Spectator

miercuri, 25 aprilie 2018

“VIFORUL” – TEATRUL NAȚIONAL ‘I.L.CARAGIALE” / Sala ATELIER


O BRAMBUREALĂ DE EXPERIMENT

         Un admirabil program de sală, ca o scurtă lecție informativă despre istoria noastră din secolul al XVI-lea, prin scurte comentarii semnate de nume ilustre, pune în lumina prezentului tema piesei “Viforul” de Barbu Ștefănescu Delavrancea – pofta sângeroasă de putere a descendentului lui Ștefan cel Mare. Piesa face parte din “Trilogia Moldovei”, începută în 1909 de dramaturg, lansată cu “Apus de soare” evocare a eroului neamului Ștefan cel Mare, continuată cu “Viforul” despre Ștefăniță Vodă descendent al domnitorului și “Luceafărul” despre Petru Rareș, de două ori domnitor al Moldovei, fiul legitim al marelui Ștefan. Intențiile lui Barbu Ștefănescu Delavrancea în “Viforul”, o piesă simplist construită, erau de a condamna demența poftei de putere a lui Ștefăniță Vodă și debandada provocată în societatea timpului. De la susținerea argumentată a acestei teme în programul de sală până la realizarea spectacolului propus de Alexandru Dabija – “regie, scenografie, video”, e o cale foarte lungă, finalizată cu … îngroparea temei într-un experiment lipsit de o elementară logică, de coerență.
         Publicului i se prezintă “Viforul” de Barbu Ștefănescu Delavrancea cu texte din … Dimitrie Cantemir, Ion Neculce și “Fiziologul” (carte populară), cum indică programul de sală, adică o “adaptare originală”, nesemnată de cel care a realizat-o. Adaptarea neinspirată introduce replici de genul “căcănarii de boieri”, “căcatul de Sigismund” sau “La ce film ne-am uitat?”. Grav e însă, că “adaptarea” și felul în care a fost ilustrată teatral, fac de neînțeles conflictul, acțiunea. Ștefăniță Vodă e un epileptic, dar și un bețiv, paranoic, sângeros, homosexualul care trăiește cu contele Irmsky (Irma, o poloneză în piesă), ajuns dictator înconjurat de un grup de nebuni. În demența, debandada iscate de Ștefăniță Vodă intervin ca nuca în perete prin “adaptarea originală” și replicile lui Constantin Brâncoveanu, drept aluzii moralizatoare la degradarea lumii. 
      
   Alexandru Dabija încropește o scenografie reprezentației, cu intenții metaforice; baza decorului sunt o masă unde au loc beții cu navete de vin din Moldova, o movilă de nuci aduse pentru … parastasul lui Ștefan cel Mare, nuci mereu sparte și consumate de Ștefăniță, un tron acoperit în fundal și … un ecran lateral cu o mică scenă de spectacol. Ecranul pentru proiecții video e așezat prost pe o laterală a spațiului de joc unde acei spectatori care sunt plasați la marginea laterală a sălii, întrezăresc cu greu imaginile; e bine de fapt, că nu pot urmări imaginile unor proiecții penibile, efecte video nesugestive.

 Se lansează spectacolul cu proiecția absurdă a unui desen în care o figurină vopsește în albastru o parte a ecranului și urmează proiectarea repetată a unui filmuleț cu Ștefăniță, Mogârdici și Moghilă care sunt trei tineri de astăzi într-o excursie, iarna la munte, se mai alătură firește, efectelor video și imagini în gros-plan cu chipul statuii lui Ștefan cel Mare și cele cu un pui de zimbru pricăjit! Proiecțiile “vido”, autor Alexandru Dabija, ar intenționa trimiteri metaforice spre substratul tematic al piesei și “adaptării”, dar sunt însă, încropeli jalnice de imagini. Costumele scenografului Alexandru Dabija sunt uniforme atemporale, nesugestive pentru a indica tipologia personajelor. Prin scenografie și video, imaginea teatrală e haotic construită. În lunga scenă a vânătorii organizată de Ștefăniță și gașca sa de bețivi, soldată cu uciderea fiului lui Arbore, spațiul de joc e invadat de un fum gros care sufocă și publicul din sala Atelier. Luminile aproape nu funcționează în acest spectacol, sunt palide și nu evidențiază chipurile, expresiile, dictate de situațiile de confruntare între personaje. Ketchup-ul este materialul unui alt efect teatral și intervine mereu în acțiunea dominată de crime, numai că “sângele” plasat grosolan unor personaje, dă imagini ridicole. Peste fumuri, proiecții, navete de vin, ketchup, realizatorul spectacolului aplică și cânticele … specifice copiilor de la grădiniță!  
        
 Într-un spectacol de teatru sau operă este cunoscut că baza transmiterii ideilor sunt interpreții. În “Viforul”, actorii nu reușesc să se evidențieze în debandada teatrală impusă de “regie, scenografie și video”. Interpretarea personajelor se axează pe stridența rostirii vocale a replicii, pe țipete. Marius Manole încearcă să creioneze cât de cât, demența lui Ștefăniță Vodă, dar personajul e lipsit de consistență, pare un adolescent bolnav psihic care ucide ajutat de mulți din cei din preajmă și ei bolnavi psihic, iar alții aflați în jurul său sunt incapabili să îl oprească din demersul criminal. Afrodita Androne execută indicațiile regizorului pentru a prezenta pe Oana, doica lui Ștefăniță care ajunsă nebună leagănă un …  purceluș de jucărie și dansează can-can. Dorin Andone și Dragoș Ionescu, încearcă să sugereze maturitatea boierilor Arbore și Carabăț.


