Spectator

marți, 22 august 2017

“HUGHIE” – UNTEATRU

DEMONSTRAȚIE A ROSTULUI DETALIULUI TEATRAL
         Alexa Visarion, un senior al teatrului nostru, personalitate artistică deosebită, cu un bogat CV construit în cinzeci de ani de activitate, debutează în teatrul independent. Este un eveniment un astfel de debut. Traduce și regizează una din cele opt piese într-un act, nejucată în România, “Hughie” a dramaturgului american Eugene O’Neill preferat și al repertoriilor noastre.  
        
Eugene O’Neill a fost preocupat ca tematică a pieselor sale de eșecul iluziilor umane și aceiași temă se întâlnește și în “Hughie”, dar dezvoltată în principal printr-un monolog. Piesa nu are un conflict activ, relatează prin personajul Smith, povestea vieții unui împătimit al jocurilor de noroc. Iluziile sale au fost spulberate de moartea lui Hughes care îl prețuia, recepționer de noapte al hotelului unde stă Smith. Venit de la înmormântarea acestuia, cu mintea în aburi de alcool, Smith îl întâlnește la recepție pe înlocuitorul lui Hughes, pe Hughie căruia îi va relata despre viața sa agitată. Finalul surprinde, când Hughie îl provoacă la o partidă de cărți de joc pe Smith și aventura vieții se sfârșește tragic. Motivul relatării pe scurt a acțiunii atenționează că textul este complicat și dificil, atât pentru interpreții celor două personaje, cât și pentru regizor.
        
Alexa Visarion vrea să demonstreze că și în condițiile modeste dintr-un teatru independent este posibilă ilustrarea scenică a unui text printr-o vizualizare amănunțit dirijată. Regizorul aplică metoda detaliului teatral cu trimiteri sugestive pentru a sublinia și prin imagine, mișcare scenică, stările evocărilor povestite de Smith. Fiecare moment este minuțios conceput de regizorul care deține știința ilustrării teatrale prin detalii. Sprijină această viziune regizorală apreciatul actor Richard Bovnoczki interpretul lui Smith, alături de Andrei Seușan în Hughie, dar și Cristian Niculescu prin decor, Viorica Petrovici prin costume, Vasile Manta prin conceptul sonor. Regizorul conduce scenic acțiunea în anii ’40, când a fost scrisă și piesa. Viziunea sa abundă în unele efecte teatrale impresionante, altele însă, forțat aduse în imagine. Intenționează să transmită sugestiv încercările personajelor de a ieși din sfera iluziilor. De pildă, decorul e dominat de o folie de plastic "capcană" din fundal, oglinda așezată lateral e învelită în plastic, fata invocată de Smith poartă un costum cu un accesoriu ciudat dintr-o folie de plastic. Folosirea acestui plastic din fundal sau drept accesoriu al unui costum, nu reușește convingător întodeauna să evidențieze tema eșecului în "capcana" iluzilor. Muzica transmisă de un radio plasat în decor, ca și efectele sonore ale trecerii metroului din apropiere, completează tensiunea dramatică a evocărilor, dar unele suprasolicită relatarea stărilor lui Smith. Regizorul Alexa Visarion a gândit în amănunt fiecare scenă, dar sunt prea abundente efectele plasate într-un spațiu de joc restrâns specific teatrului independent în care importantă este convenția teatrală intimistă pentru a transmite emoția dorită. Lipsa de experiență a regizorului în astfel de spații de joc se vede.
        
Regizorul își alege excelent distribuția. Din nou, surprinde Richard Bovnoczki prin modul în care se adaptează la cerințele construirii unui personaj complex, Smith, care se exprimă doar într-un monolog. Trăiește intens stările lui Smith în relatarea amintirilor. De pildă, impresionant marchează expresiv actorul, momentul evocării fetei, chiar dacă trecerea acesteia prin scenă este forțat condusă regizoral. Richard Bovnoczki dansează, se mișcă mereu agitat în scenă, Smith fiind sub influența alcoolului și fiecărei replici rostite, îi dă nuanță cu gândul la substratul ei. Supralicitările detaliilor de imagine ale viziunii regizorale, știrbesc totuși, uneori din efortul creator al actorului.
         Hughie este mereu prezent în scenă, are puține replici, se implică abia în final într-un dialog cu Smith, rolul fiind o piatră de încercare pentru interpret. Andrei Seușan realizează o performanță în prezentarea reușită a acestui dificil personaj. În tăcere, doar prin expresii arată participarea la relatările partenerului care îi răscolesc trecutul și indică subtil, că și Hughie e victima unor iluzii pierdute. Andrei Seușan demonstrează din nou, că este un actor inteligent care deține capacități deosebite și pentru a evidenția roluri de plan secund.

