marți, 30 martie 2010

TEATRUL DE COMEDIE – “CÂNTĂREAŢA CHEALĂ & LECŢIA”

SUBSTRATUL TRAGIC AL COMICULUI, IMPRESIONANT EXPUS

Publicul preferă comediile pentru că îi provoacă buna dispoziţie după care tânjeşte. Oferta lor este de a face haz de necazurile vieţii. Orice comedie are însă, un substrat dramatic, tragic. Râdem de pildă, de Zoe, Tipătescu sau Caţavencu, dar ei, prin comportament, pot prilejui amărăciune “cetăţeanului turmentat”. Personajele din comedii sunt ironizate, satirizate, dar nu le lipseşte substratul dramatic. Acest substrat a căutat să îl evidenţieze, şi a reuşit, regizorul Victor Ioan Frunză şi echipa sa în “Cântăreaţa cheală & Lecţia” de Eugene Ionesco. Nu întâmplător am dat exemplu pe Caragiale pentru că este considerat un precursor al absurdului. În timp, s-a dovedit în spectacolele ce aparţin ca dramaturgie teatrului absurd, că este dificil pentru majoritatea regizorilor să exploateze comicul absurd, punctând şi profunzimea sa cauzală, tragică, Victor Ioan Frunză o face emoţionant şi impune publicului receptarea spectacolului ca joc între comic şi tragic. Se râde, ca apoi râsul să încremenească pe buzele spectatorilor, care îşi dau seama până la urmă, că râd, de fapt, de “găurile negre”
din viaţa lor.
Părintele teatrului absurd, cum a fost considerat Eugene Ionesco, îşi argumenta astfel, în “Notes et contre-notes”, stilul scrierilor sale : “Mi-am intitulat comediile mele , sau căci, mi se pare, comicul este tragic şi tragedia omului derizorie. Pentru spiritul critic modern nimic nu poate fi luat cu totul în serios, nimic cu totul în uşor …”. Acest crez cinic al autorului caracterizează şi piesele “Cântăreaţa cheală” şi “Lecţia”, iar Victor Ioan Frunză l-a respectat şi materializat scenic, modern, original prin viziunea sa regizorală, cu sprijinul unei scenografii semnificativ raportate la text şi la conceptul regizoral, creată de Adriana Grand, şi al unei echipe excelente de actori. Eugène Ionesco a pornit în 1950 pe drumul dramaturgiei cu “Cântăreaţa cheală”, iar după un an a propus “Lecţia”. Acceptarea lor de către public s-a limitat la un număr restrâns de reprezentaţii. În 1952, la Theâtre de la Huchette cele două piese au fost prezentate împreună şi se joacă, de atunci, cu succes şi astăzi, pledând pentru legătura dintre comic şi tragic dorită de autor.
La Teatrul de Comedie, regizorul a continuat tradiţia alăturării celor două piese. De la comicul cu iz dramatic al lipsei de comunicare dintre indivizi, comnicare pe care o caută zadarnic fiecare fără ştiinţa practicării sale, din “Cântăreaţa cheală”, se trece la tragedia poftei de cunoaştere naivă a elevei exterminată de profesorul care se crede atoateştiutor, din “Lecţia”. Şi prin această trecere de la comic aparent, la tragic profund, rezultă un spectacol tragicomic specific absurdului lui Eugène Ionesco. Regizorul a urmărit să ilustreze scenic limbajul doar aparent comic al personajelor ce maschează, de fapt, tragedia interioară a celor care îl practică inconştient. De asemenea, Victor Ioan Frunză a insistat pe dezvoltarea subtilă a relaţiilor dintre personaje, nelipsite şi de tendinţe erotice, imposibil însă, de înfăptuit pentru că fiecare îşi are universul său sterp, ce îngrădeşte orice comunicare. Descifrarea regizorală a pieselor cu grijă faţă de rostul cuvântului e admirabilă şi servită ireproşabil de către actori. Traducerea pieselor de către Vlad Russo şi Vlad Zografi este ofertantă.
