Spectator

luni, 25 martie 2019

“REGINA MARIA – JURNAL DE RĂZBOI” – TEATRUL MIC / Sala Studio

UN REUȘIT RECITAL, ÎNCĂRCAT DE EMOȚIE

         Marea Unire de la Alba Iulia din 1918 a devenit pretext pentru o serie de spectacole, unele mai mult sau mai puțin izbutite. Spectacolul “Regina Maria – Jurnal de război” de la noua sala Studio din str. Gabroveni nr.57 a Teatrului Mic, poate fi considerat printre cele reușite, servind momentul “aniversar”, chiar dacă inexplicabil a fost trecut cu vederea de mulți comentatori preocupați de acest eveniment istoric.

       

  Actrița Simona Mihăescu a avut curajul conceperii unui “scenariu adaptat” după volumele de memorialistică “Maria Regina României – jurnal de război”, ediție îngrijită de istoricul Lucian Boia, o personalitate în domeniu, apărute la Editura “Humanitas”; cu pricepere, actrița a selectat inteligent pentru un recital, momentele importante din mărturiile acelei minunate Regine, un OM patriot cu adevărat care cu devoțiune și adevărat spirit de iubire pentru poporul român și idealul său de unire, a fost numită “mama tuturor”. Remarcabil este “scenariul adaptat” în care delicat, fără ostentații, se arată ce presupune să fi la conducerea unui popor aflat în momentele de restriște ale războiului și ce înseamnă dragostea față de semenii tăi. Spectacolul poate fi considerat o “lecție” unică de istorie pentru cei care astăzi nu o mai fac la școală, o “lecție” despre ce presupune rangul din fruntea unei țări, sentimentul de iubire și interesul față de popor fiind mai presus decât cel din familie. Simona Mihăescu se încumetă să susțină un one woman - show cu personajul Regina Maria și reușește să țină publicul cu respirația tăiată. 
         Reușita recitalui se datorează Simonei Mihăescu și echipei care s-a alăturat proiectulu. Ștefan Lupu, actor și regizor, conduce ireproșabil ilustrarea teatrală a recitalului. Firește că unei astfel de evocări erau necesare proiecțiile pentru a completa susținerea atmosferei timpului din vreme de război trăită de eroină. Regizorul plasează inventiv proiecțiile cu sens major alese prin sprijinul unor profesioniști în domeniu – Iuliana Bălțătescu (light design / video), Marius Tudor și Adriana Robe (content audio – video), Constantin Șimon (video mapping). Proiecțiile bine selectate nu sunt cu Regina Maria, creează doar prin imagini atmosfera timpului istoric. Cu bună pricepere Ana Cântăbine concepe o scenografie minimalistă; decorul se rezumă la o masă și un scaun, “biroul” jurnalului și un paravan manipulat de personaj pentru a defini trecerea timpului. Regina nu poartă veșminte de preț și coroană, e simbolic îmbrăcată atemporal  într-o ținută simplă, în alb. 
        
 Simona Mihăescu interpretează impresionant personajul Regina Maria ca o femeie energică, profund sensibilă privind viața celor din jur, implicată în salvarea răniților, marcată de pierderea copilului de trei ani, Mircea, răpus de tifosul exantematic adus de război, dornică de salvarea țării din încrâncenarea forțelor în război, dar și de realizarea unirii românilor. Actrița trăiește intensiv și credibil, stările dramatice prin care a trecut acest personaj emblematic pentru istoria noastră, cu atenție pentru a dezvălui în profunzime caracterul unui OM pe care întâmplarea îl aduce pe tron de regină. Simona Mihăescu prezintă de fapt, nu o “regină”, ci o femeie cu ținută morală a cărei viață personală e dăruită celor din jur cu tot sufletul. Excelent actrița sugerează ce înseamnă să fi om, indiferent de statutul social de rang înalt, așa cum consemnează istoria că a fost Regina Maria. 
         “Regina Maria – jurnal de război” este un recital deosebit în care o actriță servește cu har o temă majoră prin interpretarea unui personaj de referință, un spectacol exemplar de cum se poate concepe un … one woman-show sau one man-show, soluție aleasă de unii interpreți. 

P.S. Rămâne de nențeles de ce serviciul de “piar” sau relații cu publicul al Teatrului Mic, nu reușește a face publicitate unui astfel de spectacol. Nu e de mirare însă, pentru că nu o face nici la alte spectacole, un ultim exemplu fiind premiera cu “Legături periculoase” de care personal am auzit întâmplător pe … faceboock. 

marți, 19 martie 2019

“RICHARD 3” – TEATRUL “BULANDRA” / Sala “LIVIU CIULEI”

                                                    “ … ?”


Semnul întrebării ales drept titlu, e rezultatul unor sumedenii de întrebări iscate de acest spectacol “manifest” propus de unul, singurul de astăzi, regizor român cu valoare confirmată internațional și demonstrată pe deplin, Andrei Șerban care mai activează și pe la noi. Spectacolul său cu “Richard 3” este o îmbinare absolut originală, dar și discutabilă, de teatru politic, teatru brechtian distanțat și epic, teatrul de estradă, dar și de teatru realist; un amalgam de drumuri teatrale se îmbină pentru a pune în fața societății actuale, dar și a fiecărui spectator, “oglinda” lui Shakespeare de a privi viața. “Richard al III-lea”, ca și toate piesele lui Shakespeare cel genial, sunt scrieri care au strălucit de-a lungul vremurilor și întotdeauna sunt actuale, indiferent de secolul apariției pe scenă; “Lumea e aceiași și ca dânsa suntem noi”!
        
