“ TREI FEMEI ÎNALTE “ - TEATRUL “UNTEATRU”

TREI TINERE ACTRIȚE DE EXCEPȚIE

         Există o zicere de mulți privită astăzi,  cu neîncredere : “Dacă vrei, poți !”. Un grup de tineri entuziaști, dedicați teatrului, au aplicat-o impresionant. Mai întâi au găsit calea de a sluji scena independentă și au înființat – “UNTEATRU”, fără mari pretenții, într-o casă veche din spatele CEC-ului de pe calea Victoriei, pe strada Ilfov. Casa veche trebuie renovată, poate propietarii chiar o vor vinde cuiva, dar tinerii au fost găzduiți pentru a face un  teatru într-un spațiu modest , cu 40-50 de locuri, cu o scenă plasată “clasic” și suport tehnic minimal. Cei de la “UNTEATRU” au primit și pe colegii de la Liceul de arte plastice pentru a expune lucrări în foaierul lor ponosit. Este exdraordinară inițiativa tinerilor de la “UNTEATRU” care vor să slujească un scop cultural, absent din demersurile societății actuale. Tot respectul pentru căutarea unui spațiu de afirmare.

         “Trei femei înalte”, producție “UNTEATRU” în colaborare cu ArCuB, este un exemplar examen de creație oferit de o echipă restrânsă de tineri entuziaști care pot asigura evoluția teatrului nostru. Spectacolul poate fi considerat o reușită nesupusă convenției obișnuite, și tinere actrițe acceptă compoziții de vârstă. “Trei femei înalte” este o adaptare după textul lui Edward Albee, dramaturgul american apropiat ca stil de absurd și suprarealism, mult jucat la noi cu piesa “Cui i-e frică de Virginia Woolf?”. Viziunea regizorală realizată de Andrei și Andreea Grosu, s-a influențat prin expresia teatrală practicată de suprarealism, adaptarea urmărind ilustrarea originală a unui … “monolog” despre viața unei femei ajunsă la 91 de ani. O primă parte a reprezentației, oferă o imagine aparent absurdă a evocărilor acestei femei (Cristina Casian), suferințele vârstei, în compania slujnicii sale (Florina Gleznea) și a unei vizitatoare ciudate, o tânără aparent naivă (Nicoleta Lefter). În etapa a doua, regia descifrează inspirat prin cele trei femei aspecte din destinul bătrânei. Stau în fața unui “covor al vieții” strâns, vârstele s-au spulberat, iar cele două personaje aparent secundare din planul anterior,  susțin monologuri, destăinuiri complementare istoriei  precizate de bătrână. Conceptul regizoral este original și reușit ca intenții, chiar dacă uneori pedalează exagerat pe accente suprarealiste. Decorul, costumele create de Vladimir Turturică, sprijină substanțial viziunea regizorală. Decorul pare o plasă din material alb, fluid, cu desene ciudate, o “cușcă” discretă a vieții, ce se va strânge în final, sugerând moartea bătrânei. Eroinele nu se vor prezenta la aplauzele finale, pentru a sublinia frângerea destinului relatat. Meritul regiei sporește prin implicarea desăvârșită a celor trei tinere actrițe, a căror interpretare uimește și taie de multe ori respirația publicului. Cristina Casian realizează strălucit compoziția bătrânei de 91 de ani, o propunere foarte grea pentru o tânără actriță. A obținut în 2007, după absolvirea studiilor la clasa regretatului profesor Ion Cojar, Premiul de debut la Gala UNITER pentru recitalul din “Amalia respiră adânc” de la Teatrul Act. Actrița părea apoi, dispărută  din peisajul teatral, dar revine acum în forță, descifrând cu mare finețe destinul unei femei măcinată de amintirile care o mai țin în viață. Trăiește realist, firesc evocările unei vieți surprinzătoare. Dragostea, căutarea ei, pofta de trai comod sunt evocate cu măestrie ca argument existențial, de tânăra actriță. Este excelentă Cristina Casian care realizează cu inteligență, o compoziție credibilă în acest dificil personaj. Florina Gleznea apropiată de Edward Albee și prin afirmarea sa la absolvire în Martha din “Cui i-e frică de Virginia Woolf ?”, concepe acum, în slujnică, în prima parte, o analiză a situației bătrânei. Reacționează la hachițele vârstei bătrânei, cu porniri “bărbătești” de autoritate și realizează admirabil o compoziție specială. În ultima scenă, dezvăluie emoționat într-un monolog, atitudinile sale motivate de suferințele și chiar eșecurile din trecut ale acestei femei ajunsă slujnica bătrâneții. Florina Gleznea prin compunerea acestui personaj, completează portretul bătrânei printr-o trăire interioară a fiecărui moment, prin comunicarea subtextului unor aspecte dintr-o viață dramatică. Minunată este interpretarea sa, ca și a partenerei Nicoleta Lefter  care configurează o posibilă trimitere spre tinerețea bătrânei. Actriță a Teatrului Odeon, Nicolete Lefter compune la nuanță portretul personajului, cu farmec al expresiei, transmite naivitățile riscante ale tinereții. În monologul final, dezvoltă sensibil tensiunea ascunsă a nereușitelor unui destin frământat, cât și amărăciunea lungii sale existențe. Tinerele Cristina Casian, Florina Gleznea și Nicoleta Lefter susțin de fapt, un extraordinar examen de actorie, în care vârsta nu mai contează, ci doar harul de a descifra profund replica , a îi evidenția sensurile multiple. Este de senzație interpretarea acestor actrițe, angajate într-un dificil experiment inconvenabil vârstei lor. Au însă, personalitate și dețin forța talentului care poate anihila pretențiile speciale ale textului și regiei.

         Povestea bătrânei din “Trei femei înalte” și spectacolul în sine, pot șoca ca demers emoțional, dar evoluțiile celor trei tinere actrițe dăruite cu tot sufletul relatării unui destin, rămân de neuitat. Cristina Casian, Florina Gleznea și Nicoleta Lefter, confirmă că sunt nume de viitor ale teatrului nostru, dacă … vor avea și șansa de solicitare și în alte proiecte pe măsura capacităților demonstrate. Prin “UNTEATRU” tânăra echipă a arătat că talentul nu poate fi înfrânt chiar și într-o societate haotică și sub aspect cultural, unde valorile sunt ignorate.

P.S. Regret că nu am putut dispune de imagini din spectacol, ci numai de afișul său.

“ LABORATORUL DE NOAPTE “ – TEATRUL “BULANDRA”

EVENIMENT – O NOUĂ SALĂ DESCHISĂ PROIECTELOR ORIGINALE

          Prestigiosul Teatru “Bulandra”, instituție cu un bogat istoric, unde “teatrul adevărat” a cultivat căi novatoare de expresie, a inaugurat o nouă sală de spectacol, un “Laborator de noapte”. Unde ? În imediata apropiere a Sălii “Liviu Ciulei”, în fostul atelier de pictură al teatrului, la etajul întâi al sălii plasate în bulevardul Schitu Măgureanu nr.1. Este o sală cu un spațiu de joc alternativ, modular, transformabil, cu aproximativ 60 de locuri pentru spectatori, înzestrat cu o dotare tehnică apreciabilă. Este o sală ideală pentru proiecte originale, inventive , dedicată profesioniștilor, tinerilor artiști independenți sau cu experiență în teatrele instituționalizate, este … un laborator de creație ale cărui rezultate se supun judecății publicului. Ușile sale sunt deschise oricărei inițiative, poate găzdui recitaluri, work-shop-uri, spectacole de teatru-dans, lecturi de piese,etc .

