“ KEAN “ – TEATRUL MIGNON

TREI TINERI ACTORI PROVOACĂ LA APRECIERI MERITATE

         Teatrul independent “Mignon” a inclus în repertoriu spectacolul “Kean” de Sartre/Shakespeare care era de fapt, un examen de licență în 2013, un studiu pentru “Arta Actorului” de la UNATC, coordonat de Adrian Titieni. Printre altele, spectacolul a suferit în timp, unele modificări și în distribuție interpreta rolului feminin Anna, Iulia Verdeș a înlocuit-o pe Lia Gherman. Distribuția cuprinde acum pe Florin-Mihai Nițu (Kean), Vladimir Albu (Salomon), prezenți după licență și în unele reprezentații modeste ori chiar penibile ale teatrului independent sau instituționalizat, alături de Iulia Verdeș cunoscută din filmul “Elevator”. Cei trei au revitalizt “Kean” cu dorința de a susține “un examen” în fața Marelui Public iubitor al teatrului care așteaptă și nume noi pentru aplauze. Fiecare reușește să atenționeze asupra calităților deosebite pe care le are și să se impună ca prezență strict necesară mișcării noastre teatrale.

         Alegerea piesei “Kean” de Jean Paul Sartre care combină în text și replici din Shakespeare, este binevenită atât pentru “studiu”, cât și pentru public. Piesa nu intră în zona scrierilor de referință ale dramaturgului și prozatorului Sartre, teoriticianul promotor al existențialismului. În “Kean” invocă pe marele actor britanic din secolul XIX, cu intenția de a atenționa asupra condiției creatorului. Firește, invocarea are apropiere cu teoria luptătorului împotriva “teatrului burghez” și se poate considera “teatru epic”. Povestea inspirată de biografia lui Kean, sporește în atracție prin includerea cu replică a celebrelor personaje shakesperiene – Ofelia și Hamlet. Încearcă o argumentare destul de fragilă a destinului actorului care strălucește pe scenă și viața particulară îi este foarte chinuită, drept raționament pentru teoria sa existențială. Cele trei personaje au însă, un construct provocator pentru interpreți, chiar dacă e simplist conflictul.

         Spectacolul “Kean” nu beneficiază de un regizor activ rămas în culise, fiind doar “un studiu” pentru actorie, condus cu pricepere pedagogică de Adrian Titieni. Decorul (Andreea Negrilă) și costumele (Ilona Micu Lorincz) rămân la stadiul de improvizație pentru ansamblul vizual. Pe o scenă mică, așa cum este cea a Teatrului Mignon, sunt  înghesuite mult prea multe lucruri, în special costume, cu intenția poate de a sugera cabina lui Kean, care sufocă însă,  imaginea reprezentației. Aspectul general al scenografiei ar vrea să amintească de atmosfera secolului în care a trăit Kean, dar nu servește și evidențierii actorilor. Ei rămân totuși, sufletul  spectacolului. Fiecare reușește momente admirabile pentru definirea personajului atribuit.

         Înzestrată cu o siluetă plăcută, delicată și un timbru vocal special, Iulia Verdeș își folosește calitățile pentru caracterizarea Annei. Actrița gândește și disecă sensurile și substratul fiecărei replici pe care o îmbogățește prin sinceră expresie. Subliniază candoarea Annei, dar și ambiția de a deveni actriță alături de Kean care o atrage și ca “vedetă” a teatrului, dar și ca bărbat. Fermecător prezintă Iulia Verdeș în complexitate personajul. Experiența din filme o fructifică, o adaptează la convenția teatrală. Florin-Mihai Nițu demonstrează capacități depline pentru roluri importante prin care poate cuceri publicul, cum se spunea și despre Kean. Nuanțat sugerează și stările interioare, frământările celui ce îi aduc satisfacții profesia de actor, dar viața sa particulară este tumultoasă și marcată de neîmpliniri. Cu forță interioară trăiește destinul lui Kean și cauzele ce îi frâng succesul visat continuu. O atenție sporită ar trebui poate să acorde evitării unor precipitări vocale, desigur dictate de tensiunea unor situații. Florin-Mihai Nițu se evidențiază ca un tânăr actor cu har, capabil pentru o vastă gamă de roluri. (La “întâlnirea” lui Kean și Anna  cu Hamlet și Ofelia din absența demersului regizoral, Iulia Verdeș și Florin-Mihai Nițu, nu găsesc totuși, întodeauna interpretarea dublui sens al intervenției prin replica lui Shakespeare.)

