Spectator

luni, 20 octombrie 2014

“ NOUL LOCATAR “ – TEATRUL “ NOTTARA”

UN SPECTACOL LA JUMĂTATE DE DRUM …
         Una din puținele noastre valori ale regiei active în mișcarea teatrală este Gabor Tompa, regizor, profesor și directorul Teatrului Maghiar din Cluj. Și unei astfel de personalități i se poate întâmpla însă, ca un spectacol să îi rămână la jumătatea drumului realizării convingătoare. Gabor Tompa a regizat “Noul locatar” de Eugene Ionesco în 2004 în orașul englez Newcastle, în scenografia lui Helmut Sturmer cu Francisco Alfonsin în rolul principal, actor spaniol cu o diversă activitate. Acum, aceiași piesă o montează la Teatrul “Nottara” pentru festivalul “Fest(in)”, tot în scenografia lui Helmut Sturmer și cu actorul spaniol în  Noul locatar. Propune o “reluare” după zece ani, dar în alt context.
         “Noul locatar” este una din puținele piese ale lui Eugene Ionesco părintele teatrului absurd care are pregnant o undă poetică realistă fiind inspirată direct dintr-un fapt real. Înainte să scrie acest text, dramaturgul a trăit mutarea într-o altă locuință. Piesa are indicații precise din partea dramaturgului în mutarea obiectelor și plasarea lor în nouă locuință pentru a sluji ideea scrierii, servită de puține replici. Obiectele devin personaje active. Obligă astfel ca punerea în scenă a textului să beneficieze de o strânsă colaborare între scenograf, regizor și actori.

Gabriel Răuță, Ion Grosu (Hamalii) și
 Francisco Alfonsin (Noul locatar) 
         Decorul creat de Helmut Sturmer primește spectatorul prezentând pe scenă o cameră goală cu pereții gri, cu multe cotloane și o singură fereastră, legătură cu lumea prin care pătrunde o lumină caldă. Această cameră va deveni “cușca” noului locatar care va înghesui în ea obiectele unei vieți și va acoperi fereastra simbolică cu mobilier. Propunerea decorului este inspirat creatoare de sensuri, dar folosirea și imaginea obiectelor nu sporesc convingător ritmul solicitat de tematica scrierii. Personajul se mută cu amintirile existenței personale de om singur, măsoară obsedat spațiul pentru a așeza la fel obiectele ca în fosta locuință. Obiectele îl vor sufoca în final. “Jocul” obiectelor - personaje nu amplifică însă, tensiunea acestui eseu vizual despre drama singurătății celui care are drept partener existențial doar amintirile prin obiecte. Majoritatea obiectelor și mobilierului este învelită în folii de plastic și imaginile pierd din semnificație pentru biografia personajului. Această “mutare” într-un nou spațiu către o nouă viață pe care personajul nu o acceptă fiind obsedat de trecut, se derulează într-un ritm tern. Poate din cauza spațiului scenei, mișcarea personajelor – obiecte, nu transmite un efect emoțional cu acel dublu sens dorit de dramaturg. De pildă, trei căluți din lemn sau două scaune mici fac trimitere spre copilărie, ori instrumentele muzicale spre biografia personajului, dar nu toate obiectele au o personalitate specială. Ilustrația muzicală aleasă cu sens, cu motive din opera lui Verdi, contribuie la constructul cu substrat al atmosferei reprezentației, mai mult decât manevrele din decor.    

Rolul important al “dirijării” plasării obiectelor îl are firește,Noul locatar, căruia îi este străină locuința cea nouă. Prin interpretarea lui Francisco Alfonsin se vrea sugerarea că Noul locatar este străin de casa cea nouă, cum e străin și de situațiile curente ale vieții. Va rosti câteva replici în română și multe în diverse limbi străine, dar Francisco Alfonsin nu completează prin expresii definirea stărilor acestui trist om singur, ratat și închistat în amintirile trecutului. Personajul nu e tratat în profunzimea sa de către actor. Mulți actori din echipa Teatrului “Nottara” puteau da mai multă consistență Noului locatar printr-un joc nuanțat aplicat diverselor momente prin care trece personajul. Exemple ar fi chiar și Ion Grosu și Gabriel Răuță distribuiți în rolul hamalilor ce poartă costumele uniformă în alb și negru concepute de Corina Grămoșteanu. Cei doi actori au menirea dificilă de manevrarea obiectelor – personaje și chiar dacă machiajul fețelor în alb solicitat de conceptul regizoral întregii distribuții îi dezavantajează în expresia chipului, reușesc să personalizeze fiecare pe acești hamali. Au atitudini, relații cu obiectele, nu sunt numai niște mașiniști tehnicieni ai scenei.

