luni, 18 aprilie 2022

``TITANIC VALS`` - TEATRUL NAȚIONAL ``I.L.CARAGIALE``/ Sala mare ``ION CARAMITRU``

 ``SCUFUNDAREA`` ... UNUI SPECTACOL 

La Teatrul Odeon e înscris în repertoriu din 2013, ``Titanic vals``de Tudor Mușatescu , spectacol (regia - Alexandru Dabija, scenografia – Helmuth Sturmer) care se joacă și în prezent cu succes. La Teatrul Național se înscrie în repertoriu aceiași comedie și e prezentată la Sala mare ``Ion Caramitru``. O fi criză mare de comedii și se alege tot``Titanic vals`` vrând să sărbătorească poate cei nouăzeci de ani de când această piesă a avut lansarea pe scena sediului vechi a Naționalului bucureștean?! 

Tudor Mușatescu a fost un scriitor marcant și prolific, cu un condei întodeauna încărcat inteligent de ironie, de umor. ``Titanic vals`` rămâne una din piesele sale remarcabile, fiind o comedie de moravuri, cu tema – viața într-o familie modestă financiar, ajunsă peste noapte milionară printr-o moștenire și ambiția de parvenire în politică. Personajul axă al acțiunii, Spirache, funcționar la prefectură, e împins de familie să fie ales deputat din partea Partidului Național Socialist. Tema rămâne mereu actuală și chiar foarte actuală în prezent.

Regizorul Dan Tudor, uită de sensurile majore ale temei, ba mai mult, o sufocă prin tot felul de intervenții cu gaguri ieftine, chiar și în cazul replicii spumoase scrise de dramaturg. Programul de sală nu specifică a fi o ``adaptare`` sau o ``versiune`` după Tudor Mușatescu pentru că regizorul ar respecta, derularea acțiunii în
perioada interbelică. Regizorul introduce fără rost și personaje noi - Femeia cu covorul (Tatiana Oprea) sau Flașnetarul, interpretat de ... regizorul Dan Tudor. El este actor la bază, și se mai distribuie și în rolul Vecinului, amplificat prin gaguri stupide. 


Conceptul regizoral ignoră substanța situațiilor și substratul satiric al replicii și le ``îmbogățește`` cu așa zise gaguri, ca într-un teatru de amatori dintr-o casă de cultură. Personajele solid individualizate de Tudor Mușatescu, devin caricaturi, prost desenate, relațiile dintre ele nu mai funcționează pentru a servi tema majoră a comediei de moravuri. Mișcarea scenică în spațiul vast al Scenei mari, este prost coordonată, de multe ori personajele parcă ar participa la o ședință. ``Titanic vals`` prin subiect nu își găsește locul potrivit de reprezentare pe o astfel de scenă mare. Musicalul, gen iubit de Marele Public, își află reușite admirabile pe scenele mai mici ale unor teatre din Capitală, dar nu și-a găsit un loc în repertoriu pentru reprezentare pe Scena mare a Naționalului, unde se ``scufundă`` ... ``Titanic vals``. 


Distribuția aleasă de regizor ar vrea să revitalizeze actori, în marea lor majoritate din planul doi al echipei Naționalului care poate până acum nu au avut șansa remarcării în alte spectacole prin roluri importante. Dan Tudor, este actor, dar nu a manifestat o minimă îndrumare a acestei distribuții pentru a creiona credibil, fiecare actor, substanța personajului. Le-a dat să interpreteze ... gaguri, nu să caracterizeze esența personajului atribuit. A uitat că în comedie, actorul trăiește dramatic intens situațiile, rezultatul fiind comic. Spectacolul nu are ritm, fiind îngălat de pauze lungi în dialoguri, nu pentru că actorii ar uita replica, dar așteaptă ... aplauzele publicului. Spectacolul nu are coerență, tensiune, logică în ilustrarea situațiilor, este ca un spectacol de estradă, la care publicul după ani de pandemie, dornic de bună dispoziție, aplaudă jonglerii căznite în numele umorului. 