         Nu trebuie uitat că este o onoare să poți prezenta un proiect în această sală ce aparține Teatrului “Bulandra”, teatrul marilor valori.

         Regizorul și directorul teatrului, Alexandru Darie, personalitate de frunte a mișcării teatrale, a inițiat acest demers cu scopul încurajării inițiativelor independente. “Laboratorul” poate deveni și un loc pentru completarea studiilor creatorilor de teatru prin experimente. Se așteaptă cu interes proiecte de la cei dăruiți profesiei alese.

         Într-o capitală europeană, cum se pretinde Bucureștiul, unde numărul spațiilor teatrale este restrâns în raport cu alte capitale din UE, lansarea acestei săli este un eveniment. Vom comenta mai jos, spectacolul inaugurării celei de a treia sală a Teatrului "Bulandra".

“ ARLECHINO MOARE ? “ – LABORATORUL DE NOAPTE ( Gazdă - TEATRUL “BULANDRA”

APRECIABIL EFFORT, AFECTAT DE ABSENȚA REGIEI

         Deschiderea porților sălii noi a Teatrului “Bulandra” – Laboratorul de noapte – s-a întreprins cu spectacolul “Arlechino moare?”, o adaptare a textului lui Nikolai Evreinov, realizată de Oana Turbatu. Atelierul de creație, în cazul acestei premiere, a fost coordonat de tânăra actriță independentă, Antoaneta Cojocaru. Prin conceptul său de exercițiu profesional, nu de regie, încearcă spulberarea convenției teatrale obișnuite, prin îmbinarea  artei mișcării cu arta cuvântului, inspirat susținută prin textul ales. 

         Nikolai Evreinov (1879 – 1959) este regizor, dramaturg și teoretician rus, refugiat la Paris, considerat simbolist ca stil, dar și iubitor al commediei dell’arte, caracteristici evidente și în piesa sa “Arlechino moare?”. Ideea textului se axează pe jocul “masca” personajului Arlechino și personalitatea sa individuală, ca om ajuns la apusul vieții. Maniera simbolistică a autorului a influențat și echipa de realizatori ai acestui exercițiu teatral original. S-a dorit o tragicomedie în care expresia corporală, mișcarea chiar pantomima, să sporească rostul replicii, această îmbinare găsind un sprijin și în muzică. Inițiativa echipei este remarcabilă, reunind interpreți cu experiență în diverse domenii; Adrian Ciobanu (Arlechino), actorul Teatrului “Bulandra”, deține harul expresiei corporale, Antoaneta Cojocaru (Pierrot) și-a afirmat calitățile de actriță în “Oscar și tanti Roz” spectacolul teatrului gazdă al Laboratorului de noapte, Ela Ionescu (Colombina) și Mihai Marinescu (Dottore) s-au remarcat în film și teatru ca actori independenți, iar comentatoarea muzicală, Raluca Oprea (“moartea” sau viața) este o soprană cu o voce și o tehnică vocală deosebite, fiind activă la Opera Comică pentru Copii, dar remarcată  în “Orfeu și Euridice” de la Teatrul “Bulandra”. Echipa reunește creatori inventivi și fiecare încearcă să se adapteze la convenția propusă pentru a defini personajul atribuit. Dar … intervine în interpretarea lor, absența unui regizor, unui “ochi” din afară care să îndrume interpreții pentru prezentarea evolutivă a personajelor și să dea amploare , coerență și emoție reprezentației. Echipa a lucrat, s-a perfecționat  timp de un an (!) pentru expresie prin arta mișcării, unde cuvântul apare abundent abia, spre finalul proiectului, și adeseori interpreții uită de importanța sa.

         Actorii neglijează că se află într-un spațiu restrâns, neconvențional, în imediată apropiere de spectatori. Insistă în rostirea replici pe stridențe vocale, interpretarea cuvântului fiind dizgrațioasă, lipsită de motivare în situații. Îmbinarea planurilor mișcare – cuvânt, nu funcționează convingător. Sunt multe momente excelente de expresie corporală, urmate de secvențe deplorabile când intervine replica pe care nu o gândesc în profunzime. Situațiile sunt fals desenate teatral prin jocul viață – moarte, artă – realitate, ce nu este semnificativ susținut. Și în expresia mișcării intervin simplist repetării ale acelorași soluții, mersul în cerc sau sărirea peste “cada” vieții, element scenografic ingenios adus în acțiune. Prin decorul creat, Mihai Păcurar se apropie de maniera simbolismului, de la “covorul” cu chipuri la diverse vârste până la cada de baie transformată într-un refugiu permanent al lui Arlechino. În decor intervin și alte elemente, nu întodeauna întrebuințate cu sens - de pildă, globul pământesc suspendat pe tavan din care ...  va  curge apă în una din scenele  de final numeroase ale reprezentației! Light design-ul realizat de Alexandru Darie intenționează reușit atenționarea asupra sugestiilor "jocului" arta lui Aelechino - realitatea vieții.

         Lipsa regizorului se face simțită și în interpretare. Adrian Ciobanu este admirabil în practicarea artei corporale, dar Arlechino al său nu mai are consistență în relații și replică. “Masca” sa desprinsă din commedia dell’arte e rigidă comic, iar aspectul real al disperării omului care simte că i se apropie sfârșitul e incoerent redat. Nuanțele nu există în interpretarea sa. Într-un fel de travesti, Pierrot revine Antoanetei Cojocaru. Expresia sa corporală este desăvârșit susținută de actrița care practică o linie coerentă în exploatarea ei. Este însă, inexplicabil tonul vocal copilăresc adoptat pentru rostirea replicii. Relațiile lui Pierrot cu Arlechino de “iubire” ori prețuită prietenie sau cele cu consoarta sa Colombina sunt confuz creionate prin absența regiei. Mihai Marinescu se supune stridențelor vocale, iar Dottore al său nu se știe dacă este un șarlatan ori un înfrânt al vieții. Se vrea satirizată relația doctor – pacient ? Nu se reușește a se arăta sensurile relației lui Arlechino cu Dottore, în ciuda eforturilor lui Mihai Marinescu. Intenția sublinierii expresiei prin mișcare agitată excesiv, pierde din farmecul prezentării Colombinei de către Ela Ionescu. Singurul personaj dezvoltat cu sens coerent, un rol cu adevărat simbolic introdus în acțiune, revine sopranei Raluca Oprea. Impresionează prin intervențiile vocale de valoroasă solistă de operă, dublate de calitățiile unei actrițe dăruită rolului, atentă în relațiile cu partenerii.

         “Arlechino moare?” este o inițiativă demnă de laudă pentru un “atelier de studii”, numai că unele exagerări și ambițiile de simboluri plasate insistent, absența regiei, umbresc efortul interpreților de a se adapta artei corporale. Intervin confuzii și prin plasarea unor replici de genul “S-a băgat somon la Carrefour” (!), ce evident, nu aparțin lui Nikolai Evreinov și nici dorinței de studiu cultural al experimentului. Efortului apreciabil al echipei de a schimba regula convenției teatrale i se acordă totuși, un timp de prezentare prea lung, două ceasuri, cu destul de puține momente credibile pentru ilustrarea tematicii alese. “Arlechino moare?” rămâne un experiment de expresie teatrală specific lucrului într-un “laborator” binevenit pentru completarea studiilor profesiei de actor, un proiect demn de stimă pentru efortul depus de interpreți, la care era necesară și implicarea unui coleg regizor.  