Francisco Alfonsin (Noul locatar) și Ada Navrot (Portăreasa)
 Intervine în debutul reprezentației prin fereastra luminată și Portăreasa imobilului care vrea să îl slujească pe noul locatar, firește pentru un câștig personal. Inexplicabil, dar Ada Navrot, o actriță apreciată în alte partituri, transformă personajul într-o cață ce rostește rapid replicile greu de înțeles ca sens de către public. Portăreasa este un argument al vieții din jurul locatarului, dar regia prin indicarea unei interpretării exagerate, fără rost, transformă personajul doar într-o apariție zgomotoasă. Conceptul regizoral aplică și numeroase metafore vizualizării, fie prin mișcarea singulară a obiectelor sau intervenția unor tablouri cu Don Quijote sau Ionesco, fie prin efecte sonore pentru a sprijini sensul absurdului unei vieții absurde. Numai că absurdul dezvoltat insistent asupra unui text ce are și nuanțe sensibil poetice, este ca și când ai face o caricatură după o altă caricatură realizată inițial prin specularea datelor esențiale ale individului.
         Spectacolul “Noul locatar” suferă prin strămutarea pe o altă scenă a unei viziuni regizorale înfăptuită în urmă cu un deceniu, cu același actor.


P.S. Spectacolul s-a prezentat ca vârf de lance al festivalului organizat de Teatrul “Nottara”, “Fest(in)” aflat la cea de a doua ediție în căutarea unei identități. În perioada 11 – 18 octombrie, “Fest(in)” s-a desfășurat în Capitală  și a răsplătit cu un premiu special pe primarul Sorin Oprescu pentru sprijinul acordat . O selecție discutabilă a construit festivalul pe două secțiuni. Prima secțiune era competitivă și se numea “Mici crize … (și) electorale”, iar cea de a doua, “Bulevardul Comediei”. Au intrat în competiție în urma unei selecții modeste nouă spectacole, dintre care patru (!!!) aparțineau Teatrului “Nottara”, alături de alte două din Capitală, plus unul de la Cluj și două de peste granițele noastre. Cum era de așteptat, Premiul pentru cel mai bun spectacol a fost atribuit spectacolului “Noul locatar” în cadrul secțiunii “Mici crize … (și) electorale”, un titlu ce nu are legătură cu conținutul selecției și frizează … absurdul ionescian.

miercuri, 15 octombrie 2014

“OMUL CEL BUN DIN SECIUAN” – “TEATRUL “BULANDRA” (Sala “TOMA CARAGIU”)

INVITAȚIE PROVOCATOARE DE A PRIVI OGLINDA REALITĂȚII !


         Spectacolul realizat de Andrei Șerban poate fi considerat un eveniment aparte al mișcării teatrale, o provocare pentru spectatorii care își poate regăsi optimismul chiar dacă trăiesc într-o realitate tristă - “în acest moment de viață, când în societate la toate nivelele, ne e tuturor foarte ușor să spunem că nu se face nimic. Și de fapt asta e aproape adevărat”. Acesta este și motto-ul ales de Andrei Șerban pentru viziunea sa regizorală, citând pe Peter Brook, o valoare a regiei actuale. Acel “de fapt e aproape adevărat”, Andrei Șerban îl contrazice, arătând că în teatru se mai poate face ceva, dacă realizatorii unui spectacol sunt nu numai artiști, ci și cetățeni responsabili că trebuie să pună în fața publicului, provocator, oglinda realității în care acesta trăiește.

Moment din repetiții cu regizorul Andrei Șerban și actorul Vlad Ivanov
         În teatrul nostru se practică insistent de către regizori “traducerea” și mai ales “adaptarea” unor piese de referință, ce se aplică însă, superficial, rezultatul fiind spectacole mult discutabile cultural. Regizorul Andrei Șerban și Daniela Dima, propun o “traducere și adaptare” a piesei lui Bertolt Brecht – “Omul cel bun din Seciuan”. Respectând demersul acțiunii, “traducerea și adaptarea” sunt special gândite, cu inteligență pentru publicul de astăzi din România, fiind un “jurnal” de fapte existente și în realitatea noastră, ferit de  trimiteri concrete spre politic. Regizoral Andrei Șerban dezvoltă și tratează scenic coerent și original piesa lui Bertolt Brecht și discutata sa teorie estetică a “distanțării”. Acțiunea bogată a piesei prinde viață scenic emoțional și provocator. Regizorul se îndepărtează ingenios de stilul didactic și moralizator al distanțării brechtiene. Descifrează scenic excelent acțiunea luată drept pretext de judecare a fiecărei scene, cu adresă directă la actualitatea noastră curentă. Cum personajul central “omul cel bun” are o dublă față, și fiecare scenă a reprezentației este construită regizoral cu dublu sens; pe deoparte ca imagine concretă a realității de un comic amar adeseori, pe de altă parte pe linia evidențierii substratului, cauzei ce motivează fiecare acțiune. Conceptul regizoral determină spectatorul să judece, nu numai să privească “detașat” ce se petrece în scenă ca o simplă poveste despre lupta dintre bine și rău.
         Povestea încâlcită a femeii Shen Te care ajută cu naivitate săracii, dar se și deghizează în vărul Shui Ta cel dur și autoritar, ca să își salveze micul avut pentru viitorul copilului, se petrece pe o scenă “mobilată” sugestiv de Iuliana Vîlsan. Ne aflăm într-o lume cu susul în jos, cu un tavan din flori cu rădăcinile în sus, ce va dispare în partea a doua a reprezentației, cu multe căsuțe dintr-un oraș, plasate în fundal, printre ele fiind așezat muzicianul – compozitor și intrerpret al muzicii.

Aspect din repetiții
Pe laturile scenei prin panouri găurite ce pot fi geamuri sau uși, se indică locul unde trăiesc cei de la marginea orașului și societății, personajele piesei, sărace sau bogate. În centrul scenei, doar din bețe se va marca locul tutungeriei obținute de prostituata Shen Te ca mijloc onest de existență, răsplată pentru găzduirea “zeilor” aflați pe pământ în căutarea “omului cel bun”. În afara decorului, Iuliana Vîlsan creează cu aplicație și costumele diverselor tipologii ce argumentează acțiunea. Mai trebuie subliniat că o contribuție apreciabilă pentru reușita reprezentației revine și lui Raul Kusak pentru muzica compusă și interpretare, devenind un personaj activ în scenă, purtând machiajul alb al feței ca toți partenerii. Nu absentează din vizualul spectacolului, nici intervențiile unor panouri prin care se precizează și departajează ironic scenele.


         În scopul de a oglindi pregnant sensurile istoriei “omului cel bun”, regizorul Andrei Șerban alege o distribuție capabilă de performanțe din care nu lipsesc tineri actori cărora le oferă prilejul aprecierii ca valori ale teatrului nostru. “Distanțarea” concepută novator de regizor se manifestă prin îndrumarea cu atenție a actorilor de a compune în fața publicului stările diverse prin care trec personajele. Fiecare personaj, singular sau în ansamblu, i-a însă, drept partener direct publicul. Personajele nu relaționează constant între ele, se expun la judecata spectatorului, pe care îl provoacă a nu rămâne indiferent la ce se petrece în scenă. Meritoriu este și cum Andei Șerban conduce pentru trei roluri o distribuție diferită de la o reprezentație la alta, interpreții repartizați pentru Shen Te, Sun și Propietăreasa, dând o altă fațetă personajelor, fără să afecteze demersul tematic al conceptului regizoral.


         Prin Shen Te – personajul central – regizorul conduce atacul tematic al viziunii sale asupra mentalității bolnave a unei societăți în care furtul, minciuna, lenea, lipsa poftei de muncă, corupția sunt dominante. Într-o reprezentație personajul este interpretat de Alexandra Fasolă, în alta de Ana Ularu. Rolul este foarte greu, fiecare îl definește diferit, dar cu substanță. Alexandra Fasolă, distinsă cu premiul UNITER pentru Yentl din spectacolul cu același nume de la Teatrul Evreiesc (comentat pe acst blog), este excelentă prin modul în care speculează cu sensibilitate esența datelor caracteriale ale lui Shen Te. Personajul său este un om simplu care gândește sincer asupra necesității respectării aproapelui său, a perceptelor esențiale ale vieții. Actrița dezvoltă personajul prin travestirea sa în vărul Shui Ta cel dictatorial, cu atenție în a exprima în subsidiar amărăciunea lui Shen Te, că în lupta pentru existență doar autoritatea dură poate da rezultat. Tot timpul, Alexandra Fasolă urmărește să arate conflictul interior cu sine însuși al “omului cel bun”, atenționând impresionant cum acesta poate eșua în viață când nu își află sprijin într-o societate bolnavă moral. La rândul său, Ana Ularu – tânără actriță apreciată pentru roluri în teatru și film -, punctează dramatic, în forță, disperarea lui Shen Te cauzată de necesitatea consolidării existenței sale pe care imoralitatea celor din preajmă o poate nărui. Este sensibilă, dar subliniază în principal, încrâncenarea pentru binele personal sub chipul lui Shui Ta. Partea dramatică, autoritate lui Shui Ta, domină interpretarea sa. În Sun, aviatorul perfid sunt distribuiți tinerii actori Alexandru Potoceanu și Cătălin Babliuc. Cu temperament în ținută și rostirea replicii, cu precizie în alegerea expresiei, Alexandru Potoceanu arată perfidia celui viciat moral ce calcă în picioare pe oricine, chiar și pe cea îndrăgostită de el, Shen Te. Profilul tipologic al unui șmecher imoral prezintă în altă reprezentație, Cătălin Babliuc, cu abilitate. Celor doi actori le mai revin și desenul Bunicului de care se achită conștiincios. Alte două profiluri diferit tratate, arată Ana Covalciuc și Daniela Nane în personajul Propietăreasa. Ambele actrițe sunt fermecătoare ca ținută, dar Ana Covaliuc speculează pretențiile unei Propietărese motivate prin statutul social, iar Daniela Nane merge în interpretare pe frivolitatea personajului.


         “Purtătorul de cuvânt” al esenței viziunii regizorale este însă, Vlad Ivanov care demonstrează din nou, calitățile de mare actor al scenei noastre. Îi revin trei roluri – Vang, Shu Fu și Femeia, și trece rapid, mereu de la o tipologie la alta. Vânzătorul de apă într-o societate secată moral, Vang ce trăiește în canale, deschide reprezentația printr-un monolog susținut admirabil de actor prin care se precizează și convenția teatrală a viziunii regizorale de a privi în oglinda realității. Este extraordinar Vlad Ivanov prin felul în care își modelează expresia pentru a defini tipologii contradictorii caracterial. Susține în Vang, dar și în frizerul bogat Shu Fu, relații directe cu spectatorii, diferit concepute. Rostește cuvântul sau interpretează songuri, strălucit și nu uită niciodată sensul dublu al replicii. Își confirmă valoarea de actor cu har și inteligență, descifrând în amănunt fiecare personaj. Monologul final revine tot lui Vlad Ivanov și sublinieză impresionant rostul pentru public al istoriei femeii Shen Te, omul cel bun din Seciuan sau ... din România.
         Senzaționale sunt Rodica Mandache, Manuela Ciucur și Mirela Gorea, fiecare fiind distribuită în două sau chiar trei personaje. Mai întâi cele trei actrițe propun rolul “Zeilor” care se coboară din lumea lor printre oameni să descopere pe cel bun. Fiecare interpretă cizelează diferit personalitatea unui Zeu ce devine și comentatorul constatării tristei realități în care a coborât, unde nu se respectă legi și percepte morale. Cu rapiditate schimbă costumele și se transpun în alte personaje, fiind de nerecunoscut. Rodica Mandache va compune nuanțat portretul bogat în semnificații al Doamnei Iang, mama pilotului lipsit de scrupule. Nuanțele interpretării sale cuprind și accente satirice savuroase. În vecina lui Shen Te, Doamna Shin cea interesată de bârfe, o caracterizare bogată în coloratura expresiei realizează remarcabil Manuela Ciucur. Când Nepotul, când Bătrânul devine Mirela Gorea,  exemplar prezentând tipologia personajelor. Cu pricepere propun a recepta rostul unor tipologii implicate în acțiune, Adrian Ciobanu în Polițistul și Șomerul, alături de Profira Serafim în Tâmplarul și Bătrânica. Un sprijin deosebit acordă calității reprezentației echipa ce interpretează Familia – Marcela Motoc (Bărbatul), Silvana Negruțiu (Băiatul), Mihai Niță (Cumnata), Adela Bengescu (Nepoțica) și Simona Pop (Fratele). Sunt formidabili acești tineri actori prin modul în care includ în situații personajele și la evidențiază menirea de argumente pentru consolidarea tematicii spectacolului.
         Songurile numeroase, ce revin atât personajelor principale, cât și ansamblului sunt interpretate ireproșabil cu sprijinul lavalierelor – microfoane discret purtate. Fiecare song își are tâlcul său, iar ultimul precizează direct că spectacolul este oglinda noastră, că “Aici, Seciuan e București”.

