Spectator

marți, 19 iunie 2018

“PESCĂRUȘUL” – UNTEATRU

RĂSCOLITOR SPECTACOL DESPRE SUFLETUL UMAN “GOL” ȘI EGOIST

         Cehov a precizat cu ironie că piesele sale ar fi comedii. Dramaturgul se manifestă însă, ca un psiholog, un analist al sufletului uman studiat până în cele mai tainice cotloane prin personajele aflate în acțiune și conflicte dramatice. Regizorul Andrei Șerban care a pus în scenă mai multe spectacole cu piesele lui Cehov, de astă dată pentru “Pescărușul” se transpune parcă în gândirea minunatului dramaturg și pătrunde ca un psiholog desăvârșit în sufletele personajelor, le descoperă egoismul, veleitățile. 
        
 Regizorul Andrei Șerban lucrează pentru prima dată la noi într-un teatru independent – “Unteatru” -, și aplică piesei “o adaptare liberă după traducerea de Mașa Dinescu și Andrei Șerban” fără a știrbi cu numic substanța scrierii, doar cu intenția de a demonstra universalitatea piesei scrisă în 1895, cu o temă perfect valabilă și în zilele noastre. În “Pescărușul”, Cehov analizează sentimentul de afecțiune, numit și “dragoste” – dragostea pentru iubită sau iubit, pentru mamă, pentru artă. Comunicarea profundă a sentimentului către partener este adeseori afectată de veleități și devine tema piesei; această temă, regizorul Andrei Șerban și numeroasa distribuție cooptată, reușește să o comunice răscolitor publicului. Este posibil ca unii spectatori să refuze comunicarea acestei analize psihologice pentru că țintește direct sufletele care ascund egoismul și nu acceptă a li se pune în față “oglinda” intimității. 
        
 Spectacolul transpune goliciunea sufletească în “spațiu gol” scenic, amintind de teoriticianul Jerzy Grotowski, dar e folosit ca spațiu gol de fapt, de umanitate. Decorul e simplu, dar nu simplist, marcat de zece scaune diferite ca formă  pe care se vor așeza în debutul reprezentației actorii și apoi vor privi cum se va derula acțiunea ce îi implică pe rând pe fiecare în conflicte și situații. Scaunele vor fi mutate de actori pe linii diferite, în funcție de situație. Decorul se completează cu o scară de zugrav în fundal pe care vor urca “victimele” ambiției profesionale, cu o piatră neagră amintind de o inimă, devenită scenă a încercării de teatru în formulă nouă, dorit de Treplev, iar spre final cu valizele mari ale cuplului Arkadina – Trigorin, călători prin viață. Costumele sunt cele din zilele noastre, completate cu dezgoliri ale trupului Mașei aflată într-o situație disperată și cu elegantele rochii purtate de celebra actriță Arkadina. Pentru această scenografie minimalistă a fost consultat Valentin Vârlan. Luminile sunt atent plasate și ajung în unele situații, să apeleze la culoarea roșie pentru a sublinia fantasma ambițiilor. Intervin uneori în spectacol și ilustrații muzicale pentru a sugera “dansul” pasiunilor ce macină suflete triste cu motive armonice din țara dramaturgului. 
         Într-o sală cu o sută de locuri și un spațiu de joc restrâns, ACTORII sunt forța demonstrației cum personajele lor își pun sufletul pe tavă pentru a fi judecate de spectatori. Douăzeci de actori din diferite generații, în distribuții diverse în funcție de reprezentație, interpretează ireproșabil personajele atribuite. Urmărind trei reprezentații cu ușurință se pot constata diferențe în interacțiunea dintre cei distribuiți în ziua respectivă prin accentele divers dezvoltate pentru “dezgolirea” sufletelor propusă de Cehov și Andrei Șerban. 
         Acțiunea piesei este compusă din două segmente – cel al “realizaților” profesional, actrița Arkadina și scriitorul Trigorin, amantul ei și cel al aspiranților la “realizare” profesională, scriitorul Treplev fiu al Arkadinei și iubita sa Nina. Conflictul aparent este între generații, când de fapt “realizarea” e baza sa, “realizare” comună veleității care distruge sentimentul “dragostei”. Personajele centrale sunt “ambițioșii” Treplev și Nina, dorinici de celebritate; Treplev vrea “forme noi în teatru” și prezintă mamei sale actrițe Arkadina și lui Trigorin, un monolog interpretat de Nina care visează să fie actriță; “forma nouă de teatru” se dovedește a fi găunoasă prin lipsa personajelor și acțiunii. Ironia la adresa căutărilor de noutate în teatru, în artă în general, a “formei fără fond” existentă în piesă și în spectacol, e punctată cu efect tragicomc la public.

ANGHEL DAMIAN (Treplev)
        
 Personajul Treplev e ofertant prin bogăția substratului deținut pentru orice interpret. Regizorul Andrei Șerban distribuie în acest rol trei tineri actori: Anghel Damian, Bogdan Cotleț și Bogdan Nechifor; fiecare va dezvălui diferit “goliciunea” sufletului lui Treplev. Cu o trăire interioară intensă interpretează personajul Anghel Damian și dezvăluie cum concepe Treplev “dragostea” față de mamă, iubită și pasiunea profesională, ambiția de a fi remarcat drept creator inovator ca scriitor. La nuanță actorul sugerează cum Treplev își iubește, dar și urăște mama aflată în compania celebruui Trigorin, e un fel de Hamlet rătăcit în viață, cum se subliniază și în text; iubește disperat pe Nina, dar ambiția profesională e mai presus de iubire și când urmărește interpretarea monologului său de către aceasta, mimează  rostirea replicilor pe care le crede geniale. Nefericirea personală a personajului, Anghel Damian o expune cu subtilitate și sensibilitate pentru a arăta cum Treplev victimă a mamei și a neînțelegerii realității, devine un distrugător de sentimente reale. Anghel Damian ilustrează prin construcția personajului, simbolul lui Cehov de ucidere a “pescărușului”, ucidere a sensului iubirii pornită din ambiție devoratoare și egoism. Anghel Damian prin interpretarea lui Treplev, reușește a se impune în topul generației de tineri actori. Un altfel de Treplev prezintă Bogdan Cotleț; actorul accentuează cu sensibilitate, cu lacrimă în ochi, dragostea lui Treplev față de mamă și nefericirea provenită din ignorarea lui de către aceasta. Bogdan Cotleț plasează ambiția profesională a lui Treplev ca soluție de răzbunare a sa pe Arkadina și accentuează singurătatea personajului, apropiat fiindu-i doar bătrânul Sorin, fratele mamei. Fragilitatea sentimentelor lui Treplev față de mamă și iubită, sunt reușit marcate de Bogdn Cotleț. Un Treplev răzvrătit, temperamental, ajuns în pragul isteriei, propune Bogda Nechifor. Neputința personajului de a impune mamei iubire, ca și cea de a străluci profesional sunt redate în forță și încărcate de emoție de către interpret. Fețele Ninei sunt diferit, dar reușit redate de tinerele actrițe Silvana Mihai și Alina Rotaru. 