Povestea personajelor din familiile Smith şi Martin (“Cântăreaţa cheală”) şi cea dintre elevă şi profesor (“Lecţia”) sunt derulate scenic prin urmărirea a două coordonate, cea a convenienţelor comunicării între indivizi şi cea interioară a nemulţumirilor personale. Victor Ioan Frunză şi-a dorit subliniera vizuală a celor două planuri cu ajutorul scenografiei. Adriana Grand imaginează diferit, în esenţă, decorul fiecărei piese, prin unele elemente comune şi sprijinul major al proiecţiilor. Familia engleză Smith din “Cântăreaţa cheală”, locuieşte într-o casă tradiţională, cu un şemineu impozant care este invadată însă, de kitchul unor statuete şi obiecte ce sugerează parvenitismul. Şemineul şi alte două spaţii sunt locuri pentru proiecţia unor imagini exterioare sau ale celor ce urmăresc expresii ale chipurilor personajelor din scenă, în funcţie de situaţii. Familia Smith îşi manifestă exagerat tradiţionalismul chiar şi patriotismul prin insemnele drapelului aflate ridicol la tot pasul. Drapelul domină şi un colţ din fundal şi va fi ars, cu tâlc, pentru a atenţiona asupra falsităţii existenţei celor care ascultă în poziţia de drep
ţi imnul “God Save The Queen”. În “Lecţia”, decorul pare a fi un birou dotat tehnic modern, cu un spaţiu special, în fundal, rezervat menajerei, un complice al profesorului. Partea stângă a scenei este destinată existenţei metaforice a unei statui cu un înger ale căriu mâini sunt însângerate. Pentru stabilirea desenului tipologiilor aflate în acţiune, pntru sugerarea conflictului tragicomic dintre ele, costumele Adrianei Grand sunt notabile. Unele costume au şi o sumedenie de accesorii bine plasate, de pildă medaliile pompierului, şalurile femeilor sau lenjeria intimă a elevei ce îi atestă feminitatea provocatoare şi ascunsă. Adriana Grand este unul din scenografii de valoare ai teatrului nostru şi surprinde prin inventivitatea sa în fiecare spectacol, sprijinind vizualizarea conceptului regizoral. Proiecţiile urmează şi ele două coordonate. Sunt efecte de imagini absurde – ceasul care merge aiurea (“Cântăreaţa cheală”) sau cu intenţii realiste – demonstrarea scrisă a lecţiilor profesorului, toate fiind dublate de proiecţii surprinse în interpretare, cu expresiile personajelor provocate de relaţiile dintre ele şi situaţiilor prin care trec. Sunt spectaculoase aceste proiecţii, dar uneori prea insistent folosite regizoral, ştirbind din consistenţa receptării interpretării directe. Eugène Ionesco afirma, e drept, într-un alt context , că “Lumina face umbra mai obscură, umbra accentuează lumina” . În acest spectacol, lumina devine uneori obscură, nu evidenţiează expresiile chipurilor interpreţiilor, lăsând loc “luminii” proiecţiilor. Sunt originale aceste proiecţii, deţin numeroase trimiteri metaforice, au ritm, sunt atent gândite, rămâne discutabil totuşi, câtă forţă de convingere au ele pentru spctatorul de teatru obişnuit, dacă nu îi distrage atenţia de la jocul actorilor.
Cheia transmiterii impresionante a acestui concept regizoral, ce iese din sfera practictă de mulţi regizori pentru care absurdul lui Ionesco este prezentat pleonastic printr-o ilustrare scenică absurdă, rămân ACTORII. Reuşesc interpretări memorabile, tratează personajele cu firesc, cu sinceră trăire interioară. Regizorul Victor Ioan Frunză preţuieşte actorii, le respectă harul şi ştie să-i conducă pe calea unor evoluţii credibile. George Costin şi Bogdan Cotleţ sunt distribuiţi în ambele piese şi susţin un adevărat examen în compunerea diferită, cu pricepere, a personajelor dificile care le revin. După evoluţia sa reuşită din “Caligula”, în spectacolul Teatrului din Baia Mare, în regia tot a lui Victor Ioan Frunză, tânărul actor George Costin debutează la un teatru preţuit din Capitală. Este un actor cu o mobilitate specială a expresiei, dublată de motivări ale gândului interior. În “Cântăreaţa cheală” devine Martin, un bărbat distins şi prin ţinuta elegantă, care încearcă să se alinieze partenerei de viaţă care îl domină. Actorul sugerează pretenţiile pe care le are Martin şi mereu sunt anihilate de situaţii cărora nu le poate afla rezolvare. Cu fior dramatic şi temperament, susţine apoi, rolul profesorului din “Lecţia”. Personajul pare desprins dintr-un thriller. Paranoia profesorului atoateştiutor nu e doar o boală, îşi are o argumentare în relaţia cu eleva pentru care cunoaşterea e un joc nelipsit de superficialitate. În final, profesorul se refugiează în poalele menajerei ca un copil vinovat, moment sugestiv, interpretat cu rafinament de George Costin. Cu greu îşi mai face loc râsul în urma