Remarcabil este și Vladimir Albu în Salomon, “slujitorul”, dar și prietenul lui Kean. Actorul susține prin Salomon implicarea chiar și tacită, în fiecare moment al confruntării lui Kean cu destinul. Sporește astfel rosturile scrierii și încarcă de sensuri subtile atmosfera dezbaterii despre soarta actorului. Pare un rol din planul secund, dar interpretul îi dă amplitudine.

         “Kean” devine prin acest spectacol nu numai un “studiu”, ci o recomandare a trei tineri actori capabili de partituri ample și consistente. Rămâne ca și regizorii, în special cei din generația lor, să vadă “Kean” când alcătuiesc distribuțiile proiectelor personale, fie în teatrul independent, fie în cel instituționalizat unde se simte lipsa tinerelor talente. Din păcate însă, la capitolul regie nu se prea ivesc mereu, talente precum în domeniul actoriei!

“ 39 DE TREPTE “ – TEATRUL FOARTE MIC

O COMEDIE REUȘITĂ ÎN STIL BURLESC

         Pornind de la text la interpretare, “39 de trepte” este un spectacol plin de surprize plăcute oferit de Teatrul Foarte Mic, “fratele” Teatrului Mic. Textul, cum specifică și afișul, are următoarea precizare privind autorii “după romanul omonim de John Buchan și filmul lui Alfred Hitchcock, adaptare de Patrick Barlow după o idee originală de Simon Corbie și Nobby Dimon, cu acordul lui Edward Snape pentru Fiery Angel PARTNERS Ltd”! Pe scurt, romanul lui John Buchan publicat în 1915, în 1935 devine un film de Alfred Hitchcock, iar în 2005 apare adaptarea teatrală ce reduce numărul mare de personaje la câteva și textul se transformă în comedie.

         Traducerea și tratarea regizorală a acestui text cu o istorie complicată privind autorii, aparțin Gabrielei Dumitru care dă o față captivantă spectacolului, inventiv conceput pe linia comicului burlesc, lipsit de vulgaritate. Filmul intenționa a fi un trhiller cu suspans despre o crimă și ancheta de rigoare, iar textul actual și prin spectacol transpune același subiect al acțiunii, cu ironie, comic, în lumea culiselor filmului privită din fotoliul spectatorului de teatru. Gabriela Dumitru rezolvă admirabil exploatarea unui subiect la bază dramatic, folosit drept pretext pentru o comedie burlescă despre lumea din spatele ecranului, cu fantezie compusă scenic. 

Acțiunea "filmului" din scenă este alertă, pornește de la o crimă și urcă "39 de trepte" în căutarea făptuitorului și a unor spioni, totul însă, privit prin "ochiul" aparatului de filmat; situațiile de la locurile filmărilor devin o cavalcadă comică prin regia Gabrielei Dumitru, servită ireproșabil de întreaga echipă. Inteligent, regizoarea nu folosește proiecțiile video, construiește totul amănunțit scenic și prin jocul actorilor. La intrarea în sala de spectacol, publicul va urca 39 de trepte marcate simbolic cu numărul de rigoare și le va afla rostul în reprezentație.
      

         Un rol important, au decorul și costumele create de scenograful Vladimir Turturică, devin elemente comice de imagine pentru a ilustra situațiile de “film în teatru”. Ingenios scenograful “colorează” cu haz fiecare moment al acțiunii, iar acestea sunt foarte multe. La rândul său, regizoarea manevrează dibaci propunerile scenografice pentru a susține atmosfera savuroasă a reprezentației. Reușita viziunii sale regizorale, în afara constructului scenic al fiecărui moment, se bazează și pe priceperea de a cizela interpretarea actorilor, de a evidenția capacitățile celor distribuiți.

