luni, 31 octombrie 2016

“CAFENEAUA” – FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU

A FOST ODATĂ O COMEDIE DE GOLDONI …
         … o comedie scrisă în 1750 pe care regizorul Silviu Purcărete o pune astăzi în scenă la Teatrul Național “Vasile Alecsandri” de la Iași. Cum regizorul s-a dovedit expert în Goldoni, când în 1986 prezenta “Piațeta”, era de așteptat ca acum, și “Cafeneaua” să strălucească din nou ca o comedie savuroasă.  Spectacolul “Piațeta” a rămas în istoria teatrului ca o “bijuterie” de preț, într-o distribuție excepțională din care mulți actori sunt astăzi personalități ale scenei noastre. Acum “Cafeneaua” sa, deziluzionează. Regizorul transformă piesa comică a lui Goldoni, “Cafeneaua” într-un scenariu dramatic de telenovelă, finalizat moralizator; intrigantului Don Marzio … îi apare o coadă și coboară în iad.
       
  Piesa se petrece la Veneția, în timpul carnavalului, iar acțiunea are în centru două cupluri, în care bărbații își înșeală nevestele. Goldoni atacă satiric prin intrigă și conflicte, un segment social din lumea frivolă, pusă pe distracții. Spectacolul lui Silviu Purcărete pare să se petreacă în aceiași lume, devenită însă, o amintire a timpului de atunci, fără carnaval, în care mai intervine din când în când, un cuplu de vizitatori din zilele noastre, iar bărbatul va aduce în final, echipa sa de “polițiști” să îl trimită în iad pe Don Marzio. Regizorul împinge derularea acțiunii pe o linie dramatică fără sens, chiar dacă încearcă unele gaguri inspirate din filmele de comedie mute, ca de pildă, spargerea de farfurii, servirea cafelei și alte câteva momente. Rezultatul este anularea comicului, iar spectatorii, timp de peste două ceasuri cât durează reprezentația, nu sunt cooptați să se amuze de satira înșelătoriilor petrecute pe scenă. Publicul urmărește, doar să deslușească subiectul acțiunii, care nu îi provoacă râsul.
        
Distribuția cuprinde actori stimați ai Teatrului Național “Vasile Alecsandri”, precum Teodor Corban (Ridolfo), Călin Chirilă (Don Marzio) sau Ionuț Cornilă (Eugenio) în rolurile cheie, dar propunerea regizorală anulează interpeților, contribuțiile așteptate de la o comedie. Evident că Silviu Purcărete urmărește același stil personal de acordare a importanței pentru viziunea regizorală, ansamblului, imaginilor de grup, mai puțin individualității personajelor. Vrea să anime vizualizarea prin o serie de intervenții ale unor grupuri, majoritatea fără rost, cum ar fi și corul celor patru femei.
      
 Scenografiei senzaționale realizată de Dragoș Buhagiar îi revine meritul principal pentru atenționarea privitorului de a urmării până la sfârșit acest spectacol plictisitor în prezentarea acțiunii. Decorul devine personaj principal, supus la numeroase și imprevizibile transformări cu har comic, dar din păcate, nu îi sunt exploatată pe măsură ofertele. În debut, fundalul indică o imagine generală a Veneției care discret pare surprinsă filmic; lateralele sunt marcate prin două schele. Când se lansează acțiunea, aceste schele primesc “veșminte” cu desene indicatoare a locului – balcoane, geamuri, uși, etc. Pe parcursul acțiunii, scenograful ca un vrăjitor, dă viață desenelor, volum, prin tehnici diverse și jocul luminii. Apar personaje în acele balcoane, imaginea din fundal de la început, se transformă într-un casino cu atmosfera de rigoare, iar planul din fundal prinde viață și interesează mai mult decât ce se petrece pe scenă, pe scaunele din față. Jocul decorului este uluitor și cu inspirație compus de acest mare scenograf-regizor, Dragoș Buhagiar. Costumele sale sugerează prin eleganță farmecul epocii și punctează diversele tipologii implicate în acțiune.
         În ciuda unei excepționale scenografii, spectacolul rezultat nu are strălucirea scontată pentru că nu îi mai e solicitată cuvântului valorificarea de regie, iar redarea lui pare o lectură la prima vedere care nu reușește să impună convingător conflictele. Piesa lui Goldoni oferea șansa actualizării satirei la adresa unei lumi imorale, iar echipa aflată la dispoziția acestui mare regizor, Silviu Purcărete, putea reuși un spectacol de comedie, exploziv. Stilul de creație transformat în manieră, poate dezavantaja însă și un artist de marcă.


