TEATRUL TINERETULUI DIN PIATRA NEAMŢ - CARTE DE VIZITĂ

JURNALUL UNUI EVENIMENT, AL UNUI TURNEU UNICAT

Prezenţa timp de o săptămână la Teatrul Odeon din Bucureşti a Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ este un eveniment care a stârnit interesul publicului iubitor de teatru. În Capitală, de mulţi ani, nici un teatru din ţară nu şi-a permis o microstagiune. Din cauze financiare un astfel de demers costisitor nu poate prilejui bucureştenilor cunoaşterea activităţii creatoare şi personalităţii teatrelor din ţară. Festivalurile derulate în Capitală aduc doar selecţii subiective cu unele spectacole produse în provincie. O microstagiune a teatrelor din ţară, cele capabile să o prezinte, ar prilejui sporirea competiţiei între valorile culturale pe care le deţine mişcarea noastră teatrală. Demersul realizat de Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ merită toată consideraţia. Dealungul anilor acest teatru a propulsat mari valori pe scenele noastre, fiind una din instituţiile subvenţionate cu rezultate deosebite.
În ciuda crizei financiare, iată că Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ şi-a găsit găzduire la Teatrul Odeon, unul din teatrele de prestigiu ale Capitalei, aflat în turneu la Braşov. Cei din Piatra Neamţ au prezentat bucureştenilor : “HERR PAUL”, “SOLDAŢII”, “OO !”, “CU DRAGOSTEA NU-I DE GLUMIT”, “RÂS NERVOS” şi “CINCI MINUTE MIRACULOASE ÎN PIATRA NEAMŢ”, cu câte două sau chiar patru reprezentaţii. Oferim jurnalul acestui turneu unicat prin care s-a animat viaţa teatrală a Capitalei unde unele teatre cu greu oferă spectacole în premieră.