Decorul pentru un spectacol pe Scena Mare e realizat de Ștefan Caragiu care înghesuie fără sens, numeroase obiecte de mobilier, luate din depozitul teatrului, funcționale în alte spectacole. Dulapuri, vitrine, fotolii, canapele, mese, una mai mare, altele mai mici, etc, în diferite stiluri, sunt aglomerate pe scenă pentru a indica sufrageria locuinței unei modeste familii. Parvenirea familiei devenită milionară, transformă coloristic, doar o canapea și niște fotolii, aceleași de la început. Este cunoscut că teatrele suferă de lipsă financiară, dar acest decor este o improvizație deplorabilă și nu susține atmosfera solicitată de acțiune. Tudor Mușatescu în scrierea sa, amintim, că oferea precizări pentru decor. Ștefan Caragiu, scenograf apreciat pentru contribuție în alte spectacole, a executat acum un decor, doar să umple o scenă mare. Costumele Lilianei Cenean servească epoca interbelică, dar mai puțin tipologia personajelor.

Distibuția câștigă aplauze, nu prin interpretarea complexă a personajelor, ci prin ... scheciuri de imagine banale. Spirache este în piesa lui Tudor Mușatescu, un om simplu, modest, șef al unei familii năzuroase, cu patru copii, printre care și o fată cu handicap la un picior din primul mariaj. Viziunea regizorală și interpretarea lui Dan Puric, distrug consistența personajului. Rolul este major pentru tema piesei. Dan Puric afirma mai deunăzi ``M-am întors`` într-un spectacol-conferință, mult discutat de la Naționalul bucureștean. S-a întors însă, strâmb în rolul lui Spirache. Dan Puric a fost un actor senzațional în decedata compania Passe-Partout, de mișcare, dans și pantomimă, care ajunsese și o școală pentru actori. Experiența de atunci, devine acum, o manieră în interpretarea lui Spirache, ca un ... șmecher în raporturile cu familia, caricatural definit prin mimă gestuală și expresie, fără a susține replica. Adela Mărculescu în Chiriachița, soacra lui Spirache, nu sugerează vârsta personajului cicălitor și rostește doar cu dicție replicile, așteptând ... aplauzele. Dacia este soția lui Spirache – numele personajelor sunt date de dramaturg cu sens satiric, iar interpreta Amalia Ciolan nu reușește să îi definească profilul autoritar solicitat de acțiune.

Copii lui Spirache – Sarmisegetuza (Alexandra Sălceanu), Traian (Lari Giorgescu) și Decebal (Ionuț Toader) sunt și ei caricaturizați de regie, lipsiți de specularea reperelor din situații oferite  generos de acțiune. Alexandra Sălceanu e îndrumată de regizor a prezenta personajul, ca o domnișoară mofturoasă dintr-un scheci de la teatrul de revistă, uită de starea dificilă a Sarmisegetuzei gravidă, de relațiile cu partenerii și se fâție mereu pe scenă. Lari Giorgescu, actor de excepție în alte spectacole, face din Traian un tip mereu agitat care manevrează, în partea a doua a subiectului, o crosă de golf. Decebal în textul inițial, e un copil de 12 ani, răsfățat de mamă și bunică, acum în interpretarea matură a lui Ionuț Toader, e doar, un biciclist care accidentează rațele vecinului. Dan Tudor în rolul Vecinului printr-o interpretare exagerată, burlescă, vrea ... numai aplauzele publicului.