interpretării captivante, emoţionante a actorului, insistent speculate regizoral pe linia tragediei. Celor două personaje, George Costin le sugerează cu discreţie şi intenţiile erotice. Actorul se dovedeşte o personalitate a tinerei generaţii de interpreţi, cu multiple disponibilităţi . O performanţă a travestiului realizează Bogdan Cotleţ. Debutul reprezentaţiei atenţionează asupra aparenţelor personajelor pe care le vom urmări, prin schimbarea costumului bărbătesc elegant pe care îl poartă Bogdan Cotleţ, cu ţinuta menajerei din “Cântăreaţa cheală”. Travestiul se înfăptuieşte în faţa publicului, cu sala luminată şi familia Smith încremenită pe scenă. Actorul devine astfel, o menajeră visătoare, prostuţă, neglijentă, care în final, se va descoperi că este iubita pompierului, stârnind invidia doamnelor Smith şi Martin. Jocul este cu fineţe evidenţiat de actor. În menajera din “Lecţia”, Bogdan Cotleţ oferă
un alt travesti , cu un alt profil psihologic. În noua menajeră este o femeie autoritară, colaboratoarea devotată a profesorului, se manifestă ambiguu, când ca iubită, când ca mamă grijulie. Rolurile sunt exemplar realizate de acest talent de excepţie al tinerei generaţii. Valoarea distribuţiei sporeşte prin actorii cu partituri singulare. O femeie plină de ifose, o autentică englezoaică mic burgheză, este doamna Smith, printr-o multitudine de nuanţe caracterizată de Virginia Mirea. Imitării unui exerciţiu de limbă engleză de la începutul reprezentaţiei, actriţa îi dă conţinut satiric şi indică falsul comunicării dintre soţii aflaţi în faţa şemineului, doamna cu o pisică “robot” în braţe, domnul citind ziarul, alături având un buldog. Senzaţională este actriţa când dezvăluie că doamna Smith are şi dorinţe, cochetează, la început, cu Martin, ca apoi să fie copleşită de prezenţa pompierului. Doamna Smith devine prin jocul excelent al actriţei o femeie cenzurată de false convenţii, cu dorinţe erotice însă, ce izbucnesc ridicol. Cunoscută prin evoluţiile sale amuzante din divertismentul-pamflet “Mondenii” de pe micul ecran, tânăra actriţă Mirela Zeţa e o surpriză a spectacolului. Este printre puţinele actriţe care au şansa afirmării la tv. şi se detaşează de prestaţiile specifice pamfletului tv, pe scenă dezvoltând nuanţat personajul, urmărind prin expresii partenerii şi în momentele de tăcere. Doamna Martin a sa are pretenţii de divă care mereu se parfumează, dar se refugiază într-o singurătate intimă, joc dublu susţinut cu farmec de Mirela Zeţa. O interpretare impecabilă acordă Florin Dobrovici , domnului Smith. Acesta este un soţ însingurat, meschin în respectarea convenţiilor burgheze, dar cu pretenţii şi gelozii în relaţia cu a sa consoartă. Tot în “Cântăreaţa cheală”, Dragoş Huluba compune cu virtuozitate pe acel căpitan de pompieri, reprezentant al autorităţii publice. Pare provocator şi autoritar, dar e, de fapt, un individ timid şi singuratic. Interpretarea sa musteşte de umor, dar ascunde şi tristeţe. În “Lecţia”, o altă tânără actriţă uimeşte prin performanţa interpretării elevei. Andreea Samson este excelentă prin modul în care combină naivitatea elevei, ambiţiile sale prosteşti, cu sensibilitatea unui suflet candid, dar şi feminitatea unei posibile cochete în alte situaţii. Eleva sa are o tratare complexă, bogată în conţinut uman, diferită faţă de alte interpretări ale acestei partituri. Andreea Samson luptă şi cu inconvenientul proiecţiilor pe care le estompează prin acumularea tensiunilor impuse de situaţiile relaţiei cu profesorul, transmise credibil publicului, e drept şi prin imagini fugare în prim-planuri.
“Cântăreaţa cheală & Lecţia” poate surprinde pe unii spectatori prin explozia sa de originalitate. Rămâne însă, un eveniment cultural, ce trebuie urmărit pentru a descoperi alte valenţe ale teatrului absurd mai apropiate de substratul tragic decât de comicul aparent al limbajului. Este un spectacol provocator, un experiment reuşit în intenţiile unor căutări de înoire a teatralităţii, respectând scrierea dramaturgului.