Povestea vieții lui Richard ajuns rege se petrece într-o lume a crimei “morale”, mereu aceiași de patru secole, la propiu și la figurat. Regizorul Andrei Șerban vrea să pună în față “oglinda” sa teatrală lumii politice de la noi ajunsă în vârful puterii, dar mai vrea să ne o pună și nouă care suntem de fapt, părtași la dezastrul societății, a țării aflată pe muchia prăpăstiei. Se ivește astfel, prima întrebare – cui se adresează totuși, acest spectacolul? Se adresează spectatorului de rând furios și revoltat de ce se petrece în viața sa publică, în societatea în care trăiește sau celui care crede cu naivitate minciuna că totul e minunat? După spectacol, primul rămâne nemulțumit, cu un gând amar că nu mai are soluție de a stopa “crima” ce domină realitatea, celălalt se amuză copios, râde ca la un spectacol satiric de estradă, ca și când ar urmări un pamflet ocazional, iar dacă se simte vizat prin funcție și ambiții, părăsește sala. “Manifestul” spectacolului șochează, dar nu are și un mesaj cu tâlc și pentru unii și pentru ceilalți, e exagerat politizat, fără a transmite emoția provocării judecăcrii situației extreme în care se află publicul și ce vină poartă fiecare. Revoltații par să fie satisfăcuți și entuziasmați prin comentarii de ce au văzut pe scenă că teatrul atacă direct politicul, dar uită că unii ACTORI au ieșit în STRADĂ să protesteze, nu pe scenă, împotriva clasei politice, când ei stăteau comod acasă și priveau la televizor totul și alți actori pot ajunge chiar miniștrii ai puterii imorale. Simpatizanții  (Dragnea sau Putin) se amuză, râd, dar spectacolul nu îi trezește să judece personal situația dramatică impusă de cei citați și alții ca ei, cu puterea în mână și acceptă lumea imorală în care trăiesc, cred că tot spectacolul e un joc de satiră, derizoriu al nemulțumiților și manipulării. De ce îi acceptă la putere pe cei “satirizați”? … Sunt și ei vinovați pentru accept?!
         Sub aspect strict teatral, propunerea regizorală are unele momente memorabile și altele discutabile. “Richard al III-lea” este o piesă cunoscută tuturor, ca un libret de operă celebră. Spectacolul se numește “Richard 3”, în “traducerea și adaptarea Danielei Dima”. Traducerea replicii lui Shakespeare în limbajul de astăzi este admirabilă. “Adaptarea” transformă însă, piesa într-un pretext pentru a interveni exagerat cu replici noi din circuitul actual, împrumutate din limbajul abject al politicienilor mioritici, precum – “Altă întrebare” sau “Vreți să fiu conducătorul vostru?” lansată de un individ de la noi dornic a fi dictator. Suntem sătui de astfel de replici și ele duc la o politizare minoră a “manifestului” teatral încercată de “adaptare”, distrug sensul major al condamnării impostorilor care le rostesc. “Adaptarea” îl aduce fără rost și pe … Shakespeare în acțiune, în partea a doua a reprezentației care apare din trapa centrală a scenei unde merg și personajele decedate, ca să susțină un monolog moralizator spectatorilor lipsiți de neuroni. El le spune didactic ca un profesor fără har pedagogic – “Nu aveți nimic de comentat? Nu ziceți nimic? … E cineva care dorește o țară capturată de infractori și hoți?”. Actorul care îl interpretează pe Richard (Marius Manole, și mulți colegi de profesie), ca și unii spectatori, răspund în stradă întrebărilor lui … Shakespeare puse forțat de “adaptare”. Andrei Șerban și Daniela Dima trăiesc în America – alt stat cu probleme majore politice, dar se pare că nu cunosc prin această “adaptare”, profunzimea specificului realității dezastruoase de la noi care are multiple cauze particulare provenite din varii domenii sociale ale societății noastre. 
       
  Scenografia reprezentației “manifest” e minimalist concepută. Andrei Șerban inițiază decorul și are drept sprijin tehnic pe “consultantul spațiului scenic: Octavian Neculai”, arhitect, personalitate marcantă în scenografie. Schele metalice, o scară în spirală, o tribună pentru discursuri, sunt elemente de bază ale decorului, decorate ostentativ cu pârghii de neon ca la un spectacol de estradă, viu colorat. Funcționale ca sens major rămân scara cu treptele parvenirii și decăderii, tribuna discursurilor și folosirea trapei din centrul scenei de unde apare la început Richard și pleacă în moarte personajele ucise, iar în finalul spectacolului vine …  Richmond care este același Richard, dar fără handicapuri fizice. ( În foița cu distribuția e totuși necesară sublinierea că Richard și Richmond sunt personaje interpretate de același actor pentru a atenționa asupra viziunii speciale a conceptului regizoral, că toți conducătorii sunt la fel în manipularea puterii.) 

Costumele atemporale sunt concepute de Fruzsina Nagy și trimit prin diverse accesorii spre toate epocile, ajung până a ne aminti de ținutele rockerilor; coroana puterii e neagră, ca moartea care o declanșează pentru obținerea ei. În constructul scenografic, imaginea  reprezenației e bogată în accente simbolice, unele fiind bombastice. Exagerată rămâne, de pildă, imaginea finală a lui Richard cel decăzut și ajuns la paranoie, gol purtând pampers. Muzica live susținută de Raul Kusak, punctează sugestiv demența politichiei celor obsedați de putere. Cântecul “Timpul e de partea mea” al formației The Rolling Stones, interpretată de toți actorii întervine în finalurile celor două părți ale reprezentației. Rostul acestor intervenții iscă totuși, întrebarea – “de partea cui e timpul?”, de partea lui Richard și puterii imorale oricând?! Aplicarea acestui moment muzical ansamblului, ridică întrebări rămase fără răspuns. 
        
 Viziunea regizorală folosește pentru teatralizarea scenică a acțiunii mai multe căi. Una pornește de la teatrul politic susținut de Erwin Piscador în Germania secolului trecut, idee de teatru care propune analiza problemelor socio-politice ale societății adresată publicului larg ca provocare de a judeca atent cauzele politice grave care afectează economia, viața individului în general. Timpul a arătat însă, întodeauna, că teatrul indiferent de gen, are în substrat atitudine politică. La noi înainte de ’89, teatrul era cel mai activ dizident al sistemului comunist și a stabilit o convenție cu publicul de înțelegere a atacurilor sale. Andrei Șerban a dedicat spectacolul “Richard 3”, memoriei marilor regizori Liviu Ciului și Lucian Pintilie care pentru spectacolele lor, regimul politic de atunci i-a condamnat la exil. A face astăzi teatru explicit politic e un demers bun, când cenzura nu mai există. (Încă!) “Richard 3” este un spectacol de teatru politic, dar exagerat politizat și forțat adus în actualitatea noastră dramatic suferindă. O altă cale practicată de regizor e cea a lui Bertolt Brecht de teatru epic distanțat de trăirea conflictelor. Regizorul îndrumă actorii, ca personajele lor să se adreseze mereu publicului, unii chiar de la tribună; demers regizoral inspirat și ireproșabil susținut de interpreți. În viziunea regizororală se aplică însă, unor situații și calea relaționării între personaje, apropiată de teatrul realist. Sunt memorabile de pildă, scene dintre Richard (Marius Manole) și lady Anne (Alexandra Fasolă) care după crimele acestuia acceptă să-i fie soție sau cea cu ducesa de York, mama sa (Mirela Gorea). În aceste scene se simte pe deplin “citirea” în profunzime a situațiilor de către regizor; de exemplu lady Anne acceptă mariajul cu ucigașul pentru că și ea vrea puterea cu intenția de a îl domina pe Richard. Altă cale regizorală în îmbinarea genurilor de teatralizare este cea estradistică, intenții de satiră stârnesc râsul publicului în cazul unor personaje devenite ridicole în raport cu conflictul major. Tot acest joc de îmbinare de genuri teatrale, slăbește consistența mesajului acestui “manifest politic” de condamnarea crimelor “morale” a căror vinovăție o au toți cei obsedați de putere, dar și … publicul. Andrei Șerban vrea însă, mai mult, să arate publicului că de fapt, fiecare dintre noi deține în suflet ascuns un Richard! Intenția sa filosofică se mariază greu cu tema majoră a “manifestului politic” dat de oferta teatrală. În spectacol sunt aglomerate prea multe căi de ilustreare teatrală care diminuează rostul transmiterii spectatorilor provocarea de a judeca unde poate duce demența puterii; unii au conștientizată că Richard are la noi un urmaș pofticios de putere, alții îi sunt simpatizanți și pe aceștia trebuie să îi provoace spectacolul la gândire. Rostul unui astfel de teatru politic este nu de a cuceri aplauzele celor revoltați de “crima morală” a politicienilor, ci pe acelea ale celor care ignoră cu inconștiență rostul politicului în cârmuirea unei țări, de a îi impresiona și provoca să mediteze privind viața din jur, societatea. 

       

  Spectacolul câștigă importanță și prețuire prin actori și îndrumarea lor de către regizor, indiferent de discutabilile propuneri ale “adaptării” și teatralizării. Marius Manole realizează ceea ce se poate numi o adevărată creație prin interpretarea lui Richard, definind  nuanțat caracterul unui astfel de personaj activ în orice epocă istorică. Actorul intră în “pielea de șarpe” a lui Richard; își găsește motivare în acțiunii prin handicapul fizic ca argument pentru cei care îi refuză înfățișarea, dar în interior are dorința de a înfăptui cu orice preț câștigarea puterii autoritare. Marius Manole sugerează și posibilitatea ca fiecare dintre noi să avem tăinuită o ambiție, ce poate fi condamnabilă sau nu, în redarea complexității personajului. Richard al său apare mai întâi ca un om, cu necazuri personale care îl împing apoi, pe drumul crimei și demenței. Marius Manole, indiferent de artificiile exagerate de imagine teatrală, urmărește consecvent de a ne pune în față chipul omului periculos Richard care manipulează conștiințe. Creația actorului are la bază inteligența rostirii cuvântului cu atenție la substratu de sensuri, completată de talentul său aparte de a reda complexitatea personajului și prin flexibilitatea expresiei corporale. Marius Manole pedalează în interpretare pe stările interioare ale celui obsedat de putere, diplomat manipulator de acte criminale, nu pe handicapul fizic al lui Richard. În finalul reprezentației, Marius Manole apare și sub chipul lui Richmond, noul rege; Richard coboară în trapa din centrul scenei prin ucidere, de unde iese apoi Richmond cu aceleași atitudini, în hainele de la început ale celui trecut în neființă, dar fără handicap fizic. Finalul este forțat politizat și spulberă orice speranță de scăpare din cercul “crimei morale”. 
         Majoritatea actorilor din distribuție are sarcina de a interpreta un personaj important și un altul sau altele secundare și o fac fără reproș. Alexandra Fasolă (lady Anne / fiul regelui Henric / un călugăr), Rodica Lazăr (regina Elisabeta / un călugăr), Cornel Scripcaru (regina Margaret / copilul Eduard / Shakespeare), George Ivașcu (regele Eduard al IV-lea / un ucigaș / primarul Londrei), realizează cu mare artă personajele în stiluri de joc diferite. Alexandra Fasolă excelent prezintă pe lady Anne, ca o femeia cu ambiția ascunsă de a deține puterea, ignorând contextul crimelor care îi distrug familia. Cu forță dramatică subliniază Rodica Lazăr, disperările reginei Elisabeta de a pierde frâiele puterii. Mirela Gorea prezintă portretul unei mame pe care handicapul fiului îi stânjenește posibilitatea de a influența puterea. George Ivașcu se adaptează cu măsură și rafinament împingerii spre caricatură a personajelor ce îi revin, tratate regizoral ostentativ satiric precum la estradă, dar reușit conturate de actor. Cornel Scripcaru realizează admirabil pe regina Margaret într-un travesti sugerând o adevărată vrăjitoare prezicătoare de dezastre, ca apoi în tentă estradistică să prezinte celelalte două personaje, cu finețe. Regia nu acordă importanța necesară intervențiilor importante pentru conflictul major, ducelui de Buckingham, iar interpretarea actorului Cătălin Babliuc este lineară, fără accente în evoluția calculată a personajului. Adrian Ciobanu rezolvă credibil cele patru personaje atribuite, alături de Catinca Maria Nistor atentă a diferenția rolurile care îi revin și Lucian Ifrim, Alin State în alte apariții secundare. Atorii se vrea a își găsi un sprijin prin lavaliere în rostirea replicii, metodă bine folosită de unii, mai strident vocal de alții. 
         “Richard 3” stârnește multora comentarii la superlativ cu laudele determinate de întâlnirea cu teatrul politic, ca un “manifest” de atenționare asupra rostului criminal moral al politichiei din culise; râd,  se amuză inconștient unii de rolul lor de fapt, din afara sferei politichiei, de a stopa demersurile imorale ale politicienilor, poate și pentru că nu mai găsesc soluții. Spectacolul le arată trist că drumul e fără ieșire. Chiar așa să fie? Amalgamul de soluții teatrale e practicat inventiv de marele regizor Andrei Șerban, doar într-o lună de repetiții, și rezultatul e parțial spectaculos, discutabil teatral în intenția provocării și acelei categorii de spectatori comozi printre care sunt și mulți impostori care confundă … varza cu capra vecinului pe care o vor decedată. “Richard 3” pentru mine personal, e lipsit de un mesaj provocator, atacă ostentativ o clasă politică recunoscută a fi total imorală de care cei conștenți, dar nu transmite și celorlați, simpatizanți sau nu, provocarea de a fi cetățeni cu judecată; ei râd și își văd de treburile lor, mai mult sau mai puțin morale. Intenția de a ne sensibiliza și că în fiecare individ există apropieri ascunse de Richard, nu e convingător transmisă teatral celor din societatea noastră aflată în criză dramatică morală gravă, de valori recunoscute de toți cetățenii.

P.S. Un spectacol de teatru politic e important astăzi la noi, actorii protestează și în stradă alături de unii concetățeni impotriva unei clase politice imorale, dar are menirea și de a trezi din inconștiență pe cei adormiți sau manipulați, prin efectul ilustrării teatrale coerente și logice, aspect neglijat ca esență de conceptul regizoral. Pot fi criticată că aparțin celor din grupul “# rezist”, dar acest spectacol analizat distant are unele defecte ce nu se pot ignora de cei care iubim teatrul cu adevărat și prețuim pe creatorii săi cu har, precum regizorul Andrei Șerban sau actorul Marius Manole, valori incontestabile ale mișcării teatrale. 

miercuri, 13 martie 2019

“NOII INFRACTORI” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala MARE

OFERTĂ DE COMEDIE … CU TÂLC

După comedia “Dineu cu proști”, spectacolul de mare succes al naționalului bucureștean, regizorul Ion Caramitru propune acum Marelui Public, “Noii infractori” de Edna Mazya, o altă comedie, despre cei pe care societatea actuală îi provoacă să considere că “totul nu e decât … un mare bordel”, cum specifică o replică. Publicul are nevoie de comedie, dar nu orice fel de comedie cu iz bulevardier ieftin, ci de umor cu substanță dramatică, așa cum propune și “Noii infractori” prin Edna Mazya; dramaturgul israelian, scenarist și regizor, a fost distins cu premii pentru demersul său artistic. Subiectul ales este șocant, cu răsturnări de situații, cu replica cu umor savuros și substrat cu tâlc, totul în jurul unei famili de oameni obișnuiți, cândva cu bună stare; Dorina, omul de bază al familiei, luptă să câștige bani și alege o soluție … surpriză. 

ALEXANDRINA HALIC (bunicuța Anca) și VIRGINIA MIREA (Dorina)
Regizorul Ion Caramitru concepe un spectacol cu subtil umor, cu discrete trimiteri la actualitate într-o distribuție admirabilă care oferă publicului alte … surprize. În rolul principal al piesei, Dorina, “debutează” pe scena Naționalului bucureștean, Virginia Mirea, fostă actriță a Teatrului de Comedie, răsplătită cu premii în spectacole de referință realizate de mari regizori, în compania a paisprezece actori apreciați din colectivul primei scene. O altă surpriză este prezența în distribuție a Alexandrinei Halic care a încântat copilăria multora la Teatrul pentru copii “Ion Creangă”. Regizorul Ion Caramitru, ca un mare actor, deține știința descifrării profilului psihologic al personajelor și o aplică îndrumării colegilor din distribuția aleasă. Cu meșteșug, regizorul se ferește de orice accent vulgar posibil de speculat prin subiectul acțiunii, urmărește scenă cu scenă sensul comic, satiric al situațiilor cu subtextul lor amar. Rezultatul – râzi cu poftă, dar rămâi pe gânduri privind cum astăzi, în societate necesitatea banilor poate manevra conștiințe. Acțiunea se derulează ritmat, uimește prin veridicitatea ilustrării teatrale a “ambalajului” vizual, dar în primul rând prin interpretarea actorilor. 

Florilena Popescu Fărcășanu reușește să ocupe funcțional scena mare a Naționalului, cu un decor realist pentru a indica sufrageria casei unei familii cândva avute; costumele numeroase create de scenografă sunt cu pricepere atribuite personajelor pentru a le servi caracterizării prin diverse amănunte. Spectacolul câștigă atractivitate vizuală prin scenografia Florilenei Popescu Fărcășanu, exploatată cu pricepere și prin jocul de lumini – light design Chris Jaeger, sporită și prin momentele de dans – puțin cam multe însă, strunite coregrafic de Florin Feroiu pe acompaniamentul muzical propus îmbietor de Călin Țopa.

VIRGINIA MIREA (Dorina)
Actorii ocupă cu dezinvoltură spațiul de joc generos, fără a se face simț efortul. “Debutul” Virginiei Mirea este eclatant; având și expediența trecutului în care actrița a dovedit știința de a juca în comedii sau drame, descifrează în amănunt profilul Dorinei, femeia obsedată de criza financiară a familiei, dar ingenioasă în a găsi soluții de salvare, discutabile însă sub aspect moral. Virginia Mirea trăiește intens fiecare moment prin care trece Dorina, cu sinceritate în manifestări și grijă permanentă de a susține relațiile diverse cu solicitările celor din familie – copiii maturi și soțul, dar și “invitatele” în locuință, reacțiile exterioare sunt dublate și de sugerarea stărilor interioare ale personajului, emoționant expuse în finalul reprezentației. O altă surpriză a spectacolului provoacă Alexandrina Halic în personajul bunicuței posibil atinsă de alzheimer; cu delicatețe în expresie, ferindu-se de accente pe posibila boală a bunicuței, actrița subliniază cu umor atitudinea șmecheră a acesteia privind relațiile cu cei din preajmă. Soțul Dorinei, este un bărbat încrezut în importanța sa la locul de muncă, Arie neglijează însă, prin superficialitate starea reală a familiei sale, fiind plin de sine, dar și supus autorității soției; Andrei Finți reușește admirabil să redea credibil caracterizarea personajului Arie.


ANDREI FINȚI (Arie) și TEODORA MAREȘ (Bambi)
 Fiica Dorinei, plecată de acasă pe alte meleaguri cu dorința de realizare ca scriitoare, Bambi, prilejuiește Teodorei Mareș o interpretare remarcabilă; actrița sugerează esența personajului , dovedind că Bambi e urmașa Dorinei sub aspect caracterial și poate fi o “infractoare” moral pentru o existență comodă. Plăcut prezentat scenic e și Ylal, fiul Dorinei cel în căutarea visătoare a unui rost, Silviu Biriș punctând cu umor superficialitatea acestui personaj, alături de Afrodita Androne în rolul soției, Sarit, un cuplu dornic de bani nemunciți.
ILEANA OLTEANU (Naomi)
“Invitatele” în casa Dorinei sunt Naomi, Sigal și Miki, fiecare cu motivări personale, privind alegerea “profesiei” ca soluție de existență. Încântător definește Ileana Olteanu pe studenta Naomi care își câștigă banii pe căi neortodoxe; actrița înzestrată cu talent și pentru dans, dezvoltă cu temperament nuanțat personajul. Reușită este și întâlnirea cu tânăra actriță Diana Sar în rolul lui Sigal, mămică pentru care obligația de a câștiga bani o determină să aleagă drumul prostituției. Completează în forță, trioul fetelor cu profesie hulită, Miki cea timidă care se transformă într-o ființă special provocatoare în  interpretarea cu haz a Cosminei Olariu. Apariții de personaje argument pentru acțiune realizează în nuanțe comice bine plasate, actorii Daniel Badale (Șimșon), Alexandru Hasnaș (Șlom), George Piteștereanu (Haim) și Mihai Verbițchi (Un client). În apariții secundare intervin ireproșabil - Viorel Florea (Roy), Alexandru Popescu și Nicolae Tase (Polițiștii), Aris Bănuțoiu (Tânărul). Struniți atent de regizor să nu cadă în exagerări și vulgaritate, actorii colorează aspectul general al acelei “famili” aflate în criză financiară din care doar “infracțiunea” îi poate salva. 
“Noii infractori” este o comedie amară despre realitatea unei  societăți în care “infracțiunea” devină soluție salvatoare și oferă publicului amuzamentul dorit.

marți, 5 martie 2019

“CÂNTĂREAȚA CHEALĂ” – TEATRUL “MARIA FILOTTI” / Brăila

DOUĂ “SPECTACOLE” … ÎNTR-O REPREZENTAȚIE 

         Eugene Ionesco, “părintele” teatrului absurd, întodeauna dă de furcă regizorilor. În volumele de eseuri și interviuri, Eugene Ionescu precizează că absurdul îl întâlnim mereu în viață sub cele mai diferite forme; un exemplu oferă și viața noastră, invadată de discursuri absurde, cu promisiuni și mai absurde. Dramaturgul atenționa că “absurdul este un fapt real întâlnit în jurul nostru”, iar spectacolele trebuie să îl reflecte ca într-o oglindă pusă în fața publicului. 
        