“ UMBRE PE CALEA VICTORIEI “ – TEATRUL MASCA și festCO

 TEATRU DE STRADĂ LA SUPERLATIV

         Teatrul Masca din cartierul Militari a pătruns cu succesul meritat și în Centrul vechi al Capitalei în urma ambițiosului proiect inițiat de Primăria Capitalei și Teatrul Metropolis, “Bucureștii lui Caragiale”. Fără de rost însă, proiectul a integrat și Festivalul Comediei Românești – festCO, ediția X, al cărui principal scop sunt reprezentațiile din dramaturgia mioritică, petrecute în 2011. Regulamentul anual al oricărui festival se adresează producțiilor din anul precedent. Festivalul a fost sufocat însă, pe diverse secții din afara competiției propriu zise, și de reprezentații actuale cu scrierile lui Nenea Iancu pentru că Primăria îl “aniversează”. Ediția XI din 2013, va fi obligată însă,  să selecționeze și următoarele premiere Caragiale care vor apărea în toamna anului “aniversar” 2012. Să lăsăm însă, de-o parte FestCO pentru Teatrul Masca, integrat și festivalului pentru a servi proiectul   “Bucureștii lui Caragiale”.

         Teatrul Masca a oferit  reprezentații stradale, conform proiectelor sale de funcționare. Regret că nu am vizionat “O scrisoare pierdută” și alte spectacole inspirate din opera lui Caragiale. M-a impresionat însă, spectacolul “Umbre pe calea Victoriei” ce a prefațat ultima zi a FestCO. Programul festivalului indica fără preocupare de informare elementară …  “Cuplete la grădina Union” ! Prin nimic nu se  specifica spectatorilor care se plimbau pe strada Sf.Dumitru, că se prezintă “Umbre pe Calea Victorie”, cu ce actori , nici măcar pe mesele localurilor din preajma evenimentului. Efortul acestei admirabile echipe merita popularizare. Spectacolul se desfășura pe stradă, în fața Teatrului de Comedie, iar cei din echipa alcătuită cu peste 25 de interpreți se machiau și îmbrăcau costumele epocii în … două corturi , lateral plasate !!

         Propunerea spectacolului “Umbre pe Calea Victoriei” era de a sugera o scurtă istorie a Capitalei pe un scenariu ingenios conceput de Mihai Mălaimare, regizor și al spectacolului. Simplu și atractiv, scenariul relata în 14 momente importante pentru Bucureștiul de demult, perioada 1821 – 1930. Spațiul evocărilor era excelent indicat de scenografa Sanda Mitrache, prin 14 “tablouri” cu mici estrade, alături fiind “afișe” discret, cu precizare documentări istorice asupra  epocii. Costumele, machiajul, scenografei erau senzaționale, indicau cu generozitate epoca personajelor alese prin scenariu.

         Lecția de istorie activă, o relata prin replică, un personaj al timpului, Ludovic West, interpretat cu finețe de Mihai Mălaimare cu ajutorul unui microfon. Fiecare moment evocat, se ilustra conform stilului nonoverbal al conceptului regizoral, prin pantomimă, excelent executată de interpreți. După fiecare secvență, actorii rămâneau nemișcați pe parcursul derulării întregii evocări . Susțineau imaginea ilustrării trecutului, surprinsă ca într-un album de ținută grafică, fiind adevărate tablouri vivante ale timpului. Remarcabilă interpretare, chiar și în condiții caniculare, printr-un concept regizoral, cultural ireproșabil gândit. Site-ul teatrului ne comunică numele acestor actori de excepție, capabili să dea sens credibil, doar prin gestică, profilului unor personaje speciale din istorie : Ana Maria Pîslaru, Dora Iftode, Sorin Dinculescu, Nicolae Pungă, Ana Daponte, Alina Crăița, Oana Dragnea, Valentin Mihalache, Cosmin Crețu, Răzvan Teodorescu, Andrei Drăgulescu, Bogdan Angelescu, Eugen Fetescu, Cristi Neacșu, Robert Poianu, Haricleea Bădescu, Emilia Manea, Delia Riciu, Adriana Bordeanu, Ana Maria Ioniță, George Ivu, Laura Dumitrașcu, Miruna Popica, Ioana Rufu, Iulia Dumitru.

         Lecția de istorie oferită de Teatrul Masca poate fi considerată un eveniment cultural, susținută de o echipă de artiști, cu dăruire implicați în proiect și har al expresiei. Acest spectacol este binevenit pe străzile Capitalei pentru a … dezmetici mințile confuze cultural ale locuitorilor săi.

P.S. După această “prefață” încântătoare a festCO datorată Teatrului Masca, a urmat în Sala “Radu Beligan” a Teatrului de Comedie, decernarea premiilor festivalului cu un spectacol jalnic, “Monșer, stăm rău !”. Amuzant, premierea a fost înfăptuită de Florin Dobrovici și Eugen Racoți în personajele Farfuridi și Brânzovenesu extrase din spectacolul teatrului inițiator al festCo, “O scrisoare pierdută” în regia lui Alexandru Dabija  (comentat pe blog). E drept, farmecul prezentatorilor care acordau distincțiile, a fost tulburat prin  apariția pentru a decerna un premiu important pe ... Mirce Diaconu,  actual pe moment, dar fost în prezent, ministrul culturii; nu venise la festivitate ca un mare actor cum rămâne, ci doar ca ministru, că “d’ale noastre” mentalități servile față de autorități, funcționează pe deplin și astăzi, demonstrând că suntem contemporanii lui Caragiale.

         Pentru  implicarea parțială în selectarea programului festCo, nu putem comenta premiile hotărâte de juriul alcătuit din Marina Constantinescu (critic), Victor Ioan Frunză (regizor) și Cătălin Ionescu Arbore (directorul Operei din Capitală, scenograf). E drept, din nouă premii acordate de juriu, șase, la vremea lansării spectacolelor respective, numeroase realizări, au fost comentate superlativ pe blog .

Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal a revenit lui MARCEL IUREȘ pentru creația sa din “Absolut” (Teatrul Act), pe nedrept ne remarcată de premiile UNITER și pentru rolul lui Cațavencu din “O scrisoare pierdută” (Teatrul de Comedie); Premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal – CERASELA IOSIFESCU pentru Veta din “O noapte furtunoasă”, Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova; Premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar ex aequo – FLORIN DOBROVICI pentru Farfuridi din “O scrisoare pierdută”, Teatrul de Comedie și ADRIAN MATIOC pentru Crăcănel din “D’ale carnavalului”, Teatrul Național “Radu Stanca” din Sibiu; Premiul pentru cea mai bună scenografie – DRAGOȘ BUHAGIAR pentru același spectacol al Naționalului din Sibiu; Premiul pentru cel mai bun spectacol al unei companii independente – “ABSOLUT”, Teatrul Act. Lui MARIN MORARU i s-a decernat, cum era firesc, PREMIUL de EXCELENȚĂ, fiind cândva, actorul Teatrului de Comedie căruia i-a adus și aprecieri internaționale în spectacolele în care a jucat artistul. Lista premiilor se completează cu cele pentru rol secundar – Dorina Chiriac în Cetățeanul turmentat, Teatrul de Comedie, pentru regie – Silviu Purcărete, cât și pentru spectacolul său “D’ale carnavaluli”, Teatrul Național “Radu Stanca” din Sibiu; Silviu Purcărete rămâne una din puținele valori regizorale active în prezent, dar și dânsul, ca și personalități dispărute din domeniu, precum Liviu Ciulei sau Alexandru Tocilescu au avut eșecuri firești vieții unor creatori de geniu.

