“ KEAN “ – TEATRUL MIGNON

TREI TINERI ACTORI PROVOACĂ LA APRECIERI MERITATE

         Teatrul independent “Mignon” a inclus în repertoriu spectacolul “Kean” de Sartre/Shakespeare care era de fapt, un examen de licență în 2013, un studiu pentru “Arta Actorului” de la UNATC, coordonat de Adrian Titieni. Printre altele, spectacolul a suferit în timp, unele modificări și în distribuție interpreta rolului feminin Anna, Iulia Verdeș a înlocuit-o pe Lia Gherman. Distribuția cuprinde acum pe Florin-Mihai Nițu (Kean), Vladimir Albu (Salomon), prezenți după licență și în unele reprezentații modeste ori chiar penibile ale teatrului independent sau instituționalizat, alături de Iulia Verdeș cunoscută din filmul “Elevator”. Cei trei au revitalizt “Kean” cu dorința de a susține “un examen” în fața Marelui Public iubitor al teatrului care așteaptă și nume noi pentru aplauze. Fiecare reușește să atenționeze asupra calităților deosebite pe care le are și să se impună ca prezență strict necesară mișcării noastre teatrale.

         Alegerea piesei “Kean” de Jean Paul Sartre care combină în text și replici din Shakespeare, este binevenită atât pentru “studiu”, cât și pentru public. Piesa nu intră în zona scrierilor de referință ale dramaturgului și prozatorului Sartre, teoriticianul promotor al existențialismului. În “Kean” invocă pe marele actor britanic din secolul XIX, cu intenția de a atenționa asupra condiției creatorului. Firește, invocarea are apropiere cu teoria luptătorului împotriva “teatrului burghez” și se poate considera “teatru epic”. Povestea inspirată de biografia lui Kean, sporește în atracție prin includerea cu replică a celebrelor personaje shakesperiene – Ofelia și Hamlet. Încearcă o argumentare destul de fragilă a destinului actorului care strălucește pe scenă și viața particulară îi este foarte chinuită, drept raționament pentru teoria sa existențială. Cele trei personaje au însă, un construct provocator pentru interpreți, chiar dacă e simplist conflictul.

         Spectacolul “Kean” nu beneficiază de un regizor activ rămas în culise, fiind doar “un studiu” pentru actorie, condus cu pricepere pedagogică de Adrian Titieni. Decorul (Andreea Negrilă) și costumele (Ilona Micu Lorincz) rămân la stadiul de improvizație pentru ansamblul vizual. Pe o scenă mică, așa cum este cea a Teatrului Mignon, sunt  înghesuite mult prea multe lucruri, în special costume, cu intenția poate de a sugera cabina lui Kean, care sufocă însă,  imaginea reprezentației. Aspectul general al scenografiei ar vrea să amintească de atmosfera secolului în care a trăit Kean, dar nu servește și evidențierii actorilor. Ei rămân totuși, sufletul  spectacolului. Fiecare reușește momente admirabile pentru definirea personajului atribuit.

         Înzestrată cu o siluetă plăcută, delicată și un timbru vocal special, Iulia Verdeș își folosește calitățile pentru caracterizarea Annei. Actrița gândește și disecă sensurile și substratul fiecărei replici pe care o îmbogățește prin sinceră expresie. Subliniază candoarea Annei, dar și ambiția de a deveni actriță alături de Kean care o atrage și ca “vedetă” a teatrului, dar și ca bărbat. Fermecător prezintă Iulia Verdeș în complexitate personajul. Experiența din filme o fructifică, o adaptează la convenția teatrală. Florin-Mihai Nițu demonstrează capacități depline pentru roluri importante prin care poate cuceri publicul, cum se spunea și despre Kean. Nuanțat sugerează și stările interioare, frământările celui ce îi aduc satisfacții profesia de actor, dar viața sa particulară este tumultoasă și marcată de neîmpliniri. Cu forță interioară trăiește destinul lui Kean și cauzele ce îi frâng succesul visat continuu. O atenție sporită ar trebui poate să acorde evitării unor precipitări vocale, desigur dictate de tensiunea unor situații. Florin-Mihai Nițu se evidențiază ca un tânăr actor cu har, capabil pentru o vastă gamă de roluri. (La “întâlnirea” lui Kean și Anna  cu Hamlet și Ofelia din absența demersului regizoral, Iulia Verdeș și Florin-Mihai Nițu, nu găsesc totuși, întodeauna interpretarea dublui sens al intervenției prin replica lui Shakespeare.)

Remarcabil este și Vladimir Albu în Salomon, “slujitorul”, dar și prietenul lui Kean. Actorul susține prin Salomon implicarea chiar și tacită, în fiecare moment al confruntării lui Kean cu destinul. Sporește astfel rosturile scrierii și încarcă de sensuri subtile atmosfera dezbaterii despre soarta actorului. Pare un rol din planul secund, dar interpretul îi dă amplitudine.

         “Kean” devine prin acest spectacol nu numai un “studiu”, ci o recomandare a trei tineri actori capabili de partituri ample și consistente. Rămâne ca și regizorii, în special cei din generația lor, să vadă “Kean” când alcătuiesc distribuțiile proiectelor personale, fie în teatrul independent, fie în cel instituționalizat unde se simte lipsa tinerelor talente. Din păcate însă, la capitolul regie nu se prea ivesc mereu, talente precum în domeniul actoriei!