Irina Cojar în Gena, fata blamată de familie pentru că e din prima căsnicie a lui Spirache și mai are un handicap la picior, e interpretată cu o anume sensibilitate de actriță, dar nu reușește să susțină convingător relațiile cu partenerii. Este și imposibil să susțină o relație cu personajul Petre Dinu ( Axel Moustache) de care Gena este îndrăgostită, când când regizorul face din el o caricatură deplorabilă. Alte astfel de caricaturi oferă și Mihai Munteniță în Gigi ofițerul, Armand Calotă în Nercea avocatul, Dragoș Ionescu în Procopiu alt avocat, prin atitudini adeseori chiar vulgare. Regia insistă derizoriu pe aparițiile Afroditei Androne în Doică și Oana Constantinescu în Leana. Finalul reprezentației cu Fotograful (Daniel Badale) care țopăie aiurea prin scenă, este vârful grotescului acestui spectacol care terfelește sensurile satirei lui Tudor Mușatescu.

``Titanic vals`` se transformă pe Scena mare a Naționalului bucureștean, mai zisă și prima scenă a țării, într-o comedie de ... gang, înfăptuită de amatori. Marele Public va veni să vadă și să aplaude, cum ... ouăle nu mai ies din rațele și gâștele unui gospodar, fiind călcate de biciclistul ... Decebal! Înșelătorie teatrală se poate denumi acest spectacol cu o piesă clasică, actuală tematic. 

joi, 14 aprilie 2022

``RAYMONDA`` - OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

 EVENIMENT CULTURAL LA SUPERLATIV


Premiera cu ``Raymonda`` de Alexander Glazunov, balet clasic, are o calitate de înalt nivel artistic pe mai multe planuri. Primul ar fi virtuozitatea la care a ajuns ansamblu de balet al Operei Naționale București, în proiectul lui Maki Asami - regie și coregrafie și a maestrului de repetiții Takako Nishikawa. Cel de al doilea plan sunt costumele excelent concepute de Viorica Petrovici, foarte numeroase care dau substanță vizuală fiecărui moment, colorează atractiv reprezentația, în decorul bine gândit de Adrian Damian, minimalist, dar cu sens pentru subiect. Rezultatul este un spectacol grandios care arată o revitalizare a scenei lirice și de balet din București.

Nu pe ultimul plan al superlativelor, este curajul de a introduce în repertoriu pentru prima oară ``Raymonda``, de când funcționează de o sută de ani Opera, aflată acum la ceas aniversar. ``Raymonda`` este considerată de dansatori o partitură de mare dificultate profesional tehnică pentru interpretare. Solicită un efort major pentru soliști și ansamblu. Baletul clasic sau modern, specificăm, nu are la bază un libret pentru a fi respectat riguros, ca în demersul operei lirice. Tratează doar un subiect, libretistul este regizorul - coregraf care ilustrează scenic subiectul în armonie cu partitura muzicală. Regizorul trebuie să coordoneze cu sens major acțiunea și relațiile dintre personaje, ca apoi coregraful să o ilustreze.


``Raymonda``, cu premiera în 1898 de la Sankt Petersburg pe muzica lui Alexander Glazunov, a beneficiat de inspirația lui Marius Petipa – dansator și coregraf de excepție care a revoluționat baletul clasic. Are la bază un subiect universal - dragostea învinge întodeauna, inspirat fiind de o legendă medievală. În Franța, la un castel, fiica regelui, Raymonda e dorită de doi bărbați – Jean de Brienne care pleacă în cruciadă și Abderachman, un prinț sarazin. În timp,versiunile scenice pe acest subiect au fost mereu diferite.

La Opera Națională întâlnim o adaptare deosebită după conceptul lui Marius Petipa, realizată de regretata Maki Asami (1934 – 2021) prin maestrul de repetiții Takako Nishikawa. Spiritul creator european și cel japonez, se înfrățesc inspirat. 

Maestra Maki Asami urmează linia generală a conceptului lui Marius Petipa, de la debutul acestei opere clasice de balet, dar intervine pentru susținerea explicită a subiectului și printr-un prolog cu cei doi îndrăgostiți – Raymonda și Jean de Brienne. Maki Asami a susținut un lucru foarte important - coregraful trebuie să fie și regizor pentru ilustrarea unui proiect de balet clasic. Rezultatul crezului său artistic, este senzațional și în reprezentația Operei Naționale. Soliștii și ansamblu, nu sunt numai executați axați tehnic pe expresie, dar și actori care trăiesc intensiv fiecare moment al acțiunii.