        
SILVANA MIHAI (Nina)
 Impresionant compune Silvana Mihai evoluția Ninei, transformarea dintr-o adolescentă candidă și visătoare a deveni actriță, într-un om matur înfrânt în “forța de a merge înainte”, cum destăinue în monologul final. Actrița sugerează la început cum dragostea ivită față de Trigorin e un sentiment de adolescentă, dar la maturitate îi rămâne în suflet, chiar și în urma înfrângerii. Pentru Nina sa mai presus de profesie rămâne iubirea, sentiment căutat pe care nu l-a găsit nici în familia personală absentă din acțiune. Excelent prezintă Silvana Mihai o altfel de Nina, căutătoare a prețuirii sentimentului de dragoste și a adevărului. Cu o sensibilltate aparte tratează evoluția Ninei, actrița Alina Rotaru, subliniază naivitatea tinerei, dar și căderea în capcana celebrității la care visează prin profesia aleasă și prin influența celor întâlniți în familia Arkadinei; înfrângerea personajului ajuns în pragul nebuniei, o marchează dramatic, Alina Rotaru prin interpretarea sa deosebită. 
        
CLAUDIA IEREMIA (Arkadina)
 Claudia Ieremia de la Teatrul Național din Timișoara și Mihaela Trofimov de la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila, reușesc să întrupeze remarcabil, dar cu nuanțe diferite personajul Arkadina. Măcinată de egoism, acaparatoare de sentimente și prețuire este Arkadina în interpretarea admirabilă a Claudiei Ieremia. Actrița subliniază în amănunt prin expresie, egoismul Arkadinei, pofta devoratoare a sentimentelor, dorința de păstrare a tinereții trecute și veleitatea celebrității. Mihaiela Trofimov punctează cu fină ironie, maniera de “divă” a actriței Arkadina care confundă afectat viața particulară cu teatru; personajul său e mereu revoltat în relațiile cu cei de acasă pe care îi tratează egoist și autoritar, e distantă față de fiul ei, fiind obsedată numai de succesul personal pe scenă și în relația de “dragoste” cu Trigorin. 


        
EMILIAN OPREA (Trigorin)
 Diferit ca expresie e conceput Trigorin de Emilian Oprea și Richard Bovnoczki, dar interpretările lor rămân remarcabile. Pentru Emiian Oprea personajul e mereu preocupat egoist doar de documentare pentru proza sa și în final, chiar sinuciderea lui Treplev o notează în carnețel cu zâmbet cinic pe buze; este obsedat de poziția socială și distant în relațiile sentimentale. Emilian Oprea oferă portretul unui veleitar periculos și ușor de întâlnit în viața curentă care deține un farmec personal exploatat înșelător. Și Richard Bovnoczki subliniază acest aspect și  îl completează cu o anume plictiseală de viața de la țară a familiei Arkadinei a unui tip viclean și aparent melancolic; la nuanță desenează actorul și relația de aventură sentimentală provocată de Nina, interesul personal dominând însă, această relație. 


         
RICHARD BOVNOCZKI (Dorn)
Excelentă este transformarea lui Richard Bovnoczki într-o altă reprezentație în doctorul Dorn; personajul devine comentatorul conflictelor tăcut, expresiv ironic când deține replică, este cel care privește cu amărăciune cum se spulberă sentimente în jur, cel care cândva a spulberat și el sentimente. Dorn e “doctorul” fără soluții de viață, dar e în interpretarea sa și purtător al demersului de analiză psihologică a întâmplărilor din preajmă. Același personaj în interpretarea deosebită a actorului Vitalie Bichir apare ca un rezoner care privește distant conflictele obișnuite din casa Arkadinei.


        
SABRINA IASCHEVICI (Mașa)
 Mașa este personajul adus de viziunea regizorală în zona gravă a realității curente; e fiica administratorului propietății Arkadinei și celei îndrăgostită de doctor, Polina, și îl iubește fără șansă pe Treplev. Consumul de băutură și droguri - de astă dată - al Mașei este pentru a se desprinde de înfrângerea sentimentală. Mașa e mereu drogată și Sabrina Iaschevici arată impresionan efectul acestora asupra stărilor prin care trece. Actrița realizează o compoziție amănunțită prin expresie a acestui personaj refugiat în efectul stupefiantelor. Mădălina Enea, în același rol, accentuează pasiunea pentru Treplev și mai puțin efectul drogului aupra suferinței din dragoste. Conceptul regizoral transformă astfel personajul pentru a atenționa asupra gravității fenomenului actual al drogului în viața tinerilor. 
         În planul doi al acțiunii sunt Medvedenko, învățătorul a cărei importanță e ignorat de societate, cel îndrăgostit de Mașa, cât și părinții ei Polina și Șamraev. Din nou, în diferite reprezentații, accentele în caracterizare a personajelor sunt diferite. Medvedenko apare ca o slugă umilă, sincer iubitor al Mașei, dar fără soluții de a o salva din decădere, în interpretarea cu migală gândită de Ionuț Vișan. Un slujitor va fi Medvedenko și sub chipul lui Liviu Pintileasa, dar atent mereu să nu greșească în fața celor din familia Arkadinei. “Dragostea” rămâne un sentiment fără soluții de realizare și interpreții sugerează ireproșabil acest aspect. Polina beneficiază de două interpretări aparte, în două variante de distribuție, susținute de Virginia Mirea și Florina Gleznea. O femeie nefericită care îl iubește pe doctor este Polina, prezentată cu măestrie, la nuanță de Virginia Mirea; aceiași nefericire o completează cu o revoltă interioară tăcută, Florina Gleznea. Ambele actrițe realizează credibil personajul și subliniază rostul său pentru tema piesei -  “dragostea” și nefericirea personală. Administratorul Arkadinei, cel total dezinteresat de familie, preocupat doar de atribuțiile lui, lipsit de sentimente este Șamraev, interpretat cu atenție la relații de Gelu Nițu și Silviu Debu. Egoismul și cinismul personajului sunt pregnant arătate de Gelu Nițu, iar dezinteresul total față de fiică și nevastă, de Silviu Debu. 