Integrat inexplicabil în festCo, în finală, “MONȘER, STĂM RĂU !”, ce și-a anunțat premiera acum și în repertoriului Teatrului Metropolis, rămâne cel mai nevralgic punct al acestui stimat festival care și-a câștigat o personalitate apreciabilă în timp, în peisajul prea multor festivaluri mioritice. Trist rămâne că acest spectacul era realizat de profesioniști din domeniu, dar arăta ca o șușă, servind inițiativa Primăriei Capitalei și Teatrului Metropolis, numită “Bucureștii lui Caragiale”. Ana Maria Nistor și Gelu Colceag au conceput un scenariu “după Caragiale” și au pus cu furca, la nimereală, replicile sale sub penibila lozincă “RE-VO-LU-ȚI-E”. Nu se comunica nimic cu sens satiric, cu umor din acest scenariu confuz, un fel de ghiveci, gătit la nimereală. Spectatorii nu reacționau în nici un fel în fața celor 21 de actori distribuiți și mereu aliniați la fața scenei, ca la “Cântarea României” din alte vremuri. Vizual, sub aspectul scenografiei Ioanei Pascha, totul era colorat prin costumele fără rost însă, desenate. Umor, personaje în relații , nu existau în acest spectacol, actorii parcă erau niște amatori luați de pe stradă să recite un text. Printre dânșii se puteau recunoște nume cunoscute, unii dascăli chiar de la universitatea de artă, dar … nu reușeau să comunice nimic din replica lui Caragiale, atribuită prin scenariul jenant al autorilor și prin regia fușărită a stimatului, Gelu Colceag. Din respect pentru cei 21 de actori distribuiți în această șușă cu pretenții pentru “aniversarea” lui Caragiale, nu îi nominalizez, mulți fiind tineri remarcați în alte spectacole.

Sub pretextul,“Anul Caragiale”, Primăria și un teatru de proiecte, promovează și financiar, un spectacol amatoristic, dar cu  … profesioniști stimați ! Grav e că festCo acceptă reprezentația în finalul celei de a X-a ediții. De ce, după decernarea premiilor , spectatorii nu puteau fi poftiți să vizioneze în fața teatrului, “Umbre pe Calea Victoriei” și li s-a oferit o șușă ?? Pentru că “monșer, stăm rău” și la proiecte manageriale ale teatralelor care să respecte și să promoveze valorile.

“ D’ALE NOASTRE “ – TEATRUL NAȚIONAL “ I.L.CARAGIALE “ (Sala Mare)

UN EXPERIMENT MEMORABIL

         Dansator, coregraf și profesor, GIGI CĂCIULEANU are o bogată biografie artistică internațională, începută la noi sub îndrumarea maestrei dansului nostru contemporan, Miriam Răducanu. Meșterul propune pe prima scenă a țării pentru “Anul Caragiale” un experiment, un spectacol nonverbal,  ilustrativ prin expresie corporală, inspirată de întreaga operă a lui Nenea Iancu. Este o demonstrație de excepție a faptului că scriitorul secolului XIX, “aniversat” în 2012, rămâne și astăzi contemporanul nostru și nu numai al nostru. Fără să apeleze la replica sa spirituală, numai prin mișcare, dans și firește o coloană sonoră cu motive muzicale semnificativ alese, demonstrează acest adevăr. Întreprinde demersul său pe scena mare a Teatrului Național “I.L.Caragiale” sub auspiciile Centrului de Cercetare și Creație “Ion Sava” în partereniat cu Art Production.

Aspect din repetiții

         Gigi Căciuleanu și-a gândit proiectul pentru a se adresa unui target larg de spectatori. Pe de o parte atrage pe cei care cunosc ca un “libret de operă” piesele, schițele lui Caragiale, pe de altă parte se adresează necunoscătorilor spre a le transmite cu ironie aspecte din “lanțul slăbiciunilor” umane. Creatorul reușește să exploateze satira scriitorului, sensurile majore ale scrieriilor sale, dându-le un grad de universalitate printr-un alt limbaj decât cel al cuvântului, apelând la un alt stil convențional, expresia corporală, și propune “teatru coregrafic”. Nu relatează scenic acțiunea din “O scrisoare pierdută”, “D’ale carnavalului” sau “Năpasta” ori cea din schițe. Extrage spre ilustrare doar esența conflictelor universal valabile printr-un montaj alert , comunicată de interpretarea unei echipe excepționale.

         Tânăra scenografă Corina Grămoșteanu sprijină inspirat conceptul lui Gigi Căciuleanu. Decorul pare aparent simplu cu acel fundal și trei cuburi în negru, dar cu laturi transparente și ușor manevrabile pentru configurarea unor spații speciale de joc. În debutul reprezentației spectatorii sunt întâmpinați de unsprezece manechine golașe repartizate în diverse ipostaze, în acest decor, fiind simbolic imaginea celor unsprezece interpreți care vor transmite apoi, intențiile conceptului de “teatru coregrafic” asupra operei lui Caragiale. Este “prologul” de imagine al convenției. La început, interpreții continuă sensurile “prologului” și poartă costume asemănătoare ca imagine cu cele ale manechinelor, sunt personaje neutre care vor interveni spre comentare, adeseori sub această vestimentație “uniformă” , completătă spre final cu adausul unei părți în negru al ținutei generale.  

Ținuta uniformă a ansamblului, Corina Grămoșteanu o transformă sugestiv pentru cei care se detașează interpretând în diferite secvențe, personajele active ale lui Caragiale, prin diverse elemente de costum sau accesorii. Gigi Căciuleanu apelează la transformarea ținutelor spre a sublinia jocul dintre real și absurd al personajelor, oameni de fapt, dintr-o lume veșnic tumultosă. Absurdul unor situații, regizorul – coregraf îl definește a fi și “logica” lumii cotidiene. Excelent conduce Gigi Căciuleanu expresia mișcării corporale, a dansului modern desprins ca gest uneori din tehnica clasică spre a sugera tipologii sau situații. Cu originalitate apelează cu rost la celebrele bastoane din epoca lui Nene Iancu, devenite în multe secvențe “parteneri” de expresie ai interpreților. Cu măestrie creatorul construiește teatrul coregrafic, fiind regizorul original care se rezumă strălucit numai posibilitățile de expresie corporală ale interpreților , înlocuind cuvântul. Actorii “trăiesc” gestual situații, stări, tipologii.