         “Hughie” rămâne un “debut” apreciabil în teatrul independent al unei personalități regizorale care demonstrează ca într-o “lecție” de regie, importanța teatrală a detaliului scenic motivat în scriitura piesei, chiar dacă realizarea unor efecte de imagine sunt dificil de înfăptuit în condițiile teatrului independent.

joi, 17 august 2017

“DO YOU LOVE ME?” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” PROIECTUL “9G” (Sala Mică)

IFOSE REGIZORALE

         Programul “9G” (“Noua Generație”) lansat la Teatrul Național “I.L.Caragiale” de Centrul de Cercetare și Creație Teatrală “Ion Sava”, în trei ediții cu greu a reușit să impună câteva nume de tineri creatori prin spectacole precum “ActOrchestra”, “(D)efectul Placebo” sau “Fetița soldat” din cele aproximativ 15 proiecte prezentate. Mai toate spectacolele se doresc “experimente” cu pretenții de inovații teatrale, dar dovedesc o găunoasă pregătire lipsită chiar, și de elementara instruire culturală a tinerilor regizori în universitățile de artă. Un nou exemplu este și “Do You Love Me?” un “musical dark de Iris Spiridon”.  Inexplicabil rămâne de ce Iris Spiridon este din nou acceptată în programul “9G” după ce la ediția din 2014 a prezentat un spectacol confuz cu “Piesă pentru frate și soră” de Tennessee Williams.
        
Iată cum se încearcă în foița program de sală a spectacolului, explicarea experimentului considerat a fi “musical dark”, “un horror romantic”! “Un montaj muzical dublat în imagini teatrale al unor celebre povești de iubire, furate din literatură și aduse la viață, într-un experiment care abordează mai multe stiluri artistice, urmărind relația dintre carte și muzică”, adică un … ghivechi cu pretenții culturale. Regizoarea consideră că a realizat “un spectacol-concept teatral și muzical despre dragostea care rămâne dincolo de moarte”. Alcătuiește un “scenariu” pueril din șapte secvențe în care apar personaje celebre din literatură. Își începe reprezentația cu Heathcliff și Catherine” din “La răscruce de vânturi” de Emily Bronte mai intervin și alte personaje din timpul trecut, secvențele ajung și în prezent, apar Louis și Lestat din “Interviu cu un vampir” de Anne Rice, dar și Peter Pan și … Michael Jackson. Prin această alegere a unor personaje celebre, regizoarea, autoare și a “scenariului” colaj ar vrea să argumenteze că dragostea pierdută prin moartea unui partener, rămâne.

Sentimentul iubirii macină pe cei rămași în viață chiar și pe vampiri, homosexuali sau pedofili cum ar fi considerat Michael Jackson! Iris Spiridon a omis din categoriile alese pe … zoofili!
Într-un cimitir unde se află partenerii decedați, cei rămași în viață vin și își exprimă durerea printr-un monolog în fața mormântului, evocă personajele-fantomă. Replicile “scenariului” colaj sunt penibil alcătuite de autoare, iar în una din secvențe monologului, iubitul se adresează decedatei în limbajul “cool” cu replica de bază a revoltei – “Ce p… mea”! Scenariul este lipsit de o elementară documentare culturală a autoarei. Aceiași lipsă se manifestă și în pretenția de a considera spectacolul un “musical horror romantic”, când se apelează de-a valma la Sting, Jay-Jay, Annie Lennox sau la Michael Jackson. Sărmanii actori încearcă să cânte muzica lor stâlcit în limba engleză! Doar percuționistul Lucian Maxim reușește uneori aprecieri pentru muzica live.
        
Cum se intenționează prezentarea unui “musical horror” , Raluca Andreea Chelaru propune un decor … horror. Concepe imaginea unui cimitir “original”, cu o sumedenie de … urne și borcane în care s-ar afla în formol, copii decedați. Replicile vorbesc de morminte și sicrie, iar decorul pare un crematoriu sau o morgă. Costumele scenografei sunt un amestec strident de stiluri. Scenografia servește însă, conceptul regizoral horror, dezvoltat mereu în fum de diferite culori. Ca în mișcarea de amatori regizoarea conduce actorii la marginea spațiului de joc ca să își rostească monologurile; uneori aprinde lumina și în sală pentru a sugera fără rost o relație inexistentă a personajului cu publicul. Fiecare secvență are un monolog și un cântec, ilustrate teatral ridicol, fără să servească tema dragostei rămase și după moartea partenerului. Regizoarea dorește ca “musicalul horror” să fie și … “romantic” emoțional, dar se dovedește că nu deține înțelesul acestui termen. La premieră, spectatori tineri părăseau sala în timpul reprezentației, nemulțumiți de ce se petrecea pe scenă.
        
Regizoarea Iris Spiridon cu pretenții și de dramaturg, alege o distribuție alcătuită din colegi de generație – Răzvan Krem Alexe, Ghighi Eftimie, Ioana Mărcoiu, Vlad Bîrzanu, Andrei Radu. Unii dintre ei s-au remarcat prin calitățile deosebite deținute în alte spectacole, precum Vlad Bîrzanu. Regizoarea ignoră însă, importanța majoră a actorului într-un spectacol, și folosește interpreții ca niște marionete pentru conceptul său aberant. Interpreții sunt obligați de regizoare doar să cânte, băieții să își arate bustul gol, dar nu să și sugereze credibil personaje. Regretabil este efortul lor pentru un spectacol jalnic!
         “Do You Love Me?” este un alt exemplu de așa zis experiment, declanșat de ifosele unui regizor care se dorește “original inventator” teatral.

         Sunt o serie de tineri regizori care și-au afirmat personalitatea creatoare, fără să participe la programul “9G”. Amintim de pildă pe Sânziana Stoican sau Andrei și Andreea Grosu. Programul “9G” ar trebui să își reformuleze criteriile de selecție pentru proiectele alese și găzduite deTeatrul Național “I.L.Caragiale”.

luni, 14 august 2017

“DRAGOSTE ȘI INFORMAȚIE” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” PROIECTUL “9G” (Sala Mică)


ACTORI CAPTIVI UNUI REGIZOR CARE ÎI IGNORĂ

Când în timpul unei reprezentați, unii spectatori părăsesc sala, plictisiți sau chiar revoltați, este un semnal de alarmă important pentru realizatori. Se petrece acest lucru uneori, în cadrul prezentării unor proiecte “9G”, la spectacole cu pretenții de experimente ale tinerilor regizori.

Programul “Noua generație” (“9G”) este o inițiativă apreciabilă a Centrului de Cercetare și Creație Teatrală “Ion Sava” din cadrul Teatrului Național “I.L.Caragiale” și a ajuns la a treia ediție. Dacă acest Centru se ocupă și de “cercetare” ar fi cazul să analizeze de ce la unele spectacole ale unor tineri cu pretenția de a fi viitori regizori, colegii lor de generație ca vârstă, părăsesc sala. Acest trist fenomen nu se întâmplă și la spectacolele din teatru independent propuse de tineri regizori. La “9G” selecția propunerilor tinerilor regizori se dovedește adeseori a fi superficială. O nouă dovadă este și “Dragoste și informație” de Caryl Churchill în regia Irinei Crăița-Mândră, o tânără deosebit de activă, prezentă la mai toate concursurile dedicate tinerilor regizori.