        
CONSTANTIN COJOCARU (Sorin)
 Un personaj aparte pentru conflict și mesajul viziunii regizorale este Sorin, fratele mai vârstnic al Arkadinei, iar eșecul în viața sa de funcționar e rostit de personaj mereu prin replica - “Am vrut să mă însor și să devin scriitor și nu am făcut niciuna”. Constantin Cojocaru jonglează cu stările de decrepit ale bătrânului și pasiunea iscată de tânăra Nina și când e prezent  în acțiune, fără replică susține relațiile cu cei din jur prin manifestări ale chipului și gestică, remarcabil dirijate. 
         În acest spectacol nu există roluri mari și roluri mici, toți actorii sunt mereu în scenă, fie în personaj, fie ca spectator și se dăruiesc viziunii regizorale pentru a prezenta interiorul găunos al unor suflete chinuite de pasiuni și egoism. Pentru cei tineri alegerea în distribuție pentru “Pescărușul” în regia lui Andrei Șerban, a fost și un studiu de teatru adevărat, oferit de acest maestru al teatrului. 
         “Pescărușul” lui Cehov, descifrat teatral în esența substratului piesei, lasă spectatorii copleșiți de emoție prin analiza psihologică efectuată personajelor. Spectacolul lui Andrei Șerban nu se poate uita ușor, e o demonstrație dramatică, despre oameni și interiorul tăinuit al sufletului. 

P.S. Scuze, dar nu am avut la dispoziție fotografii din spectacol și am folosit doar câteva chipuri de actori “împrumutate” de pe internet. 

marți, 12 iunie 2018

“VLAICU VODĂ” – PIAȚA CONSTITUȚIEI

POLITIZARE … TEATRALĂ, PE BANI PUBLICI GREI


         “VLAICU VODĂ – organizator: Primăria Capitalei prin Teatrul Excelsior / Spectacol eveniment cu ocazia celebrării Marii Uniri” se precizează în programul de sală al acestei manifestări. Firește pentru cei care cunosc piesa, cât și istoria țării noastre, apare întrebarea: Ce legătură are această piesă “Vlaicu Vodă” cu Marea Unire de la Alba Iulia din 1918? Nici una!
         Alexandru Davila scrie această dramă istorică romantică în versuri, în 1902; eroul ales de dramaturg e Vlaicu Vodă, domn între 1364 și 1377 peste Valahia, luptător “diplomat” în evul mediu pentru independența ținutului său. George Călinescu, pe vremea dictaturii comuniste, comenta că piesa arată “arta de guvernare a unui domnitor”. Această apreciere este posibil să fi inspirat pe organizatori pentru alegerea piesei, un text expirat astăzi ca stil al scrierii, luat drept pretext pentru “celebrarea Unirii”, dar perfect convenabil pentru aservirea la politichia naționalistă activă din zilele noastre. Acțiunea piesei lui Alexandru Davila care se petrece în 1370 la Curtea de Argeș, este comprimată, rezumată cu țintă de actualizare a tematicii prin sublinierea cum Vlaicu Vodă a pus stavilă intențiilor rudei sale, mama vitregă Clara, maghiarilor și religiei catolice pe plaiurile Munteniei, el fiind tratat în proiectul "aniversar" drept un înaintaș al naționaliștilor de astăzi. În intențiile sale proiectul confundă grav, patriotismul formării statale de la noi, cu ideologia naționalistă aplicată de cei care ajung la putere și se declară naționaliști cu scopul de a masca interese veroase personale și evident, acest demers “teatral” nu are nimic în comun cu substanța patriotică a Marii Uniri de la 1918. 
       
  “Manifestația – Vlaicu Vodă”, că spectacol nu poate fi numit, e plasată în Piața Constituției din fața Palatului Parlamentului, fost Casa Poporului, se vrea a fi “originală”, dar amintește de … “Cântarea României” ca stil, o “cântare” însă, într-un sătuc din evul mediu. Cu bani mulți a fost construit un podium rotativ în centrul pieței, cu 380 de locuri pentru spectatorii plasați pe gradene. Nu scena este rotativă, cum se întâlnește în diferite teatre, ci “sala” cu spectatorii care privesc plasați la înălțime pe podiumul rotativ, ce se petrece jos, în satul din evul mediu; aceasta e nota de “originalitate” a reprezentației. Sătucul e vizitat de spectatori înaintea începerii “manifestației” în jur de ora 21.00, când se întunecă bolta cerului și e îngrădit în Piața Constituției de un “gard” înalt din rogojini. Câteva turnuri de apărare a sătucului de la Curtea de Argeș, cu străjerii de rigoare purtând făclii permanent pentru a păzii “comunitatea” unde se află un grajd cu cai superbi, un han cu băutura de rigoare, câteva mici căsuțe modeste, o pădurice în preajmă, cotețe și o bisericuță după modelul Bisericii “Sân Nicoară” de la Curtea de Argeș - acesta e decorul construit din lemn. 
Schița decorului

Sperăm că decorul a fost inifugat pentru protejarea localnicilor de focul făcliilor agitate mereu din sătucul medieval cu săteni, domnițe, boieri, cavaleri, călăreți, cântăreți în cor sau la instrumente de epocă, străjeri – peste o sută de persoane, plus pentru protecția publicului; multe din “personajele - figurație” poartă aceste făclii periculoase, ca să dea lumină sătucului. Numeroasele costume banale ca desen, ar vrea să amintească uniform și vag de epoca medievală; celor 380 de spectatori li se înmânează la intrare un fel de “pelerine medievale” ca să completeze imaginea sătucului. Cristian Marin este autorul acestei scenografii, imitație lipsită de nuanțe după un sat medieval, construită cu foarte mulți bani. În final, decorul va fi dominat de imaginea Palatului Parlamentului luminată. Primăria Capitalei nu comunică sumele investite pentru această “manifestație”, dar specialiștii calculează că s-ar apropia de un milion de euro!!
     
 Regizorul Horia Suru învârtește timp de două ceasuri platforma cu spectatori ca acștia să admire sătucul de la baza ei, și uită să pună în valoare personajele principale, c
onflictele dintre Vlaicu Vodă și simpatizanții săi și Doamna Clara și servitorii săi. Viziunea regizorală prezintă scene lungi precum cea a unui chef la han, unde dansează 20 de tineri și se cântă la instrumente “medievale” sau scene cu corul din preajma bisericii cu cântări numeroase sensibil realizate de Corul de Cameră “Ascendis” (25 de persoane) ori “Bălașa Percutions”, condus de Gabriel Bălașa, ansamblul arhaic (șase instrumentiști) sau momentul oferit de formația – “Trei parale”. Din toate aceste multe scene de ansamblu se detașează intervențiile cailor conduși destoinic de călăreți ca să mișune mereu prin sat. Caii sunt într-adevăr senzaționali “artiști”, mai ceva decât unii văzuți pe timpuri la circ, dar … în programul de sală nu le este nominalizată prezența! 
        
 Distribuția cuprinde 18 actori, interpreți ai unor personaje transformate de către regizor, doar în piloni de susțnere ai … manifestărilor “cântării” medievale. Până la ultimele scene, interpreților nu le poți observa expresia chipului în raport cu situațiile pentru că interpretează personajele în sătucul medieval unde locuiesc în căsuțele aflate în “groapa” din jurul podiumului spectatorilor. Vocile lor se aud amplificate strident de lavalierele purtate de fiecare interpret. Actorii puteau face playback pentru acest “spectacol” ce amintește de vechiul teatru microfonic. În final, pentru a evidenția importanța acțiunilor lui Vlaicu Vodă, personajul e urcat de regizor pe podium în compania altor câteva personaje de prim plan și susține un monolog moralizator cu Palatul Parlamentului în spate, finalizat cu replica - “Să trăiască țara noastră românească’!”. O astfel de tratare scenică a personajului central, trimitea cu gândul la dictatorul din trecut și chiar la un activist cu mustață de astăzi, nu la patriotul “diplomat” al lui Alexandru Davila, din secolul XIV. 
        
 Trei interpreți în trei reprezentații diferite sunt repartizați de regizor pentru personajele Vlaicu Vodă și Doamna Clara, și alți doi pentru rolurile, Mircea și Anca. Urmărind doar distribuția din prima reprezentație, ușor se constată că actori stimați ai Teatrului Excelsior cărora li se alătură actori invitați din alte teatre, nu sunt decât o masă de manevră pentru susținerea temei naționalismului în mod exagerat și personajele interpretate nu mai au conținut credibil. Nu vom nominaliza interpreții prestatori de servicii la prima “manifestația”; specificăm că următoarea reprezentație avea pentru rolul Doamnei Clara o invitată specială - Lavinia Șandru, fost politician, fost gazetar și cândva actriță într-o comedie la Teatrul Metropolis, unde nu a reușit să fie remarcată. Actorii Teatrului Excelsior din distribuție nu sunt plătiți pentru participarea la “manifestație”, sunt remunerați doar invitații! Trist că ajung să fie folosiți actori apreciați, acceptă invitația participării la o “manifestație” propagandistică și recită rămășițe dintr-o mediocră dramă romantică în versuri.
         “Vlaicu Vodă” a avut trei reprezentații la începutul lunii iunie și anunță alte trei la sfârșit de august și curios e unde se va găzdui acest decor “medieval” care a înghițit bugetul pentru cel puțin zece spectacole de teatru, solid construite pentru a servi cultural și emoțional publicul și repertoriul curent al teatrelor. Această “manifestație” propagandistică sub pretextul “celebrării Marii Uniri” este un exemplu de incultură a celor care au organizat-o investind fonduri importante pentru a politiza forțat un așa zis spectacol de teatru; au mutat de pe stadioane “manifestațiile” din epoca de tristă amintire, în Piața Constituției din fața Parlamentului într-o formulă mai restrânsă … “medievală”! Păcat de bani și de eforturile numeroasei figurații!

P.S. Un post de televiziune anunță că a lansat în programul “centenarului Marii Uniri” și programul special “100 de ani de viitor!”. Sperăm ca viitorul să nu arate ca “Vlaicu Vodă” pentru spectatori și nici pentru teatru!

miercuri, 6 iunie 2018

“TARTUFFE” – TEATRUL “MARIA FILOTTI” / BRĂILA

 
FORȚĂRI PENIBILE DE ACTUALIZARE
        
  După patru secole de când Moliere a scris “Tartuffe”, o comedie de moravuri, piesa se dovedește a rămâne actuală; minciuna, ipocrizia, șarlatania, bigotismul, se manifestă și în societatea mioritică prezentă și tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu a vrut să sublinieze actualitatea piesei în spectacolul realizat la Brăila. Intenția este foarte bună, punerea în practică rămâne discutabilă pentru că forțează spre dramă, nota actualizării. Comicul scenic se naște din trăirea sinceră, dramatică a situațiilor însă, regizorul încarcă acest spectacol cu efecte teatrale exagerate care spulberă rezultatul satiric al scrierii. 
    Decorul imaginat de Andrada Chiriac, propune un spațiu de joc fără motivare în acțiune; dulapuri imense cu sticle și pahare marchează locul conflictelor din casa lui Orgon. Decorul are calitatea de a fi ușor de manevrat pentru a indica schimbarea spațiului acțiunii, dar nu stabilește și atmosfera solicitată de situații diverse. Regizorul își dorește a arăta cum cei din familia Orgon apelează mereu la băutură, dar intenția sa nu are argumentare solidă în această comedie de moravuri. Exagerat sunt plasate în decor, tablouri mai mult sau mai puțin încadrate cu lumini în funcție de mărimea lor cu chipul lui Tartuffe cel venerat de Orgon și mama sa Pernelle. Aceste efecte de imagine generală, îngălează absurd sensurile tematicii și prezentarea credibilă a conflictelor. Costumele concepute de Alexandra Mâzgăreanu respctă croiul celor din zilele noastre, dar include și multe efecte inutile, precum “halatul” purtat de Orgon la un moment dat, pentru a sugera un “preot”. Tartuffe intră în acțiune după două acte ale piesei și veșmintele sale moderne, amintesc prin sfoara purtată drept curea, de un călugăr. Toate artificiile vizuale afectează credibilitatea conflictului din familia lui Orgon, iscat de intervenția lui Tarduffe.  
        
 Regizorul folosește inexplicabil pentru dorința sa de actualizare a piesei, o versiune a textului tradus de Doru Mareș, tot în versuri precum scrierea originală. Actorii, evident, întâmpină dificultăți în fața rostirii în versuri a replicii și adeseori o recită exterior, anulând  substratul ei; interpretarea însă, în ansamblu a personajelor rămâne apreciabilă prin modul definirii în esență a tipologiei fiecăruia. Emilian Oprea cizelează cu precizie profilul lui Tartuffe impostorul carismatic; nuanțează modul în care personajul manipulează minciuna pentru a obține ce își dorește, averea lui Orgon, cucerirea soției sale Elmire. În prologul inventat de regizor, tinerii din familia lui Orgon petrec ca într-o discotecă și se recomandă astfel, a fi desprinși din lumea actuală. Narcisa Novac construește cu atenție schița unei tinere naïve de astăzi, implicată într-un conflict de autoritatea tatălui, cum este și Mariane, fiica lui Orgon care vrea să o mărite cu Tartuffe. Prietena Marianei, Dorine cea inteligentă, cu farmec îi definește tipologia, Corina Borș. Excelent este tânărul Vlad Galer în îndrăgostitul Valer. Greul acțiunii, sporit și prin efectele exagerate de imagine ale regizorului, revine lui Valentin Terente, interpretul lui Orgon; actorul susține coerent partitura celui vrăjit de discursul impostorului Tartuffe și reușește o interpretare apreciabilă. În rolul Elmire, soția revoltată care vrea să îl demaște pe mincinos, Andreea Vasile compune fără temperament intențiile personajului, din lipsa coordonării regizorale. Scena în care Tartuffe vrea să o cucerească pe Elmire este vulgar concepută regizoral și dezavantajează interpreții. Completează distribuția cu corectitudine, dar fără strălucire în evidențierea substanței personajelor – Emilia Mocanu (Doamna Pernelle) și Adrian Ștefan (Damis, fiul lui Orgon).  Cumnatul lui Orgon, comentator al situațiilor, Cleante este un personaj rezolvat convingător de Liviu Pintileasa. Actorii fac eforturi remarcabile pentru adaptarea la o viziune regizorală care forțează ilogic contemporaneizarea unei piese a cărui tematică rămâne mereu actuală de veacuri. 
         Spectacolul nu mai transmite intenția de a satiriza gravitatea faptelor impostorului Tartuffe în viața unei familii, amplifică doar linia dramatică, peste măsură și fără motivare. Dramatismul dorit de regizor e subliniat și prin intervențiile muzicale (Alexandru Dan Suciu) cu trimiteri la muzica bisericească. Moliere rămâne o valoare universală prin piesele sale în care atacă lipsa de morală în societate, valabilă în orice secol. Actualizarea scrierilor sale nu presupune exagerări neadecvate care distrug consistența satirică, așa cum se întâmplă și în acest spectacol. 

sâmbătă, 2 iunie 2018

“ASTA-I CIUDAT” (“Păgiboșii”) – TEATRUL “NOTTARA” / Sala “Horia Lovinescu”

EXERCIȚIU MODEST DE SPECTACOL MUSICAL

         Cei de la Teatrul “Nottara”s-au gândit că dacă în 1990 au înregistrat succes cu “Asta-I ciudat” (“Păguboșii”), un spectacol musical de Eugen Rotaru și Laurențiu Profeta după textul lui Miron Radu Paraschivescu, să repună astăzi în repertoriu acest titlu. Au trecut aproape trei decenii de atunci și societatea noastră și-a  schimbat statutul și publicul are astăzi, alt profil, iar subiectul și tematica de atunci, sunt depășite în raport cu realitatea zilelor noastre.
        
 Poetul, eseistul și publicistul, Miron Radu Paraschivescu a cochetat puțin și cu dramaturgia, a scris trei piese printre care și “Asta-I ciudat”, rămâne însă, o personalitate importantă a literaturii noastre în special prin volumele de versuri “Cântece țigănești” sau “Versul liber”. Scriitorul a fost preocupat insistent în opera sa, de condiția umană a celor din lumea marginală a mahalalei. Eugen Rotaru și Laurențiu Profeta au folosit piesa “Asta-I ciudat” ca pretext pentru un musical, gen prețuit întoteauna de public. Textul e simplu ca temă, se referă la cei care fură pentru a supraviețui mai comod în mahalaua unde trăiesc, dar dragostea le rămâne un sentiment curat. Tema “furtului” e de mare actualitate în zilele noastre, dar nu mai devine mijloc de existență doar, pentru cei dintr-o lume marginală, ci mijloc de parvenire pentru a ajunge la treapta de sus a societății și a manipula pe cei sărmani. Spectacolul vrea să ilustreze viața celor sărmani din mahalaua de altădată, în care unii fură și visează la dragoste, dar e prăfuit ca imagine teatrală. 
        
 Regizoarea Diana Lupescu încearcă un exercițiu de spectacol musical încropit ca imagine generală, bazat în principal pe actorii distribuiți. “Schițe de decor de Vladimir Iuganu”, cum se specifică în   programul de sală, indică o cârciumă de mahala, cea a lui Teofilos (Mihai Marinescu), cu schele metalice și … “uși batante”, pe care le regăsim și în alte spectacole, spațiul de joc fiind simplist marcat ca imagine. Luana Drăgoiescu realizează costumele după tipicul vremii anilor ’40 din secolul trecut, cu buna intenție de a servi profilul personajelor.  
 În spectacol intervin și momente de muzică live, susținute de Alexandru Prica (acordeon) și Vlad Glățianu (chitară) în aranjamentul instrumental conceput de Radu Mihalache. Pentru că se vrea a fi un spectacol musical, scenele de dans sunt în coregrafia reușit dirijată de Roxana Colceag care interpretează și personajul Floricica. 
         Regizoarea Diana Lupescu beneficiază de o distribuție cu actori capabili să cânte și să danseze pe care însă, nu îi îndrumă pentru interpretarea nuanțată a tipologiilor care le revin și pentru configurarea relațiilor în acțiune între personaje. Deficitară e și folosirea lavalierei pentru interpretarea amplificată a cântecelor și renunțarea la lavalieră când actorii rostesc replici; apare o discrepanță între vorbirea curentă și cântare prin care se dezavantajează actorii în redarea complexă a stării personajelor implicate în diverse conflicte.

 Remarcabilă rămâne interpretarea personajului Mangelica de către Ioana Calotă; cu temperament actrița construiește stările tinerei naïve, îndrăgostite, crede ea de un om bogat și e iubită în tăcere de Broască (Alexandru Mike Gheorghiu). Băiatul șmecher dintr-o mahala, îl prezintă cu un farmec special, Alexandru Mike Gheorghiu. Personaje credibile mai reușesc să deseneze, cu discreție totuși în implicarea în acțiune prin lipsa îndrumării regizorale, Șerban Gomoi în Florică Florescu, Dan Clucinschi în Șarpe, Alexandru Prica în Țâcă, Roxana Colceag în Floricica și Mihai Marinescu în Teofilos. Mai palide sunt evoluțiile - Danielei Minoiu în Zaraza cea fermecătoare, Vlad Gălățeanu în Comisarul cel autoritar și Vlad Trifaș în Stavrică. Interpreții se achită admirabil de cerințele unui musical – dansează și cântă, dar majoritatea personajelor nu beneficiază și de strălucire în tratarea amănunțită a expresiei, din lipsa coordonării regizorale. 
          “Asta-i ciudat” poate să atragă publicul dornic de bună dispoziție, dar spectatorii vor constata “ciudat” absența în multe momente a … comicului situațiilor, superficialitatea expunerii lor teatrale de viziunea regizorală. 
  

luni, 28 mai 2018

AMFITEATRU – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE”

EVENIMENT MAJOR – INAUGURAREA UNEI EXCELENTE SĂLI DE SPECTACOL

         TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE poate fi considerat de acum, un adevărat CENTRU CULTURAL de nivel european; deține următoarele săli de spectacol – Sala MARE, Sala STUDIO, Sala PICTURĂ, Sala MICĂ, Sala ATELIER, Sala MEDIA și a lansat sala în aer liber AMFITEATRU de pe acoperișul TNB, iar lor li se alătură în foaiere numeroase spații de expoziție. 
        