P.S. Remarcabil este programul de sală al acestui spectacol.

marți, 23 martie 2010

TEATRUL ODEON – “DEPECHE//DANCE”

UN SPECTACOL UNICAT

La Teatrul Odeon funcţionează de aproximativ zece ani un proiect special, “Teatru dans”, ce a dovedit prin spectacolele realizate înalta sa calitate artistică. De-a lungul anilor s-au prezentat în cadrul acestui proiect premiere remarcabile precum “Bloch Bach”, “Umbre de lumină”, “Portretul lui Dorian Gray”, “Un Tango Mas”. Sufletul acestui proiect este Răzvan Mazilu, dansator şi coregraf de valoare, singurul angajat din cadrul teatrelor noastre instituţionalizate în calitate de coregraf. Opţiunea Teatrului Odeon pentru proiectul “Teatru dans” şi cooptarea unor personalităţi pentru realizarea sa demonstrează manageriatul destoinic al acestei instituţii publice. Alăturarea dansului modern teatrului este o iniţiativă de excepţie, mai ales la noi, unde segmentul dans contemporan se află în suferinţă.
“DEPECHE//DANCE” ingenios propune prin coregrafia italianului Massimo Gerardi o ilustrare scenică a hiturilor celebrei formaţii muzicale britanice “Depeche Mode”. Dragostea, gelozia, rivalitatea într-o competiţie şi singurătatea sunt invocate în cântecele trupei preţuite şi de publicul nostru, indiferent de vârsta sa. Nouă tineri, dansatori excelenţi – Laura Andrei, Bianca Patrichi, Judith State, Vanda Ștefănescu, Cristian Chiş, Mircea Ghinea, Levente Szasz, Florin Tănase, Mihai Smarandache, alături de artistul de necontestat, Răzvan Mazilu “trăiesc” muzica şi cuvântul formaţiei “Depeche Mode”. Dansul lor este modern dar are drept suport al expresiei, tehnica profund asimilată a baletului clasic. În fiecare din cele cinsprezece melodii alese pentru reprezentare scenică se simte, prin interpretarea impresionantă, cum mişcarea, dansul, servesc cuvântul, îl încarcă de semnificaţii.
Coregraful Massimo Gerardi e magicianul din umbră al acestui spectacol teatral ieşit din matcă obişnuitului. Surprinzător reuşeşte să evidenţieze personalitatea fiecărui interpret din echipă, fie prin momente solistice – monologuri considerate în teatru -, fie prin relaţiile de comunicare între personajele propuse de compoziţia melodiei – versuri şi muzică. Momente de desăvârşită expresie corporală, intens trăite interior oferă, în primul rând, Răzvan Mazilu. Artistul simte sensurile muzicii şi cuvântului prin întreaga fibră a corpului. Răzvan Mazilu parcă ar fi un om din plastilină căruia orice sunet sau cuvânt îi modelează atitudinea. Linia sa de expresie o urmează admirabil şi mai tinerii săi parteneri. Ca apariţii sunt persoane diverse, dar profesionişti desăvârşiţi în cunoaşterea abc-ului mişcării, transformat într-un limbaj original de comunicare a stărilor prin care trec personajele atribuite prin compoziţiile formaţiei. Sunt impresionante scene ca “Lie to me”, “Nothing”, “Personal Jesus” sau “The sinner in me” . Textele şi muzica prind viaţă prin interpretarea acestor artişti minunaţi. Finalul spectacolului schimbă registrul şi implică interpretarea live a îndemnului la linişte într-o lume agitată din melodia “Enjoy the silence”, înfăptuită cu o portavoce de Mihai Smarandache care aminteşte astfel de Davide Gahan solistul trupei “Depeche Mode”. Se completează momentul final şi prin dansatorii care cântă integrându-se bandei sonore refrenul melodiilor “It’s no good” şi “Leave in silence”.
Spectacolul câştigă în atractivitate şi prin decorul creat de Eveline Havertz şi costumele imaginate funcţional pentru expresia mişcării de Răzvan Mazilu. Decorul este aparent simplu prin cele patru panouri albe, transparente, dar manevrarea şi iluminarea lor creează atmosfera necesară ilustrării fiecărei compoziţii muzicale. Panourile mai sunt folosite şi pentru “umbrele chinezeşti” la care se face apel în unele scene, completând atractiv vizualitatea spectacolului. La rândul lor costumele desenează provocator tipologiile interpretate de fiecare dansator, care îşi mai găsesc un sprijin şi în diverse obiecte alese cu tâlc (globul pământesc, pistoale etc.).
“DEPECHE//DANCE” poate fi considerat un spectacol-eveniment, atât pentru mişcarea teatrală, cât şi pentru cea a dansului modern de la noi. Este un spectacol în care se îmbină armonios impactul emoţional produs de muzica trupei “Depeche Mode” cu vizualizarea ei teatrală în originale videoclipuri trăite în direct, pe scenă, sub ochii spectactorilor, de autentici artişti ai expresiei corporale slujitori ai dansuli modern care este cel mai apropiat ca menire de statutul teatrului dominat de cuvânt.

luni, 15 martie 2010

TEATRUL METROPOLIS – “FLOAREA DE CACTUS”