         Într-un spectacol solicitant în care fiecare interpret este obligat să treacă prin situații explozive cu dublu sens, cel dramatic dictat de acțiunea “filmului” tratată ironic și cel comic al “filmării” și relației cu cei din platou, întreaga distribuție reușește a se remarca. Prezintă dezinvolt două personaje,  Andreea Grâmoșteanu, sugerând subtil și cu umor, profilul fiecăruia. Este încântător modul cum definește cu măsură în diverse situații esența momentelor, dramaticul dictat de “scenariu” și comicul filmării. Din nou, Andreea Grămoșteanu se impune ca o actriță plurivalentă, capabilă de performanțe în orice rol.

 

Excelent este și Ștefan Lupu în rolul actorului din film, vedeta încrezută care trebuie să îl joace pe Richard cel implicat în nebunia unei crime. Actorul precizează mereu prin expresie, atât tipologia vedetei năzuroase, cât și profilul personajului Richard căzut în capcana căutării vinovaților de crimă. În unele situații practică o plastică apropiată de cascadorie, ca să marcheze tensiunea momentului, dar acordă și nuanțe ironice expresiei. Ștefan Lupu remarcat și la Gala Tânărului Actor de la Costinești în reușitul spectacol de teatru-dans “Zig Zac”, aplică acum știința expresiei corporale, dar și capacitățile de actor pentru a sublinia în amănunt profilul unui rol complicat.

         Personajul “regizorului” care mânuiește filmările și conduce în plan teatral ritmul reprezentației, îi revine lui Bogdn Talașman. Cu mult haz, fără exagerări de expresie, punctează comicul situațiilor și păstrează coerența personajului; remarcabil se adaptează solicitărilor acțiunii și viziunii regizorale. Claudia Prec reușește să atragă atenția asupra personalității sale prin farmecul și nuanțarea diversă a tipologiilor ce îi revin de interpretat. Credibil înfăptuiește mai multe apariții și Viorel Cojanu, completând distribuția acestor tineri deosebiți din echipa Teatrului Mic, dar care nu au beneficiat întodeauna de șansa întâlnirii cu un regizor capabil a îi pune în evidență.

         “39 de trepte” este un spectacol de calitate în care realizatorii săi sunt remarcați, iar publicul găsește buna dispoziție dorită.

                 

“ PERETELE “ – TEATRUL METROPOLIS

O ȘUȘĂ !

         Teatrul Metropolis este singurul teatru de proiecte din Capitală finanțat de Municipalitate care nu are angajată o trupă de actori, regizori sau scenografi, ci doar o echipă de organizatori. În urmă cu câțiva ani își alcătuia repertoriul prin selecții riguroase de proiecte. În ultimul timp însă, majoritatea proiectelor alese sunt mediocre. Să alături pe afiș spectacole deosebite, cu piese consacrate regizate de Victor Ioan Frunză sau un spectacol cu meșterul Radu Beligan, unei șușe vulgare că spectacol nu se poate numi, precum “Peretele”,  denotă superficialitate. Desigur, “Peretele” poate să atragă o anumită categorie de public fană a “Vacanței mari”, cât și actori de valoare distribuiți ca să își completeze veniturile jalnice primite drept salariu de la teatrele unde sunt angajați, dar prestigiul câștigat de Teatrul Metropols este știrbit.

         “Peretele” de Lia Bugnar are pretenția de a fi un spectacol musical. Textul Liei Bugnar este o încropeală de situații cunoscute și din alte piese și depășește cu mult prin limbajul vulgar al replicii scenariile decedatei emisiuni tv. “Vacanța mare”. Este o făcătură cu intenția apropierii de teatrul epic ce povestește amatoristic biografiile  celor din două locuințe vecine. Pe scurt, într-o cameră un bătrân e pe moarte înconjurat fiind de soție, fiică și soțul ei , și amantă. În camera alăturată, o gravidă stă să nască, veghiată de prietenele de profesie prostituate. Ginerele bătrânului se insinuează a fi tatăl copilului așteptat de prostituată, dar în final, autoarea textului arată că de fapt, bătrânul e tatăl și îi va lăsa moștenire Cadillac-ul său! Mai intervin în această “poveste” și alte personaje – un preot, amicele prostituate, etc. Toate personajele sunt schematic construite și lipsite de motivare prin acțiune. Limbajul tuturor este strident suburban, lipsit de o elementară logică în raport cu așa zisul conflict. Pentru a anima lipsa de configurare a conflictului, autoarea plasează cântecele cu pretenția de versificare, recitate de personaje în scop satiric penibil. Scenele se derulează într-un montaj paralel, când într-o cameră, când în cea vecină.