 La începutul anului 2015, Naționalul bucureștean a intrat în reconstrucție, renovare și consolidare cu fonduri europene, dar în acea perioadă cu eforturi foarte mari, teatrul a funcționat și a oferit spectacole publicului. Acest proiect de consolidare și modernizare s-a înfăptuit, după cum pot constata iubitorii teatrului, Marele Public, dar din lipsă de fonduri nu s-a reușit a fi complet finalizat pentru amenanjarea și a TEATRULUI ÎN AER LIBER (AMFITEATRU) la nivelul superior al clădirii. În sfârșit din fondurile proprii ale instituției, s-a reușit finalizarea proiectului inițial și amenajarea acestui AMFITEATRU încadrat programului “UȘI DESCHISE PENTRU TOȚI” care găzduiește și prezintă publicului larg, spectacole inițiate atât de artiștii primei scene a țării, cât și ale altor teatre, companii independente, trupe de dans, formațiuni muzicale. AMFITEATRU devine un spațiu ideal nu numai pentru teatru, dar și pentru concerte, seri de jazz, recitaluri, prezentări de modă speciale și alte manifestări culturale.
        
 Tot spațiul noii săli este elegant și modern dotat din punct de vedere tehnc. Sala pune la dispoziția publicului 300 de locuri, dispuse în trepte pe gradene, cu scaune comode. Semicircular o copertină metalică, amplasată deasupra spațiului de joc, este înzestrată cu reflectoare pentru a făptui jocuri de lumini spectaculoase. AMFITEATRU își completează ofertele de spectacol incitant și pentru trecătorii prin Piața Universității, cu posibilitatea proiecțiilor video pe imensul “perete” din vârful clădirii, care poate sprijinii conceptul unei reprezentații. Trebuie subliniat că acest AMFITEATRU – sală de spectacol, își sporește atractivitatea prin “foaier”, o terasă mare de pe care spectatorii pot privi centrul Capitalei. O performanță a construcției este izolarea fonică a sunetului străzii.
        
 Toate calitățile acestei săli unicat în aer liber cu “plaformă” având drept cerul cu stele și uneori luna, au fost exploatate și prezentate provocator la inaugurarea sălii prin fragmente din senzaționalul spectacol al teatrului, “Magic Național”. Meșterul muzician Emy Drăgoi și orchestra sa specială, au susținut scurte recitaluri, dar au și acompaniat evoluțiile lui Ion Caramitru, Anca Sigărtău, Aylin Cadîr, Lari Giorgescu, cărora li s-au alăturat Elliot Moss – Slip, un cuplu de dans modern și Adrian Naidin. Au impresionat publicul versurile rostite cu subtilitate și măiestrie în descifrarea sensului cuvântului, de Ion Caramitru, momentele de dans și mișcare prin care Lary Giorgescu a amintit de spectacolul lui Gigi Căciuleanu “D’ale noastre” inspirat de Caragiale, interpretarea cu substanță interioară a unor melodi de către minunata Anca Sigărtău, actriță înzestrată vocal ca o mare cântăreață și Aylin Cadîr, o actriță fermecătoare și în tratarea muzicală a melodiilor alese. Fiecare moment din acest spectacol demonstrativ pentru dotarea tehnică a sălii, a fost completat prin proiecții cu imagini diferite pe imensul “ecran” – zid din spatele spațiului de joc al AMFITEATRULUI.
         AMFITEATRU lansează o provocare, în special tinerilor regizori, de a folosi condițiile sălii, firește dacă au imaginație să dezvolte proiecte prin care să le exploateze pe deplin. Din mai până în octombrie funcționează acest AMFITEATRU și sperăm că va găzdui spectacole pentru realizarea unei stagiuni estivle, stagiune care până acum, a lipsit Capitalei noastre cu pretenții de a fi europeană. 
         Merită să privești Bucureștiul de la înălțime … de pe “acoperișul” – terasă al Naționalului, după ce ai urmărit un spectacol încântător! Marele Public așteaptă cu interes ofertele viitoare!      

marți, 22 mai 2018

“FRUMOASA DIN PĂDUREA ADORMITĂ” – OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

SPECTACOLUL UNOR COSTUME ÎNCÂNTĂTOARE

         Imaginea generală a unui spectacol, fie el de teatru sau operă, este dată de scenografie, chiat dacă publicul poate fi captivat de interpreți, aceasta însă îl atrage întodeauna; decorul și costumele pot ridica ștacheta interpretării sau suplini lipsurile acesteia. Premiera Operei Naționale București oferă un exemplu concludent afirmației de mai sus, cu un spectacol de balet în care costumele senzațional concepute, corectează uneori, stângăcii ale interpreților. 
         “Frumoasa din Pădurea Adormită”, una din ultimele compoziții ale genialului Ceaikovski, este un balet conceput pe libretul lui Ivan Vsevolojski și Marius Petipa după basmul lui Charles Perrault. Basmul cu prinți și prințese, cu intervenția fantasticului în acțiune, “povestit” de muzica lirică a lui Ceaikovski, cucerește orice spectator, indiferent de vârstă. Cum libretul nu are cuvinte, balerinii prin expresie corporală și trăire interioară a situațiilor, dau viață personajelor și comunică tema basmului – lupta binelui cu răul. Când a compus acest balet, Ceaikovski s-a consultat și cu Marius Petipa, coregraf și dansator celebru de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX; cum se celebrează o sută de ani de la nașterea sa, Opera Națională îi dedică acest spectacol. Marius Petipa este consemnat de istoria baletului clasic pentru dezvoltarea importanței ansamblului într-un spectacol și pentru “fixarea structurii” momentelor de “pas de deux”. 
         Rusul Vasily Medvedev și cehul Stanislav Feco, personalități cu experiență internațională, realizează regia și coregrafia spectacolului, ca o adaptare după creația predecesorului lor, Marius Petipa. Astfel, “Frumoasa din Pădurea Adormită” prezintă minunatul basm, în stilul tradițional consacrat al baletului clasic; aplicarea stilului de dans clasic “pur” solicită eforturi din partea ansamblului și soliștilor. 
        