Alexandra Sălceanu trebuie să transmită publicului hotărârea doamnei Tana de a își otrăvi din gelozie soțul, pe Ștefăniță Vodă, că o înșeală cu un bărbat! Încercările interpreților de sugerare a personajelor sunt palide, fiind sufocate de haosul general al reprezentației. Distribuția numeroasă cuprinde o serie de personaje argument  transformate schematic prin viziunea regizorală în indivizi fără personalitate, unii chiar în nebuni, aflați într-o comunitate izolată de lume – Mogârdici (Marius Rizea), Moghilă (Alexandru Voicu), Isac (Emilian Mârnea), Calotă (Mihai Calotă), Cătălin (Eduard Adam), Nichita (George Piștereanu), Contele Irmsky / Irma (Ionuț Toader), Unguru (Mihai Munteniță) și Niculina (Rodica ionescu). 
         “Viforul” se poate încadra experimentelor teatrale; pornește de la o idee tematică substanțială și mereu actuală, referitoare la demența dictaturii ajunsă la putere, transformată însă scenic într-o brambureală din care nu se înțelege mai nimic. Păcat de efortul actorilori și realizatorului spectacolului, un regizor prețuit.  

duminică, 15 aprilie 2018

“FIERARII” – TEATRUL DE COMEDIE / Sala “RADU BELIGAN”

HAZ DE NECAZ … 

         Sub diverse titluri piesa “Fierarii” de Milos Nikolic a funcționat în repertoriul mai multor teatre din țară, dar și de peste hotare. Regizorul spectacolului, Horațiu Mălăele se pare că e “îndrăgostit” de această piesă pe care a prezentat-o mai întâi în 2000 la Teatrul “Nottara” sub titlul “Cu capu’ pe nicovală”, în 2016 la Teatrul Ariel din Râmnicu Vâlcea – “Între ciocan și nicovală” și acum, la Teatrul de Comedie – “Fierarii”.  Textul propus la Teatrul de Comedie ar fi “după Milos Nikolic”, adică o adaptare a regizorului care firește și interpretează rolul principal. 
         Textul original al dramaturgului Milos Nikolic, născut în Kosovo în 1939, redă povestea unui fierar neamț care după multă vreme descoperă că fiul e copilul unui român. Horațiu Mălăele adaptează subiectul și fierarul Grigorie este un român care descoperă că fiul este copilul ungurului Peter, acesta află că și fiul său are drept tată pe rusul Ivan, iar Ivan constată că și fiul său aparține lui ,,, Grigorie! Această brambureală genetică este consecința războiului pentru că toți bărbații, fierari de meserie, au fost și soldați pe front. Substratul piesei este generos tematic prin sugestii referitoare la consecințele războiului și falsa trâmbițare a naționalismului devenit “doctrină” pentru unele partide europene actuale. Comedia este destoinc scrisă de Mios Nikolic și produce publicului haz de necazul celor trei bărbați de naționalități diferite care constată că fii lor au genetic de fapt, altă naționalitate. 

Adaptarea prin schimbarea naționalității unor personaje este însă, șubretă. Soțiile sunt reprezentate în text doar de Matilda, nevasta românului Grigorie care pledează că femeile nu și-au înșelat soții, au vrut numai ca breasla fierarilor să aibă urmași. Argumentul Matildei, dramaturgul îl concepe pe substratul istoric că după agricultori și păstori, fierarii servesc una din cele mai vechi meserii atestate chiar și în Biblie. Acestea rămân profesiile de bază ale oamenilor simpli. În lumea de astăzi însă, dorința Matildei de perpetuarea breslei eșuează, pentru că fii, spun tații lor, nu mai sunt fierari, au ales alte profesii. Adaptarea lui Horațiu Mălăele folosește traducerea semnată de Veronica Lăzăreanu, abundentă în accente triviale.
         Scenografa Maria Miu care a mai ilustrat această piesă și la alt teatru, cu harul său recunoscut, construiește pe scenă o fierărie în amănunt prin obiecte specifice meseriei, completate de cele din gospodăria unor oameni simpli. Decorul este încântător și gândit funcțional pentru diversificarea mișcării scenice. Regizorul Horațiu Mălăele dezvoltă cu umor povestea celor trei bărbați, as fiind în domeniul comediei. Spectacolul durează o oră și zece minute din care cinci minute se consumă în debutul reprezentației prin căutările lui Grigorie prin fierărie cu lanterna, pe întuneric firește, a “ceva”, aceste căutări absurde nu își găsesc însă, un rost consolidat în acțiunea ce urmează.
        
 Remarcabil se achită cei patru actori de personajele care le revin. Maia Morgenstern în Matilda, soția lui Grigorie, realizează un rol excelent. Actrița dezvoltă cu credință interioară lupta Matildei de lămurire a soțului, că nu l-a înșelat în cei patru ani în care el a fost pe front în Rusia, completată și cu emoția reîntâlnirii cu Peter. Din nou, Maia Morgenstern demonstrează că este o actriță de rară complexitate și poate aborda credibil, atât genul comic, cât și pe cel dramatic. 