 Actorul, regizorul, dar și dramaturgul, Radu Iacoban, personalitate afirmată și apreciată din generația tinerilor regizori, încearcă o viziune teatrală parțial demnă de interes pentru “Cântăreața cheală”, piesa de pornirea în 1950 a drumului teatrului absurd. Regizorul vrea să îmbine firescul interpretării dialogurilor de către actori cu imaginea îngrădirii personajelor într-un cadru absurd, o “cușcă” cu jocuri de lumini, iar rezultatul este … un spectacol cu sensuri multiple ale replicii bine speculate de interpreți și unul de imagine, de “ambalaj”, exterior în raport cu conflictele dintre personaje.
        
 Radu Iacoban reușește excelent să evidențieze conținutul replicii lui Eugene Ionesco prin colaborarea și îndrumarea actorilor deosebiți pe care îi are Teatrul “Maria Filotti”. Familiile Smith și Martin sunt cupluri conflictuale, discuțiile lor aparent sunt absurde pentru că partenerii nu comunică, fiecare având preocupări personale; acest miez tematic, regizorul îl expune teatral ireproșabil prin intermediul actorilor. Convenția comunicării absurde între cei doi soți Smith se stabilește de la prima scenă a reprezentației; doamna își judecă meniul servit, domnul nu o ascultă, fiind preocupat de tableta din mână. Ramona Gîngă remarcabil prezintă pe acea femeie cu pretenții de autoritate casnică, o doamnă Smith năzuroasă, iar Valentin Cristian Terente subliniază cu fin umor pe domnul Smith cel refugiat în alte preocupări ca să scape de pretențiile partenerii de viață. Actorii se transpun în personaje pe care ușor le poți întâlni și în viața de zi cu zi, în dialoguri absurde, stârnite însă, de nemulțumiri ascunse.

 Silviu Debu și Corina Borș dau un farmec special interpretării cuplului Martin, în care fiecare e total dezinteresat de celălalt. Doamna Martin devine prin Corina Borș, o tânără aparent mereu curioasă de cei din preajmă, dar cu gândul în altă parte, incapabilă să judece o situație, să comunice o atitudine; actrița sugerează minunat tipologia specifică unor tineri superficiali. La rândul său, Silviu Debu compune nuanțat pe acel domn Martin incapabil să perceapă realitatea, ușor de manevrat în orice situație. Senzațional impune Adrian Ștefan personajul Căpitanului de pompieri care aparent e stăpân pe funcție, dar e mereu uimit de situații și crede că le rezolvă; actorii dau firesc absurdului replicii pentru că și îi  evidențiază dibaci, substratul realist, interpretarea, relațiile între personajele atribuite fiind excelent realizate. Intervențiile lui Mary, ca servanta oricărui cuplu, nu mai beneficiază de aceiași indrumare regizorală și interpretarea, nu mai servește tendința de joc realist; Mădălina Anea recită replica și nu îi dă savoare. Prezentarea celor două cupluri Smith și Martin oferă un posibil spectacol satiric despre absurdul vieții cotidiene. 
         Interpretarea actorilor e grav afectată însă, de un cadru scenografic interesant în sine, dar funcțional absurd, lipsit de rost în raport cu intențiile piesei și interpretarea actorilor. Tudor Prodan construiește un decor bazat pe cadre de neon cu manevrarea lumii insistentă (light design – Bogdan Gheorghiu), apropiat ca imagine de un spectacol de estradă. Decorul nu sprijină prin nimic, starea conflictuală a cuplurilor sau intervențiile Căpitanului de pompieri; abundența jocului de lumini, dublată de intervenții sonore, nu fac decât să anihileze miezul tematic al piesei de a arăta absurdul comunicării care macină lumea actuală.
         Îmbinarea a două stiluri de tratare teatrală – cel realist al relatării cuvântului cu sensurile ascunse din spatele său și cel al ambalajului într-un decor dominat de efecte absurde -, au drept rezultat un spectacol confuz pentru susținerea intențiilor dramaturgului. “Cântăreața cheală” rămâne o reușită întâlnire cu actori capabili de interpretări admirabile, bine exploatați regizoral, dar un spectacol incoerent în transmiterea sensurilor majore ale tematicii.
         

marți, 26 februarie 2019

“FAMILIA JELEZNOV” – TEATRUL MIC / Sala Atelier

AMBALAJ STRĂLUCITOR, CONȚINUT FORȚAT ÎNCROPIT

         “Familia Jeleznov” este un spectacol “DUPĂ” cunoscuta piesaă “Vassa Jeleznova” de Maxim Gorki, “după” prima variantă a scrierii care a avut la bază romanul “Mama” al celebrului scriitor; “adaptarea, coloana sonoră și regia artistică” aparțin lui Gelu Colceag, directorul Teatrului Mic, o personalitate apreciată și ca pedagog. Piesa lui Maxim Gorki a fost mult jucată la noi prilejuind creații memorabile unor actrițe distribuite în rolul Vassa și este material de studiu la UNATC, unde unele reprezentații-examen au lansat absolvenți, deveniți apoi, actori apreciați.
        
 “Adaptarea” propusă de Gelu Colceag transpune tema centrală a piesei – pofta de înavuțire, de stăpânirea banilor a personajului central, pe întreaga familie Jeleznov care se va dezintegra prin moartea sau uciderea bătrânului “patriarh” al familiei. Regizorul încearcă un “scenariu” pentru a surprinde cum banul “ochiul dracului” poate distruge orice sentiment uman. Pentru a își pune în scenă “scenariul” regizorul apelează la un decor aflat mereu în mișcare,  plasat pe rotativa scenei Sălii Atelier care e de fapt fosta scenă a Teatrului Mic aflat astăzi într-o situație dificilă din cauza bulinei roșii plasată pe clădirea sălii, situație nerezolvată de primărie până astăzi. Diana Cupșa concepe un decor spectaculos, dar neadecvat, în primul rând, pentru condițiile unei Săli Atelier. Rotativa marchează diverse spații din domiciliul familiei Jeleznov îngrădită ca într-o cușcă prin panouri de plasă metalice, dar cu camere mobilate generos pentru a indica bogăție; pe parcursul reprezentației, cu cât se degradează această familie, obiectele de mobilier dispar. Convenția propusă de regizor e sugerată din debutul reprezentației prin portrete ale celor din familie a căror așezare se va modifica de la un moment la altul al conflictului. Ioana Pashca propune o sumedenie de costume cu intenția de a indica “bagajul” financiar de care ar dispune fiecare personaj, în special în cazul Vassiei Jeleznova; costumele de bază atribuite personajelor rămân halatele de casă pentru că acțiunea se petrece în domiciliul familiei. Decorul și costumele sunt admirabile, elegante, numai că această imagine strălucitoare raportată la o familie înavuțită discutabil de negustori, solicita și accente marcante ale prostului gust al parveniri.
        