 Fascinantă în acest spectacol de balet clasic, este imaginea generală construită pin decor și mai ales prin costume. Pavol Juras, personalitate multiplă, activă în teatrele din Cehia și Slovacia, dar și în alte țări, este creatorul unei scenografii cu adevărat spectaculoase; investește multă imaginație în conceperea cu fantezie a costumelor și decorului. Pe linie clasică, decorul oferă schimbări de imagine în special prin manevrarea fundalului, dar și prin accente de moblier plasate pentru a indica spațiul de joc solicitat de acțiune. Senzaționale rămân însă, costumele numeroase create de Pavol Juras. Trebuie subliniat că în dans, costumului îi revin două sarcini importante – să indice esența caracterizării personajului, dar totodată să servească și să amplifice mișcarea corporală dictată de coregrafie; în baletul clasic, costumul amplifică  grația interpretei și a interpretului. Măestria lui Pavol Juras este de a concepe zeci de costume, în culori diferite, pastelate, completate de accesori strălucitoare, specifice pentru lumea prințeselor, prinților și zânelor; totul strălucește de eleganță și bun gust. Privirea spectatorului e vrăjită prin schimbarea mereu a costumelor, în funcție de situații și conflict. Aceste costume servesc cu perfecțiune cerințele baletului clsic din care nu lipsește “tutu-ul”, alăturat veșmintelor altor personaje care participă la explozia de mișcare. Costumele lui Pavol Juras reușesc să mascheze , chiar și unele stângăcii ale unor soliști sau cele ivite în mișcarea uniformă a ansamblului. 
       
  “Frumoasa din Pădurea Adormită” este unul din baletele clasice în care un rol foarte important revine ansamblului, participant activ în diverse situații, de la palatul regilor și prinților, până la lumea fantastică a zânelor. Ansamblu de balet al Operei Naționale este solicitat la maxim de acest spectacol complex și i se alătură elevi de la Liceul de Coregrafie “Floria Capsali” și cei de la Studioul de Balet pentru Copii și Tineret al Operei. Corpul de baletul al acestei instituții beneficiază de cinsprezece maeștrii de balet pentru pregătire! Rezultatele încep să se facă simțite în special, în cazul băieților care în ansamblu răspund solicitării uniformizării mișcării, dar nu același răspuns îl dau uneori, balerinele din grup. Participarea elevilor, copiilor la eforturil mișcării de ansamblu este remarcabilă. 
        
 Soliștii, interpreți ai unor personaje mai mult sau mai puțin importante pentru acțiune, se achită cu corectitudine de roluri, nu însă, în orice scenă cu strălucire. Se simte în cazul unora, calitatea construcției corporale individuale, cât și fragilitatea școlii de balet urmate. Firește nu oricine poate fi dotat prin naștere cu un fizic capabil adaptării la cerințele baletului clasic, nu orcine are corpul ca Ileana Iliescu sau Alina Cojocaru, plus harul lor. Unii din tinerii soliști se remarcă prin talentul trăirii intensive a personajului și prin posesia unei tehnici remarcabile. În prințul Desire, rol principal, Robert Enache demonstrează știința cerințelor baletului clasic, cât și participare interioară la caracterizarea personajului. La rândul său, Mihaela Soare dovedește că stăpânește tehnic mai multe segmente de expresie din dansul clasic, în prezentarea rolului principal, prințesa Aurora, “frumoasa din Pădurea Adormită”. În “pas de deux”, celebra scenă din ultimul act, oboseala execuției tehnice se face simțită, în cazul soliștilor. Vasily Medvedev și Stanislav Feco au urmărit ca interpreții să execute tehnic revigorarea conceptuală practicată de Marius Petipa, mai puțin să se transpună în personaje, să trăiască intes relația celor doi îndrăgostiți. 
        
 Sugerează atent personalitatea personajului atribuit: Lorena Negrea – Zâna Liliac, Diana Gal – Pisica albă, Michelle Tirapelle – Lupul, Kana Yamaguchi – Zâna Vigorii, Rami Tomioka – Zâna Canaruui, Marina Gaspar – Zâna Candorii. Admirabile momente prezintă Bogdan Cănilă, Valentin Stoica, Sergiu Dan, Virgil Ciocoiu în cei patru prinți, Remi Tomioka, Egoitz Segura, Ștefan Nappo, Federico Ginetti în cele patru pietre prețioase și Egoitz Segura, Marco Corcella în cei doi vânători; unii din ei se confruntă cu trecerea de la un personaj la altul și o fac remarcabil. Un rol de compoziție, Zâna Carabosse, bine marcat ca imagine prin costum, e susținut de Vlad Toader, dar restrâns în dezvoltare coregrafică.


Corectitudine în execuție dovedesc și Ada Gonzalez (Zâna Făinii), Julia Baro (Zâna Firimiturilor), Jasmine Deleary McDonald (Scufița Roșie), Geta Niță (Prințesa Florina), Oscar Ward (Pasărea Albastră). Prezențe notabile ca desen de imagine în personaje neimplicate activ în mișcare, realizează : Monica Petrică (Regina), Antoanel Oprescu (Regele), Vicențiu Popescu (Catalabutte), Mircea Ioniță (Asistent Catalabutte).
         Orchestra dirijată de Ciprian Teodorescu, “povestește” muzical sensibil basmul, fiind suport pentru dansatori. 
         “Frumoasa din Pădurea Adormită” este un spectacol atractiv, fastuos ca imagine în primul rând, prin costume, realizat cu eforturi deosebite de corpul de balet și soliști.   
         

duminică, 13 mai 2018

“ FUGARII “ – TEATRUL ODEON / Sala Mare

MULT EFORT PENTRU ... NIMIC
         
 “Fugarii” este un spectacol cu precizarea “după A.P.Cehov” în traducerea lui Anda Boldur. Acest “după” indică de fapt, o adaptare, un fel de “scenariu”, “după” nuvelele și povestirile celebrului dramaturg Cehov, realizată de regizorul Alexandru Dabija în colaborare cu actorii distribuiți, cum mărturisește într-un interviu, chiar regizorul.
         Alexandru Dabija în calitate de scenarist și regizor, vrea să inventeze un altfel de teatru, original și continuă acum și în “Fugarii”, linia expresiei teatrale din “Viforul”, spectacolul Naționalului bucureștean, comentat pe acest blog; în “Viforul” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, completa piesa, cu texte de Dimitrie Cantemir, Ion Neculce și “Fiziologul” (carte populară), în “Fugarii” regizorul folosește doar, proza lui Cehov. Pornește ca schelet al “scenariului” său, cu nuvela “Povestea unui necunoscut” din care preia masiv și completează cu discuții, replici din alte nuvele și povestiri, precum “Soția”, “La conac”, “Trei ani”, “Împărțirea femeiască” sau “Ariadna” și din altele. Intențiile scenariului ar fi să servească două teme – ce sunt femeile pentru unii bărbați și credința în Dumnezeu. Prima temă este de bază și i se alătură forțat ceva despre credință. 
         În proza lui Cehov activează toate personajele din dramaturgia sa. Cehov dezvoltă cu măestrie aceste personaje în cele paisprezece piese de teatru, unele rămase valori incontestabile ale patrimoniului dramaturgiei universale. În piesele de teatru personajele sunt construite de un fin psiholog care le analizează și argumentează prin conflictele unei acțiunii solide. În acest “scenariu” lipsit de acțiune și conflict logic, personajele devin caricaturi de tipologii și prin tratarea teatrală a regizorului scenarist. Alexandru Dabija vrea să valorifice scenic proza lui Cehov, dar o înghesuie într-un “scenariu” fără consistență conflictuală având drept rezultat un spectacol nonconformist, apropiat de curentul suprarealismului. 
        