Horațiu Mălăele construiește nuanțat personajul Grigorie, un om simplu care încearcă să deslușească ițele iscate de venirea lui Peter în familia sa. Actorul tratează dramatic situația și evident, rezultatul e comic. Cu un timid accent maghiar în vorbire, George Mihăiță îl prezintă pe Peter cum trăiește intens emoția reîntâlnirii cu Matilda, dar și situația complicată a dezvăluirilor. Intervenția din final a lui Ivan, e realizată admirabil de Valentin Teodosiu, prin ținută și susținerea relațiilor cu cei întâlniți. Cei patru actori redau merituos povestea fierarilor destoinici, oameni simpli cărora războiul le-a lăsat … urme, ca și multor alți oameni simpli, trăitori astăzi într-o altă lume, confuză în manifestări.
         “Fierarii” oferă prilej de comedie publicului care ar trebui să și gândească apoi, când se mândrește că își are geneza în …  daci și romani. Spectacolul rămâne doar, un exercițiu reușit de amuzament …

marți, 10 aprilie 2018

“CAVALLERIA RUSTICANA” / “PAGLIACCI” – OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

REUȘIT EXEMPLU DE FOLOSIREA ANSAMBLULUI

         “Cavalleria Rusticana” de Pietro Mascagni (1890) și “Pagliacci” (1892) se întâlnesc în 1893 în primul spectacol coupe, mai numit și “Cav / Pag”. Nu întâmplătoare este alăturarea acestor două creații muzicale într-un spectacol pentru că libretele și muzica au o temă comună – dragoste, pasiune, răzbunare – surprinsă însă, în alt mediu social decât cel obișnuită operei, în lumea oamenilor simpli. Pietro Mascagni și Ruggiero Leoncavallo acordă o importanță deosebită acestui segment social prin dezvoltarea personajului – ansamblu, corului comentator direct și participant la conflictul acțiunii tragice expus în librete. Regizorul Ion Caramitru și scenografa Viorica Petrovici, tratează cele două creații muzicale cu inspirație pentru a ilustra cât mai expresiv și diversificat lumea în care pasiunea, gelozia, provoacă tragedii, acea lume a oamenilor simpli, nu cea a celor cu rang înalt. 
        
 Scenografa Viorica Petrovici realizează un decor comun prin constructul de bază pentru ambrle opere – o piață în care se strâng localnicii, firește cu clădiri importante și o stradă laterală în scări, decor sugestiv și funcțional. În “Cavalleria Rusticana” indică piața din fața bisericii unde sătenii vin la slujba de sfintele Paști și vecinătatea clădirilor cu ferestrele luminate alăturată tavernei deținută de Lucia, mama personajului principal, Turiddu care își așteaptă oaspeți. Vizual, scenografia e completată prin costumele reușit adaptate tipologiei personajelor. O altă imagine prinde construcția generală a decorului în “Pagliacci”, fața bisericii se transformă într-o scenă de teatru unde va juca trupa de actori ambulanți a lui Cannio, commedia dell’arte, pentru distracția localnicilor; se schimbă astfel imaginea, iar costumele specifice momentului, prind culoare. Viorica Petrovici propune o scenografie excelent adaptată acțiunii din cele două opere pentru evidențierea ansamblului, participant activ.
         Regizorul Ion Caramitru speculează cu pricepere oferta decorului, plasează ingenios accente teatrale în prezentarea ansamblului – preotul oficiază ritualuri specifice sărbătorii de Paște, localnicii serbează la tavernă momentul sau copiii joacă fotbal, trupa de actori e însoțită de circari, etc. Conceptul regizoral subliniază că personajul principal este compus din localnicii din cele două mici localități unde se petrece acțiunea și urmărește să îi dea personalitate. Trebuie subliniat că regizorul a beneficiat de corul de excepție al Operei Române, “interpret” al personajului colectiv care s-a adaptat admirabil propunerilor regizorale. Fiecare membru al corului devine un personaj. Atât sub aspect muzical, cât și ca implicare sinceră în acțiune, membrii corului și cei din figurație, construiesc momentele deosebite ale reprezentației. Remarcabilă e contribuția orchestrei Operei Naționale care sub bagheta dirijorului invitat din Austria, Johannes Wilder, personalitate a genului, interpretează cu fine nuanțe partiturile muzicale.

“CAVALLERIA RUSTICANA”, operă într-un act de Pietro Mascagni comunică muzical libretul de Giovanni Targioni-Tozzetti și Guido Menasci, după o piesă de teatru scrisă de Verga. În fața consătenilor adunați în piață, veniți la biserică de Paște, personajele dezvoltă conflictul pornit din dragoste, pasiune și gelozia, finalizat tragic. Regizorul Ion Caramitru a urmărit și a reușit în mare parte ca interpreții să conducă personajele atribiute spre relaționare în comunicarea stărilor care le macină și astfel să sporească tensiunea și dramatismul conflictului. Santuzza e femeia nefericită că iubitul ei Turiddu revine la dragostea pasională pentru Lola, măritată în absența lui cu Alfio, un harnic căruțaș din sat, iar interpreta rolului, Lăcrimioara Cristescu reușește să sugereze emoționant disperările celei părăsite în dragoste; apreciabilă rămâne interpretarea vocală a Lăcrimioarei Cristescu, “invitată” în distribuție fără a se preciza în programul de sală de unde și care îi sunt performanțele. 


