ArCuB - “O LUME PE DOS” (Spectacol găzduit de TEATRUL DE COMEDIE – Sala Studio)

UN SPECTACOL DEZAGREABIL

Din bogata dramaturgie americană, actriţa şi regizoarea, Iarina Demian a ales trei piese scurte ale unor dramaturgi contemporani : “Preludiu şi Liebestod” de Terrence McNally, “Problema” de A. R. Gurney Jr. şi “Naomi în camera de zi” de Christopher Durang. Selecţia sa alătură textele sub titlul “O lume pe dos” şi spectacolul ar avea drept scop, conform ambiţiei regizoarei, să atenţioneze asupra efectelor singurătăţii celor a căror existenţă este afectată de lumea întoarsă pe dos în care trăiesc. Textele, în ciuda unei palide amintiri a stilului absurd comun scrierilor, au fiecare o altă ţintă satirică, inspirată şi de societatea în care trăiesc personajele, iar singurătatea lor e condiţionată de cauze ce motivează diferit manifestările lor. Sub aspectul construcţiei dramatice textele sunt fragile şi neinteresante pentru cei care trăiesc realitatea măcinată la noi de probleme sociale. Replicile triviale şi prezenţa unei vedete (Tudor Chirilă) în distribuţie nu pot fi suficiente pentru ca acest spectacol să momească şi satisfacă publicul nostru tânăr şi inteligent, să-l convingă de necesitatea selecţiei repertoriale. Spectatorii au dovedit interes faţă de spectacolele cu piese cu substanţă dramatică motivată de frământata noastră actualitate şi scrise în limbajul generaţiei “cool”. Tineri regizori, deveniţi şi dramaturgi unii dintre ei, sau tineri actori dramaturgi, oferă în teatrul independent spectacole remarcabile, ce ar putea şoca prin limbaj pe unii, dar care au un impresionant conţinut, cu adresă directă la viaţa noastră. Proiectul reportorial accepta de ArCuB (Centrul de Proiecte Culturale al Municipiului Bucureşti), găzduit de Teatrul de Comedie în mica sală Studio, nu serveşte statutului acestei instituţii publice care se mândreşte cu misiunea sa de “educarea publicului prin artă şi cultură”. Face acest lucru teatrul independent ce este preţuit de publicul tânăr pentru meritoriile sale spectacole concepute de colegii săi de generaţie înzestraţi cu spirit inovator.
“O lume pe dos” se vrea a fi un spectacol de tragicomedie, apropiat ca expresie teatrală de suprarealism şi absurd. În “Preludiu şi Liebestod” de Terrence McNally, eroul este un dirijor de succes care susţine un concert cu muzică de Richard Wagner şi rosteşte, în vreme ce îşi exercită profesia, un monolog interior. Dirijorul îşi destăinuie preocupările sale sexuale. “Wagner ştia multe despre sex. Aş vrea să fac sex cu lumea întreagă”, spune în delirul său acest personaj. Ilustraţia muzicală fireşte este extrasă din creaţia celebrului compozitor şi uneori acoperă replicile. Se alătură acestui monolog intim al dirijorului şi replicile sporadice a doi spectatori – soţia artistului (Smaranda Caragea) şi un homosexual îndrăgostit de acesta (Andrei Runcanu) - cât şi intervenţiile concertmaistrului (Marius Drogeanu) şi sopranei (Simona Stoicescu). Şi astfel, replici de genul, “La ce te uiţi, boule?” sau “Curva dracului!” etc., ce ar trebui să stârnească râsul publicului completează muzica lui Wagner transmisă continuu şi care instigă la amintiri despre experienţele sale sexuale pe dirijorul bisexual. Dirijorul ar fi un artist cu mari probleme existenţiale, orgolios, marcat de succes, dar şi de eşecuri în viaţa personală care, în final, se pare că îşi injectează o supradoză de droguri şi leşină. Intervin lent maşiniştii, deaorece urmează un alt text, pentru ridicarea elementelor decorului în care dirijorul zace lat pe podea. Dar … brusc, după câteva secunde de întuneric, se aprinde lumina în săliţă, schimbare ce anunţă surprinzător pentru spectatori… pauza. De ce era necesară o astfel de formulă de trecere la al doilea text, e greu de aflat motivarea artistică. Regizoarea nu a găsit o soluţie pentru pauza necesară ca actorii să-şi schimbe costumele solicitate de al doilea text şi a apelat la maşiniştii care păcălesc publicul prin manevrele decorului pe muzică de Wagner, ca apoi să-i acorde vreo zece minute de respiro. Trist este că regizoarea nu acordă atenţia necesară îndrumării distribuţiei pentru a nuanţa, sau a sublinia sensurile stărilor prin care trec personajele. Dirijorul interpretat de Tudor Chirilă pare că recită monoton un text, e unifom în expresia invocării stărilor prin care a trecut cândva, iar relaţiile sale cu personajele din apropiere, cu acordurile muzicii pe care o dirijează, sunt confuze. Dirijorul devine doar caricatura unui personaj obsedat, aflat în pragul nebuniei. În rolurile secundare, Smaranda Caragea (soţia dirijorului) şi Andrei Runcanu (spectatorul gay) sunt palide prezenţe scenice, iar Simona Stoicescu (soprana) şi Marius Drogeanu (concertmaistrul) încearcă desenul simplist al unor personaje pe care regia nu le implică într-o relaţie subtilă cu dirijorul şi muzica. Decorul Ramonei Macarie şi costumele create de Angi Dumitrescu, sugerează posibila atmosferă specifică pentru o sală de concert. Jocul de schimbarea culorii luminilor practicat pe parcursul întregului spectacol este insă inadecvat pentru subiect. Aşa cum este tratat teatral textul te poate duce cu gândul că mult mai adecvate ar fi fost manelele pentru ilustraţia sa muzicală decât sărmanul Wagner solicitat de Terrence McNally şi nici măcar pomenit în pagina distribuţiei din caietul program.
În “Problema” de A. R. Gurney Jr. un cuplu este nemulţumit de relaţia sexuală. Soţia şi soţul se pretează la o bizară farsă pentru a salva relaţia cuplului. Ilustraţia teatrală a textului este revuistică, pare a fi reprezentaţia unui teatru de revistă practicat de amatori. Soţia gravidă, cu o burtă ce se vede că ascunde un balon, la început întinde nişte perdele, de parcă nu se schimbase totuşi, decorul la pauză. Soţul studiază şi descoperim că ar fi profesor. Până la urmă, farsa care se derulează, îl face pe profesor să se machieze, în spatele perdelelor, ca să devină negrul invocat de soţie ca tatăl copilului aşteptat, etc. Amândoi se pretează la o farsă absurdă pentru a salva relaţia lor sexuală. În rolul soţului, Tudor Chirilă îşi doreşte creionarea comică a situaţiei, dar o susţine cu stângăcie, poate şi din cauza simplismului viziunii regizorale, cât şi a lipsei unei partenere credibile. Smaranda Caragea interpretează personajul soţiei de parcă ar fi la o primă lectură a textului în care nu investeşte fantezie în expresie şi gând interior pentru sublinierea subtextului.
O altă schimbare lentă a decorului de către maşinişti, anunţă “Naomi în camera de zi” de Christopher Durang. Este povestea unei mame psihopate, Naomi (Iarina Demian) care terorizează un cuplu bizar în nefericirea pierderii copiilor într-un accident, cuplu alcătuit din fiul ei John (Tudor Chirilă) şi Johnna (Simona Stoicescu). Regizoarea schimbă pentru acest text, atât creatorii decorului şi costumelor (Ramona Macarie şi Angi Dumitrescu), cât şi registru tratării teatrale pe care şi-l doreşte apropiat de suprarealism. Decorul este inspirat de Teatrul Muzeu Salvador Dali din Figueras, oraşul spaniol al celebrului artist. Chipul lui Dali şi Gala, soţia sa goală răsturnată pe mustaţa sa sunt imaginea celor trei mari panouri din spaţiul de joc în care se află şi un fotoliul din cunoscuta compoziţie Mae West Room de la Teatrul Muzeu al lui Dali. Cel de al treilea text din spectacolul regizat de Iarina Demian prilejuieşte însă, surpriza plăcută a interpretării lui Naomi de către actriţa Iarina Demian. Cu bogăţie de nuanţe şi accente actriţa înfăptuieşte portretul mamei psihopate care distruge existenţa fiului şi a consoartei sale. De mulţi ani, Iarina Demian nu a mai apărut pe scenă şi a rămas doar în culise, în rolul regizorului. Revenirea sa în personajul Naomi este prilejul realizării admirabile a unei partituri dificile. John şi Johnna prin interpretarea simplistă a lui Tudor Chirilă şi Simonei Stoicescu par doar nişte păpuşi mecanice manevrate de Naomi.
“O lume pe dos” se vrea a fi un spectacol modern dar e unul dezagreabil cu toate că are în centrul distribuţiei o vedetă, pe Tudor Chirilă care nu a fost servit convenabil capacităţilor sale, nici de texte, nici de regie. Tudor Chirilă a devenit o vedetă a tinerei generaţii, începând cu inspirata sa prezenţă în domeniul muzical alături de trupa Vama Veche şi până la teatrul de proză. A uimit prin interpretarea de excepţie a personajului Malvolio din “A douăsprezecea noapte”, spectacolul Teatrului de Comedie regizat de Gelu Colceag. Din păcate, această personalitate nu a mai avut, în ultimul timp, şansa întâlnirii cu manifestări culturale de referinţă pentru biografia sa artistică. Desigur, îşi are fanii săi, care se vor revolta pentru comentariile de mai sus, dar Tudor Chirilă merită partituri mai ample decât cele din “O lume pe dos”, cât şi show-uri muzicale pe măsura talentului său. Spectacolul găzduit de Teatrul de Comedie este o ilustrare scenică amatoristică cu pretenţii de a fi apropiată absurdului, suprarealismului şi altor curente moderne, dar nu are fiorul emoţional, provocator la gând al acestora şi necesar oricărei reprezentaţii teatrale de valoare culturală. Proiectul realizat de ArCuB nu poate fi un argument pentru intenţiile trâmbiţate ale acestei instituţii publice de a servi “arta şi cultura”.