SĂ NE AMUZĂM ÎN COMPANIA PROFESIONIŞTILOR SCENEI

Singurul teatru instituţionalizat de proiecte din Capitală este Teatrul Metropolis. Proiectele din repertoriul său sunt multiple, includ de la piese de referinţă (“Hamlet”), la comedii bulevardiere de bună calitate. “Floarea de cactus” de Pierre Barillet şi Jen Pierre Gredy este o astfel de comedie, scrisă în anii ’60 şi ecranizată cu mare succes la puţin timp, având în distribuţie pe Ingrid Bergman, Goldie Hawn şi Walter Matthau. Proiectele teatrului dezvoltă şi o grilă specială pentru sărbătorirea actorilor din respectul cuvenit pentru cariera lor impresionantă. După sărbătorirea “monstrului sacru” al scenelelor noastre, Doamna Olga Tudorache, a venit rândul Adelei Mărculescu pentru cincizeci de ani de carieră remarcabilă. Şi astfel, reunind o distribuţie de înaltă clasă, “Floarea de cactus” propune publicului un spectacol amuzant.
Alice Barb semnează “regia, adaptarea scenică, decor, ilustraţie muzicală şi light design”. Intenţia regiei este de a pedala pe latura comică a poveştii despre cum iubirea poate fi pe
rcepută şi tratată la diverse vârste şi de profiluri caracteriale diferite. Subiectul este generos, captivant dezvoltat de cei doi dramaturgi francezi, Pierre Barillet şi Jean Pierre Gredy. Adaptarea lui Alice Barb simplifică relaţiile dintre personaje ce sunt tratate insistent pe linia comică din dorinţa de a se adapta unor mentalităţi actuale privind dragostea la început de mileniu trei. “Floarea de cactus” este o comedie spumoasă de situaţii, cu accente romantice, însă. Supralicitarea comiclui prin adaptare şi vizualizare regizorală, lasă în umbră unele intenţii ale scrierii cu sensibil iz, chiar poetic, despre dragoste. Pentru publicul cultivat prin divertismente tv. varianta actualizării prin suprapunerea peste situaţiile comice ale scrierii a unei ilustraţii teatrale bogată în imagini cotidiene ironice (exerciţii de mişcare preferate de tineri sau atitudini la modă) are drept rezultat umorul dorit. Conceptual regizoral mai oferă în final şi un nou “personaj”, căţeluşul lui Stephanie. Se ştie că apariţia în scenă a unui copil sau mai ales a unui animăluţ, anulează prezenţa actorilor. Căţeluşul este minunat, dar privirea spectactorilor e atrasă, fireşte, de el şi finalul susţinut de actorii rolurilor principale, Adela Mărculescu (Stephanie) şi Damian Crâşmaru (Julien) îşi pierde din consistenţă. Ingenios tratează Alice Barb cerinţa schimbărilor numeroase ale planurilor acţiunii. Decorul său aparent simplu, din elemente de mobilier, este manipulat abil pentru a indica, fie casa tinerei Antonia cea îndrăgostită de medicul mai vârstnic, Julien, fie cabinetul stomatologic al acestuia sau un local de fiţe unde se întâlnesc îndrăgostiţii. Ilustraţia muzicală aleasă de Alice Barb, apelează la cantautorul Jacques Brel, nume de succes pentru vremea când a fost scrisă piesa. Ilustraţia este plăcută, numai că ignoră taman tendinţele de actualizare ale poveşti de iubire. Luminile, sunt dirijate convenabil pentru ilustrarea scenică. În concluzie, Alice Barb a reuşit să acopere profesional majoritatea compartimentelor prin care se construieşte un spectacol de succes la public. Costumele Ioanei Cantuniari-Marcu, la care se adaugă cele personale, de firmă, ale unei actriţe, colorează cu bun gust aspectul general al reprezentaţiei.
Cheia mulţumirii publicului o deţin însă, actorii, care compun în majoritatea scenelor, momente de savuroasă comedie. Adela Mărculescu se confruntă cu un rol ce aparent pare uşor de interpretat. Stephanie, asistenta îndrăgostită de doctor, este o femeie sensibilă, resemnată cu viaţa ei modestă, şi cu greu acceptă să intre în jocul propus de medic de a se da drept soţie în faţa iubitei . Actriţa parcurge credibil drumul sinuos al personajului confruntat cu situaţii comice. Interpretarea sa este nuanţat susţinută. Are drept partener, din nou, pe Damian Crâşmaru, ca şi în alte spectacole din bogata sa carieră. Evoluţia sa în doctoral Julien este o performanţă. Damian Crâşmaru speculează cu rafinament în atitudini şi expresii comicul situaţiilor în care este implicat Julien. Celor doi remarcabili interpreţi li se alătură pentru partituri de plan secund, Theodor Danetti – excelent în acel domn infatuat Cochet şi Rudy Rosenffeld în Norbert, ireproşabil caracterizat ca un excroc sentimental. Această echipă de actori cu o vastă experienţă scenică, se completează cu tinerii, Ionuţ Adăscăliţei (Igor) şi Cristina Răduţă-Bobic (Antonia). O partitură dificilă este Antonia, fata gata să se sinucidă din dragoste pentru Julien, generoasă şi cumpănită în judecarea sentimentului de iubire. Apariţia Cristinei Răduţă-Bobic în acest rol după afirmarea sa în showbiz este surprinzătoare. La început, Antonia pare doar o tânără năzuroasă, ca pe parcursul reprezentaţiei actriţa să evidenţieze profilul sensibil al fetei care nu acceptă compromisuri în dragoste. Sincer, cu bună măsură în expresia comică este interpretat Igor, vecinul Antoniei, de către Ionuţ Adăscăliţei.
Spectacolul “Floarea de cactus”, comedie despre dragoste, nu poate decât câştiga preţuirea şi aplauzele publicului prin actorii care îi dăruiesc cu tot sufletul buna dispoziţie dorită.