Lucia, mama iubitului, rol de planul doi, este scos în evidență prin interpretarea nuanțată în susținerea relațiilor, în special cu Santuzza, de către Mihaela Ispan. Sub aspect vocal, Alin Stoica se achită ireproșabil de partitura lui Turiddu, dar este exterior în trăirea pasiunii de iubire și configurarea relațiilor cu cei din preajmă; Alin Stoica execută interpretarea personajului pe linia tradițională, fără prea multe completări teatrale în expresie și ținută; pe aceiași linie e prezentată și Lola de Maria Jinga. Portretul căruțașului Alfio cel înșelat care se va răzbuna, prinde o caracterizare teatrală credibilă prin Cătălin Toropoc, nu numai prin interpretarea vocală a personajului. 
         În prezent, un spectacol de operă, solicită celor din distribuție în afara performanței vocale și transpunerea ca actori în personaje pentru a spori evidențierea substratului ideilor compoziției muzicale. De pildă, când o replică din libret punctează caracterizarea de “frumos”, fermecător a unui personaj, acesta chiar trebuie să arate a fi cuceritor ca aspect și expresie. 

“PAGLIACCI”, operă în două acte de Ruggiero Leoncavallo după un libret propiu, ridică dificultăți interpreților care trebuie să se adapteze ca actori, convenției de teatru în teatru propusă de acțiune. În acest spectacol se simte mai mult decât în “Cavalleria Rusticana” că distribuția merge pe linia tradițională în interpretare, în dezavantajul conflictului. Original opera debutează cu un prolog special la față de cortină, susținut de Tonio care va deveni bufonul cocoșat, servitorul Taddeo dintr-o commedie dell’arte prezentată de o trupă ambulantă de actori în piața satului. Prin acest prolog se sugerează și convenția reprezentației că povestea de dragoste a Colombinei din reprezentația propusă sătenilor, are un corespondent în viața particulară a actorilor teatrului ambulant. Nedda interpreta Colombinei cea fușneață e îndrăgostită de un sătean, Silvio, iar Cannio interpretul Pagliaccio în commedia dell’arte, iubitul actriței, bănuiește că îi trădează dragostea; Tonio/ servitorul Taddeo cel cocoșat, îndrăgostit și el de Nedda/ Colombina, refuzat fiind va provoca răzbunarea lui Cannio/ Pagliaccio. Interpreții se confruntă în acțiune cu dificultatea rolurilor duble, unul în viața particulară, celalalt în commedia dell’arte, dar care au în comun aceiași temă – dragoste, pasiune, gelozie, diferit expusă. 
       
  Lui Ștefan Ignat îi este atribuit rolul complicat al lui Tonio/  Taddeo de care se achită vocal minunat, dar sensurile implicării personajului în acțiune dispar prin lipsa construcției tipologice a complexatului și răzbunătorului “bufon”. Ștefan Ignat interpretează acest dublu rol ca într-un recital, nu trimite prin expresie, ținută și nici măcar prin costum spre profilul cocoșatului îndrăgostit de Nedda/  Colombina, cum indică și replici din libret. Interpretul nu reușește să relaționeze direct cu publicul nici în celebrul prolog, așa cum solicită acesta. Interpretarea sa este “radiofonică”, exterioară relațiilor consistente ale acțiunii, încărcate de subtil subtext dramatic. O astfel de apariția “concertistică” într-un spectacol în care personajul deține un rol important, distruge dramatismul conflictului. Regizorul Ion Caramitru și interpretul Ștefan Ignat au ignorat că Tonio/Tadeo este un pilon central pentru susținerea temei dezvoltată pe cele două planuri ale acțiunii de teatru în teatru. Daniel Magdal (“invitat” fără precizări în programul de sală,  stabilit în Germania), construiește cu temperament personajul Cannio/ Pagliacco prin evoluția sa vocală reușită, dar e uniform în tratarea nuanțată a transformării ca actor în commedia dell’arte. Pe aceiași linie exterioară de prezentare a personajelor se situează și Crina Zancu în Nedda/ Colombina și Valentin Racoveanu în Beppe/ Arlecchino. Vocal interpreții se achită cu mai multă sau mai puțină strălucire de roluri, dar personajele rămân scheme fragil desenate teatral. Distribuția se completează cu Alexandru Constantin care reușește să impună convingător sentimentul de dragoste a lui Silvio față de Nedda.
         Rolul ansamblului coral sporește în “Pagliacci” prin intervențiile spectaculoase ale echipei de acrobați de la Circul Globus din București prin care regizorul amplifică vizual însemnătatea ansamblului pentru acțiune.
         “La commedia e finita!” este replica rostită dramatic în finalul spectacolului de Cannio după uciderea Naddei și a lui Silvio, din păcate, reprezentația reușește doar parțial să transmită emoția solicitată de jocul între comic și tragic. 

         “Cavalleria Rusticana” și “Pagliacci” este un atractiv spectacol coupe sub aspectul vizualizării generale susținută deosebit de ansamblu, cu interpretările vocale ale soliștilor notabile, dar în stil tradițional.

luni, 2 aprilie 2018

“PE JUMĂTATE CÂNTEC” – TEATRUL ODEON / Sala Studio

O DEMONSTRAȚIE DE TALENT COMPLEX
        
  Mai tânăra actriță Anda Saltelechi curajos se prezintă într-un one woman show, un recital amplu, exemplar pentru demonstrarea talentului complex pe care îl deține, “Pe jumătate cântec” – text și regie Crista Bilciu. Textul este conceput cu pricepere, ofertant pentru a servi interpreta care povestește viața personajului Francesca de la 5 ani (!!) până la 33 de ani; Francesca va trece prin etapele maturizării într-o viață nefericită în care idealul de a fi cântăreață nu s-a împlinit. Crista Bilciu construiește inspirat această poveste, cu excepția soluției finale, prin situații și replici cu substrat încărcat de emoție și suspans. Monologul este provocator pentru orce actriță, dar și foarte dificil de interpretat. 
         Anda Saltelechi asimilează inteligent și impresionant etapele monologului, se transpune flexibil și surprinzător în vârstele personajului și trece cu ușurință chiar și peste unele dificultăți ale regiei. Crista Bilciu își regizează propriul text cu atenție pentru a îi spori nuanțele, apelează și la proiecții creatoare de atmosferă, dar abundența acestor efecte video stânjenesc uneori receptarea actriței; unele proiecții sunt strict necesare și chiar inventiv plasate pentru a oferi interpretei schimbarea înfățișării în funcție de vârsta personajului. Remarcabil rămâne de pildă,  momentul video cu imagini florale când Francesca fără veșminte trece pragul maturității sexuale. Alte proiecții însă, gândite cu scop metaforic sunt plasate în paralel cu destăinuirile în situații importante de viață trăite de personaj și stânjenesc receptarea subtilă a interpretei.  
       

  Anda Saltetelechi este acea actriță care poate trece neobservată pe lângă tine pe stradă, pe scenă însă, este un vulcan care surprinde în diverse ipostaze; poate fi un copil naiv și afectat de viața trăită într-o familie dură, poate fi o visătoare sau o îndrăgostită, se poate transforma într-o admirabilă interpretă vocală a unor melodii dificile, poate deveni o femeie atrăgătoare, provocatoare, poate fi un … OM, astfel o prezintă în profunzime, excelent, actrița pe Francesca. Anda Saltelechi se transpune în stările personajului, trăiește cu sinceritate în interiorul sufletului gama amplă a comicului și dramaticului situațiilor de viață cu care se confruntă Francesca. În teatru foarte rar poți întâlni o astfel de actriță specială; un exemplu este marea actriță Coca Bloos care se transpune uluitor în personaje din drame sau comedii și e greu de recunoscut. Anda Saltelechi demonstrează prin interpretarea personajului Francesca, posibilitatea de a fi o astfel de actriță.

         “Pe jumătate cântec” este un one woman show în care publicul are prilejul de a descoperi o actriță specială pe care sperăm că norocul îi va da prilejul întâlnirii cu personaje importante din piese în care regizorii îi vor evidenția calitățiile. Am urmărit spectacolul nu la premieră, ci în compania Marelui Public care la final a răsplătit actrița prin aplauze îndelungate, confirmându-i valoarea. Acest one woman show reflectă adevăruri despre viață, atât prin textul Cristei Bilciu, cât mai ales prin interpretarea actriței. Colaborarea dintre Crista Bilciu și Anda Saltelechi are drept rezultat atragerea atenției publicului asupra acestor două personalități dotate, fiecare cu spirit creator.   

sâmbătă, 24 martie 2018

“… escu” – TEATRUL MIC / Sala ATELIER

SATIRĂ LA ADRESA POLITICHIEI MIORITICE
         
Inițiativa Teatrului Mic de a introduce în repertoriu “…escu” de Tudor Mușatescu poate mulțumi pe deplin spectatorii dornici de comedie, chiar dacă piesa e bine cunoscută și până de curând jucată și la Teatrul de Comedie în regia lui Alexandru Dabija. Publicul vrea bună dispoziție și nu va ocoli acest spectacol nou cu “… escu”. Tudor Mușatescu (1903 – 1970) a fost un bun meșteșugar al comicului și satirei. În “…escu” aplică lumii interbelice formula clasică a comediei de moravuri și situații cu scopul de a satiriza imaginea parveniților politic.
         Actorul, regizorul și profesorul de actorie, Doru Ana propune o versiune a piesei scrisă în 1933 și o apropia de zilele noastre. Fiind o personalitate multilaterală, Doru Ana înfăptuiește “versiunea” textului, realizează regia spectacolului și interpretează rolul generalului Stamatescu. Dorința sa de actualizare a piesei pornită de la conceperea “versiunii”, se vrea a fi completată prin demersul regizoral și rezultatul este o comedie spumoasă, chiar dacă teatral se poate sesiza incoerență în aplicarea intențiilor.
     
 
  Spectacolul se joacă în așa zisa Sală Atelier, adică pe fosta scenă a Teatrului Mic devenită sală de spectacol, în urma aplicării bulinei roșii avertizatoare de prăbușire în cazul unui cutremur pe eleganta sală a teatrului. Primăria Capitalei care se laudă că prețuiește cultura și teatrul, nu a găsit o rezolvare până acum pentru situația dramatică a colectivului talentat și harnic din strada Constantin Mille, nevoit să joace într-un spațiu neadecvat repertoriul său ambițios. Inspirat scenograful Ștefan Caragiu se adaptează condițiilor și propune un decor modern, elegant și funcțional pentru locuința politicianului Decebal Necșulescu, personajul central al acțiunii; casa arată precum domiciliile din vilele politicienilor de astăzi. Incoerentă în raport cu decorul foarte actual este realizarea costumelor de către Liliana Cenean, personajele poartă ținute apropiate mai mult de stilul celor din epoca scrierii piesei și nu de actualitate. Apreciata scenografă Liliana Cenean nu sprijină prin costume intenția accentelor satirice pentru profilui personajelor și nici actualizarea ținutelor pe linia modei de astăzi; costumele sunt banale, chiar dacă se vor elegante, doamnele poartă rochii alcătuite în majoritatea lor din același material, doar diferit colorate.
        
Regizorul Doru Ana aplică inspirat multe accente teatrale pentru a sublinia actualitatea conflictelor, de pildă, proiecțiile pe televizorul plasmă din casa politicianului, cu imagini care trimit fie spre parlament, fie spre emisiuni de divertisment actuale. Proiecțiile în acest spectacol puteau fi însă, mai numeroase pentru a spori comicul situațiilor. Muzica joacă un rol important pentru actualizarea piesei, este original selectată de Ovidiu Niculescu și semnificativ plasată în acțiune de regizor. Exemplare sunt intervențiile în diverse situații, a unor partituri celebre cum ar fi “Râde iarăși primăvara …”, “Internaționala” sau cunoscuta melodie “Tot ce-I românesc nu piere”, cândva interpretată de Jean Moscopal. Regizorul aplică, ilustrării textului pentru actualizare, și folosirea telefonului mobil, dar abia … în final. Viziunea regizorală a parcurs doar jumătate de drum în intenția ca versiunea teatrală să aibă o ținută satirică precisă – lumea sus pusă de astăzi; scenele comice ale relațiilor amoroase, regia le tratează simplist și îngreunează ritmul reprezentației.
         Numeroasa distribuție include personalități consacrate și tineri actori. Se simte însă, în tratarea evoluției în acțiune a unor personaje, incoerență în stilul interpretării de către actori. Unii actori uită că rezultatul comic al situațiilor și atitudinilor este rod al interpretării dramatice sincere. Regizorul împinge spre grotesc tratarea unor scene, cum ar fi aducerea lui Decebal Necșulescu pe un pat de spital după ce a încasat o bătaie sau apariția bătăușilor legați cu frânghii. Pilonul central al piesei este Decebal Necșulescu, luptător pentru parvenire în cariera politică, se mută de la un partid la altul, înființează în final un partid, e un escroc în politică și în relațiile sentimentale; acest personaj ușor se poate regăsi printre politicienii parlamentari ai zilelor noastre. Ovidiu Niculescu reușește în multe scene să prezinte admirabil personajul Decebal Necșulescu, dar sunt și momente speciale ale relațiilor cu celelalte personaje importante în care pierde din linia tipologică a individului escroc mascat drept un om plin de bune intenții.

Excelentă cu atenție la dezvoltarea coerentă a personajului Miza, este Adriana Șchiopu. Actrița trăiește dramatic fiecare situație și relație a Mizei, soția generalului Stamatescu și mama lui Platon, rezultatul fiind comicul de calitate în caracterizarea unui personaj ridicol. O altă construcție de tipologie coerent prezentată, oferă Doru Ana în generalul Stamatescu. Actorul își lucrează migălos expresiile și ținuta pentru a reda dramatic situațiile în care e implicat personajul și firește rezultatul este comic. Remarcabil tratează Dan Condurache personalul Iorgu Langada, fost politician, socrul lui Decebal; cu haz punctează bâlbăielile în pledoariile celui care nu mai vrea să fie socialist în politică. Două personaje de plan secund, dar cu importanță comică pentru conflict, prezintă cu mult umor Sergiu Fleșner pe Platon Stamatescu și Ana Bianca Popescu pe Mitzi; fiul terorizat de mamă, Platon, devine un “intelectual”, iar Mitzi secretara, o tânără îndrăgostită care vrea evadarea din familia Necșulescu. Ana, unguroaica servitoare în casa lui Decebal, un rol minor, prinde un farmec comic aparte în interpretarea reușită a actriței Beatrice Peter.

