LA LUCRU … ACTORII - PROFESORI
Teatrul de proiecte s-a
afirmat în Capitală prin apariția în 2007 a Teatrului Metropolis aflat sub
oblăduirea financiară a Primăriei și sub direcția apreciatului actor George
Ivașcu, director – manager al instituției, dar și pedagog. Acum, teatrul de
proiecte s-a extins și prin “Teatrelli”. Precizăm că un teatru de proiecte nu
are o trupă stabilă de actori, regizori angajați și își organizează, în genere,
repertoriul pin proiectele oferite de regizori care includ în distribuții
actori din alte teatre instituționalizate, cât și actori independenți, din când
în când. Echipa proiectului acceptat funcționează în baza contractelor
individuale ca finanțare. Cu timpul, în repertoriul teatrului de proiecte de la Metropolis s-a
acordat o atenție sporită și actorilor profesori la UNATC, de exemplu în “Țarul
Ivan își schimbă meseria” sau “Tarelkin” (comentate pe acest blog). În sine,
ideea este lăudabilă pentru că mulți profesori doctori actori nu mai activează
și pe scenă. Unii profesori doctori mai tineri au apărut sporadic sau niciodată
pe o scenă, ca să convingă de harul actoricesc deținut. O motivare a atenției
pentru actorii - profesori poate fi considerată și reluarea spectacolului “Doi
pe o bancă”.
Acest spectacol, în aceiași regie și
scenografie, a avut premiera în 2012 (comentată pe blog), dar într-o altă
distribuție. Atunci, cele două personaje erau interpretate de Adela Popescu –
actriță independentă și Mihai Bendeac – actor la Teatrul de Comedie. Emanuel
Pârvu – actor, regizor, scenarist și profesor dr. la UNATC se pare că este
preocupat de piesa dramaturgului rus contemporan de marcă, Aleksandr Ghelman,
“Doi pe o bancă”, mult jucată și la noi în diferite teatre. “Noua” sa viziune
regizorală ar vrea să arate că acel cuplu nefericir – un bărbat și o femeie
care se întâlnesc într-un parc după câțiva ani de la o aventură de o noapte –
poate fi interpretat în diverse formule. Folosește însă, același decor al
scenografului Bogdan Spătaru, un kitsch; piesa este realist scrisă, dar decorul
vrea să imagineze “suprarealist” un parc desenat din butaforie, ce amintește de
… Disneyland. Renunță la jocul costumelor aruncate în tomberonul din parc și la
conceperea profilului personajelor din spectacolul anterior, unde bărbatul era
un claun. Regizorul Emanuel Pârvu se apropie acum de intențiile dramaturgului
având drept sprijin actori cu o mare
experiență scenică. Distribuie pe Florin Zamfirescu și Tania Filip care sunt și
profesori doctori la secțiunea Arta Actorului de la UNATC. Interpretarea
dânșilor contribuie la credibilitatea reprezentației prin apropierea de
consistența realistă a personajelor propuse de Aleksandr Ghelman. Este
admirabil cum se descurcă cei doi actori în tratarea personajelor plasate
într-un decor penibil ce îi poate stânjeni în trăirea sinceră a stărilor
propuse prin dialogul revederii foștilor iubiți. Numai că și în această nouă
interpretare , regia neglijează trecerea de la comic la dramatic propusă de
dramaturg, și o marchează scenic prin momente vizuale exagerate. Piesa este o
comedie amară, aspect neglijat de regie.
Actorii reușesc un exercițiu
profesional și acoperă prin interpretare, conceptul regizoral fragil desenat
scenic și apropiat de un experiment teatral derizoriu. Tania Filip dezvoltă cu
sensibilitate interioară tipologia feminină a Verei, atentă la sublinierea
naivității acestei femei singure care își caută un partener de viață pentru a
trece prin necazuri; nu uită întâlnirea din trecut cu bărbatul în care spera și
despre care nu știa totuși, mai nimic. Actrița definește semnificativ
personajul în raport cu textul. Florin Zamfirescu trece cu abilitate prin
ambiguitățile caracteriale ale bărbatului, vrând să îl definească drept un Don
Juan al zilelor noastre. Prezentarea personajului speculează linia comică , dar
mai puțin tristețea esenței motivării acțiunilor sale. Tania Filip și Florin
Zamfirescu redau profilul personajelor, un bărbat și o femeie cu destine frânte
care trăiesc într-o societate încă, îngrădită de mentalitatea sistemului
comunist apus. Regia ignoră substratul ironic propus de dramaturg la adresa
societății în care există acest cuplu, nu îl speculează; încearcă acum, doar
actorii a aminti de el.
“Doi pe o bancă” rămâne un spectacol
care prin viziunea regizorală a dezavantajat substanța piese și chiar și pe
actorii, din prima, dar și din cea de a doua variantă a distribuției. Teatrul
Metropolis a considerat totuși, cele două variante de distribuție a fi două
premiere … în același ambalaj scenografic și regizoral! Se pare că opțiunea
pentru această variantă a fost de a da de lucru profesorilor, ce sunt actori
stimați în urma unor numeroase realizări din vasta dânșilor biografie
artistică. Este discutabil însă, de ce profesorii au acceptat a înlocui din
distribuție pe colegii de la premiera unui spectacol submediocru regizoral și
de ce teatrul de proiecte nu a descoperit …
proiectul unui regizor care să pună cu adevărat în valoare, harul
actoricesc al dânșilor confitmat în timp, în teatru și film.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu