Spectator

sâmbătă, 10 decembrie 2016

OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI – 95 DE ANI DE LA INSTITUȚIONALIZARE

MERITATĂ IMAGINE SPECTACULOASĂ
        
  Una din cele mai importante instituții culturale, rămâne Opera Națională București, chiar dacă în ultimii ani a trăit în umbra unui prost management. Pe 8 decembrie a aniversat 95 de ani de la înființare, timp istoric în care numeroși cântăreți și balerini au ajuns personalități faimoase peste hotare, ridicând prestigiul acestei instituții. În fața unui public a cărui majoritate era compusă din foștii slujitori de nădejde, aniversarea a devenit o sărbătoare de ținută. A uimit prin imaginea generală spectaculoasă, plină de surprize care a “îmbrăcat” evenimentul. Clădirea luminată de “lasăre”, decorată cu un banner atractiv, anunța trecătorilor momentul festiv. Foaierul elegant era dominat ingenios de un “ghețar” cu cifra 95, marca aniversării.
        
Programul concertului a adus pe scenă orchestra, grațios dirijată de Ciprian Teodorescu și ansamblul coral, alături de paisprezece soliști care au oferit un regal artistic interpretând arii și coruri celebre din patrimoniul muzical al operei. A onorat remarcabil programul ca invitată specială, soprana noastră Anita Hartig, un tânăr talent care activează în prezent pe marile scene ale lumii. Soliștii - Veronica Anușca, Andrei Lazăr, Lucian Petrean, Mihaela Ișpan, Mihaela Stanciu, Vicențiu Țăranu, Ramona Păun, Horia Sandu, Maria Jinga, Alin Stoica, Marius Boloș, Crina Zancu, Tiberius Simu, Madeleine Pascu, corecți în interpretare au fost aplaudați, unii cu aplauze entuziaste. Corul și orchestra, au dovedit dăruire și sârguincioasă pregătire în momentele sale speciale.
         Bogatul program s-a încheiat cu un celebru colind de Crăciun interpretat impresionant de toți soliștii, ca în final peste public să cadă o ploaie de steluțe aurii. La plecare, publicul a fost întâmpinat timp de zece minute de un splendid foc de artificii, ilustrat muzical “triumfal”, anunțând locuitorii Capitalei că Opera Națională este în mare sărbătoare.
         Aniversarea celor 95 de ani de existență, ambalată în imagini grandioase, firești pentru specificul acestei instituții de prim rang cultural, a demonstrat că în prezent, Opera Națională București beneficiază de un bun management.


P.S. Evenimentul a fost salutat de Ministerul Culturii printr-un mesaj citit la începutul serbării, spre deosebire de aniversarea Teatrului Odeon când municipalitatea nu a găsit de cuviință să acorde atenție cuvenită momentului.

marți, 6 decembrie 2016

“LUMINIȚA, DE LA CAPĂTUL TUNELULUI” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” (Sala ATELIER)

UN AȘA ZIS “PAMFLET” … JALNIC!
După efortorile renovării, Teatrul Național “I.L.Caragiale” a devenit întra-adevăr un centru cultural cu expoziții meritorii și o activitate culturală efervescentă în cele șase sălii de spectacol pe care le deține – Sala Mare, Sala Studio, Sala Pictură, Sala Media, Sala Mică și Sala Atelier. Cum e și firesc, în stagiunea de toamnă a oferit și oferă aproape săptămânal premiere.

           
 Teatrele noastre acordă atenția cuvenită dramaturgiei autohtone actuale și caută texte pentru a le înscrie în repertoriu. Le descoperă însă, cu greu și nu toate din cele alese, sunt convingătoare. “Luminița, de la capătul tunelului” de Radu F. Alexandru este un astfel de exemplu. Dramaturgul își dorește o comedie “pamflet” politic. Ideea este excelentă pentru actualitatea mioritică, greu de întâlnit în dramaturgie, numai că de la idee la construcția convingătoare a unei piese cu acțiune, conflict și personaje credibile, drumul e greu și dificil.
         Radu F. Alexandru este un dramaturg prolific, cu piese jucate în multe teatre, dar și un bun cunoscător al mizerabilei vieții politice de la noi, fiind deținător al mai multor mandate de parlamentar. Tema aleasă pentru “Luminița, de la capătul tunelului”, ar vrea să țintească ticăloșia politicienilor parveniți prin fraude. Îmbinarea documentării sale ca persoană onorabilă în Parlament care a trăit mulți ani printre politicieni, cu calitățile de a scrie o piesă de teatru despre ei, eșuează însă. 

Alexandra Poiană (Luminița)
Titlul textului parodiază celebra zicere a unui fost prim-ministru căutător al “luminiței de la capătul tunelului” pentru fericirea concetățenilor după trista epocă a comunismului care a găsit “luminița” pentru el, în prezent fiind șef al unei importante instituții, “Avocatul poporului”. Dramaturgul vrea să își dezvolte intenția unui pamflet acid la adresa politicienilor prin personajul Virgil Neacșu, parlamentar și ministru, într-o acțiune căznit concepută, cu pretenții de farsă. Conflictul se iscă în jurul relației de amor a soției politicianului, Delia cu Doru Maxim, un antrenor de fitnes, căsătorit cu Luminița. Pentru a nu afecta cariera soțului politician, Delia își părăsește amantul, acesta disperat vrea să se spânzure de coarnele unui cerb din casa lui Virgil Neacșu! Se caută apoi soluția rezolvării triunghiului conjugal, amantul apelând la blonda sa soție Luminița care l-a denunțat la partid pe politician și povestește că ar fi … țigancă la origine! Acesta ar fi demersul unei … farse! Acțiunea se derulează ilogic, absurd, intriga este penibil construită prin personaje schematice, replica nu are haz.

Constantin Cotimanis (Virgil Neacșu)
Virgil Neacșu este o javră de politician, ajuns propietar al unei vile încărcată cu obiecte de preț, asigurate prin sistem de alarmă și deține priceperea de a rezolva problema triunghiului conjugal care poate stârni scandal, prin banii acumulați, firește prin furt. Scopul satirei dorite de autor, nu devine hoția parvenitului politician, ci … denunțul la partid. Aluziile minore la situații din actualitatea curentă, apar prin replici simpliste, multe încărcate de vulgaritate, lipsite de umor, care par împrumutate din ziare, iar cetățenilor spectatori sătui de politicieni și minciunile lor, nu le provoacă râsul aceast spectacol de comedie cu pretenții pamfletare. Așezați de o parte și alta a spațiului de joc al sufrageriei elegante din vila cu obiecte de preț a politicianului, urmăresc uimiți agitația absurdă a personajelor și nu îi înțeleg rostul. Decorul reușit conceput, cu numeroase obiecte de mobilier, aparține scenografului Puiu Antemir.
       
Dragoș Stemate (Doru Maxim)
  Regizorul apreciat, Mircea Cornișteanu încearcă ilustrarea teatrală a textului pe linia absurdului situațiilor prin gaguri în care strălucire comică lipsește însă, din text. La rândul lor actorii, încearcă salvarea personajelor schematice, vrând fiecare, să le dea pe cât le permit situațiile conflictului, coerență tipologică. Alexandra Poiană dă un aspect fermecător ciudatei Luminița. Nu se știe de ce ar inventa farsa originei sale, nu se știe dacă ar vrea să își recapete soțul, pe Doru Maxim, arată convingător doar, că dorește să profite financiar de situație. Este și ea o hoțomană, se pare. Soțul, Doru Maxim e personajul cel mai confuz construit în text, iar actorul Dragoș Stemate încearcă să sublinieze că amantul ar fi un profitor al relației amoroase cu soția politicianului. Virgil Neacșu, politicianul cu funcții, ar fi stâlpul “farsei” cu intenții de pamflet. Textul îl configurează schematic, cu împrumuturi haotic ansamblate din diverse tipologii, iar apreciatul actor Constantin Cotimanis, cu măsură încearcă să estompeze vulgaritatea unui excroc de duzină. Delia Neacșu, femeie frivolă și interesată de banii soțului politician, revine actriței Iulia Moise și este interpretat ca într-un teatru de revistă.

         Era de așteptat ca experimentatul dramaturg Radu F. Alexandru să ofere în “Luminița, de la capătul tunelului” o satiră consistentă la adesa clasei politice, dar textul său cu pretenții de pamflet este o improvizație facilă. Cu un astfel de spectacol e clar, că nu vom afla prea curând nici … “luminița de la capătul tunelului” dramaturgiei noastre.

miercuri, 30 noiembrie 2016

TEATRUL ODEON – 70 DE ANI CU MULTE SUCCESE

SĂRBĂTOARE EMOȚIONANTĂ ÎN … “FAMILIE”


         Serbările pentru o aniversare sunt în genere formal concepute. Luni, 28 noiembrie, numeroși stimați artiști s-au întrunit să serbeze 70 de ani de existență ai Teatrului Odeon și uimire, întrunirea a impresionat prin aniversarea organizată cu mult suflet de gazdele sărbătorite. Dorina Lazăr, directorul manager al teatrului, mereu activă, a transformat aniversarea într-o întâlnire sensibilă între trecut și prezent. A fost amintită treaptă cu treaptă, istoria bogată în evenimente a Teatrului Odeon, când mereu sunt uitați marii creatori ai artei teatrale, poate și pentru că spectacolul de teatru, oricât de memorabil ar fi el, este efemer. Trăiește doar, prin aplauzele Marelui Public câteva stagiuni și trece apoi, în uitare.
        

În 1947, în cartierul Giulești apărea în viața teatrală Teatrul Muncitoresc CFR care în 1974 se va transforma în actualul Teatru Odeon. Debutanții de atunci, Tamara Buciuceanu și Mircea Cruceanu au salutat această aniversare prin trimiterea unor epistole emoționante. De-a lungul vremii au debutat pe această scenă nume devenite personalități incontestabile ale teatrului nostru. Se afla în sală, una dintre ele, Mariana Mihuț cu lacrimi în ochi. Aici, au construit spectacole remarcabile regizori precum Dinu Cernescu, Alexa Visarion sau Alexander Hausvater, aflați și ei cu emoție printre “spectatorii” momentului aniversar. Regizorii care au realizat spectacole în Giulești și apoi pe Calea Victoriei, au construit etape marcante în evoluția mișcării teatrale. Nume precum Horea Popescu, Lucian Giurchescu sau Mihai Măniuțiu, Dragoș Galgoțiu, Radu Afrim și Alexandru Dabija au marcat evoluția spectacolului de teatru spre noi forme de expresie .
         Amintirile au prins viață în sufletul sensibil al artiștilor prezenți la “serbare”, de la intrarea în Sala Majestic a Teatrului Odeon. Emoționată, Dorina Lazăr și-a primit colegii oaspeți și a dat curs unui program aniversar, delicat și surprinzător în momentele sale. Un “Intermezzo Muzical Coregrafic” coordonat de neobositul Răzvan Mazilu a deschis inspirat sărbătorirea, amintind cu sens de timpul anilor ’40. Au dansat tango cu farmec și pasiune Monica Petrică și Răzvan Mazilu, alături de trei perechi de dansatori de la Clubul “Tangotangen T.” Momentul a fost completat cu amuzante șlagăre ale vremii prezentate cu umor de Ruxandra Maniu, Paula Niculiță, Anda Saltelechi și Antoaneta Zaharia.
         Prologul a fost urmat de proiecția filmului “Teatrul Odeon 70”, realizat de Casa de Producție a Televiziunii Române, o admirabilă evocare a istoriei teatrului în amănunte semnificative. S-au evocat spectacolele numeroaselor stagiuni, unele cu răsunet și peste hotare, cât și drumul teatrului pornit în Giulești și ajuns astăzi, pe Calea Victoriei. Teatrul Odeon trebuie subliniat că beneficiază de Sala Majestic, singura din Capitală cu o arhitectură care a atribuit clădirii astăzi, prețuirea ca monument istoric. “Spectatorii” artiști și invitații prieteni apropiați, cu răsuflarea tăiată și adeseori cu lacrima în privire, au urmărit acest film, evocare istorică, inspirat compusă.
       
  Proiecția s-a completat prin lansarea volumului “Odeon 70 – Aventură istoric - omagială”, o carte document istoric, concepută cu știința cărturarului adevărat de Miruna Runcan. Scriitor, teatrolog, profesor universitar la Cluj, Miruna Runcan a fost cândva și secretar literar al Teatrului Odeon. Această carte construită cu mult suflet și o minuțioasă documentare, rămâne un document de valoare, unicat, despre viața unui teatru, dar și despre mișcarea noastră teatrală. De la o epocă, la alta, scriitoarea a surprins clipă de clipă, evoluția creatorilor constructori de spectacole pe care nu avem voie să le uităm. Personal, despre viața unui teatru nu am întâlnit, o astfel de evocare cuceritoare nu doar prin imagini, cum se face deobicei, ci prin cuvinte vii. Cei care prețuiesc teatrul trebuie să aibă în bibliotecă acest volum document de referință.
         La Sala Majestic s-a oferit apoi, o altă proiecție de film documentar, “Se vede tot? Tehnic. Nu. Stați liniștiți”, în regia tinerei Vera Surățel, producție UNATC. Excelentă ideea documentarului și realizarea sa, cât și proiectarea într-un astfel de moment aniversar. Vera Surățel cu multă sârguință a surprins prezentarea oamenilor anonimi din umbra reflectoarelor, tehnicienii unui spectacol, ne remarcați de spectatori, dar foarte, foarte importanți pentru a da o viață credibilă unui spectacol. Mașiniști, cabiniere sunetiștii și alte persoane cu atribuții tehnice, se dăruiesc în fiecare seară pentru a trăi pe scenă o reprezentație, fiind din umbră alături de actorii, răsplătiți în final cu aplauze. Felicitării talentatei regizoare a filmului pentru acest documentar special despre “artiștii” din umbră.
         Aniversarea s-a încheiat la Sala Studio printr-un alt moment emoționant. Dorina Lazăr a inițiat un proiect pentru păstrarea în memorie a marilor personalități care au animat Teatrul Odeon. După realizarea busturilor lui Ștefan Mihăilescu Brăila și Jorj Voicu, au fost  dezvelite în foaierul Sălii Studio, busturile, Elenei Deleanu care a condus ca directoare iscusită 36 de ani Teatrul Giulești și cel al marelui actor Ștefan Bănică, aflat la început de carieră strălucită pe scena din Giulești; fiul său impresionat a participat la acest eveniment.
         Ziua de luni, 28 noiembrie, 2016, rămâne un “Spectacol” de neuitat, de prețuire a vieții efemere a unui teatru, o întâlnire emoționantă a celor din marea familie a slujitorilor săi. DRUM BUN urăm TEATRULUI ODEON!


P.S. Aniversarea celor 70 de ani s-a petrecut doar, în “familie”; autoritățile, Primăria Capitalei nu au considerat a fi un eveniment … să trimită măcar un mesaj cu un buchet de flori … Și nici mass media nu a remarcat evenimentul pentru că era ... cultural!

joi, 24 noiembrie 2016

“FETIȚA SOLDAT” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” (Proiect “9G” – Sala Mică)

UN POEM SENSIBIL, CU MULTE TÂLCURI

În 2014, Centrul de Creație Teatrală “Ion Sava” al Teatrului Național “I.L.Caragiale”, iniția programul “Noua Generație” (“9G”). Mai mulți tineri regizori și actori, au propus proiecte pentru acest program, din care s-au selectat și realizat anual aproximativ cinci spectacole. Au reușit remarcarea în cele două ediții “ActOrchestra” și “(D)efectul Placebo”. Spectacolele din “9G” au fost comentate pe acest blog la data lansării. Cea de a treia ediție oferă o nouă reușită cu “Fetița soldat”, un spectacol cuceritor, emoționant. Dramaturgul Mihaela Michailov, regizoarea Silvia Roman, scenografii Bianca și Sabina Veșteman și actrițele Cristina Juncu, Silvana Mihai cu parteneră din off prin glas Mariana Mihuț, și-au unit spiritul creator și inventiv pentru un proiect cu o temă sensibilă – dragostea față de cei apropiați. Echipa este majoritar tânără, aflată în debut pe o scenă importantă a vieții teatrale.
         Poemul dramatic inspirat conceput de Mihaela Michailov, devine suport al unui one woman show. Aparent este povestea unei copile de nouă ani, Ami. În urma morții mamei când avea doar cinci ani, tatăl și-a refăcut viața și Ami a rămas în grija Bunicii. Copila inventează acum, un “joc” al întrebărilor cărora le caută răspuns cu ajutorul neprețuit al Bunicii, evocările ei inocente cu accente comice, vizează delicat fațete ale societății actuale. Aparent pare copilăros “jocul” care ajunge la faza dorinței lui Ami de a fi “soldată” ca să își protejeze Bunica de moarte. Mihaela Michailov, cu măestrie, îmbracă “jocul” lui Ami în poezie metaforică subtilă pentru a se adresa adulților. Ami le aminteșe adulților, că legătura afectivă cu cei din preajmă, consolidează evoluția în viață. Acest poem special, bogat în sugestii emoționale, original conceput de autoare, ridică ștacheta interpretării pe o scenă. Tinerii implicați în dezvoltarea sa teatrală, dovedesc însă, o înțelegere profundă a intențiilor scriitoarei. Mihaela Michailov s-a remarcat în viața teatrală prin texte apropiate de frământările tinerei generații, cum ar fi “Interzis sub 18 ani” sau “Profu’ de religie”. Ca un adevărat psiholog, scriitoarea surprinde reflectarea societății actuale în trăirile tinerei generații. În “Fetița soldat” se prezintă de fapt, un întreg univers al timpului prezent pe care Ami îl descoperă cu ajutorul Bunicii care îi deschide porțiile cunoașterii, cu bune și relele sale din care nu lipsește moartea.

        
CRISTINA JUNCU (Ami)
Ca într-un puzzle se compune monologul lui Ami în care fetița își amintește dialogul cu Bunica; intervențiile din off în “joc” ale Bunicii prind multiple tâlcuri prin marea actriță Mariana Mihuț care le rostește cu sensibilitate, cu nuanță. În “jocul” lui Ami, un copil năzdrăvan, dar cu suflet matur în înțelegerea vieții, tânăra regizoare Silvia Roman găsește calea descifrării atente a substratului evocărilor. Construiește teatral minuțios povestea lui Ami. Fiecare situație evocată cu fin umor în “joc”, regizoarea o ilustrează teatral ireproșabil, cu grijă pentru evidențierea substratului dramatic. Găsește un sprijin substanțial în scenografia realizată de surorile Bianca Veșteman și Sabina Veșteman. Decorul casei Bunicii propune în amănunte realiste multiple spații, care se transformă miraculos în locurile "jocului" lui Ami. În planuri cu diverse niveluri, definite cu fantezie scenografic, se desenează un întreg univers. Regizoarea completează imaginea teatrală cu noi sensuri prin proiecții (filmare și montaj video – Adi Bulboacă), drept accente pentru sublinierea demersului metaforic al textului. Cortine muzicale și muzica originală datorate lui Bogdan Balea, completează armonios, atmosfera reprezentației. Viziunea regizorală demonstrează importanța colaborării depline a regizorului cu scenograful și ceilalți din echipă pentru a impune teatralitatea unui text.

       
SILVANA MIHAI (Ami)
 
Propunerea de one woman show solicită o interpretare specială din partea actriței distribuite, mai ales când se află în fața unui poem dramatic, iar personajul este un copil luat  drept pretext al mesajului scrierii. În două reprezentații, tinerele actrițe Cristina Juncu și Silvana Mihai, trec cu brio acest adevărat examen de actorie. Cristina Juncu urmărește mereu să sugereze că naivitatea lui Ami ascunde de fapt, o înțelegere matură a situațiilor prin care trece copila. În “jocul” lui Ami, actrița cooptează drept parteneri spectatorii de la care parcă așteaptă răspuns la întrebările copilei. Prin expresii gestuale și priviri, actrița completează sugerarea personalității interioare complexe a personajului. 
Silvana Mihai devine o fetiță cu temperament, mereu curioasă, dar și foarte sensibilă în multe momente ale “jocului” inventat de Ami. Cu mult farmec în manifestările aparent copilărești, actrița nu scapă din vedere să accentueze și substratul situațiilor evocate. Finalul dezvăluirilor copilei, Silvana Mihai îl susține impresionant, atenționând asupra momentului când Ami ajunge la deplină maturitate prin cunoașterea morții. Sensibilitatea și umorul nu lipsesc din interpretarea acestor tinere actrițe excelente – Cristina Juncu și Silvana Mihai. Este performant pretextul transformării lor într-un copil care judecă lumea.
Am urmărit două reprezentații cu “Fetița soldat” pentru a aprecia interpretele. La ultima, am privit la început cu neîncredere prezența printre spectatori a mai multor copii veniți cu profesoara. Spectacolul însă, i-a cucerit și i-a amuțit, aplaudând cu entuziasm la final, dovadă că poemul Mihaelei Michailov și interpretarea, i-a cucerit și emoționat prin sensurile sale.
“Fetița soldat” demonstrează din nou, că tânăra generație de creatori deține  valori capabile să citească teatral în profunzime o propunere dramaturgică. Este un spectacol reușit care lansează nume noi și confirmă capacitățile de scriitor ale autoarei textului, ca personalitate în domeniu.