“HERR PAUL” (patru reprezentaţii)
Este un spectacol impresionant, coerent în expunerea teatrală originală a mesajului său. Piesa aparţine lui Tankred Dorst, unul din cei mai apreciaţi dramaturgi germani, multipremiat şi jucat. Este tradusă de Victor Scoradeţ cu dibăcia cunoscătorului importanţei cuvântului pentru un spectacol de teatru. Viziunea regizorului Radu Afrim exploatează emoţionant povestea lui Paul care s-a refugiat în restrânsul univers al trecutului şi se teme, ignoră, realitatea activă a universului din afara celulei singurătăţii sale. Paul trăieşte în paralel cu realitatea în micul univers moral al iluziilor sale şi viaţa îi este tulburată de intervenţia echipei din jurul unui tânăr întreprinzător. Confruntarea dramatică dintre cel care preferă visător singurătatea , se fereşte de tumultul vieţi de afară şi tânărul Helm, este speculată teatral de Radu Afrim. A optat pentru stilul unei vizualizări teatrale suprarealiste reuşit înfăptuită scenic, atât prin scenografie, cât şi prin interpretările unor actorilor. Spectacolul în care îşi arată din nou fantezia sa debordantă, are conzistenţă ideatică şi emoţională, motivare în text şi subtextul replicii, nu este doar o înşiruire de efecte teatrale .
De la bun început pe spectatorul care se aşează pe incomodele gradene, deoarece reprezentaţia se derulează pe scenă, îl captivează primul contact cu decorul inspirat conceput de Iuliana Vîslan. Într-un spaţiu restrâns sunt înghesuite zeci de obiecte, fiecare dezvăluind pe parcursul spectacolului că îşi are un anume rost prezenţa sa în universul intim al lui Paul. Păsări, animale împăiate, tablouri, mobilă veche, o pianină, plante, vase de bucătărie, un aragaz, o oglindă, o lupă uriaşă, un tavan încărcat cu alte elemente, definesc ca într-o compoziţie de Dali, admirabil, lumea singulară a singurătăţii actuale a lui Paul în care trăieşte alături de sora sa Luise, cea care îl preţuieşte şi are grijă de existenţa sa materială. Luise iubeşte muzica şi a practicat profesional biologia. Prin acest personaj îşi află motivare şi efectele muzicale , insistent şi cu scop precis manipulate de regizor, ca şi prezenţa fiinţelor împăiate prin care se ilustrează universul lui Paul. Costumele Iuliei Vîlsan sunt deasemenea desenate cu ştiinţa susţinerii profilului personajelor. Scenografia Iuliei Vîlsan este de excepţie şi serveşte substanţial viziunea regizorală. În această celulă suprarealistă dar confortabilă pentru refugiul lui Paul în singurătate, personajele pătrund şi o părăsesc prin uşile dulapului, prin oglindă , etc. . Spaţiul este animat şi întrebuinţat cu folos şi de Anita (Andrea Covali), mereu în scenă, surprinzătoare în relaţia cu obiectele din jur. Anita în plan real este o fetiţă neglijată de părinţi, care îşi află plăcerea copilăriei în lumea lui Paul. Remarcabilă este prezenţa expresivă a tinerei Andrea Gavrilă în personajul lipsit de replică Anita, ea fiind şi creatoarea unei inspirate coregrafi. Susţine solistic un moment de dans prin care comentează de fapt, atmosfera din casa lui Paul, dar îndrumă şi dansul ansamblului, ironic fiind cel ce aminteşte de dansurile indiene din producţiile de la Bollywood.
Regizorul a urmărit , fireşte, ca actorii să asimileze în profunzime conceptul său, unii reuşesc cu desăvârşire acest dificil demers, alţii rămân la jumătatea drumului. Important rămâne că personajul principal, Paul beneficiază de interpretarea de excepţie a actorului Cezar Antal. De la mers, ţinută, vorbire, până la evidenţierea subtilă a substanţei replicii, şi prin expresie şi relaţie cu partenerii, dar şi direct cu spectatorii, Cezar Antal oferă o creaţie de zile mari. Este purtătorul credibil de mesajal al spectacolului. Nu îl tratează pe Paul ca un bătrân decrepit, ci ca un om sensibil pe care realitatea nu îl interesează şi preferă refugierea într-un trecut ce i-a adus satisfacţii morale. Este autoironic, dar şi ironic cu cei veniţi din afara universului său pe care îl consideră intangibil. Manifestărilor erotice ale personajului, impuse exagerat de viziunea regizorală, actorul le găseşte uneori sens prin interpretarea sa . Aplicarea unor intenţii erotice şi în cazul altor personaje – Lilo şi doamna Schwarzbeck -, se extinde însă, afectând constructul spectacolului. Cezar Antal este surpriza reprezentaţiei prin interpretarea sa deosebită. Lucreţia Mandric tratează rolul Luise, sora lui Paul, doar ca o compoziţie de vârstă, purtată linear pe parcusul reprezentaţiei, lipsită de nuanţele solicitate de text şi de viziunea regizorală. Lumea realităţii curente, pătrunde în universul celor doi, prin Helm - tânărul interesat pragmatic să transforme fabrica de săpun, unde îşi au refugiu cei doi, într-o întreprindere eficientă -, căruia i se alătură, iubita sa Lilo şi ciudatul sponsor, Schwarzbeck. Interpretarea lui Helm de cătra Horia Suru nu are strălucire, e neconvingătoare. Actorul nu a găsit calea definirii în profunzime a rostului dramatic pe care îi are Helm cel venit din universul realităţii. Cu farmec compune personajul Lilo, iubita visătoare a lui Helm, Isabela Neamţu. În doamna autoritară, Schwarzbeck, Nora Covali urmăreşte linia esenţială a caracterizării personajului.
Credinţa lui Tankred Dorst ete că teatrul trebuie să fie “încercarea de a aduce pe scenă omul care trăieşte acum, cu tot ceea ce-l mişcă, cu speranţele lui, cu ceea ce creează el, dar şi cu limitele lui”. Această credinţă a reuşit în mare parte să o materialize scenic şi regizorul Radu Afrim alături de echipa sa, scenografa, coregrafa şi unii dintre actori.
Iuliana Vîlsan a fost nominalizată la secţiunea scenografie pentru premiile UNITER. Din păcare, juriul nu s-a oprit şi asupra interpretării de către Cezar Antal a rolului Paul.

