi poliţiştilor. Toţi sunt, de fapt, nişte marionete mişcate de forţa banului după care aleargă cu disperare. Viziunea regizorală prin bogăţia de imagini determină unele scăpări de ritm, spectacolul e prea lung (două ore şi aproximativ cinsprezece minute). Exagerări ca tempo şi vizualizare intervin în scena torturării la poliţie a lui Pahomov (Vlad Logigan). Sunt lungi secvenţele de dans, de mişcare ale torturii ce afectează sensul major al imaginii “răstignirii” naivului care nu a intrat în capcana corupţiei. Spectacolul are însă, forţă comică prin cavalcada de gaguri excelent dirijate regizoral. Amintim cele ce ilustrează farsa înmormântării lui Tarelkin sau cele ale interogatorului de la poliţie. Croiul regizoral al spectacolului este original şi prin cooptarea în echipa de realizatori a unor tineri creatori. Mai întâi, decorul tinerei Iuliana Gherghescu, din module, pereţi din lemn, indicând birouri ponosite, denotă fantezia creatoarei de a contribui la imginea generală a atmosferei spectacolului desprinsă parcă din tablourile vremii. La rândul lor costumele datorate Izei Tărţan servesc caracterizării personajelor. Fiind şi rectorul UNATC, Gelu Colceag apelează la o distribuţie ce include actori preţuiţi, cu experienţă, dar şi mulţi tineri aflaţi la început de drum. E drept, majoritatea lor se manifestă stângaci atunci când trebuie să configureze personajele secundare din gruparea funcţionarilor sau poliţiştilor. Merită atenţie, deocamdată, cei care au fructificat şansa distribuirii lor într-un spectacol de calitate alături de dascăli şi au reuşit remarcarea chiar şi în roluri secundare. Din grupul funcţionarilor, beneficiind şi de scurte replici, se detaşează Sergiu Fleşner, angajatul bâlbâit al celor sus puşi, remarcat şi în spectacolele de la UNATC, comentate pe blog (“Copiii soarelui”, “20 de minute cu îngerul”). Îşi mai compune ipostazele în care este implicată Mavruşa-bucătăreasa, cu dezinvoltură, cu mult umor, Alexandra Badea, o tânără actriţă atentă la nuanţele convenabile situaţiilor. Sperăm a nu se confunda numele său cu cel al regizoarei cu pretenţii şi al altor “vedete” pentru o zi, cultivate de televiziuni. Vitală, credibilă este şi tânăra Ana Covalciuc în Liudmila, mama cu mulţi copii. Colegul lor de generaţie, Vlad Logigan, mai experimentat şi prin spectacolele de la Teatrul “Bulandra” la care a participat, este ireproşabil în rolul timidului Pahomov cel anchetat de poliţie.
“Greii” spectacolului şi prin amplitudinea personjelor în care regizorul i-a distribuit, rămân George Ivaşcu (Tarelkin şi Kopîlov), Doru Ana (Varavin şi creditorul evreu), Radu Gabriel (poliţistul Raspliuev), dascăli la UNATC şi Dan Aştilean (şeful poliţiştilor, Raspliuev Oh), actor la Teatrul “Bulandra” care aşteaptă premierele acestei instituţii ce au întârziat a se anunţa în ultimele stagiuni. George Ivaşcu uimeşte întodeauna cu personajele pe care le interpretează. De la Tipătescu (“O scrisoare pierdută” în regia lui Alexandru Tocilescu la Naţionalul bucureştean) la Galy Gay (personajul principal din spectacolul cu acelaşi nume regizat de Lucian Giurchescu la Teatrul de Comedie), actorul a surprins întodeauna şi pentru că e special ca ţinută, dar are harul lui DeVito, de pildă, o personalitate a filmului de peste ocean. În spectacolul de la Teatrul Metropolis, George Ivaşcu rezolvă spectaculos atât rolul funcţionarului dornic de şpagă, dar şi revoltat, răzbunător pentru minciunile şefului, cât şi pe cel al bătrânelului Kopîlov. Realizează o nouă performanţă prin caracterizarea minuţioasă a celor două personaje, apelând la un umor fin plasat, dar şi la nuanţe dramatice. Jonglează cu stările interioare ale personajelor dovedindu-se, din nou, un actor de valoare. O surpriză este reapariţia pe scenă în Raspliuev a lui Radu Gabriel după o absenţă greu de explicat. Rolul poliţistului supus cu devoţiune şefilor, dar dornic şi el de parvenire grabnică în lumea corupţiei este cu perfecţiune interpretat. Radu Gabriel îşi susţine cu vână comică partitura fără nici o exagerare. Personajul său trăieşte sincer conflictele având rezultatul comic dorit la public. Cu inventivitate creează personajul generalului Varavin, un adevărat mafiot în manipularea forţei puterii, Doru Ana. Apare apoi în creditorul evreu şi este de nerecnoscut. Numai un actor capabil de transformări gândite atent poate realiza astfel de schimbări într-un spectacol. Actorii, George Ivaşcu, Doru Ana şi Radu Gabriel, ca şi regizorul Gelu Colceag sunt printre puţinele cadre didactice de la UNATC remarcabile pe scenă, dar şi cu rezultate apreciabile ca pedagogi.
“Tarelkin” este unul din puţinele spectacole satirice existente în repertoriile teatrelor noastre, inspirat conceput, ce serveşte pofta publicului de a vedea sancţionat pe scenă amarul aspect al cotiadianului, corupţia. Are miez ideatic, mesaj, şi cu mici corecţii de ritm ce afectează durata reprezentaţiei va cucerii interesul spectatorilor.