joi, 11 martie 2010

TEATRUL ODEON – “CÂTĂ SPERANŢĂ”

UN EŞEC

Aproximativ douăzeci de texte scurte ale apreciatului scriitor israelian Hanoch Levin, se reunesc în “Câtă speranţă”. Este “un spectacol de Radu Afrim”, ce presupune şi o adaptare a textelor în funcţie de viziunea regizorală, după cum exemplifică şi monologul din debut “Cum mi-am întâlnit soţul” în care se comentează ironic personalitatea sa controversată.
Textele scurte ale lui Hanoch Levin, se axează pe numeroase tipologii, selectate din viaţa reală, cu scopul de a arăta falsa lor prcepere a ofertelor existenţei, cauzată şi de singurătatea fiecărui individ, animat de o dorinţă de comunicare. Prin efectuarea selecţiei, regizor
ul mărturiseşte că ar fi descoperit în demersul fiecărui personaj,“speranţa”. Este însă, împlinită superficial prin discuţii sterile şi dictată de ambiţii personale. Motivarea falsei speranţe, regizorul nu o mai evidenţiază convingător în spectacolul său.
Un personaj îşi doreşte un partener ca să treacă “zebra” carosabilului (“Uşor ca fulgul”), un bărbat îşi caută iubita din urmă cu treizeci de ani ca să-şi recupereze portofelul pierdut la dânsa (“După 30 de ani”), trei personaje discută cauzele constipaţiei, filosofează despre excreţie (“Dezbatere existenţială”), etc. Tratarea lor scenică de către regizor are drept rezultat … un spectacol chinuit, de revistă, de estradă, cu pretenţii de originalitate. Nu lipsesc dansul şi cântecele, nu lipsesc monologurile, scheciurile şi totul este ansamblat printr-un montaj fragil. Prin apariţiile ce reunesc pe cei unsprezece actori din distribuţie se încearcă apropierea de cabaret !! Numai că ambiţia regizorului de a demonstra că stilul său de expresie teatrală se poate aplica chiar şi unui chrochiu tratat ca pentru o reprezentaţie a teatrului de revistă, are drept rezultat un spectacol lung, de trei ceasuri fără pauză, cu toate că s-a renunţat la unele “scheciuri”. Textele lui Hanch Levin nu sunt însă, scheciuri!
Teatrul de estradă , de revistă are un specific anume, dificil, chiar dacă unii comentatori consideră acest gen uşor de abordat. Actorilor care interpretază scheciuri ori monologuri le revine obligaţia să creeze cu umor, cât mai credibil tipologii, doar în câteva minute, iar regizorii acestui gen care să-i conducă şi s
ă le speculeze farmecul, sunt foarte puţini.
Spectacolele lui Radu Afrim se caracterizează, mai ales printr-o explozie de inventivitate apropiată curentului suprarealist, ce îi afirmă personalitatea, şi nu de umorul simplist expus. În “Câtă speranţă” încearcă să se apropie de calea spinoasă a umorului absurd. Pentru a ironiza “speranţele” absurde şi minore ale indivizilor lui Hanoch Levin nu a avut inspiraţie. După “Herr Paul”, spectacolul de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, provocator şi coerent în dramatismul său , comentat de curând şi pe acest blog, realizat în scenografia Iuliei Vîlsan, cooptată şi la “Câtă speranţă”, regizorul Radu Afrim repetă în reprezentaţia de la Teatrul Odeon efecte din alte spectacole mai vechi, discutabile pentru lipsa de motivare în cazul acestor texte. Dacă în “Herr Paul” demonstra o maturitate creatoare profundă prin idei marcate metaforic, pare că nu se poate totuşi desprinde de o manieră comodă din care nu absentează sexualitatea obsedant punctată pe o anume coordonată, proiecţiile sau vulgaritatea limbajului.