P.S. Ziua de miercuri, 26 octombrie a mai cuprins programarea spectacolelor – “THE SUNSET LIMITED”, “APĂ DE MINĂ” (Teatrul Act și “Scena9”, București) – spectacole comentate pe acest blog, alături de “Fuchsiada”, o instalație teatrală imaginată de Helmut Sturmer, asistat de Silviu Purcărete (Teatrul German de Stat, Timișoara, prezentat și în Festivalul Comediei Românești), “Pelicanul”, regia Felix Alexa (Teatrul Maghiar de Stat, Cluj Napoca) și “Prin vis”, “Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice”, “Clasa noastră”, reprezentații oferite publicului și în ziua anterioară.

sâmbătă, 29 octombrie 2016

CAROLYN CARLSON – FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU

ARTA DANSULUI ÎN “SCURTE POVESTIRI”

         O carte de vizită pentru cunoașterea unei mari artiste a fost spectacolul “Scurte povestiri” compus din trei segmente – “LI”, “IMERSIUNE” și “ARDERE” care prezenta pe CAROLYN CARLSON, dansatoare și coregraf, alături de compania sa din Franța. Vreme de șase decenii a lucrat, și-a consolidat personalitatea, construind original o nouă față dansului contemporan. Născută în California, a cutreierat întreaga lume și a impresionat prin stilul său, atât ca dansatoare, cât și ca artist complex, creator de coregrafii originale.
        
“LI” a fost primul segment al acestui spectacol de excepție. Coregraful Carolyn Carlson preciza că pentru “LI” a fost inspirată de ideograma “li”, trimitere la jad sau lemn, bază de pornire a spectacolului său pentru a arăta contactul omului cu natura și influențele sale. Nu folosea niciun element scenografic, doar lumina diferit aplicată pe un cuplu de dansatori excelenți – Chinatsu Kosakatani și Yutaka Nakata. Ei transmiteau prin expresie corporală și interacțiunea în cuplu, transformările care pot schimba omul în contact cu natura și regulile ei tăinuite. Sugerarea naturii venea prin muzica originală datorată lui Aleksi Aubry-Carlson. Coregrafia aplica dansului un rol esențial mâinilor, degetelor care “vorbeau” despre suflet și trăirile sale. Fiecare moment, transmitea emoție dramatică.
       
  “IMERSIUNE” a fost întâlnirea cu dansatoarea și coregrafa Carolyn Carlson care timp de 18 minute, a vrăjit publicul, a tăiat respirația spectatorilor prin poezia mișcărilor sale care sugerau cele ale apei și cu sprijinul muzicii originale datorate lui Nicolas de Zorzi. Brațele, mâinile, ca și ținuta corporală, “trăiau” mișcările apei în diverse momente, cu sensibilitate și cu nuanța expresiei. Nu apela la  efecte vizuale sau decor pentru dansul său fascinant. O mare artistă ne vorbea prin fibrele trupului său și ne emoționau gândurile sale.
       
  “ARDERE” părea un dans contemporan de inspirație tribală prin interpretarea remarcabilă a dansatorului Won Myeong Won, în coregrafia lui Carolyn Carlson, pe muzica originală creată de Meredith Monk. Sugera contactul omului și efectele sale, cu lucruri marcate metaforic în scenă și prinschimbările de costum. Vreme de 28 de minute, dansatorul prin expresii corporale și uneori accente de sunete vocale, cu sprijinul scenografiei colorate prin efecte de lumină (Carolyn Carlson, Yutaka Nakata și Guillaume Bonneau), a prezentat o scenă apropiată de teatru-dans prin aspectele desprinse parcă din existența unui om căutător de drumuri existențiale.        
         Echipa lui Carolyn Carlson demonstra că stăpânește o tehnică deosebită, aplicată dansului contemporan, cu noutatea de a da rol principal brațelor, mâinilor în comunicarea stărilor interioare trăite de personajele interpretate. Acest spectacol rămâne un moment memorabil al Festivalului.

P.S. După ce am urmărit “Iulius Caesar” (spectacol comentat mai jos), am înțeles că dansul și spectacolele de teatru-dans, sunt cu adevărat valori ale momentul actual al mișcării artei spectacolului.                            

“IULIUS CAESAR” – FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU

MANIERĂ REGIZORALĂ: SPECTACOLUL DE GRUP ȘI IMAGINE
         Regizorul Silviu Purcărete și-a stabilit în timp, o manieră teatrală prin care trece în planul doi rostul actorului și spectacolul se bazează pe expresii de grup și imagine. Consideră imaginea demersul principal de prezentare a adaptării unei piese, dar nu imaginea video, preferata altor regizori, ci imaginea “vorbită” de grup, vie, cu sprijin substanțial în scenografie. Personajele sunt disipate prin această manieră, manevrarea ansamblului de actori are ca scop să sugereze conflictul, acțiunea. Aplică această manieră și piesei “Iulius Caesar” de William Shakespeare în spectacolul realizat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca.
       