 În ciuda imaginii generale spectaculoase, spectacolul nu are atmosfera tensionată cerută de conflictul major și tematica textului. Sub aspect tehnic un astfel de decor rotativ cu personaje care aleargă în jurul lui se mai întâlnește și în alte spectacole; folosirea unei băi cu un personaj în costumul Evei este de asemenea un efect mai des întâlnit pe scenele noastre. În cazul de față, baia în care se scaldă Ludmila și năvălește peste ea Pavel, rămâne un artificiu regizoral inutil, exagerat și distruge substratul acțiunii, constructul personajelor. O sumedenie de artificii regizorale și proiecții, că sunt la modă, ar vrea să servească “adaptarea”, dar fac numai să fie neclară prin punctarea teatrală, pofta de înavuțire care distrge familia Jeleznov. O serie de personaje sunt afectate în consistența lor caracterială de acest “după” al adaptării piesei originale, începând cu Vassa până la Ludmila, Pavel, Natalia sau Prohor. Viziunea regizorală afectează motivarea dorinței de stăpânire a avuției de către Vassa, soldată cu o crimă. Personajul central Vassa Jeleznova e prezentat confuz de “scenariu”, ca o femeie autoritară, dornică să păstreze averea pentru … copiii ei (!), dar și ca o persoană imorală, de , o negustoreasă și de sentimente.
         Tratarea confuză a conflictelor se transmite și prin imaginea teatrală, exagerată a personajelor. Pavel, unul din fii Vassei, devine doar un cocoșat dominat de handicapul personal, Ludmila apare la început ca o femeie frivolă, ca apoi să dezvăluie un suflet sensibil, preocupat de îngrijirea lui Prohor fratele Vassei, Prohor pare în debut doar un petrecăreț, nu și un judecător al familiei aflate în descompunere morală, etc. “Scenariul” distruge profunzimea personajelor, ca și tratarea lor prin viziunea regizorală, iar interpreții nu mai pot să le dea viață credibilă, consistență în manifestările conflictuale. În piesa lui Gorki, în variantele sale, ca și în roman, personajele au un construct ireproșabil, motivat prin atitudinu și acțiuni condamnabile. 
        
 Dana Dembinski – Medeleanu este o actriță de preț pentru teatru, viziunea regizorală nu îi exploatează însă, capacitățile de a defini complex personajul Vassa Jeleznova; partitura personajului e mutilată de “adaptare” și astfel, Vassa devine când o avară cinică, când în final, mama cu lacrimi în ochi privind dezastrul familiei, când o frivolă amantă a lui Mihailo, atitudinile din diverse secvențe ale scenatiului, afectează evaluarea coerentă a caracterului periculos al celei avide de bani care își dorește moartea soțului. Supusă indicațiilor regizorale, actrița ajunge să interpreteze … mai multe personaje, iar Vassa numai are aura forței acelei femei dornică să fie stăpâna averei familiei. Claudiu Istodor, un alt actor de valoare al teatrului, prezintă reușit în linii generale pe Prohor Jeleznov, dar este ignorată de regie și sublinierea aspectelor implicării sale în conflicte. Minunată este Silvana Mihai când redă nuanțat frământările Ludmilei prin relațiile cu ceilalți membrii ai familiei, atenționând asupra decăderii morale, dar o altă Ludmilă prezintă la începutul reprezentației, o femeie beată care pare a fi doar o amantă de ocazie a soțului Prohor. Personajului special Pavel, fiul cu handicap fizic, Vlad Corbeanu și regia, nu îi află calea definirii motivate credibil a implicării în conflict, fiind doar, exagerat imaginat scenic. Cu măsură în expresie Irina Velcescu definește pe Natalia, nora Vassei și ea o femeie profitoare de situație, dornică de avere, aspect cultivat perseverent și când nu are replică, în relațiile cu celelalte personaje. Soțul Nataliei, fiul Vassei, Semion, prin interpretarea lui Alexandru Voicu, câștigă sublinierea nebuniei celui dornic a pune stăpânire pe avere, pe bani. 
        
 Teatralizarea forțată se face simțită și în indicarea importanței pentru acțiune a lui Zahar Jeleznov, soțul Vassei aflat în suferință; se apelează la video design (Ioana Bodale, Ovidiu Cristache), alt efect la modă, cu imaginea chipului lui Zahar (Liviu Ștefan) care devine când decedează o umbră albă și stârnește o manifestare penibilă a celor din familia în care a fost stăpân. O serie de personaje, argumente importante pentru acțiune și tematică, apar ca schițe de tipologii – Lipa (Gabriela Iacob), Dunecika (Oana Pușcatu), Anna (Manuela Hărăbor) sau Mihailo (Virgil Aioanei), desenate corect, dar fără evidențiere de interpreți. 
         Moda efectelor teatrale, ce nu poate a fi definită curent estetic teatral, intervine și în acest spectacol petrecut într-o SALĂ ATELIER, cu condiții modeste de receptare. “Familia Jeleznov” rămâne un spectacol cu o imagine strălucitoare, exterioară emoțional pentru o acțiunea și conflictul care duc la o crima motivată de dorința accaparării unei averi, cu actori prețuiți de public aflați în situația de a se adapta la … “adaptarea” piesei. 

miercuri, 20 februarie 2019

“PISICA PE ACOPERIȘUL FIERBINTE” – TEATRUL “BULANDRA” / Sala “Liviu Ciulei”

O ADAPTARE POATE DEZAVANTAJA CONȚINUTUL PIESEI

       
  Întâlnirea cu o piesă de Tennessee Williams va avea întodeauna succes la public pentru că dramaturgul american a atacat teme ale actualității cu o profundă analiză a psihologiei peronajelor; viața, cei apropiați l-au inspirat să surprindă adevăruri esențiale din relațiile dintr-o familie. Mult premiata piesă “Pisica pe acoperișul fierbinte” cu titlu metaforic plasat, pune în fața publicului istoria unei familii aflată în momentul de răscruce al confruntărilor pentru moștenirea averii lui Big-Daddy, milionarul ajuns la finalul vieții printr-o boală incurabilă. Fiecare fiu al milionarului își dorește averea, dar fiul Brick, fost sportiv de performanță, are grave probleme și în viața personală, cu soția Margaret, “pisica” adusă în casa cu “acoperișul fierbinte” al familiei. 
         Dinu Cernescu, regizor cu valoare confirmată de-a lungul vremii în o sumedenie de spectacole, rămase de referință, încearcă o apropiere de așa zisul curent la modă al “adaptărilor” și configurează un “sinopsis” al piesei, comprimă acțiunea în dezavantajul perceperii tematice și substratului replicii. Adaptarea textului inițial bogat în subtilități pare un “sinopsis” pentru o telenovelă cu multe episoade, în care personajele își vor dezvălui caracterele ambigue, îmbinarea minciunii, superficialității, nemulțulțumirii ratării cu dragostea. “Adaptarea”, se precizează în programul de sală, a fi “grație aranjamentului special al Universității Sudului, Sewance, Tennessee”, poate și pentru protejarea de taxa drepturilor de autor, dar dezavantajează însă, interpreții celor șase personaje în dezvăluirea complexității caracterelor. 
        