Tehnic baletul clasic solicită ansamblu, nu doar ca o figurație de atmosferă, ci drept participant activ la acțiune, dar cu o sincronizare perfectă a expresiei. În această reprezentație, ansamblu demonstrează un nivel profesional desăvârșit. Are în dotare viitori soliști, dovadă fiind și RIN OKUNO care a funcționat în acest ansambu mai mulți ani, iar acum devine prim solistă a Operei Naționale în rolul lui Raymonda. Este un ``fulg`` pe scenă nu doar prin execuția tehnică impusă de baletul clasic, ci și prin grația cu care trăiește interior fiecare moment al acțiunii. Executant tehnic desăvârșit, Robert Enache construiește personajul Jean de Brienne în relație cu partenera, cu mare sensibilitate . Se dovedește un balerin – actor demn de apreciat și Valentin Stoica în Abderachman. Cei trei interpreți sunt miezul subiectului și îl ilustrează ireproșabil în compania ansablului. 


Evoluțiile personajelor centrale sunt completate prin o serie de interpretări de prim plan în secvențe particulare, realizate cu rafinament de Erina Yoshie (Clemence), Kana Arai (Henriette), Sergiu Dan (Bernard), Răzvan Cacoveanu (Beranger), Antonel Oprescu (King Andrew), Monica Petrică (Cuontess de Doris), Margaux Chesnaias și Karen Saito în variațiuni, Alexandra Gavrilescu și Ionuț Diniță , ca și colegii lor în dansuri de caracter. Ansamblu deține balerini de valoare. 

Muzica lui Alexander Glazunov, este reușit interpretată de orchestra Operei, sub bagheta dirijorului Iurie Florea, atent la nuanțele ei romantice.

Indiferent de vârstă, ``Raymonda`` oferă spectatorilor mulțumire și emoție într- un spectacol de balet clasic, cu momente speciale de dans de caracter, captivant și cu sens major realizat. Este un adevărat eveniment cultural această demonstrație că nu are granițe colaborarea culturală, acum româno – japoneză, pentru a încânta sufletul căruia te adrsezi. Eleganța, grația servesc tema acestui balet clasic, excelent realizat.

miercuri, 6 aprilie 2022

``A 12-a NOAPTE`` - TEATRUL ``TOMA CARAGIU`` / Ploiești

 ``AMBALAJUL`` AFECTEAZĂ SPECTACOLUL

Important pentru un spectacol este și ``ambalajul`` său vizual – scenografia care prin decor și costume trebuie să servească prin colaborare, alt ``ambalaj``, viziunea regizorală raportată la textul ales pentru reprezentare. Întâlnirea cu bine cunoscuta piesă ``A 12-a noapte`` a genialului Shakespeare e afectată grav tocmai de acest ``ambalaj``. 

Mai întâi, apreciatul regizor Cristi Juncu propune ``o versiune soft`` după Shakespeare, ușoară, mai precis spus inconsistentă față de piesa luată drept pretext, aleasă doar ca acțiune. Versiunea mai omite și planul secund al acțiunii referitor la personajul Antonio, și implicarea sa în conflict. Substratul replicii savuroase a bătrânului Will e anulat, rămâne restrâns subiectul și completat prin tot felul de să le spunem songuri inventate majoritar ca text, din care nu lipsește și o trimitere spre ... manele, ca să fie amuzante. Muzica îi aparține Cristinei Juncu și solicită numeroase intervenții, de la chitară la tobe sau la o pianină mecanică în demersul confuz de a fi eficace pentru admosfera reprezentației. Norocul acestui ``ambalaj`` ambiguu de viziune regizorală este specularea Bufonului ( Lucian Ionescu ) drept coordonator în forță pentru a da notă comică situațiilor acțiunii și a specula intențiile muzicale.