 Personaj important pentru derularea conflictului este Nina, amanta lui Decebal care vrea să manipuleze interese prin politică, dar interpreta Irina Rădulescu nu îi găsește întodeauna accente comice prin expresie în definirea caracterului acestui personaj duplicitar. Soțul Ninei, Bebe Damian, este un alt personaj simplist prezentat de actorul Vlad Corbeanu, lipsit de accente în dorința de parvenire în lumea politichiei sau în relația de îndrăgostit de Amelie, soția lui Decebal. Schematic este redată și tipologia frivolei Amelie de către Ana Bart. Fratele lui Decebal, Traian, un mic escroc, e rolul rezolvat modest de Radu Zetu. Personajelor Nina, Bebe Damian, Traian și Amelie, nici regizorul nu le-a acordat o atenție deosebită pentru susținerea complicatelor relații în care sunt active. Distribuția se completează prin apariții în roluri secundare ale actorilor Petre Moraru (Doctorul), Avram Birău (Comisarul), Mihai Mitițescu (Pișlică) și Ciprian Chiricheș (Fane).

         Tema politichiei mioritice fiind mereu la ordinea zilei, stârnește întodeauna hazul de … necaz al publicului și “… escu” în versiunea oferită de echipa de la Teatrul Mic, va avea succes chiar dacă unele intenții de actualizare sunt incoerent plasate. 

miercuri, 21 martie 2018

“STAGE DOGS” – TEATRUL ACT

SENSIBILĂ POVESTE DESPRE …
       
  … VIAȚA ȘI PROFESIA DE ACTOR își au condiții speciale; profesia solicită talent pentru a se impune ca actor, dar și luptă competitivă, iar în viață acesta se confruntă cu probleme sociale și morale, firești oricărui om. Florin Piersic Jr. a fost inspirat de piesa “A life in the theatre” a prolificului dramaturg și scenarist american, David Mamet, mereu prezent și în repertoriile teatrelor noastre și realizează un admirabil scenariu teatral în două personaje fără nume personal, actori de profesie. Textul relatează în secvențe speciale povestea celor doi, unul actor mai vârstnic, consacrat, celălalt ajuns la pragul maturității e dornic de afirmare; povestea lor e derulată inteligent prin îmbinarea a două planuri, cel al preocupărilor profesionale și cel de al doilea, sugerează discret viața personală. Ce înseamnă să fi actor? – este tema acestui scenariu și oferă răspunsuri diverse întrebării prin textul inspirat conceput de Florin Piersic Jr. care își asumă și rolul de regizor al spectacolului, dar și pe cel de interpret al actorului matur.
      
   Într-o scenografie simplă, decorul conceput de Tudor Prodan marchează în fundalul spațiului de joc, cabina actorilor prin două mese de machiaj și în planul opus plasează două scaune pentru a indica alte posibile locuri ale acțiunii. Regizorul Florin Piersic Jr. conduce cu atenție ritmul pentru a servi nota de suspans a reprezentației și îmbinarea secvențelor de trimitere la cele două planuri din povestea actorilor, despărțite de cortine muzicale. Rezultatul este un spectacol captivant, încărcat de emoție. Reușita reprezentației se datorează însă, interpretării strălucite a celor două personaje, înfăptuită de Marcel Iureș și Florin Piersic Jr. Textul nu dezvoltă prin acțiune un conflict, sugerează doar posibilui conflict profesional, dar și pe cel intim al personajelor, ofertă dificilă pentru interpreți. Marcel Iureș demonstrează din nou și în acest rol, ce înseamnă un actor de excepție capabil să treacă nuanțat de la accente comice la cele sensibile care îi înlăcrimează privirea. În personajul actorului mai vârstnic, cel cu experiență profesională, Marcel Iureș realizează o impresionantă compoziție de caracter; relatează amintiri amuzante din cariera personajului, comentează în cabină reprezentația în care a jucat, invocă sensibil o relație personală cu o femeie, Paula, din aceste frânturi din profesie și viață, Marcel Iureș brodează o fină bijuterie; se transpune în personaj, trăiește stările și completează sensurile cuvintelor prin gest și privire. Deosebit este și Florin Piersic Jr. în rolul actorului căutător de reușită deplină în profesie. Cu subtilitate compune și ca regizor, nu numai ca interpret secvența în care personajul repetă celebrul monolog din “Hamlet” și din umbră e privit și comentat de partener. Florin Piersic Jr. investește în interpretarea acestui personaj o bogată gamă de expresii nuanțat dictate de situații pentru a îi configura în profunzime caracterul.
         “Stage Dogs” se poate defini ca un spectacol carismatic realizat prin valoarea personală a interpreților care emoționează, taie respirația publicului, dar îl și amuză în multe momente.


P.S. Teatrul Act, primul teatru independent de după ’89, activ din septembrie 1998 își va sărbători în toamnă cei 20 de ani în care și-a consolidat o personalitate solidă prin repertoriul ales și interpretarea sa reușită, de la un spectacol la altul. “Stage Dogs” îi încununează activitatea prin răspunsul dat întrebării – Ce înseamnă a fi actor? -  dar, și ce presupune cu adevărat teatru; înseamnă VALOARE și SACRIFICII!  

duminică, 18 martie 2018

“JOCUL DE-A VACANȚA” – TEATRUL ODEON / Sala STUDIO

UN JOC …  COPILĂRESC DE TABĂRĂ

         Într-o oră cât durează acest spectacol zis “neconvențional”, se prezintă un rezumat greu de înțeles, încropit după “Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian. Prima piesă a prețuitului dramaturg apărută în 1938, o comedie romantică, regizorii Andrei și Andreea Grosu o aleg drept pretext pentru un experiment.
        