Aspect din repetiții

         “Gigi Căciuleanu Romania Dance Company” reunește unsprezece tineri, majoritatea actori la bază, dar și coregrafi, cu harul exprimării prin dans modern, prin gest și mișcare, prin pantomimă chiar. Un exemplu ar fi tânărul actor Lari Giorgescu apreciat și premiat pentru diverse roluri în teatru verbal, ce este o admirabilă prezență în echipă, dar și în momente solistice. “Monologul” său “Discurs electoral” este excepțional interpretat. Sunt remarcabili și alți actori, precum Ștefan Lupu, Istvan Teglas cunoscuți din diverse spectacole, cărora li se alătură Alexandru Călin și Adrian Nour care dețin și experiența acumulată la Passe Partout DP (trupa lui Dan Puric). Prin calitățile de “dansatori” dovedite în “D’ale noastre” sunt senzaționali acești tineri actori de teatru. Se integrează ireproșabil echipei, interpreți cu studii coregrafice și chiar o bogată practică în domeniu, cum sunt Vanda Ștefănescu, Ioana Macarie, Ramona Bărbulescu, alături de Rasmina Călbăjos, Ioana Marchidan, Cristian Nanculescu. Cei unsprezece își dăruiesc talentul cu tot sufletul proiectului, și fiecare reușește să se detașeze de ansamblu prin momente solistice speciale, sugerând credibil tipologiile lui Caragiale și lumea sa, dar și a noastră, actuală.

         Evident că aceste performanțe ale expresiei prin dans teatral, nu se puteau realiza fără o coloană sonoră originală, editată de Lucian Stan și Marius Marchidan. În ideea universalității lui Caragiale, creatorul coloanei sonore Gigi Căciuleanu combină compoziții semnate de Lucian Stan, Marius Mateșan, Dan Handrabur, Cristina Handrabur, Cristian Stanciu, Vlaicu Golcea, Mitoș Micleușanu cu inserturi muzicale din Vivaldi, Beethoven, Verdi, Johann Strauss, Mozart, Bizet, Enescu sau Bach. Poate șoca această combinație a “montajului muzical” prin treceri de la ritmuri balcanice la inserturi din “Traviata” sau alte acorduri celebre, până la ritmuri actuale. Combinația este un suport al sugestiilor și tensiunii mișcării .

         Ca într-un film cu o formulă originală, spectacolul cuprinde douăzeci și unu de secvențe , unele cu rost de comentariu al situațiilor expuse, altele cu sens real conflictual. Sunt unele secvențe, ca de pildă, “Cvintet Urban” ori “Rumanoid Blues” sau “Cvartet Monden” care par a înstrăina arta mișcării de esența lui Caragiale. Rămân memorabile însă, secvențe precum, “Frații de Partid”, “Cetățean Be-At”, “Mitici”, “Revoluție în Papuci”, “D’ale mahalalei”, “Înger Căzut” ori “Carnaval”. Sunt mici bijuterii ale artei noului gen – “teatru coregrafic”. Finalul reprezentației impresionează, când întreaga echipă coboară în preajma publicului și  prin expresia gesturilor subliniază  că și publicul face parte din lumea prezentată, subliniind scopul major al spectacolului.

         “D’ale nostre” se poate considera și o adevărată lecție de studiu pentru regizorii de teatru ambițioși de a actualiza cu orice preț opera lui Caragiale, răstălmăcind însă, aiurea sensurile sale.

         Până în acest moment, spectacolul Naționalului bucureștean este primul evaniment marcant din “Anul Caragiale”. Din nou, se dovedește că Gigi Căciuleanu rămâne un artist de o valoare inconfundabilă, care ne propune de astă dată, un Caragiale cu adevărat contemporanul nostru, al celor care astăzi sunt … “duși de un frenetic lanț al slăbiciunilor, călcându-se în picioare unii pe alții, fără milă, permanent și reciproc”. Sunt cuvintele regizorului - coregraf ce stau la baza satirei amare din “D’ale noastre”, un spectacol unicat despre realitatea noastră inspirat de nemuritorul Caragiale.

“ O SCRISOARE PIERDUTĂ “ – TEATRUL “TOMA CARAGIU “ din PLOIEȘTI

UN SPECTACOL DEMN DE INTERES

         Cum ne aflăm în “Anul Caragiale”, toate teatrele și regizorii și-au amintit de Nenea Iancu. Este o invazie de spectacole Caragiale, un prilej ca majoritatea regizorilor să demonstreze că dânșii sunt mai presus de scriitor. Majoritatea îi întorc pe față și pe dos scrierile, le “adaptează”, și spiritul satiric al lui Caragiale pe teme perfect actuale și în prezent, se deteriorează, iar spectacolele devin … tragicomedii lipsite de convingere. Ne aflăm doar la jumătatea drumului invaziei lui Caragiale în repertorii. Va continua și în toamnă acest demers “aniversar”. În Capitală, Primăria și Teatrul Metropolis, prezintă “Bucureștii lui Caragiale”. La rândul său, programul Festivalului Comediei Românești e dominat  de … Caragiale cu spectacole din 2011 pentru că așa ar presupune regulamentul său; la ediția următoare din 2013, va selecta tot premiere cu Nenea Iancu din “Anul Caragiale”. În sfârșit, Caragiale beneficiază de atenția repertoriilor, dar după “aniversare” va fi uitat, în mod sigur, că așa e românul dornic de sărbători și mai puțin de prețuirea consecventă a valorilor, cu măsură în evidențierea lor.

         Una din recentele premiere ale “Anului Caragiale”, ce aparține Teatrului “Toma Caragiu” din Ploiești, cu “O scrisoare pierdută”, se remarcă și merită o atenție deosebită. După mult mai bine de o sută de ani de când a fost scrisă, piesa rămâne foarte actuală, dacă îi sunt exploatate inteligent sensurile. Dramaturgul folosește ca un pretext triunghiul conjugal Zoe-Tipătescu-Trahanache pentru a dezvolta o satiră socială și politică, acidă prin “cuvânt”. Problema oricărui regizor este cum să  “traducă” astăzi scenic, fără să răstălmăcească textul, să distrugă consistența personajelor și să nu imite pe “clasicii” cărora le datorăm spectacole memorabile cu această piesă. Spectatorii de astăzi, sufocați de manifestările politicienilor prin declarațiile lor zilnic televizate, identice însă, cu cele ale lui Cațavencu, Farfuridi sau Trahanache, nu mai suportă să-i întâlnească și pe scenă pe cei de pe micul ecran, în numele “adaptării” ori actualizării. Le este suficientă descifrarea în amănunt a replicilor satirice pentru a se amuza copios. Astfel, poate face el, spectatorul trimiteri personale spre contemporanii săi care îi solicită perseverant votul. Prin constructul piesei, Caragiale se dovedește contemporanul nostru și merită prețuire pentru modul în care a surprins demersul politic din țărișoara mioritică, rămas valabil și astăzi.