         Decorul tinerei Mădalina Marinescu este total neinspirat; concepe două camere legate printr-o masă așezată la mijloc în prim planul scenei, totul mobilat cu intenție realistă din o sumedenie de obiecte. Camerele în desenul lor nu au nici o personalitate pentru a defini pe cei care le locuiesc. Trântește forțat pe idee simbolică în camera bătrânului și un fragment din … Coloana infinită a lui Brâncuși ca motivare că muribundul s-a îmbogățit fabricând scobitori în forma celebrei opere de artă! Acest decor completează imaginea jalnică a reprezentației și prin costumele lui Dorin Negrău, penibil concepute fără rost în raport cu personajele. Spectacolul se vrea a fi și musical, iar muzica ar aparține apreciatului creator Vlaicu Golcea. Numai că rezultatul denotă că muzicianul s-a grăbit și a înșiruit o ilustrație muzicală uniformă, textul neoferindu-i motive de inspirație. Andreea Belu încropește mișcarea scenică în dorința de a completa “musicalul” și prin momente de dans stângaci dirijate.

         După ce a scris acest text jenant, Lia Bugnar își asumă și rolul de regizor. Actriță de profesie fiind, lasă actorii să se descurce fiecare în interpretare, fără intenții de relaționare, să se exprime prin o serie de recitative căznit rostite cu fața la public ca în mișcarea de amatori din timpurile trecute. Reunește în distribuție actori cu experiență, apreciați, alături de câțiva tineri, dar rezultatul este un spectacol de amatori. Alcătuiesc distribuția acestei șușe, Mariana Dănescu (Hoașca bătrână), Gabriela Popescu (Mafteia), Maria Buză (Arteziana), Natalia Călin (Aspasița), Letiția Vlădescu (Zora), Raluca Ghervan (Inga), Alexandra Sălceanu (Sena), Radu Iacoban (Bătrânul), Istvan Teglas (Preotul) și Mihai Nițu (Vasea). Nici un actor din această distribuție nu poate trece cu mândrie în biografia sa artistică rolul interpretat în “Peretele”. A făcut o șușă și a câștigat niște bani! Există și cea de a doua distribuție unde apar Adriana Trandafir (Hoașca bătrână), Raluca Ghervan pe care regia o trece de la rolul fiicei bătrânului, Inga, la prostituata Arteziana, Florentina Țilea (Inga), Marcela Motoc (Sena), Marius Manole (Vasea) și Cătălin Babliuc (Bătrânul). Mulți dintre cei citați au lucrat cu maeștrii regizori, în spectacole eveniment, dar prezența pe afișul acestei șușe vulgare îi dezonorează. Acest text și regia sa, au omis din distribuție interpreții cuveniți - Țociu, Palade și Cruduța!     

“Peretele” este posibil să desfunde mahalalele, dar știrbește rostul teatrului de instituție culturală și nu ajută spectatorul să judece lumea și situațiile cu care se poate confrunta în realitate.

“ MOMO “ – TEATRUL EXCELSIOR

ÎN CĂUTAREA … VÂRSTEI PUBLICULUI

         Teatrul Excelsior din centrul Capitalei, înființat cu efort de Ion Lucian, are un sediu elegant, dar după trei ani de la dispariția marelui actor nu poartă cu respect numele celui care și-a dedicat mulți ani din prestigioasa sa carieră teatrului pentru copii. Programul teatrului intenționa a cuprinde un public de vârste diferite printr-un repertoriu adresat dimineața copiilor, iar seara adolescenților. Și astăzi se încearcă a se pune în practică această intenție, după ce în 2013 s-a prezentat “Contrabasul” cu Radu Gheorghe, dedicat adolescenților, comentat pe acest blog. Recent s-a oferit “Momo”.