Decorul este conceput de Iulia Vîlsan pe două variante, o înşiruire de case modeste din piaţeta unei mahalale şi un spaţiu liber marcat numai de o cortină destinată parcă unei înmormântări regale. Ferestrele căsuţei din fundal devin suportul nelipsitelor proiecţii video (Laura Iancu), câteva cu rost, care punctează subtextul replicilor (de exemplu în “Călătorie organizată”), altele, ambalate sofisticat, nu fac decât să distragă atenţia de la interpretarea actorilor. Costumele Iuliei Vîlsan dezavantajează definirea tipologiilor pentru care sunt create. Când vor să ironizeze esenţa personajelor sunt simpliste ca desen şi plasare de acesorii, iar când vor să fie spectaculoase, ca pentru un cabaret, sunt kitsch. În coordonarea vizualizării sale teatrale, regizorul preferă scenele statice, monologurile sunt rostite la marginea scenei, taclalele dintre personaje, cu actorii stând pe scaune, etc. Coregrafia lui Istvan Teglas – actor şi dansator, artist remarcat prin evoluţia sa în spectacolul “Ghilgameş”, mai animă din când în când, ritmul lent, plictisitor al reprezentaţiei. Cu ironie, Istvan Teglas aplică dansul ca soluţie de mişcare activă ce ar putea revitaliza personajele. Spectacolul nu e lipsit nici de muzică, de partituri cântate, cu mai multă sau mai puţină pricepere de către actori. Songuri nu se pot numi cânticelele respective, banal încropite, fără conţinut semnificativ în raport cu cerinţele textelor. Muzica poartă semnătura lui Valeriu Golcea iar textele aparţin lui Tony Zaharia.
Tristă în acest spectacol, care arată ca un ghiveci fără de sare şi piper, este soarta actorilor (Ionel Mihăilescu, Pavel Bartoş, Virginia Rogin, Liana Mărgineanu, Antoaneta Zaharia) cu personalitate în expresie, toţi apreciaţi pentru prestaţiile din alte spectacole ale teatrului sau apariţii de pe micul ecran. Devotaţi regizorului Radu Afrim, actorii execută indicaţiile sale, dar nu reuşesc să transmită sensurile subtile ale diverselor situaţii, să evidenţieze suferinda speranţă absurdă a unor personaje chinuite de o percepere minoră a ofertelor existenţiale. Cum regia nu are argumente solide în dirijarea interpretării, actorii devin “păpuşi” manipulate. Majoritatea celor din distribuţie par la prima întâlnire cu comedia şi jocul lor degajă un umor amatoristic. Absentează din această distribuţie haotic condusă, Ţociu şi Palade ca să satisfacă pe deplin pofta de vulgaritate a unei anume categorii de public. Prin bogata lor experienţă teatrală reuşesc să se detaşeze totuşi, în două personaje, Dorina Lazăr şi Rodica Mandache. În monologul turistei din “Călătorie organizată”, Dorina Lazăr compune în amănunt personajul care se plimbă prin lume şi nu pricepe nimic din particularităţile tărâmurilor vizitate. Interpretarea sa conţine umor exploziv, dublat abil de tristeţea înfrângerii speranţei personajului că o călătorie îi poate “organiza” satisfăcător viaţa. Excelentă este Rodica Mandache în alt monolog, absurd de astă dată, cel al unei femei pe care chinezii şi-ar dori să o aibă şef de stat-major al armatei (“Şeful de stat-major al armatei chineze”). Actriţa se fereşte de orice exagerare, scoate cu fină ironie la iveală candoarea personajului. În majoritatea “scheciurilor” personajele ţipă, interpretarea lor e încărcată de exagerări .
“Câtă speranţă” este o … făcătură cu pretenţii de originalitate, care deziluzionează chiar şi pe fanii regizorului. Desigur, orice creator cu har înregistrează în biografia sa artistică şi eşecuri. I s-a întâmplat şi lui Radu Afrim, un regizor mult prea grăbit să monteze spectacol după spectacol. Înexplicabil rămâne de ce în alegerile sale repertoriale nu îşi află loc şi piese de referinţă cu valoare universală. Îşi macină fantezia pe texte onorabile, dar poziţionate modest în topul recunoaşterii universale.