         Regizorul Lucian Sabados a ales calea respectării la replică a piesei lui Caragiale și nu a intervenit asupra textului să îl adapteze în numele contemporaneizării sale. A urmărit logic, cu precizie să demonstreze cât de actual este dramaturgul, cum istoria se repetă și impostura specifică unor politicieni din secolul XIX , funcționează și în lumea actuală. Mesajul spectacolului ar fi că nu contează cum sunt îmbrăcate în moda epocii personajele, gândesc totuși, la fel, din păcate, și în mileniul trei. Putem spune că regizorul vizualizează piesa pe linia “clasică”, dar atent la subtile imagini și specularea ofertantă a subtextului în rostirea replicii pentru atenționarea asupra actualității satirei  “Scrisorii pierdute”. Urmărește coerent prezentarea fiecărui personaj și tensiunea relațiilor  din fiecare scenă a conflictului. Spectacolul rezultat din conceptul regizorului Lucian Sabados este o “lectură” scenică atractivă a scrierii, cu efect satiric izvorât din replică și relații, susținut admirabil și original de actori. Regia speculează sprijinul oferit de sugestiva scenografie datorată apreciatului creator din domeniu Viorica Petrovici. Decorul său atemporal este multifuncțional pe două planuri, parter și etaj. Pereții sunt decorați cu linii negre frânte, au uși ușor manevrabile în planul superior, și în cel de jos, unde la bază, fragmente din ziare, discret marchează spațiul de joc. Costumele sunt minuțios lucrate în spiritul eleganței timpului când a fost scrisă piesa. Cele trei rochii purtate de Zoe, redingotele, fracurile, costumele bărbaților, sunt desenate cu scop precis pentru evidențierea tipologiei personajelor. Din nou, Viorica Petrovici arată importanța scenografului pentru reușita unui spectacol, când funcționează și o bună colaborare cu regizorul. Surprinzător rămâne cum același regizor, Lucian Sabados, de curând, a prezentat tot “O scrisoare pierdută”, cu o altă echipă, la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila, rezutatul fiind un spectacol submediocru pe care îl vom comenta pe blog, la timpul potrivit.

         Spectacolul de la Teatrul “Toma Caragiu”, atrage atenția, în primul rând, prin jocul actorilor, indiferent de amplitudinea partiturilor. Regizorul a vegheat ca fiecare din distribuție să asimileze în profunzime situațiile în care este implicat, replica, și să nu cadă în exagerări. Tânăra actriță, Diana Cavallioti realizează excelent și original personajul central Zoe, care pare … o pisică aparent blândă, ce zgârie însă, rău când îi sunt afectate scopurile personale. Prin feminitate, grație și chiar o sensibilitate aparte, Zoe a sa ascunde forța de a acționa hotărât, cu autoritate în unele momente, în demersul propus de acțiune. Diana Cavallioti oferă un portret nou al lui Zoe, consecvent motivat prin replică și situații, speculate cuceritor, cu subtil umor.

 Cu experiența de viață asimilată pentru menținerea statutului politic, social, și hotărârea în atitudini, apare Zaharia Trahanache în interpretarea ireproșabilă a actorului Mihai Coadă. Din priviri și gesturi, caracterizează nuanțat personajul, sugerează și acceptul relației lui Zoe cu Tipătescu, prefectul, “amicul” necesar și ușor manevrabil pentru interesele sale. Un fante preocupat mereu de ținuta sa elegantă, devine Ștefan Tipătescu prin jocul deosebit, prin expresie și ținută, susținut credibil de Bogdan Stanoevici. Actorul subliniază siguranța puterii prefectului, ce îi imprimă și o distanțarea față de gâlceava unor politicieni. După o absență de câțiva ani, Bogdan Stanoevici revine în țară și demonstrează știința sa de a interpreta verosimil un rol dificil. “Cuplul” Farfuridi (Ilie Gâlea) și Brânzovenescu (George Frâncu) este remarcabil alcătuit și susținut comic permanent relațional,  cu fin umor  de actori. George Frâncu definește cu mult haz tipologia servilului Brânzovenescu față de  colegul avocat Farfuridi. Acest personaj secundar sporește importanța pentru satira lui Caragiale, prin interpretarea minunată a actorului. La rândul său, Ilie Gâlea obține aplauze meritate pentru atitudinile lui Farfuridi, descifrate la nuanță în afirmarea penibilelor sale credințe politice. Recunoaștem în rolul lui Cațavencu pe apreciatul actor al Teatrului “Bulandra”, Gheorghe Ifrim care oferă o tratare bogată personajului. Actorul trăiește “dramatic” situațiile conflictuale, prin  pretențiile excrocului care e convins că merită avansarea pe treapta politichiei. Nu este numai un șmecher imoral  Cațavencu al său, ci un individ convins că șarlatania rămâne o metodă sigură de satisfacerea intereselor personale.

Rar am întâlnit în punerile în scenă ale acestei piese, un Cetățean turmentat, atât de adevărat în confuziile sale generale, dar și cele provocate de beție, cum îl prezintă Alin Teglaș. Confuzia "alegătorului" specifică tipologiei personajului e nota predominantă a interpretării sale încântătoare. Dandanache prin Dragoș Câmpan e tratat convingător, ca bărbatul în forță, un excroc venit de la centru, plictisit că ajunge într-o provincie ca să își recâștige mandatul politic. Șmecheria și umilința polițaiului Pristanda le creionează Ion Radu Burlan. Din această reușită distribuție, regizorul nu omite și rostul ce revine în actul trei, a patru tipologii din rândul “alegătorilor”. De obicei, aceste tipologii sunt o figurație banală. Lucian Orbean (Popescu - dascăl), Paul Niculae (Ionescu - dascăl), Cătălin Rădulescu (preot) și Nelu Neagoe (alegător) sunt exemplari ca atitudine,expresie și intenție de “comunicare” cu pofticioșii de putere politică.

         Regizorul Lucian Sabados s-a rezumat în punerea în scenă a piesei la respectul față de Caragiale, folosind ca pârghie principală actorii, bine conduși pentru a transmite sensurile satirei pe care viziunea sa o subliniază, adeseori, inventiv. Sunt unele momente în care ritmul reprezentației trenează, dar spectacolul Teatrului”Toma Caragiu” din Ploiești se detașează față de alte “traduceri” scenice din ultimul an, prin forța comunicării actualității pe care o deține scrierea contemporanului nostru, Caragiale. “O scrisoare pierdută” din repertoriul celor de la Ploiești, se încadrează în zona “teatrului adevărat”, cu efect sigur la spectatorii care cunosc ca un libret de operă piesa, fără artificii de vizualizare teatrală lipsite de motivare în text.  

“ PROFESIUNEA DOAMNEI WARREN “ – TEATRUL MIC

SPECTACOL MEDIOCRU CU ACTORI STIMAȚI

         Este necesar a aminti câteva date esențiale despre George Bernard Show pentru a argumenta mediocritatea acestui spectacol. În 1925 primește Premiul Nobel “pentru opera sa care este marcată de idealism și umanitate, pentru satira sa stimulatoare plină de multe ori de o singulară frumusețe poetică”. Aceste observații sunt absente din spectacol. Admirator apropiat de Ibsen, dramaturgul de origine irlandeză, George Bernard Show, critic de artă și pamfletar politic, în piesele sale s-a îndreptat spre satiră. Repartizate pe categorii, în multe piese se resimte ambiguitatea sa politică, iar în cele devenite celebre, paradoxul este nota dominantă. Printre ele se află și “Profesiunea doamnei Warren”, scrisă în 1893 și integrată de autor categoriei, “piese neplăcute”.