Irina Crăița-Mândră alege și traduce un text al dramaturgului englez Caryl Churchill mai puțin cunoscut la noi. Nu se specifică dacă a adaptat textul care propune o înșiruire de “scheciuri”, de povești de sine stătătoare cu tema foarte actuală a comunicării între oamenii sufocați de invențiile tehnologiei moderne, de ecranul calculatorului, de Faceboock, etc. Tema excelent este dezvoltată și în spectacolul “(D)efectul Placebo”, tot din cadrul programului “9G” realizat de o echipă de tineri minunați cărora le aparțin și textul și regia. (Spectacolul este comentat pe acest blog). Dramaturgul Caryl Churchill ar propune să surprindă degringolada sufletească din prezent care macină lumea tinerilor activi, corporatiști poate, ce nu știu să comunice nici în dragoste. Liftul, locul de muncă, restaurantul, patul, etc sunt locurile unde se petrec “scheciurile” diverselor întâlniri, iar în plan central s-ar afla “dragostea”, fie cea dintr-un cuplu căsătorit, fie cea a fiului față de mamă, fie cea a unor amanți de ocazie, etc. Presupunem că acesta ar fi motivul tematic pentru că în reprezentație se înțeleg foarte greu conflictele ori stările numeroaselor personaje implicate.

Regizoarea Irina Crăița-Mândră a suprasolicitat vizual textul prin imagini cu intenți metaforice exagerate și a uitat de rostul personajelor și cuvântului rostit. A alcătuit o echipă numeroasă pentru așa zisul său experiment teatral: scenografia – Iulia Popescu, coregrafia - Ștefan Lupu, muzica originală și sound design – Alexandru Suciu, video design – Iustin Surpanelu, Mihai Apostol, Dimitris Palade, light desig – Cristian Ciopată, sunet – George Puiu, regie de scenă – Daniel Buglea, plus șase actori tineri remarcați și unii chiar premiați pentru roluri din teatrul independent.

Un cub imens transparent domină scena, în el si în jurul său se petrec “scheciurile”, pereții săi devin și “ecran” pentru proiecții aberante cu diverse imagini sau chipurile unor interpreți. Prin manipularea unor scaune cu rotile, element folosit și în alte scenografi, se încearcă identificarea unor diverse spații de întâlnire a personajelor. Acestea sunt îmbrăcate în costume uniforme și se agită continuu, uneori se reunesc și poartă toate mici “ecrane” luminose. Scenele din pat se petrec pe verticală cu perne fixate pe lateralele cubului. Am amintit câteva elemente de vizualizare prin care regizoarea vrea să își demonstreze imaginația creatoare, originalitatea. Din păcate, majoritatea din aceste elemente sunt împrumutate din o sumedenie de spectacole ale unor regizori cunoscuți unde vizualizarea teatrală își afla solidă motivare în text și situații. “Balamucul” scenic oferit de această viziune regizorală nu transmite nimic credibil și spulberă intențiile textului.

Voicu Aaniței, Nicholas Cațianis, Alexandru Călin, Cristina Drăghici, Dana Marineci, Lavinia Pele sunt tinerii actori folosiți de regizoarea Irina Crăița-Mândră ca păpuși mecanice. Erau de nerecunoscut după ce am avut șansa să îi apreciem în alte spectacole. Nu sugerau tipologii angrenate în conflicte, situații, regizoarea îi îndruma doar să țipe isteric, să se miște bezmetic, să se agite haotic și reușeau să … plictisească pe unii spectatori care se ridicau și părăseau sala. Viziunea regizorală era lipsită de elementara logică a exprimării în primul rând prin actori a unei tematici foarte actuale - dragoste și comunicare.

“Dragoste și informație” intră la categoria spectacoleloe submediocre, aculturale și nu reprezintă tânăra generație de creatori, mulți afirmați pe deplin, dar nu în cadrul programului “9G”.