 Spectaculul încântă privirea în special prin scenografie – “consultant spațiu scenic: arhitect Octavian Neculai și costume: Maria Miu”, prin întrebuințarea ei de către regizor cu ajutorul substanțial din partea lighting design: Alexandru Darie și transmite emoție în unele secvențe prin măestria unor actori. Conflictele se derulează în același loc, într-o singură zi, cum își dorea Aristotel, iar decorul marchează o cameră cu un pat mare în centru, semnificativ ales și plasat; decorul excelent sugerează lumea închistată, întunecată a unei familii bogate, unde o singură ușă din fundal indică universul luminos de afară în care se joacă nepoții lui Big-Daddy, patronul financiar și spiritual al familiei, veniți la aniversarea sa. Dirijată nuanțat de Alexandru Darie, lumina “joacă” în spectacol, marchează cu sens, fiecare moment al acțiunii. Regizorul Dinu Cernescu inspirat consolidează atmosfera tensionată din familia lui Big-Daddy prin exploatarea scenografiei, luminii scenice și prin reușitul “decor sonor: Mihai Ogășanu”. 
        
 Personajele pilon ale acțiunii din piesa lui Tennessee Williams sunt fiul fost sportiv, Brick (Tudor Aaron Istodor) și soția, Margaret (Alexandra Fasolă), dar în spectacol se impune și se detașează din distribuție, Big-Daddy interpretat senzațional de Virgil Ogășanu. “Adaptarea” știrbește din rostul important al cuvântului rostit de fiecare personaj prin excluderea multor replicii, dar pe Virgil Ogășanu nu îl afectează acest inconvenient și cu măestrie construiește personajul bătrânului milionar, redând în profunzime rostul cuvântului rostit și raportarea lui la situații, în fiecare moment. Actorul trăiește intens stările de superioritate ale “patriarhului” sărbătorit de familia care ascunde de fapt că sfârșitul îi e dictat de boală, ca apoi să dea forță și momentului aflării adevărului. Excelentă creație de personaj, oferă Virgil Ogășanu.
 Reîntâlnirea pe scena Teatrului “Bulandra” cu Dana Dogaru în rolul Big-Mama, este o altă surpriză plăcută; actrița și în absența multor replici, definește doar din priviri și atitudini profilul acelei mame cu un trecut dificil alături de soțul aflat acum, într-o situație extremă. Dana Dogaru urmărește atent și relația continuă a mamei cu toți cei din jur, fiind cea care judecă fiecăruia comportamentul.
         Tudor Aaron Istodor deține o evoluție reușită în multe roluri din diverse spectacole, fiind în vârful talentelor generației tinere de actori, de astă dată însă, fostul sportiv de performanță Brick nu îi este potrivit carismei sale personale. În Brick, dramaturgul a investit o fină analiză psihologică pentru a îi sublinia ambiguitatea caracterului, suferința cauzată de sinuciderea prietenului bănuit și de o relație cu Margaret, imposibilitatea relației erotice cu aceasta, dar și tendințe sexuale ascunse, căderea în mrejele alcoolului. Regizorul tratează personajul forțat ca un sportiv cu piciorul în ghips, consumator mereu de băutură, iar textul “adaptării” reduce din replici cheie ale personajului.

 Interpretul execută indicațiile regizorale și Brick cel șchiop, bea mereu, dar efectele alcoolului nu se fac credibil simțite, sunt punctate fără rost prin cântecele, suferința interioară a personajului care marchează și relația cu Margaret nu e sugerată, personajul e artificial în relații și conținut, lipsit de consistență. Tudor Aaron Istodor se apropie de personaj, doar în scena dintre fiu și tată, când reușește să prezinte efectul frământărilor interioare care îl macină pe Brick. “Pisica” Margaret prinde viață în interpretarea bogată în sugestii a tinerei actrițe de talent, Alexandra Fasolă; în ciuda rezumatului de replici din “adaptare”, actrița transmite ambiguitatea caracterului lui Margaret care își iubește soțul, dar e interesată și de obținerea moștenirii, e posibilă de minciună, dar și de sinceritate în relații. “Sinopsis-ul” atribuit piesei, afectează  prezentarea complexității personajelor centrale – Margaret și Brick.
         Lucian Ifrim și Silvana Negruțiu rezumă prezentarea corectă a fratelui avocat al lui Brick și a soției acestuia, cu intervenții uneori, caricaturale.
         “Pisica pe acoperișul fierbinte” rămâne un spectacol frustrat de conținutul tematic amplu din cauza “adaptării”, un rezumat simplist de telenovelă de o oră și jumătate, atractiv totuși, prin atmosfera vizuală și interpretarea deosebită a unor personaje de către actori. 

miercuri, 13 februarie 2019

“NUNTA LUI KRECINSKI” – TEATRUL DE COMEDIE / Sala “Radu Beligan”

COMICUL BURLESC DOMINĂ ACEST SPECTACOL
         
        
 Cine a precizat pe afiș că publicul va asista la spectacolul “Nunta lui Krecinski MULT DUPĂ A.V. Suhovo Kobîlin”, merită felicitări; textul și tratarea regizorală sunt într-adevăr “mult după” intențiile clasicului scriitor rus. A.V. Suhovo Kobîlin a compus trilogia celebră – “Nunta”, “Procesul” și “Moartea lui Krecinski”, o satiră dură la adresa hoției, minciunii, corupției care dominau societatea rusă în secolul al XIX-lea. Tema satirei sale este pe deplin valabilă și astăzi în societatea noastră, iar Kobîlin poate fi considerat contemporanul nostru, ca și Gogol de al cărui stil se apropie piesele sale. Acest spctacol lasă însă, în plan secund rostul tematic al satirei gândit de autor și se preocupă de dezvoltarea fără țintă și motivare a unui comic excesiv grotesc în ilustrarea scenică a acțiunii.
       