         Acest spectacol nu dă verdicte moralizatoare, nu atacă fenomenul politic mizer al societății, este o comedie amară despre viciile mentalității bolnave ce macină societatea noastră. Ca un maestru vrăjitor, alături de o echipă cu har, Andrei Șerban pune în fața publicului “jurnalul” realității într-un spectacol memorabil. Inovația convenției sale teatrale alătură  spectatorii drept judecători ai fenomenului social ilustrat de actori pe scenă. Marele Public are șansa de a se bucura că teatrul îi este alături, partener de viață. La cele două reprezentațiile vizionate, spectatorii au răspuns la final provocărilor spectacolului și au aplaudat în ritm sacadat mai multe minute în șir, cum rar se întâmplă cu alte producții teatrale.
P.S. Foto Cosmin Ardeleanu

vineri, 10 octombrie 2014

“ LA ȚIGĂNCI “ – UNTEATRU


“ MICROSCOP  “ TEATRAL AL … VIEȚII UNUI OM
         Nu a trecut nicio lună de când acest teatru independent a deschis stagiunea de toamnă cu premiera “Trădare” (comentată pe acest blog) și propune “La țigănci” după Mircea Eliade. Acest spectacol poate stârni curiozitate, atât pentru cei care mai cunosc astăzi câte ceva despre filosoful Mircea Eliade și vasta sa operă, cât și pentru cei pe care titlul îi poate atrage din alte considerente. “Unteatru” face surprinzător alegerea repertorială cu “La țigănci”, când nu numai în teatrele independente, dar și în cele instituționalizate, funcționează selecția unor texte lipsite de miză culturală. Rezultatul este un spectacol reușit ce poate mulțumi orice categorie de spectatori.