 Atacă satiric cu finețe, racilele societății “banului”, a capitalismului primitiv, atac ce putea fi considerat “neplăcut” pentru epocă. Dacă în spectacol erau fructificate substanța și subtextul conflictului, piesa putea avea rezonanță și pentru actualitatea noastră. Doamna Warren (Maia Morgenstern) alături de Sir George Crofts (Dan Condurache) administrează în diverse orașe … bordeluri, de unde le provin fonduri substanțiale. Miezul tematic al conflictului cu sens moralizator este susținut prin dezbaterile dintre doamna respectivă și fiica ei , Vivie (Ilinca Manolache). Tenta moralizatoar satirică este completată și prin intervențiile reverendului Samuel (Sorin Medeleni) și a fiului său, Frank (Tudor Aaron Istodor). Nu lipsește din text nicio anume notă poetică sugerată prin Praed (Radu Gheorghe). Piesa este dificilă , dar actuală pentru societatea realității noastre.

“Profesiunea doamnei Warren” deține personaje complexe și multe paradoxuri conflictuale, și avea nevoie de o viziune regizorală solid construită pentru specularea intențiilor scrierii și asimilarea convingătoare a sensurilor replicii de către interpreți. Spectacolul de la Teatrul Mic, apelează la regizorul Claudiu Istodor. Acest actor de valoare al colectivului, mai întâi traduce piesa cu o inexplicabilă vulgaritate de limbaj. Apoi, Claudiu Istodor își atribuie rolul de regizor, viziunea sa fiind confuză. Forțează exagerat derularea acțiunii spre comedie vulgară, inspirată parcă de divertismentul tv. Regizorul confundă satira, categorie estetică din sfera comicului, cu o banală comedie  de situații, fiecare având însă,  suportul propriu al motivării exprimării scenice. Această confuzie regizorală, distruge substratul textului, rezultatul fiind un spectacol de comedie mediocru, strident în căutarea umorului.

Un sprijin putea afla regizorul în scenografia excelentă a Mariei Miu dacă îi folosea ofertele funcționale. Indică spațiile de joc prin decorul conceput ca o carte pe care o răsfoiește rezonerul Praed. Costumele în stilul epocii acțiunii, sunt pliate de Maria Miu pe profilul personajelor. Axat pe latura unui comic simplist, conceptul regizoral apelează la numeroase gaguri penibile și lasă la voia întâmplării intrpretarea personajelor, fără o îndrumare atentă. Fiecare actor joacă așa cum crede de cuviință. Avarul și imoralul Sir George Crofts este transformat de Dan Condurache într-un circar bătrân. O vrea pe Vivie de soție ca un libidinos, doar pentru farmecul ei , nu și pentru a își păstra avutul oneros obținut din colaborarea în afacerea bordelurilor cu mama sa. Firește, spectatorii fani ai divertismentului tv, aplaudă comicăriile actorului desprinse parcă din “În puii mei !”, ce distrug substratul personajului. Păcat pentru pentru prestația lui Dan Condurache prețuit pentru evoluțiile anterioare din alte roluri. 

Tudor Aaron Istodor îl prezintă superficial pe Frank Gardner, tânărul îndrăgostit, se pare, de Vivie , preocupat de dorința înavuțirii. Regia nu a știut să speculeze cu acest tânăr actor apreciat, ambiguitatea caracterului lui Frank. De pildă, fără suport dramatic în motivare, devine momentul sărutului dintre Frank și mama lui Vivie, doamna Warren. Regia nu speculează nici paradoxul dramaturgului, că Vivie și Frank este posibil a avea drept mamă pe doamna Warren, și sunt de fapt, frate și soră. Un om preocupat de frumos și artă, un rezoner al situațiilor la care asistă, Praed, revine lui Radu Gheorghe. Chiar dacă la premieră, actorul era răcit, răgușit, interpretul reușea să sugereze, apreciabil rostul personajului, să-i infiltreze și nuanța poetică dorită de George Bernard Show. Cu atenție creionează portretul reverendului impostor, Sorin Medeleni și dă credibilitate ambiguității manifestate în relațiile cu cei din familia vecină a doamnei Warren.

Personajele pilon ale piesei sunt doamna Warren și fiica sa Vivie, care descoperă profesia mamei, de unde provin și banii acordați educației sale. Cu vasta sa experiență scenică, Maia Morgenstern încearcă o definire pe cont propiu a doamnei Warren. Ipocrizia acestei femei o trarează însă, afectat, exterior, mai ales când vrea să își arate dragostea față de fiica sa, căreia îi dorește totuși, un alt destin și a investit în pregătirea ei. În multe scene, stridența afectării e defavorabilă consistenței partiturii. Prin lipsa îndrumării regizorale, Maia Morgenstern face din doamna Warren … două personaje. Unul ar fi o femeie egoistă, exuberantă, fără caracter, imorală, când actrița manifestă manierism în interpretare. Pe acest demers acceptat și de regie, amintim și de un moment fără rost al … dansului doamnei Warren, efect regizoral inutil. 

Maia Morgenstern este însă, o mare actriță cum a dovedit în timp, și o demonstrează și în compunerea … celeilalte laturi a personajului, în scena destăinuirii către fiică a cauzelor dramatice din trecutul mamei care au determinat-o să opteze pentru profesia ce le aduce bani, acum. Trăiește interior durerea confesiunii, cât și grija față de destinul fiicei prețuite, dar și pragmatismul ce i s-a infiltrat ca scop existențial. Este excelentă actrița în această scenă care rămâne singura de referință din spectacol pentru sensurile tematice ale scrierii. Acel dialog dintre mamă și fiică, tratat tragicomic, datorită interpretelor, rămâne un moment unic, emoțional al acestei reprezentații confuz “tradusă” regizoral scenic. În Vivie, tânăra actriță, Ilinca Manolache reușește să păstreze coerență pentru dezvoltarea personajului care treptat cunoaște adevărul despre lumea familiei sale. Pune în evidență ambiția moștenită de la mamă, dar și demnitatea prin care Vivie vrea să își urmeze drumul în viață, prin muncă și moralitate. Nu uită nici de sugerarea tristeții interioare determinată de singurătatea unui suflet tânăr cu părinții absenți din preajmă. Ilinca Manolache, o tânără actriță specială, este remarcabilă în acest rol dificil, încărcat de paradoxuri, înfăptuit la nuanță pentru relaționare în acțiune, și cu sensibilitate acordată de solicitarea unor situații.

“Profesiunea doamnei Warren” reunește în distribuție actori de valoare, beneficiază de o scenografie inspirată, dar nu și de un regizor pe măsura lor. Este un spectacol banal care defavorizează dramaturgia piesei și argumentează, din nou, criza regiei, ce determină ca actori stimați să încerce a o salva, fiindu-le străină  profesia.

P.S. Premiera a fost onorată printre spectatori de Magda Popovici, interpreta lui Vivie și Constantin Codrescu interpretul lui Sir George Gardner, care în 1975, alături de inegalabila Olga Tudorache în doamna Warren, realizau un spectacol de neuitat.

       

AURELIU MANEA – “ TEXTE REGĂSITE “

O CARTE “ SPECTACOL “ DESPRE ADEVĂRUL NECUNOSCUT AL CREATORULUI

         Acest blog nu comentează apariții editoriale, dar cartea regizorului AURELIU MANEA, de curând lansată de “Casa Cărții de Știință” din Cluj-Napoca – “Texte regăsite” este un “spectacol” unicat al argumentării crezului unui creator rar de întâlnit în viața pământeană a teatrului actual. “Una dintre cele mai importante - și puținele - lecții de regie pe care le-am luat în viață, am luat-o de la Manea … “, amintim  mărturisea din 1970,  a lui Liviu Ciulei, o personalitate dispărută de curând și încă, știută de tinerii din teatru.