“SOLDAŢII” (două reprezentaţii)
Textul lui Zalan Tibor, că piesă nu se poate numi, rămâne o soluţie repertorială neinspirată, chiar dacă autorul are un CV bogat. “Nume de referinţă pentru poezia avangardistă a anilor 1975-1990”, scriitorul şi-a consolidat prestigiul cu romane şi chiar texte de teatru. “Soldaţii” este însă, o scriere dramatică şubredă, cu intenţia ambiţioasă de a condamna pricolul puterii ce dă o armă în mâna indivizilor transformaţi în soldaţi. Titlul scrierii, “Soldaţii” rămâne neadecvat pentru că soldaţii imaginaţi de scriitor reprezintă un caz special. Generic soldaţii au altă menire în societate, mai mult sau mai puţin controversată. Textul, sufocat de violenţă fără substanţă, nu se poate integra nici măcar curentului teatrului violenţei. Este mai degrabă apropiat de scenariul unui film horror de categorie inferioară.
La masa măcelarului Mihaly Dulgheru se reunesc notabilităţilor unui sat, iar între cei prezenţi se sugerează în debutul textului, existenţa unor conflicte mocnite. Expozeul dramatic este lung şi tern. Soţia lui Mihaly ar iubi pe Boros, personaj fără date biografice concrete, Eva şi Agnes, fiicele au păreri diferite faţă de tatăl măcelar. Apar la masa persoanelor importante pentru comunitatea sătească, doi soldaţi conduşi de un fruntaş. De ce au ajuns aceştia în sat nu se spune. Din acest moment textul se dedică ororilor înfăptuite de “Fruntaş”, un individ ipocrit, făţarnic, la prima vedere, dar care se manifestă ca un dement în scenele următoare. O violează pe Mara, soţia lui Mihaly, îl împuşcă pe Boros care a fost răstignit în biserică (!!), ordonă lui Mihaly uciderea unor săteni, pe care îi consideră nişte porci, cu ameninţarea că un soldat îi va viola fiica dacă nu îi execută ordinul etc. Prin toate aceste fapte odioase dictate de “Fruntaş”, autorul ar vrea să atenţionze că soldaţii sunt nişte brute care distrug ordinea morală a societăţii. Conflictele sunt însă, lipsite de substanţă şi personajele anost construite. Lipseşte motivarea manifestărilor demente ale personajului principal.

