“ DOI PE O BANCĂ “ – TEATRUL METROPOLIS

LA LUCRU … ACTORII - PROFESORI

         Teatrul de proiecte s-a afirmat în Capitală prin apariția în 2007 a Teatrului Metropolis aflat sub oblăduirea financiară a Primăriei și sub direcția apreciatului actor George Ivașcu, director – manager al instituției, dar și pedagog. Acum, teatrul de proiecte s-a extins și prin “Teatrelli”. Precizăm că un teatru de proiecte nu are o trupă stabilă de actori, regizori angajați și își organizează, în genere, repertoriul pin proiectele oferite de regizori care includ în distribuții actori din alte teatre instituționalizate, cât și actori independenți, din când în când. Echipa proiectului acceptat funcționează în baza contractelor individuale ca finanțare. Cu timpul, în repertoriul  teatrului de proiecte de la Metropolis s-a acordat o atenție sporită și actorilor profesori la UNATC, de exemplu în “Țarul Ivan își schimbă meseria” sau “Tarelkin” (comentate pe acest blog). În sine, ideea este lăudabilă pentru că mulți profesori doctori actori nu mai activează și pe scenă. Unii profesori doctori mai tineri au apărut sporadic sau niciodată pe o scenă, ca să convingă de harul actoricesc deținut. O motivare a atenției pentru actorii - profesori poate fi considerată și reluarea spectacolului “Doi pe o bancă”. 

         Acest spectacol, în aceiași regie și scenografie, a avut premiera în 2012 (comentată pe blog), dar într-o altă distribuție. Atunci, cele două personaje erau interpretate de Adela Popescu – actriță independentă și Mihai Bendeac – actor la Teatrul de Comedie. Emanuel Pârvu – actor, regizor, scenarist și profesor dr. la UNATC se pare că este preocupat de piesa dramaturgului rus contemporan de marcă, Aleksandr Ghelman, “Doi pe o bancă”, mult jucată și la noi în diferite teatre. “Noua” sa viziune regizorală ar vrea să arate că acel cuplu nefericir – un bărbat și o femeie care se întâlnesc într-un parc după câțiva ani de la o aventură de o noapte – poate fi interpretat în diverse formule. Folosește însă, același decor al scenografului Bogdan Spătaru, un kitsch; piesa este realist scrisă, dar decorul vrea să imagineze “suprarealist” un parc desenat din butaforie, ce amintește de … Disneyland. Renunță la jocul costumelor aruncate în tomberonul din parc și la conceperea profilului personajelor din spectacolul anterior, unde bărbatul era un claun. Regizorul Emanuel Pârvu se apropie acum de intențiile dramaturgului având drept sprijin  actori cu o mare experiență scenică. Distribuie pe Florin Zamfirescu și Tania Filip care sunt și profesori doctori la secțiunea Arta Actorului de la UNATC. Interpretarea dânșilor contribuie la credibilitatea reprezentației prin apropierea de consistența realistă a personajelor propuse de Aleksandr Ghelman. Este admirabil cum se descurcă cei doi actori în tratarea personajelor plasate într-un decor penibil ce îi poate stânjeni în trăirea sinceră a stărilor propuse prin dialogul revederii foștilor iubiți. Numai că și în această nouă interpretare , regia neglijează trecerea de la comic la dramatic propusă de dramaturg, și o marchează scenic prin momente vizuale exagerate. Piesa este o comedie amară, aspect neglijat de regie.

         Actorii reușesc un exercițiu profesional și acoperă prin interpretare, conceptul regizoral fragil desenat scenic și apropiat de un experiment teatral derizoriu. Tania Filip dezvoltă cu sensibilitate interioară tipologia feminină a Verei, atentă la sublinierea naivității acestei femei singure care își caută un partener de viață pentru a trece prin necazuri; nu uită întâlnirea din trecut cu bărbatul în care spera și despre care nu știa totuși, mai nimic. Actrița definește semnificativ personajul în raport cu textul. Florin Zamfirescu trece cu abilitate prin ambiguitățile caracteriale ale bărbatului, vrând să îl definească drept un Don Juan al zilelor noastre. Prezentarea personajului speculează linia comică , dar mai puțin tristețea esenței motivării acțiunilor sale. Tania Filip și Florin Zamfirescu redau profilul personajelor, un bărbat și o femeie cu destine frânte care trăiesc într-o societate încă, îngrădită de mentalitatea sistemului comunist apus. Regia ignoră substratul ironic propus de dramaturg la adresa societății în care există acest cuplu, nu îl speculează; încearcă acum, doar actorii a aminti de el.

         “Doi pe o bancă” rămâne un spectacol care prin viziunea regizorală a dezavantajat substanța piese și chiar și pe actorii, din prima, dar și din cea de a doua variantă a distribuției. Teatrul Metropolis a considerat totuși, cele două variante de distribuție a fi două premiere … în același ambalaj scenografic și regizoral! Se pare că opțiunea pentru această variantă a fost de a da de lucru profesorilor, ce sunt actori stimați în urma unor numeroase realizări din vasta dânșilor biografie artistică. Este discutabil însă, de ce profesorii au acceptat a înlocui din distribuție pe colegii de la premiera unui spectacol submediocru regizoral și de ce teatrul de proiecte nu a descoperit …  proiectul unui regizor care să pună cu adevărat în valoare, harul actoricesc al dânșilor confitmat în timp, în teatru și film.