P.S. Programul de sală este însoţit şi de un CD cu cânticelele din spectacol. Iniţiativă bună , practicată şi la Teatrul de Comedie în cazul spectacolului “Marlene”, dar nu meritau “songurile” din “Câtă speranţă” un astfel de efort. Deasemenea, aspectul grafic al caietului program este deplorabil pentru scopul său informativ. Editarea informaţiilor având drept fundal diverse ilustraţii şi litera textului fiind dublată, devine neinteligibilă. Cu greu se poate descifra şi distribuţia care, fireşte, interesează pe orice spectator !!!

joi, 4 martie 2010

TEATRUL NAŢIONAL “IVAN VAZOV” DIN SOFIA (BULGARIA) – “EXILAŢII”

UN SPECTACOL MODERN, IMPRESIONANT

Prin mai multe coordonate spectacolul “Exilaţii” de la Teatrul Naţional “Ivan Vazov” din Sofia venit în turneu la Naţionalul bucureştean, a surprins plăcut numeroşii spectatori care au umplut până la refuz sala. Mai întâi, formula de reprezentare a nuvelei “Oropsiţii”, o adaptare după scrierea lui Ivan Vazov, uimea prin modernitatea apropieririi de film a unui spectacol de teatru.
În ciuda defecţiunilor proiecţiei traducerii putem spune că textul, ca şi reprezentarea sa scenică, surprindeau printr-o altă definire a tematicii sale – patriotismul, un sentiment ce a început multora de la noi să le fie st
răin datorită şi uzurii sale în timpul comunismului original românesc. Povestea unui grup de revoluţionari bulgari refugiaţi la Brăila în anii 1871-1876, viza o perioadă istorică frământată, când Bulgaria încerca să iasă de sub dominaţia otomană de secole. Evocarea istorică, fireşte, conţine o puternică tentă patriotică, dar a fost tratată teatral modern, original, fără osanale şi exagerări în prezentarea eroilor. Aceştia erau oameni simpli, nu persone de excepţie, speciale. Revoluţionarii erau de fapt, produsele unei societăţi opresate dictatorial, oameni sărmani, cu relele şi bunele lor, săraci, beţivi unii, animaţi însă, de nobilul sentiment al libertăţii în numele căruia sunt gata să-şi sacrifice viaţa. Tragicomicul e marca spectacolul. Accentelor satirice le urmau imediat momente dramatice. Trecerea de la tragic la comic se înfăptuia de către regizorul Alexander Morfov printr-un montaj aproape filmic, dificil de practicat în teatru. Inventiv manipula toate posibilităţile tehnice ale scenei, cât şi luminile pentru diverse secvenţe ce aminteau de tablouri, de grupuri statuare, de opere plastice cunoscute. Regia puncta aceste manevre printr-o ilustraţie muzicală ce reunea motive populare din folclorul ţărilor balcanice. Regizorul Alexander Morfov nu a folosit proiecţii video în ilustrarea teatrală a viziunii sale, nu a apelat la artificii inutile, şi-a dorit să dea valoare nouă sentimentului patriotic, fără clişee, fără patetism, dezvoltând doar coerent un răscolitor sentiment emoţional în planul teatralităţii. Astfel a reuşit să completeze definiţia patriotismului, să-i îmbogăţească sensurile, într-o producţie teatrală spectaculoasă. Ne-a oferit un spectacol de teatru cultural.
De la râs la lacrimă se sucedeau secvenţele acestui film teatral, ce reunea peste douăzeci de actori în distribuţie, admirabil adaptaţi cerinţelor conceptului regizoral. Nu se poate ignora nici decorul Elenei Ivanova, economicos, dar inspirat în folosirea posibilităţiilor tehnice ale scenei. Costumele erau atemporale, urmărind expresia jocului alb-negru, cu accente de culoare în momente importante. Metaforele nu lipseau spectacolului, argumentând vizual adaptarea textului. “Exilaţii” depăşea prin tratarea scenică neconvenţională contextul epocii acţiunii, şi se transforma într-un apel universal valabil la dreptul elementar al oricărui om de a fi liber în ţara sa. “Trăiască Bulgaria !” era replica mereu rostită de exilaţi, nu ca o lozincă patetică. Avea în fiecare moment un alt suport, o altă motivare, de la cel ironic, la cel dramatic, dictat de situaţii, plăcerea lumească a chefurilor sau dorinţa de luptă ori nostalgia pentru ţara părăsită la care privesc exilaţii de pe malul Dunării ce îi desparte de locurile natale.

“Exilaţii” rămâne un spectacol remarcabil care nu se poate uita uşor. Teatrul Naţional “I. L. Caragiale” va răspunde turneului colegilor bulgari deplasându-se la Sofia cu un spectacol de marcă din repertoriul său, “Eduard al III-lea”, în regia lui Alexandru Tocilescu.