“Fruntaşul” este doar un paranoic, un bolnav mintal. Textul e confuz în intenţia de condamnare a dictaturii puterii armate şi limbajul nelipsit de trivialităţi.
Regizorul Szabo K. Istvan ilustrează teatral modest acest text mediocru. Trece, de pildă de la realismul amănuntelor mesei de familie, la încercări metaforice, precum jocul de şah cu gloanţe dintre “Fundaş” şi Boros. Spectacolul are însă, un decor simplu şi funcţional, creat ingenios de Csiki Csaba. Masa albă lungă şi băncile albe, încadratura albă din fundalul negru dau atmosferă şi semnificaţii generale acţiunii. Actorii au deficienţa interpretării unor partituri fragile. În “Fundaşul” l-am reîntâlnit pe Cezar Antal din “Herr Paul”. În primele scene reuşeşte să prezinte credibil ipocrizia perversului personaj, dar pe parcursul reprezentaţiei îi este dificil să exploateze autoritatea sa dementă neavânt suport în text. Nu are motivare pentru odiosul său comportament decât boala. Cu inteligenţă, Cezar Antal salvează personajul de hibele majore ale textului. Am mai reîntâlnit din distribuţia de la “Herr Paul” şi pe Nora Covali (Eva) şi Andrea Gavriliu (Agnes), remarcabile în fetele măcelarului, cât şi pe Isabela Neamţu (Madam Celek). În situaţii stupide, având replici puţine, actriţele reuşesc totuşi, performanţa creionării cu sensibilitate şi firesc a unor personaje. Un alt personaj cu restrânse posibilităţi de remarcare este Mara, soţia măcelarului, victima “Fundaşului” care îl iubeşte tainic pe Boros. Loredana Grigoriu impune personajul prin trăirea interioară intensă a situaţiilor, exprimată strălucit prin expresii nuanţate ale chipului său. Un portret corect conturat al măcelarului prezintă Tudor Tăbăcaru. Distribuţia este numeroasă, dar actorii fac o figuraţie banală în personaje mai puţin implicate în acţiune şi simplist tratate regizoral.
“Soldaţii” se doreşte a fi un spectacol cu pretenţii majore despre pericolul violenţei puterii, dar e lipsit de fior emoţional, e pueril prin lipsa argumentării credibile a acţiunilor odioase ale “Fruntaşului”.

“OO !” (două reprezentaţii)
Spectacolul regizat de Alexandru Dabija este o improvizaţie atractivă pe scrieri de Ion Creangă. Prezentat în premieră în urmă cu doi ani la Festivalul Naţional de Teatru, l-am comentat în presă la timpul respectiv.

“CU DRADOSTEA NU-I DE GLUMIN” (două reprezentaţii)

Piesa lui Alfred de Musset îi dă prilejul regizorului Alexandru Dabija să prezinte un spectacol emoţionant din zona tragicomediei, modern ca formulă teatrală. Obişnuiţi, în ultima vreme, cu vulgaritatea, când tema este dragostea, acest spectacol surprinde prin delicateţea dezvoltării sale scenice. Fireşte că şi suportul dramatic creat de Alfred de Musset, unul din primii clasici ai romantismului, liric în scriile sale – poezie şi dramaturgie - nu lasă loc vulgarităţii. Mulţi regizori însă, îşi puteau permite din dorinţa de a fi originali cu orice preţ şi pentru a servi trendul actual al divertismentului tv. infiltrat şi în teatru, să ignore substratul liric al meditaţiei pe tema sentimentului iubirii. Alexandru Dabija descifrează în profunzime configurarea relaţiilor dintre personaje şi dezvoltă spectacolul pe două planuri. Unul satiric ce include pe cei din jurul tinerilor dornici de iubire – Christine, Philippe şi Rosette - şi celălalt pe cel al sentimentului de înţelegere al dragostei, diferită, conform personalităţii fiecăruia dintre cei trei.