vineri, 11 august 2017

“PIATRA DIN CASĂ” – TEATRUL NAȚIONAL DE TELEVIZIUNE LA 60 DE ANI

… O “PIATRĂ” A TELEVIZIUNII PUBLICE, CEA LIPSITĂ DE AUDIENȚĂ

         Am participat la una din secțiunile programului de “sărbătorire”. “aniversare” a 60 de ani de funcționare a teatrului tv la postul public. Programul părea a fi alcătuit de … o bătrânică senilă.
         Teatrul de televiziune a făcut primii pași cu spectacole memorabile, transmise în direct, cu regizori de excepție și amintim pe Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Sanda Manu, Cornel Todea, Alexandru Tocilescu și alți creatori de marcă, în distribuții cu mari actori. Teatrul tv are o istorie bogată în evenimente. După 60 de ani de activitate din care cei de după ’89 sunt mulți anonimi, “omagierea” s-a făcut cu … “Piatra din casă” de Vasile Alecsandri și B.P.Hașdeu, adaptată și regizată de Constantin Dicu! “In memoriam”, spectacolul s-a transmis în direct ca pe timpul începutului, din “sala” grădină a teatrului tv care găzduiește acum, tot felul de spectacole mediocre cu public plătitor. O treime din locurile din “grădină” erau goale, iar printre invitații spectatori se aflau personalități cunoscute printre care și fostul președinte – director, Răzvan Theodorescu. La pauză, dânsul și alți invitați de prestigiu au părăsit grădina și numărul locurilor goale a sporit. Spectacolul propus de regizorul Constantin Dicu vroia să ofere o surpriză prin distribuția alcătuită din … “funcționari” ai televiziunii publice - știriști, moderatori, reporteri, producători, etc, că actori … nu mai sunt! Conceptul regizoral era penibil dezvoltat teatral, fără umor, cu accente vulgare, bătrânicios, cum nici în urmă cu două secole nu se monta scenic o astfel de comedie. Unii din distribuție au însă, la bază studii de actorie, dar au preferat cariera de jurnaliști. A dovedit talent actoricesc Corina Dănilă, în rolul Marghioliței, dar greu de explicat de ce a renunțat la actorie și prezintă acum, e drept cu farmec, emisiunea “Ieri-Azi-Mâine”. Distribuția reunea o serie de colegi din televiziune ai Corinei Dănilă, mai mult sau mai puțini cunoscuți celor care se încumetă să urmărească programele postului public – Sever Bârsan, Andras Demeter Istvan, Tudor Furdui, Bogdan Ghițescu, Mihai Melinescu, Cătălin Mieruță, Carmen Movileanu, Claudia Nicolau, Mihai Răzuș, Gabriela Valentir. Sărmanii “funcționari” cântau pe muzica lui Flechtenmacher, se agitau conform indicațiilor regizorale de curgea transpirația pe dânșii și executau cu efort sarcina de serviciu de a “omagia” teatrul de televiziune. Inexplicabil rămâne de ce absenta din această distribuție “originală” și directorul-președinte Irina Radu al televiziunii publice, rolul doamnei Trandafira “pețitoarea” îi era potrivit. Era prezent însă în distribuție Andras Demeter Istvan, în rolul doctorului Franț, producător coordonator al teatrului de televiziune, activ și în alte distribuții ale acestui “național”.
         În finalul “evenimentului special”, spre miezil nopții, prezentatoarea Mihaela Nagâț a vrut să amintească de premiera cu “Visul unei nopți de iarnă” de Tudor Mușatescu, o nouă versiune propusă de regizorul Silviu Jicman care va fi difuzată de … Revelion! Varianta propusă pe care am urmărit-o pe dvd, este o reușită cu o distribuție remarcabilă – Diana Roman (Doruleț) și Vlad Zamfirescu (Scriitorul), tineri actori excelenți care propun o interpretare nouă a rolurilor; lor li se alătură personalități din viața teatrală precum Marian Râlea sau Adrian Titieni. Regizorul Silviu Jicman propune o fină actualizare a tematicii acestei piese, devenită celebră și prin interpretarea în anii ’80 a rolurilor cheie de către  Rodica Mandache și Florin Piersic, în cadrul teatrului tv.
         Păcat de istoria culturală a teatrului de televiziune, “sărbătorit” la 60 de ani, jalnic. “Evenimentul special” cu o sumedenie de organizatori care se agitau cu hârtiuțe în mână și a prezentat în direct “Piatra din casă,” rămâne o tristă pagină “aniversară”. S-a demonstrat din nou, groapa în care a ajuns postul public cel sărac în audiență. Își merită pe deplin audiența de unul sau doi la sută, dacă este astfel administrat.

         S-a desființat TVR Cultural, iar rămășițe culturale ar vrea să aducă TVR 2 și prin teatru de televiziune. Cum o face, s-a transmis în direct și prin “ Piatra din casă” în “ediția specială” a aniversării. Postul public pare o bătrână amărâtă care se crede “frumoasa” unui sat, devastat de impostori.