  Într-un interviu, regizorul specifică realizarea “unui spectacol inspirat din piesa lui Shakespeare”. Păstrează din text numai miezul acțiunii – uciderea lui Caesar în intenția de contemporaneizare a motivului shakespearian și ignoră bogăția sugestiilor replicii. Shakespeare devine un pretext pentru un spectacol confuz prin comunicarea teatrală a unei tematici solid conturate. În spectacol, Caesar apare ca un personaj secundar, un conducător care se crede semizeu, însoțit mereu de un câine, considerat dictator de Brutus și o coaliție de senatori. Prin asasinarea lui Caesar, aceștia nu reușesc să stabilească ordinea dorită, provoacă un dezastru, haos, război civil și se ucid între ei. Piesa lui Shakespeare este inspirată din evenimente reale, consfințite de istorie, luate de marele dramaturg drept cadru și argument al unei dure analize despre ce presupune o crimă a intereselor politice, despre minciună și morală. În spectacol, conceptul regizoral anulează importanța personajelor și a substratului replicilor rostite, apelând la o excesivă vizualizare lipsită de transmiterea emoției și provocare la judecarea faptelor.        
Scenograful Dragoș Buhagiar servește cu abilitate conceptul regizoral. Propune un decor minimalist al unei scene goale, cu mobilier și obiecte prin care definește mai multe spații de joc, animate insistent de mișcarea grupurilor și unor personaje. Marcarea spațiilor se face prin manevrele mobilierului – scaune, masa nelipsită din spectacolele regizorului, o cadă de baie, patul, o măsuță de machiaj a lui Caesar cu lumini strident aprinse, care se sting când este ucis, o cutie de carton “domiciliul” unui personaj, etc; toate sunt manevrate de actori, dar și de mașiniști în unele scene. Decorul suprarealist, vrea să sugereze haosul lumii lipsite de principii. Costumele urmează aceiași linie, în alb și negru, în croiuri uniforme. Marchează la început prezentul, sugerează apoi epoca lui Iulius Caesar și se transformă spre final, în imagini stranii.
         Regizorul derulează spectacolul, permanent pe mai multe planuri active. Privirea spectatorului este astfel, furată de la concentrarea pe punctul principal al presupusului conflict și încearcă să descopere, de pildă, de ce în planul din fundal se agită un negru sau de ce o femeie face dragoste cu cineva, în alt plan, etc. Spectacolul devine un film cu scene proiectate deodată, lipsit de arta montajului.
        
Regizorul a avut la dispoziție o excelenta echipă de actori a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj Napoca, precum Zsolt Bogdan (în Iluius Caesar) sau Miklos Bacs (Marc Antoniu) ori Emoke Kato (Calpurnia, soția lui Caesar) și mulți alți interpreți care s-au supus docil viziunii regizorale să compună imagini, să ilustreze manifestări de grup și să uite exprimarea prin cuvântul căruia îi este necesară exploatarea sensurilor și motivarea prin relații credibile. Distribuția se completează prin prezența … unui câine lup alb, perfect dresat pentru a executa indicațiile regiei. Nu mai amintim că imaginea spectaculoasă a unui câine frumos, atrage pe scenă privirea spectatorului, mai mult decât un actor.
         “Iulius Cesar” de Silviu Purcărete în care Shakespeare este uitat, rămâne un spectacol de imagine, fără consistență ca sens. Câțiva spectatori apreciau la ieșirea din sală cât de actuală este tratarea regizorală, ca trimitere la … “revoluția din ‘89” de la noi!!!  Este doar un exemplu, din confuziile transmise ca mesaj de acest spectacol rod al unei maniere regizorale, în grabă aplicate de un mare regizor.


P.S. Marți, 25 octombrie, programul festivalului a mai cuprins o bogată paletă de spectacole – “THE SUNSET LIMITED , regia Andrei și Andreea Grosu (UNTEATRU), “OAMENI OBIȘNUIȚI” – spectacole comentate pe acest blog și “Băiatul din Brooklyn”, “Trei nopți cu Madox”, “Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice”, regia Mariana Cămărășan (Teatrul Metropolis, București), “Clasa noastră”, regia Laszlo Bocsardi (Teatrul Național “Lucian Blaga”, Cluj Napoca) și “Prin vis”, regie, coregrafie Pal Frenak (Teatrul Național “Mihai Eminescu”, Timișoara).