Textul lui Sebastian este “adaptat” de regizori pentru a servi o temă inventată de dânșii, un joc "de-a adevăr sau provocare” petrecut într-un loc care găzduiește șase “persoane” din generații diferite. Se pomenește că locul ar fi pensiunea Weber și “persoanele” poartă nume din piesa lui Sebastian, numai că personajele dramaturgului … dispar. Cele șase “persoane” rămase din textul inițial par a fi izolate într-un loc de tratament pentru boli psihice sau fie niște copii într-o tabără care scăpați de supraveghere, se joacă imitând pe oamenii mari. “Adaptarea” începe cu o scenă prelucrată din finalul piesei care se repetă și la sfârșitul reprezentației pentru a susține tema viziunii regizorale a jocului “de-a adevăr sau provocare”. Rezultatul este un spectacol pe o acțiune scenică încropită la nimereală, ilogică care amintește de primele exerciții de actorie din primul an de studiu.
        
Andrei și Andreea Grosu sunt un cuplu regizoral cu o personalitate confirmată în mișcarea teatrală prin o sumedenie de spectacole remarcabile în teatru independent “Unteatru” și chiar în teatre instituționalizate; sunt căutători de formule noi teatrale apreciabile. De astă dată, ca și în cazul spectacolului cu “Pescărușul” de Cehov, tot de la Teatrul Odeon, căutările eșuează și distrug intențiile piesei lui Sebastian. Dramaturgul cu pricepere construiește caracterele diferite ale personajelor, oameni cu idealuri neîmplinite, refugiați într-un loc departe de lumea unde trăiesc zilnic modest, iar vacanța speră să le aducă liniște; conflictul provocat în jurul lui Ștefan Valeriu este cu finețe ambalat de dramaturg în notă poetică. Regizorii Andrei și Andreea Grosu transformă forțat piesa într-o demonstrație a stărilor de nervozitate a unor persoane, adunate laolaltă, nu se înțelege de ce și de către cine. Acțiunea nu se mai dezvoltă prin personaje, ci prin “persoane” ciudate care în jocul lor de copii se transformă în alte “persoane” – călătorii, mecanicul, etc -, amintind de cele din piesa lui Sebastian. Marea majoritate a spectatorilor cunosc “Jocul de-a vacanța”, mereu prezent în repertoriile teatrelor și chiar dacă nu o cunosc, nu reușesc să înțeleagă ce se petrece pe scenă.
        
Publicul este plasat de o parte și alta a spațiului de joc, transformat într-o punte cu bârne de lem, de scenograful Vladimir Turturică; două șezlonguri, taburete și o galeată, mobilează acest drum al jocului “de-a adevăr sau provocare”. Toți cei șase actori din distribuție sunt obligați de regie a fi mereu prezenți pe puntea care ar vrea să amintească de visul călătoriilor personajului lui Sebastian, Bogoiu, pe un vas.
Distribuția acestei foste “comedii romantice”, cuprinde actori admirabili care acum se chinuie să se adapteze propunerii regizorale; actorilor le sunt însă, atribuite de către regizori scheme false de personaje. Nicoleta Lefter se luptă cu rolul nou al Corinei, transformată într-o femeie isterică, mereu agitată care țipă, folosește și o portavoce; relațiile fostului personaj Corina cu cei de la pensiunea Weber sunt anulate. Nicoleta Lefter încearcă să susțină relația de dragoste ivită între Corina și Ștefan Valeriu, în scurte momente din unele scene. Ștefan Valeriu este un alt personaj central în piesa lui Sebastian, acum fiind transformat într-o persoană care declanșează teroarea pe punte; actorul Andi Vasluianu încearcă și reușește în general, să salveze personajul Ștefan de ridicolul impus de regie. Andi Vasluianu se ferește abil de exagerări în interpretare și subliniază sensibil relația lui Ștefan cu Corina. O importanță deosebită îi acordă regia lui Bogoiu, funcționarul modest, devent un ciudat comandant de vapor; Gelu Nițu se remarcă în unele momente prin apropierea de esența visătorului Bogoiu, în ciuda agitației excesive de pe punte impusă de regie. Doamna cu pretenții, atrasă de Ștefan, “madame Vintilă” cum o numește Sebastian, nu mai punctează umorul unor situații; Elvira Deacu izbutește să sugereze totuși, tristețea interioară a doamnei Vintilă refugiată pe “puntea viselor”. Rostul Maiorului e aproape anulat de regie, iar Constantin Cojocaru schițează prin expresii portretul unui vârstnic resemnat și execută conștiincios și transformarea într-un călător. Înzestratul tânăr actor Vlad Bîrzan interpretează pe Jeff, adolescentul din piesa lui Sebastian, îndrăgostit de Corina. Actorul susține relațiile cu personajele mereu prezente pe punte, chiar dacă îndrumarea regiei nu îi oferă un mare sprijin. Regizorii Andrei și Andreea Grosu au avut la dispoziție actori rearcabili, dar nu au știut să îi folisească și le-au oferit “schelete” de personaje nemotivat desenate.

         Experimentele regizorale invadează insistent teatrele nostre și adeseori, Marele Public le refuză. “Jocul de-a vacanța” este un astfel de experiment școlăresc posibil să nu atragă pentru o oră public.