Într-un decor aerat, cu ţinută elegantă, dominat de culoarea albă, interior al unei locuinţe etajate, cu o cruce pe un perete ce trimite la cei doi clerici, Balthazar şi Blazius, se desfăşoară aparent o banală poveste de dragoste. Scenograful Ioan Murariu completează atmosferă impusă de decor şi prin costumele simple, dar cu subtile precizări de amănunt pentru caracterizarea personajelor. De pildă, hainele clericilor sau rochia simplă la care apelează Christine când se hotărăşte să-şi afirme dragostea faţă de Philippe. Regizorul nu încarcă cu efecte derizorii vizualizarea teatrală. Se reţin ca accente amuzante, proiecţia în fereastră a venirii lui Pluche pe măgăruş şi apariţiile chipului acestuia în acelaşi loc, în anumite momente. Alexandru Dabija se concentrează pe exploatarea capacităţii actorilor de a ilustra subtextul relaţilor dintre personaje aparţind unor medii şi mentalităţi diferite. Uneori însă, se simte lipsa unei cizelări migăloase a acestor relaţii. Aspectele satirice, comicul comportamentului tatălui lui Philippe, al celor doi clerici sau chiar al călugăriţei Pluche care veghează asupra Christinei, realizate savuros de interpreţi, au totuşi o pondere prea mare şi umbresc uneori substratul poveştii de dragoste. Andrea Gavriliu reuşeşte un portret complex al Christinei, fata orgolioasă, crescută la mânăstire. Ipocrizia Christinei faţă de Philippe la primele lor întâlniri este excelent sugerată de interpretă. Mai simplistă este dezvăluirea sentimentelor faţă de cel pe care şi-l doreşte cu ambiţie iubit, în competiţia cu rivala sa, ţărăncuţa Rosette. Momentul dezbaterii dintre Christine şi Philippe despre ce presupune dragostea este una dintre scenele deosebite ale spectacolului. Cu poftă de viaţă şi superficial în perceperea importanţei iubirii este Philippe, credibil conturat de Dragoş Ionescu. Naivitatea, primitivismul fetei de la ţară, Rosette, le subliniază cu farmec Isabela Neamţu. Marcaţi de efectele vinului roşu, un bun de consum pentru multe din personaje, sunt şi părintele Blazius – interpretat cu haz de Tudor Tăbăcaru, şi părintele Balthazar – rol de comedie înfăptuit ireproşabil de Cezar Antal, ca şi Etienne, tatăl lui Philippe – personaj conceput cu expresivitate de Victor Giurescu. Trei fete în alb – Nora Covali, Cătălina Ieşanu şi Ecaterina Hâţu - şi ele mereu cu un pahar în mână, sunt comentatoarele situaţiilor. Acest “cor” modern e desenat cu precizie de actriţe în intervenţiile ce colorează atmosfera reprezentaţiei. Deosebită este Adina Suciu prin umorul degajat în relatarea nervozităţii şi nedumeririlor lui Pluche.
Cu un final dramatic în care se sugerează sinuciderea Rosettei, “Cu dragostea nu-I de glumit” este un spectacol provocator de analiză a valorii iubirii şi posibila ei distrugere prin orgoliu.