         Colegul de generație, Rică, așa cum îi spuneam noi, este  regizor, mai corect spus, un CREATOR nedreptățit de soartă. Andrei Șerban, colegul său de studii la clasa de regie, recunoștea că este mai presus de dânsul prin brazda adânc lăsată pe drumul teatrului în căutarea  inovației dictate de analiza profundă a textului. Poate fi un necunoscut Aureliu Manea tinerilor de astăzi pentru care studiul profesiei e tradat superficial de dascălii lor anonomi. El a lucrat în studiu cu Radu Penciulescu și Valeriu Moisescu, personalități implicate și în pedagogie. Sunt  cărți despre conceptul său regizoral perfect motivat și explicat prin spectacolele memorabilie amintite. Spiritul său creator se poate cunoaște însă, citind și “Texte regăsite”. 

         Aureliu Manea s-a retras în 1991 din viața curentă a teatrului,  sub  pavăza  unei probleme psihice, discutabil a  fi numită “boală”, acceptată totuși, de el. Revine printre noi prin destăinuirile din această carte, depuse de un căutător al AEVĂRULUI pe scenă, pornite și din substratul vieții personale. Pentru Rică, întodeauna teatru a însemnat adevărul vieții. Nimeni nu îi putea restricționa demersul, nici măcar sinistra cenzură comunistă din vremea de tristă amintire când activa în teatru, pentru că avea în viziunile sale regizorale, o motivare umană culturală, firească, imposibil de atacat. Aureliu Manea rescria piesele alese pentru scenă, fără “adaptări” penibile și alte jocuri de imagine false, scormonea sensurile, ca nimeni altcineva. S-a oprit din acest demers profund novator al teatrului printr-o întâmplare blestemată din viața personală. Nu un accident, ci o pornire intimă. Este și rămâne  un poet în expresie, și pe scenă și când scrie. Revine alături de noi după mulți ani, din păcate nu cu un spectacol, ci cu o carte “spectacol” despre sufletul său. Nu concepe o autobiografie obișnuită, ci doar una a sufletului. Informații concrete despre biografia sa, se pot afla în “Eu, vizionarul”, o carte document pentru istoria teatrului, editată în 2000 de “Galeria teatrului nostru”, coordonată de Florica Ichim. “Texte regăsite” este un volum a cărui apariție se datorează sorei sale, Viorica Samson Manea, fiind un impresionant document din care puteți cunoaște substratul inspirației unei personalități creatoare, mereu judecător al culturii asimilate, dar și al vieții personale. Paul Salzberger a înveșmântat grafic volumul, sugestiv în raport cu conținutul său.

         “În cameră, mă simt prizonier. Cineva m-a născut și sunt obligat să trăiesc. Nu mă  vizitează nimeni niciodată. Boala m-a ascuns de văzul lumii. Nu sunt un om celebru. Originalitatea mea se numește singurătare.”, scrie acum, Aureliu Manea în eseul său despre sine. Este o mărturisire amară, pentru că “originalitatea” sa se numește “adevăr” de viață în teatru și nu “singurătate”. Mulți  caută cu disperare “originalitatea” și foarte puțini o găsesc. Mai spune: “Pe cei care ne citesc nu-i vom cunoaște niciodată, dar noi trudim pentru ei.”  (3 martie 2012, Galda de Jos) A trudit și trudește interior, înzestrat fiind spiritual, cultural, chiar dacă truda sa pare frântă pe moment  de lipsa “aplauzelor” la scenă deschisă prin fluxul unei societăți “bolnave”, ignorante a  cuvântului  “valoare”.

         Este o bucurie această carte pentru a îl cunoaște și tinerii pe Aureliu Manea care scrie din “refugiu” cu sinceritate, sensibil, de fapt despre ... lumea teatrului . Shakespeare spunea cu secole în urmă , că scopul teatrului ar fi “să se păstreze ca o oglindă a firii; să arate virtuții adevăratele ei trăsături, păcatului icoana lui, și tuturor vremilor și vârstelor tiparul lor.” Aureliu Manea se supune în destăinuirile sale personale acestor cuvinte înțelepte privind drumul vieții de creator în teatru.

         Cu modestie punctez câteva observații pornite din lectura acestei cărți, pe care nu pot să evit a o recomanda ca un SPECTACOL DESPRE ADEVĂR.

         Mai întâi, în volum sunt prezentate trei scurte piese scrise de regizor. “Penelopa rămâne îngândurată” poate fi o sugestie de cunoaștere a trei tipologii feminine curente în realitate, analizate în relația cu bărbații. Sunt definite prin jocul fin al expresiei replicii cu notă metaforică pornită din motivații culturale și sensibil accent poetic. Oricărui tânăr regizor cultivat, acest text îi poate fi o provocare pentru a o ilustra inspirat scenic. “Repetiția în teatru” cred că poate fi considerată o piesă scurtă, eseu despre culisele teatrului privite de un regizor. Acesta caută vizualizarea scenică a unor sensuri majore și intră în relație cu “funcționarii” actori ai teatrului. “Zâna de la răsărit” este o destăinuire analitică psihologic despre posibila relația  mamă-fiu, încărcată de poezie în replică. Este un text dureros de amar.

         Toate cele trei piese scurte sunt ca … un suflet pus pe tavă de cineva care a trăit și surprinde acele momente conflictuale din realitatea vieții, indiferent de timpul ei istoric. Piesele sale sunt emoție și provocare la introspecție pentru oricine. Sunt dialoguri despre viață redate cu încărcătură poetică,  simbolic desenată prin cuvinte-imagine.

         Alte schițe de imagine desprinse din propria “valiză” de gânduri personale, oferă Aureliu Manea în “Nuvelă”. Continuă de fapt, “motivele” din piesele de teatru, ca numeroase “clipuri” cu iz poetic despre intimitate și “teatrul ca un deșert în care răsar flori născute din ghețuri “. Lectura “nuvelei” provoacă vizionarea un film extraordinar prin descrierea impresionantă a momentelor acțiunii, cuvântul fiind un … aparat de filmat, cu scop dublu în relatarea sensurilor imaginii.

          “Singurătatea omului sau Narcis”, ultimul capitol al cărții, este eseul – mărtuire concluzie a judecății perceperii vieții. “În căutarea hranei, omul și-a numit conducătorii”,  este subliniată ca idee, la un moment dat de  autor, ca o constatare universal valabilă. Sunt numeroase judecăți cu sens major, desprinse și comunicate în scris din experiența vieții personale și profesiei pe care Aureliu Manea le face fără revoltă, doar în  scopul constatării pentru provocare la meditație interioară.

         “Texte regăsite” este un “spectacol” unicat despre viața receptată de un OM sensibil, poet în comunicarea  culturală a ideilor ce îl macină și pentru care teatrul a fost și rămâne adevărul surprins din viață, indiferent de epocă,  starea societății și cea personală.

P.S. Mulțumesc doamnei Viorica Samson Manea care mi-a prilejuit comunicarea online prin această carte cu AURELIU MANEA, care este și rămâne, regizorul fără de pereche.