         Titlul precizează că “Momo” este “strania poveste despre hoții de timp și copilul care le-a înapoiat oamenilor timpul furat”. De la bun început această precizare indică un demers “sofisticat”, apropiat de înțelegerea unui public matur. “Momo” este o dramatizare după “basmul – roman” datorat scriitorului german Michael Ende (1929 – 1995), realizată de Lenuș-Teodora Moraru. Dramatizarea acestui roman fantastic devine un eseu teatral având drept temă situația copiilor neglijați de părinți din cauza timpului furat de profesiile ce le aduc câștig. Se filosofează pe marginea acestei teme actuale prin evocarea a diverse situații petrecute în lumea fantastică a fetiței Momo care trăiește singură într-un teatru părăsit, dar dramatizarea este neconvingătoare și nu poate atrage adolescenții.

         Lenuș-Teodora Moraru, actriță a Teatrului “Mihai Eminescu” din Botoșani, este și regizoarea reprezentației și nu a găsit un răspuns  întrebării – cui se adresează acest spectacol? Tinerilor, părinților sau copiilor?!! Teatral se pare că intenționează a se adresa copiilor, dar profunzimea textului nu îi are pe aceștia drept țintă. Regia folosește și împrumută diverse modalități teatrale, de la jocul de umbre, la dans sau la uniformizarea prin ținută a celor al căror timp a fost furat, dar rezultatul nu dezvoltă coerent tematica scrierii. Momentele de dans sunt reușite în sine prin coregrafia Victoriei Bucun, scenografia lui Gelu Rîșca e funcțională și servește nota fantastică a scrierii, dar regia nu ansamblează și folosește armonios aceste compartimente ale spectacolului. Regia nu dovedește, nici priceperea de a construi riguros o relație continuă a personajelor cu publicul luat drept partener al relatării diverselor povestiri ce servesc spinoasa tematică a “basmului-roman”.

         Distribuția întrebuințează douăzeci de actori (!), unii având și sarcina de a interpreta câte două personaje. Conștiincios toți se adaptează solicitărilor regiei, interpretarea lor fiind apropiată însă, mai mult de înțelegerea spectatorilor copii. De pildă, un exemplu este și desenul personajului fantastic Maestrul Ora, un rol metaforă, interpretat de Ștefan Velniciuc. Personajul e simplist manevrat regizoral. Se detașează din această numeroasă distribuție, prin interpretare nuanțată a unor momente – Silvana Mihai (Momo), Alexandru Voicu (Gigi Ghidul), Ion Bechet (Beppo Măturătorul), Ștefania Dumitru (Giogio/Omul cenușiu) și Silvana Ionescu (Doamna Liliana). Sensibilitate și firesc investește Silvana Mihai pentru a caracteriza tristețile și căutările lui Momo de a corecta egoismul celor copleșiți de preocupări personale, lipsiți de timp pentru a comunica cu cei dragi. Alexandru Voicu impune prin trăire interioară profilul povestitorului, ca să trateze apoi cu finețe transformarea sa în omul cenușiu al intereselor. Amărăciunea Măturătorului o subliniază atent Ion Bechet. Din grupul copiilor lăsați de izbeliște de părinți se detașează Giogio prin expresiile multiple și cu umor amar acordate de Ștefania Dumitru; în al doilea personaj ce îi revine, unul din oamenii cenușii cu timpul furat, este de nerecunoscut prin atitudinea aplicată. Tinerei actrițe Ștefania Dumitru, remarcată în spectacolul “Nevestele vesele din Windson”, sperăm că îi vor reveni în timp și roluri pe măsura talentului său special. Reușește să exploateze substratul personajului, Silvana Ionescu atenționând că doamna Liliana este femeia care se adaptează mediului social afectat de hoția timpului.

         Toți cei din distribuție sunt corecți în interpretare, dar prin absența unei viziuni regizorale coerente, spectacolul rezultat este confuz în intenții. Așteptăm în continuare ca la Teatrul Excelsior, spectacolele de seară să dovedească o alegere repertorială atractivă, dedicată publicului ajuns la vârsta maturității.