P.S. De mult timp nu am ami avut ocazia întâlnirii cu un program de sală de excepţie cum este cel al acestui spectacol. Genţiana Ionescu (texte), Ciprian Iorgu (grafică) şi fotografii (Alexandru Boicu, Mihaela Jipa, Ciprian Iorgu) compun un “jurnal”, o adevărată carte de care nu te poţi despărţi indiferent.


“RÂS NERVOS” (două reprezentaţii)

Este un spectacol anost în intenţia de-a argumenta că televiziunile, vedetele sale şi shopping-ul pot produce grave depresii oamenilor. Ideea textului lui Christopher Durang este apreciabilă. Dramaturgul american deţine un bogat palmares de piese, e jucat cu succes se pare pe Broadway şi pe Of Broadway. “Râs nervos” este un expozeu despre doi oameni cu probleme psihice, sugerate a fi cauzate şi de vicisitudinile socetăţii în care trăiesc, printer ele, la loc de frunte, fiind programele tv, şi shoppingul. Textul nu are un conflict real între cele două personaje, o femeie şi un bărbat. Susţin lungi monologuri despre cauzele depresiei ce îi macină şi le-ar fi provocat problemele psihiatrice invocate, ca în final să se întâlnească în propriile coşmaruri. La baza nebuniei şi revoltei lor se află societatea americană cu specificul său, străină însă, publiclui nostru. Insistenta evocare, de pildă , a celebrei moderatoare tv. Oprah Winfrey nu spune mai nimic spectatorului nostru, nu poate să-i provoace asocieri cu Teo sau “zâna surprizelor”, Andreea Marin. Vedetele noastre n-au acelaşi demers profesional ca Oprah. Problemele societăţii americane sunt cu totul altele decât cele ale plaiurilor noastre mioritice. Mass media vizuală de peste ocean prin legile după care funcţionează nu poate provoacă aceleaşi efecte negative majore, cum reuşeşte cea autohtonă. Situaţia celor două mijloace vizuale sunt total diferite, iar textul americanului are o ţintă precisă, cu un anume specific social, ce nu poate avea aceiaşi penetranţă la spectatorii noştri. “Râs nervos” este o selecţie repertorială derizorie pentru publicul nostru care nu trăieşte nemulţumirile celui american.
Szabo K. Istvan, regizor şi scenograf, nu a depus efortul creator necesar pentru ilustrarea teatrală atrăgătoare a textului, să-l “traducă” scenic , apropiindu-i tematica de problemele spectatorului nostru. Trei panouri simple lipsite şi de un rost minim de funcţionalitate, costumele la fel, improvizate şi exagerate în cazul coşmarului, alcătuiesc scenografia. Actorii recită, stând drepţi în picioare în faţa aceluiaşi panou, monologuri interminabile, fiecare asistat de partenerul izolat pe o bancă. Prin nimic regizorul nu a încercat o cât de câtă vizualizare a textului. A apelat la doi actori de talent – Cezar Antal şi Isabela Neamţu, lăsând tot greul pe umerii lor, ca fiecare să se descurce cum poate cu dificultăţiile textului. Cezar Antal încearcă să dea credibilitate bărbatului bisexual aflat în tratament pentru a privi optimist şi nu negativ realitatea. Reuşeşte unele accente satirice meritorii. Personajul său aparţine însă, prin depresiile pe care doreşte să le lecuiască, unei alte lumi. Delirul din coşmarul în care apare ca un Papă, visând că este copilul Iisus din Praga, e tratat regizoral ca un scheci ridicol dintr-un spectacol al unui teatru de revistă de amatori. În femeia care îşi recunoaşte boala psihică, Isabela Neamţu alunecă adeseori în stridenţe când îi subliniază crizele. Actriţa relatează în monologul său, poveşti despre viaţa americanului de rând ca într-o lectură radiofonică.
Din cauza dificultăţilor textului, cât şi a regiei neinspirate, “Râs nervos” este un spectacol derizoriu, un experiment teatral eşuat.


“5 MINUTE MIRACULOASE ÎN PIATRA NEAMŢ” (două reprezentaţii)

Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ şi-a încheiat “miraculous” microstagiunea din Capitală cu … “5 minute miraculoase în Piatra Neamţ” de Peca Ştefan în regia Anei Mărgineanu. Fiind implicată în realizarea ediţiei a VIII a Festivalului Comediei Româneşti, voi comenta pe larg acest spectacol în cadrul analizelor referitoare la acest proiect ce se va derula în luna mai.

OBSERVAŢII

În 2008 şi Teatrul Municipal “Bacovia” din Bacău a susţinut o microstagiune în Capitală care, din păcate, nu am putut să o urmăresc. De atunci însă, a trecut ceva vreme şi abia în 2010 am întâlnit un astfel de eveniment necesar mişcării noastre teatrale. Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ a venit în Capitală cu şase spectacole, unele meritorii, altele mediocre, cum este şi firesc pentru că nu tot ce produce un teatru poate fi de excepţie. Această microstagiune ne-a demonstrat, în primul rând că teatrul deţine o trupă de actori profesionişti de valoare. Echipa de la Piatra Neamţ are actori care pot concura pe colegii premianţi la care apelează regizorii de film şi destul de rar producătorii tv. Dar… şi la Piatra Neamţ se simt efectele crizei regiei noastre. Alexandru Dabija, Radu Afrim sau tânăra Ana Mărgineanu aparţin grupului restrâns al elitei regiei, însă nici acest teatru nu a reuşit de mulţi ani, să impună o nouă personalitate în domeniu . Deasemenea, discutabilă a fost selecţia repertorială din compartimentul pieselor contemporane străine. Două din cele şase spectacole prezentate în Bucureşti pot fi considerate spectacole-eveniment de referinţă pentru teatru nostru.