 Inventivitatea regizorului își găsește teatral un sprijin important în decorul lui Helmut Sturmer și costumele realizate de Cezarina Iulia Popescu și firește, în actori. Decorul este ușor manevrabil și configurează spații de joc în planuri diverse – central, fundal, lateral sau la înălțime. Decorul se axează pe construcția unor schele metalice și obiecte de mobilier semnificativ alese, în principal fiind spațiul casei lui Orlov, un înalt funcționar din Sankt Petersburg, cum indică și “Povestea unui necunoscut”, al cărui tată face parte din protipendada societății. Majoritatea planurilor oferite de decorul funcțional datorat lui Helmut Sturmar sunt folosite de regizor, cu excepția planului de sus din biroul lui Orlov. Costumele, desprinse din epoca lui Cehov, servesc tipologic personajele. Imaginea generală a scenografiei este remarcabilă, dar stângaci întrebuințată de regie. 
         Preocupat de efectele proiecțiilor ca element novator, ca și în “Viforul”, regizorul aplică și în “Fugarii” accente “video”. Orlov (Pavel Bartoș) găzduiește în fiecare zi de joi, întâlniri cu amicii, Pekarski (Alexandru Papadopol), Kukușkin (Mihai Smarandache) cărora li se alătură Guzin (Marius Damian), iar bărbații servesc diverse băuturi, vodcă sau lichiorul produs de Pekarski, discută despre femei și joacă “șuba”; această acțiune din nuvela “Povestea unui necunoscut” dezvoltată teatral, regizorul o completează și cu proiecții cu … poze de femei sumar îmbrăcate din epocă ori cele amintind de Veneția, unde în nuvelă se refugiază Zinaida și Stepan. Intervențiile video sunt penibile, inutile. În viziunea regizorală mai intervin efecte cu tendință simbolică, manevrarea fără rost a pistolului sau colorarea băuturii încropite de Pekarski, etc.
        
 Actorii, în mare lor majoritate, reușesc o apropiere de desenul personajelor cehoviene, dar lipsa de consistență a “scenariului”, frânge evoluția credibilă a fiecărui rol. Pilonul spectacolului este Orlov, interpretat cu multiple nuanțe de Pavel Bartoș. Actorul redă cu fin umor, îngâmfarea înaltului funcționar, pretențiile sale intelectuale, siguranța omului cu bani, ca și falsitatea, superficialitatea în relații și chiar în dragostea pentru Zinaida (Alina Berzunțeanu). Din nou, Pavel Bartoș își demonstrează capacitățile vaste ca actor capabil să îmbine comicul cu dramaticul. Apropiat de lumea lui Cehov este și Alexandru Papadopol în Pekarski, în multe momente ale reprezentației; ținuta, rostirea replicii cu pretenții de înțelept, indică un șmecher avocat. Un rol dificil conceput în “scenariu”, Kukușkin, îi revine lui Mihai Smatandache; personajului îi sunt atribuite aspecte din alte nuvele și povestiri pentru a susține tema credinței în Dumnezeu. Actorul rezolvă momentul discuției pe această temă, dar pe parcursul acțiunii încropite în “scenariu”, Kukușkin nu își găsește rostul de personaj-argument. Marius Damian încearcă să exploateze esența personajului Guzin și reușește remarcarea, în multe secvențe, prin susținerea expresivă, cu atenție, a relațiilor cu ceilalți, chiar dacă replica nu îl ajută. Un personaj șubred în “scenariu,” e și Polia, slugă și posibil amanta lui Orlov, construit din elemente luate din alte scrieri în proză și alăturate celei din “Povestea unui necunscut”. Ruxandra Maniu încearcă îmbinarea acestor elemente provenite din mai multe povestiri și unele intervenții ale slujnicei Polia sunt credibile, au ironie, umor. Din intenția de a ironiza femeile, cum se manifestă și bărbații din nuvelele alese de “scenarist”, Alexandru Dabija distruge personajul Zinaida cea îndrăgostită de Orlov care devine o femeie isterică. Isteria o redă bine, nuanțat, Alina Berzunțeanu, dar personajul pare fără motivare în manifestări și implicarea în situații, cât și în relația cu Stepan.
         Nuvela “Povestea unui necunoscut” este de fapt, relatarea lui Stepan despre cele petrecute în casa lui Orlov și relația de dragoste a sa față de Zinaida, sfârșită dramatic prin moartea acesteia la nașterea unei fetițe. În “scenariu”, Stepan (Cezar Antal) alături de Osip (Ioan Batinaș), sunt doar niște slugi din casa lui Orlov. Cei doi, în debutul reprezentației, precizează la microfoanele (!!) coborâte din podul scenei, că sunt revoluționari “decembriști”, ca pe parcursul reprezentației, personajele să fie doar apariții fără motivare. Cezar Antal încearcă să sugereze în lipsa replicii, frământările interioare pe care le are Stepan cel îndrăgostit de Zinaida pentru a susține personajul și reușește în multe momente. Calea exprimării prin mimică, în absența substratului replicii, o urmează și Ioan Batinaș pentru interpretarea lui Osip. În nuvelă intervenția tatălui lui Orlov, își are un rol consolidat de Cehov, în “scenariu” scena pare fără rost plasată; Dorina Lazăr, firește este remarcabilă în travestiul ca tată misterios care cercetează casa fiului. Într-un “scenariu” care improvizează intenția de a fi cehovian, și actorii improvizează încercarea de a se apropia prin personajele atribuite de regizor, de lumea lui Cehov.
         Din păcate, “Fugarii” rămâne un spectacol conceput cu efort și fantezie din parte regizorului și celor din distribuție, dar pentru … nimic; aceiași echipă putea realiza convingător, cu succes o piesă de Cehov, nu o improvizație după proza sa. Spectacolul rămâne un fel de “ghiveci” cu tendințe tematice drept ingrediente. Amestecul de fraze preluate din “Povestea unui necunoscut” și alte nuvele și povestiri, nu captivează atenția spectatorilor de teatru și îi lasă nelămuriți asupra celebrității scriitorului, mai ales pe cei care nu au avut ocazia să îi citească opera.