Mihai Bendeac în rolul lui Raspliuev
 Actorul de talent Mihai Bendeac, cu o vastă experiență în producții de divertisment pentru “antenele” televiziunii care i-au adus popularitate, ambiționează să își demonstreze în teatru și calități de regizor; încearcă realizarea unui spectacol de teatru comic burlesc pe linia parodierii acțiunii și caricaturizării personajelor. Rezultatul exercițiului său regizoral rămâne discutabil pentru că spectacolul nu are fluiditate, coerență în aplicarea intențiilor teatrale, nu servește menirea esențială a teatrului de a fi “oglinda” lumii cu relele și bunele sale. Regizorul Mihai Bendeac aglomerează o sumedenie de gaguri inspirate din filmul mut și teatrul de revistă sau din divertismentele tv și îngreunează ritmul alert al reprezentației prin multe momente pur ilustrative ale situațiilor în care replica e absentă sau nu mai prinde sensurile majore ale substratului satirei. Mulți spectatori se amuză, râd la gaguri în cele peste două ceasuri și patruzeci și cinci de minute ale spectacolului, dar la reprezentația urmărită mult prea lungă ca timp, aplauzele spontane stârnite de calitatea și substanța comicului, nu au intervenit pentru că viziunii regizorale îi lipsește tocmai, tema centrală și foarte actuală – satira la adresa hoților și parveniților. Teatrul a fost și rămâne o “oglindă” a societății, iar în acest spectacol se prezintă cum echipa de hoți ai lui Krecinski se luptă pentru bani cu familia parvenită a neguțătorului Muromski și … iubirea tinerilor are câștig, totul exprimat teatral burlesc, grotesc exagerat, e drept fără vulgaritate stridentă; concluzia ar fi că în acțiunile lor, toți … au dreptate, chiar și hoții.
      
   Scenografa Iuliana Vîlsan cu debordanta sa fantezie, serverște admirabil cerințele burlescului prin decor, costume și machiaj, fiind colaboratoarea activă a ilustrării conceptului regizoral. Decorul e construit pentru ilustrarea a două planuri de joc ale acțiunii – casa parvenitului Muromski și cea a hoțului Krecinski, mai întâi dărăpănată și apoi strălucitoare, totul fiind viu colorat, în amănunt cu accente grotești. Stilul decorului ar aminti de pictura renascentistă a secolului al XVI-lea, publicul fiind primit în sală de un “covor” cu o astfel de imagine; costumele sunt concepute ingenios pe același stil. Intenția scenografiei este de a parodia lumea lui Krecinski cel îmbrăcat ca un Arlechin șmecher, dar lipsesc accentele cu trimitere și spre cea de astăzi. Dificilă pentru scenografie este refacerea decorului casei lui Krecinski prin … efortul mașiniștilor activi în fața spectatorilor. Aura Popa, light desing, nu află soluții de acordarea luminii corespunzătoare evidențierii actorilor în casa dărăpănată a lui Krecinski și în genere, lumina funcționează stângaci în reprezentație. Regizorul în intenția caricaturizării excesive a personajelor, aplică … proteze dentare pentru Lidocika, fata negustorului “obiect” de măritat și pentru Nelkin, pretendentul la mâna ei. Lidocika e obligată de regizor să își schimbe uneori și emisia verbală, rostind replici ca un bărbat; toate aceste banale efecte regizorale, împrumutate și expirate în teatrul de astăzi, îngreunează interpretarea actorilor. 


       
Liviu Pintileasa în rolul lui Krecinski
  Încărcarea excesivă cu efecte specifice teatrului burlesc, afectează consistența dramatică a conflictului, relațiile dintre personaje, iar actorii devin mai întâi executanți de gaguri ca la circ și apoi interpreți de personaje. Liviu Pintileasa jonglează cu ambiguitatea viziunii regizorale și prezintă când un Krecinski hoț șmecher și abil, când un Krecinski claun care se tăvălește prin scenă în discuția cu partenerul specialist în furtișaguri, Raspliuev. Liviu Pintileasa reușește atunci când nu e doar un claun, sugerarea la nuanță a portretului acelui escroc fermecător, dar periculos pentru societate și apropie convingător personajul de rostul satiric al scrierii inițiale. Mihai Bendeac omite că regizorul este ochiul limpede al ilustrării teatrale și se implică în spectacol ca interpret al lui Raspliuev care devine un personaj important al reprezentației; cu un machiaj dezagreabil, compune prin expresia mișcării și exagerările specifice mai mult teatrului de estradă, portretul acelui hoț disperat prins “cu mâța în sac” și firește publicul se amuză privindu-l. În rolul soției negustorului, Mihaela Teleoacă încearcă adaptarea la solicitările regiei și reușește în unele momente cu rafinat umor compuse să marcheze cu rost satiric dorința acelei femei cu bani, ridicole, ambițioasă să intre în lumea nobililor, dar în altele cade în plasa exagerărilor regiei; în partea finală a reprezentației personajul e obligat să poarte și o pălărie imensă, nu se mai vede chipul actriței, expresiile raportate la o situație tensionată.

Gloria Găitan în rolul Lidocika
 Dificil e pentru Gloria Găitan în Lidocika, să se descurce cu machiajul, costumul și … proteza, cu solicitările regiei și scenografiei pentru a creiona satiric credibil pe acea fata prostuță aflată în situația măritișului dictat de părinți și cei interesați de banii familiei; actrița reușește în unele momente, o interpretare în care subliniază atent sensurilor majore atribuite de dramaturg personajului. Regizorul uită și în cazul Lidocika de indrumarea interpreților să relaționeze cu cei din preajmă în funcție de cerințele situației și când replica le lipsește. Lucian Ionescu, actor dotat cu multiple calități demonstrate în alte spectacole, desenează acum doar o palidă caricatură în Nelkin, rol important în piesa inițială pentru că este cel care dezvăluie escroceriile lui Krecinski, dar regizorul îi minimalizează rostul pentru conflict.

 Activ în respectarea indicațiilor regiei este Vlad Drăgulin în sluga hoților, Feodor, actor cunoscut unora prin producțiile “antenelor” tv; interpretarea mult prea afectată a actorului, apropiată de cea a unui claun de la circ, anulează menirea personajului în raport cu acțiunea. Victor Vurtejanu actor, muzician și producător artistic de profesie apare în Muromski, neguțătorul bogat, distribuit în acest rol mai mult pentru aspectul său fizic pentru că interpretarea sa e mediocră, replica e recitată exterior și personajul nu mai are consistență. Marius Drogeanu (Petrușka), Șerban Georgevici (Nika Nor / Savici Beck și Scebnev), Bogdan Ghițulescu (Comisarul) și Matei Arvunescu (Tișka) execută doar, apariții de imagine, unele cu aspect penibil precum Scebnev, care nu au substanța satirică necesară situațiilor, absentă e drept din viziunea regizorală. 
         Ilustrația muzicală a două “persoane” (!!) – Carla’s Dreams “muzică originală din piese originale” și Mihnea Irimia “muzică originală și adaptare muzicală”, este abundentă și exagrat aplicată.
         “Nunta lui Krecinski” poate fi un spectacol atractiv pentru cei obișnuiți cu divertismentele tv sau cu teatrul de revistă, spectaculos prin decor și costume, cu investiție financiară mare, dar fără miez satiric convingătoare și mult prea lung ca durată; rămâne un exercițiu de regie în stilul teatrului burlesc practicat de un actor prețuit care apare destul de rar pe scenă, dar popular pe micul ecran .