vineri, 28 octombrie 2016

“OAMENI OBIȘNUIȚI” – FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU

TEATRUL DOCUMENT

         Teatrul Național “Radu Stanca” din Sibiu a fost prezent cu acest spectacol realizat de Gianina Cărbunariu, regizor și dramaturg, stabil în aplicarea și susținerea genului de teatru document. Întotdeauna își alege o temă, în special de strictă actualitate, se documentează mai serios decât un jurnalist, alcătuiește un scenariu pe care îl regizează original cu scopul de a avertiza asupra problemelor grave care frământă societatea.
         “Oameni obișnuiți” este un scenariu amplu ca tematică despre corupție, birocrație, imoralitatea celor plătiți de stat din care unii chiulesc iresponsabil de la locul de muncă. În centrul tematicii își dorește să fie “whistleblower-i” (avertizorii de integritate), mai precis, funcționarii responsabili care sesizează organele statului și chiar mass media de nereguli constatate la locul de muncă și apoi, sunt hăituiți de angajator, cariera le este distrusă și chiar, viața. Se luptă în justiție pentru cazurile sesizate de furt din banii publici, de situația gravă în care ajung unele proiecte, dar legislația este confuz concepută în parlament de toate partidele care urmăresc doar, interesele lor și nu pe ale cetățenilor. Tematica se vrea dezvoltă pe o solidă documentare a scenariului. Dar … cazurile alese conștiincios, îngreunează perceperea scopului tematic.
         Sunt aduse în fața publicului teme importante, dar … cu un singur exemplu concret din România referitor la Compania Națională de străzi și drumuri, alăturat unor cazuri diverse din Anglia, Franța, Italia, etc. Acest montaj și prin ilustrarea teatrală, sugerează că întreaga lume ar fi măcinată de corupție, imoralitate și legi de interes pentru politicieni. Caracatița abuzurilor are extinse brațele pe tot mapamondul, numai că la noi și-a focalizat mai multe brațe și cetățeanul nostru trebuie să fie responsabil, să acționeze, să își apere integru concetățenii. Acest substrat tematic alese de Gianina Cărbunariu, îsi pierde însă, din interes pentru spectatorii de la noi prin montajul care aglomerează cazuri de peste hotare și devine stufos și prin manevrarea pe segmente a fiecăruia. România e dramatic distrusă de corupție, furt, birocrație, legi strâmbe emise în 26 de ani de toți politicienii din toate partidele, în numele interesului lor. Societatea noastră oferea pentru această tematică importantă, o sumedenie de exemple curente.
       
  Pentru a servi teatral tematica scenariului și substratul său de avertizare publică, regizoarea Gianina Cărbunariu folosește șase actori admirabili care i-au drept partener direct publicul. Actorii – Florin Coșuleț, Mariana Mihu, Ioan Paraschiv, Ofelia Popii, Dana Taloș, Marius Turdeanu, nu au de interpretat personaje, ci doar de a marca identități tipologice, în funcție de cazuistica prezentată. Nu relaționează între ele aceste scheme de personaj, ci direct cu spectatorii. Lansează mereu întrebări spectatorilor, unii fie pentru a se apăra de neregulile săvârșite, alții pentru a avertiza și provoca spectatorii să ia atitudine în fața nedreptății. Actorii reușes o implicare ireproșabilă în acest demers teatral dificil.
         Imaginea teatrală se construiește prin scenografia și light design – Mihai Păcurar. Actorii poartă costume gri, cu cămăși albe ca uniforme de posibili funcționari, iar în funcție de caz, apelează la diferite accesorii – halate, fular, veste, etc – ca să marcheze identități tipologice. Interpretarea lor este condusă în prim planul scenei, în spate fiind un “zid” ingeniuos construit de scenograf pentru  manevrarea unor segmente spre a defini diverse spații solicitate de cazul care trebuie ilustrat. Partea de sus a “zidului” găzduiește proiecții cu sens metaforic, dar și proiecții cu declarațiile reale ale personajelor care au fost victimele cazurilor alese de scenaristă. Aceste declarații – argument sunt folosite de regizoare abia spre finalul reprezentației.
         Regizoarea Gianina Cărbunariu este un artist complex, implicat în viața societății și a ales ca mijloc de manifestare, teatrul document. Despre noi și lumea în care trăim ar vrea să fie și spectacolul “Oameni obișnuiți”, dar scenariul său nu servește pe deplin scopul major ales, tratat scenic cu multe proiecții reale luate parcă din transmisii tv. În acest spectacol rostul actorilor rămâne minimalizat în dauna sporirii credibilității tematicii.


P.S. Ziua de luni, 24 octombrie a FNT a mai cuprins – “ÎNTRE NOI E TOTUL BINE”, “CREDITUL”, “Obsesii”, “Punctul orb” și “Băiatul din Brooklyn”, regia Cristi Juncu (Teatrul Evreiesc de Stat, București), “Lungs”, regia Nicolae Constantin Tănase (produs de VANNER Collective în colaborare cu Teatrul Luni de la Green Hours, București), “Trei nopți cu Madox”, regia Mihai Lungeanu (Teatrul “Nottara”).