         Scrisă în 1969, nuvela fantastică “La țigănci” a acumulat cu vremea multe comentarii estetice legate și de opera autorului “Istoriei religiilor”. În nuvelă, Mircea Eliade propune în opt episoade, judecarea destinului profesorului de pian Gavrilescu, un om obișnuit  care a ratat atât condiția de artist, cât și viața sentimentală. Scrierea trece prin realul și irealul existenței acestuia, prin vis sau drumul spre moarte al omului cu o viață interioară frământată. Fiecare gând al lui Gavrilescu și atitudine a celor din jurul său, se exprimă prin replici cu dublă semnificație, în cuvinte cu trimiteri spre mitic. Regizorii Andrei și Andreea Grosu propun un spectacol “după Mircea Eliade”, dar respectă și speculează scenic, la nuanță sensurile replicii scrierii și chiar trimiterea spre timpul interbelic al plasării acțiunii. Viziunea regizorală impune prin modalitatea teatrală inspirat aplicată scenic, pornind de la scenografie, accente muzicale și dirijarea actorilor pentru a transmite coerent provocare emoțională spectatorilor de a judeca destinul unui om.
         Susține admirabil conceptul regizoral, scenografia lui Vladimir Turturică prin decor și costume. Să nu uităm că această poveste fantastică despre drumul existenței unui om ratat care trece prin vis în irealul misterios este prezentată în sala mică de care dispune  “Unteatru”, în fața a doar patruzeci de spectatori, așezați deoparte și alta a unui spațiu de joc restrâns. Fantasticul este vizualizat prin decorul cu cele șase uși laterale acoperite la început de un văl din mătase neagră, cât și de un candelabru din flori de sticlă, totul fiind sugestiv cu trimiteri simbolice spre conținutul poveștii. Imaginea decorului se completează prin costume, uneori uniforme precum ținutele în negru purtate de “ielele” din tărâmul misterios considerat al “țigăncilor”, dar fiecare costum are un accesoriu discret plasat cu semnificație. Decorul ca și manevrarea luminilor până la întuneric, “joacă” alături de interpretarea impresionantă a actorilor construirea  fantasticului. Spectacolul are un final deschis, ca și nuvela. Birjarul fost dricar, urmărește reîntâlnirea lui Gavriliescu cu Hildegard, iubita din tinerețe. Reprezentația se încheie și în scenă rămâne micul balansoar purtat de birjarul dricar. Cu finețe plasează regia această metaforă finală ca trimitere la balansul vieții, visului ce duce spre moarte. Andrei și Andreea Grosu prin viziunea teatrală ilustrează rafinat nuvela fantastică a lui Mircea Eliade despre om și drumul său prin viață spre moarte. Spectacolul parcă privește existența particulară a omului printr-un microscop.
         Un mare merit al regiei se concretizează în îndrumarea actorilor. Andrei și Andreea Grosu au reușit la “Unteatru” să consolideze în câteva stagiuni o trupă tânără de actori de valoare. Din distribuția actuală - Richard Bovnoczki (Gavrilescu), Liviu Pintileasa, Mihaela Trofimov, Crina Moise, Florina Gleznea, Cristina Casian, toți au fost prezenți în alte spectacole de la “Unteatru” distinse cu diverse premii; lor li se alătură acum și Bogdan Cotleț în rolul final al birjarului. Personajul cheie din “La țigănci” este Gavriliu , rol în care se transpune cu fibră interioară  și îl compune în amănuntul expresiei, remarcabil, tânărul actor Richard Bovnoczki. Trecerea profesorului de pian ce s-a dorit artist, din lumea reală spre cea ireală a “țigăncilor”, o face mereu marcat de credința interioară a căutării unui suport pentru viața sa controversată și afectată de amintiri. Trăiește ardent fiecare clipă a visului fantastic. Relațiile cu numeroasele persoane întâlnite de Gavrilescu sunt susținute în amănunt semnificativ de Richard Bovnoczki. Căutările de a descoperi printre “fetele” din tărâmul fantastic pe cea de etnie “țigănească” sau întâlnirile peste timp cu cei din lumea realului care au înlocuit pe cei din trecutul său, sunt cu finețe construite de actor. Interpretarea desăvârșită a personajului de către Richard Bovnoczki are un bogat conținut prin modul în care exprimă și substratul fiecărei replici și fiecărei situații cu inteligență prin expresie. Parcurg roluri argument diverse, definind admirabil fiecare tipologie – Corina Moise, Florina Gleznea și Cristina Casian. Sunt fie trei “iele”, vrăjitoare din tărâmul fantastic, fie personaje din realitatea visului cu nuanță satirică indicate. În bătrâna stăpână a așa zisului “bordel”, ca apoi în Hildegard, iubita din amintiri, Mihaela Trofimov punctează subtil rostul apariției acestor personaje pentru Gavrilescu. Perfect definesc tipologiile ce le revin și Liviu Pintileasa și Bogdan Cotleț care arată în apariția sa calități și pentru o partitură dramatică, nu numai pentru cele comice. Toți demonstrează în afara talentului și necesitatea spiritului de echipă când crezi într-un proiect teatral ce nu îți oferă întodeauna rolul principal. Această echipă este minunată și fiecare are în palmares roluri multiple, în special în teatrul independent.
         Ambițiosul proiect al tinerilor a fost finanțat în programul București 555 susținut de ArCub și rezultatul este un spectacol special, original ce servește rostul cultural al teatrului. “La țigănci” se poate înscrie în zona evenimentelor culturale, fiind un spectacol atractiv, provocator despre viață, vis și eșec existențial, având la bază o memorabilă scriere datorată lui Miercea Eliade.

P.S. Naționalul bucureștean are o sală nouă dedicată tinerilor prin proiectul “9G”. De ce oare echipa lui Andrei și Andreea Grosu nu sunt integrați funcționării repertoriului acestui proiect?