Un alt ``ambalaj`` - scenografia, dezavantajează total ilustrarea scenică a acțiunii în această ``versiune soft``, dar și interpreții. Povestea celor doi frați gemeni – Viola (Theodora Sandu) și Sebastian (Andrei Radu), nafuragiați pe un tărâm, unde se petrec povești de dragoste, iar Viola se travestește în sevitorul lui Orsino (Cristian Popa) cel îndrăgostit de Olivia (Florentina Năstase), indică mai multe spații, dar decorul propus de Cosmin Ardeleanu e artificial. Se rezumă în principal la un fel de cameră încărcată de un mobilier lipsit de expresie pentru subiect. Decorul absurd sugereză diverse spații ale acțiunii prin totul felul de elemente derizorii, ca nisipul, două ciori pricăjite, un îngeraș, o cruce, etc. Decorul ca ansamblu de imagine nu servește credibil acțiunea, e ... chiar urât. Nu creează în niciun fel admosferă pentru situațiile comice ale acțiunii. 


Aceste imagini generale sporesc confuzia și prin costumele Andradei Chiriac, cu trimiteri spre diferite epoci istorice, chiar spre Napoleon, care nu arată prin nimic substanța personajelor, doar Bufonului i se atribuie costumul nebunului înțelept al curților regale de demult. ``Ambalajul`` scenografic este un haos și nu are sens major pentru o itenție de comedie adaptată într-o versiune discutabilă.


În acest ``ambalaj`` cenușiu, actorii din distribuție încearcă a se achita onorabil de rolurile acordate, cândva construite de Shakespeare. Travestiul Violei e realizat ireproșabil de Theodora Sandu. În doliu după moartea fratelui, Olivia e interpretată de Florentina Năstase, iar ``ambalajul`` regizoral, împinge personajul la consum de alcool într-o scenă penibilă. Actrița reușește să treacă peste aceste artificii ale ``versiuni soft`` și personajul prinde viață scenică în mod credibil în multe momente. Bufonul duce greul versiunii, iar Lucian Ionescu este excelent, nu numai că știe să cânte, ci și pentru modul speculării replicii dându-i substrat cuvântului în relație cu partenerii, în contextul situațiilor. Distribuția se completează prin Cristian Popa (Orsino), Ioana Farcaș (Maria), Andrei Radu (Sebastian), Ion Radu Burlan (Fabian), Karl Baker (Valentine), Alin Teglas (Curio) și Paul Chiribuță (Antonio), rolurile sunt mutilate de ``versiunea soft``, dar actorii se achită onorabil de prezența personajelor pe scenă.

``A 12-a noapte``, fosta piesă de Shakespeare, poate provoca buna dispoziție atât de dorită de public după pandemie, dornic de comedie de orice fel. Rămân însă întrebări – de ce Shakespeare devine pretext, de ce regizorii experimentează ieftin pe texte de valoare culturală?

P.S. Teatrul ``Toma Caragiu`` din Ploiești este bine diriguit, are o trupă admirabilă, publicul elegant este primit generos în sediul său decorat cu pricepere, primește uneori donații de carte, teatrul își mai permite și actori invitați din Capitală. Amintim de pildă, pe Anca Dumitra (``Vrăjitoarele din Salem``, spectacol reușit comentat pe acest blog) sau pe Lucian Ionescu, ambii de la Teatrul de Comedie. 

Este inexplicabil însă, cum un actor ca Lucian Ionescu dotat cu un talent complex și pentru un spectacol musical, dovedit în ``Familia Addams`` (Teatrul Excelsior) și ``Maria de Buenos Aires`` (Teatrelli) în regia lui Răzvan Mazilu, as în domeniul musicalului, nu își află prezența într-un spectacol musical și pe prima scena mare a Naționalului din Capitală. Manageii teatrelor din Capitală se vede, că în majoritatea lor, nu știu să folosească tinerii actori din preajmă și propun proiecte alese la întâmplare sau din interese personale.