Spectator

luni, 9 mai 2022

``OPERA DE TREI PARALE`` TEATRUL EXCELSIOR

 MANIERISMUL AFECTEAZĂ CONȚINUTUL ... OPEREI

Răzvan Mazilu a demonstrat printr-o serie de spectacole, că este un maestru al teatrului musical. A realizat chiar la Teatrul Excelsior, un spectacol memorabil, ``Familia Addams``. Acum, după excelentul spectacol musical ``Cabaret`` pe libretul lui Joe Masteroff, montat la Teatrul Odeon, propune ``Opera de trei parale`` de Bertolt Brecht, nu un musical, ci o piesă celebră cu songuri, monologuri muzicale, foarte actuală prin conținut, spectacol așteptat cu mult interes. Cum se mai întâmplă oricărui creator, de astă dată Răzvan Mazilu nu a găsit o soluție inspirată pentru ``Opera de trei parale``. A aplicat manierist, cu exagerări grotești, ca un șablon, viziunea teatrală de la ``Cabaret``. Dar ... între libretul lui Joe Masteroff și piesa ``teatrului epic`` de Bertolt Brecht, sunt diferențe majore sub aspect literar, de la tematică, la substratul acțiunii, până la stilul cultivat de dramaturg.

Bertolt Brecht (1898 – 1956) a vrut să revoluționeze teatrul, să îl scoată din linia clasică sau naturalistă. A pledat ca teoretician în numeroase eseuri pentru ``teatrul epic`` cu efectul ``distanțării`` de provocare explicită a publicului la judecarea acțiunii prin songuri moralizatoare. În 1928, încearcă să aplice teoria estetică piesei ``Opera de trei parale``. Subiectul ales servește și astăzi o temă foarte actuală, când teoria sa a apus, iar teatrul a dezvoltat alte forme de exprimare, moderne pentru publicul mileniului trei. ``Teatrul epic`` moralizator prin monologuri – song, explicite ca într-o fabulă, evidente în acest spectacol pare dedicat publicului de la o ... grădiniță, chiar dacă ne confruntăm în prezent și cu analfabetismul funcțional în societete. Viziunea spectacolului lui Răzvan Mazilu suferă grav de acest demers de ilustrare teatrală exagerată, fără a exploata credibil conținutul substratului tematic rămas actual. 

``Opera de trei parale``, pe muzica lui Kurt Weill cu songuri care au devenit în timp șlagăre, este o adaptare după 200 de ani făptuită de Brecht, a piesei ``Opera cerșetorilor`` de John Gay. Acțiunea cu hoții conduși de Mackie Șiș, cu cerșetori și prostituate, e plasată la Londra, în perioada interbelică și toți au pofta câștigului imoral și imediat de bani, specifică unei lumi bulversate moral. Mackie Șiș, personajul central ajunge să fie condamnat la spânzurătoare , dar e salvat de un ... decret regal, ca în orice societate lipsită de reguli și principii. Acțiunea se poate plasa astăzi, mai în toate colțurile lumii, și denotă valoarea piesei lui Bertolt Brecht, jucată pe mai multe meridiane


Regizorul Răzvan Mazilu vrea sublinierea exagerată a moralei songurilor și ignoră baza motivării prin acțiune a personajelor. Subiectul se face greu înțeles prin această tratare teatrală. Se perindă mereu pe scenă personaje în uniforme negre, cu cutii pe cap, cu specificări ``Omul`` și cu trimiteri scrise la acțiune și songuri. Această exagerare teatrală distruge miezul piesei. Actorii nu mai au de creionat personaje – hoți, prostituate, cerșetori -, rostesc doar replici pentru tipologii fals ilustrate scenic. Actorii devin doar purtători de cuvânt și cântări, exteriori, fără a susține relații cu partenerii. Brecht și-a dorit ``teatru epic``, dar personajele sale au consistență în acțiune, iar în acest spectacol, majoritatea lor devin caricaturi derizorii.

Absența consistenței viziunii regizorale se amplifică prin costumele create de ... regizorul Răzvan Mazilu. Aceste costume rămân numai o explozie de fantezie, un amalgam de stiluri și epoci, lipsite de motivare în raport cu derularea acțiunii. Dacă Meckie (Lucian Ionescu) apare costumat ca în epoca lui Ludovic Soare al Franței, iar Brown (Mircea Alexandru Băluță), șeful poliției, ca un cetățean de astăzi, e posibilă sugerarea că indiferent de epocă, hoția e tolerată. La rândul său, moderatorul acțiunii (Dan Pughineanu) sub diferite costume extravagante și machiajuri, dezvoltă totuși, ca actor un posibil comentator atractiv, ca și cei trei colegi citați mai sus


În rest, toate costumele, machiajul, perucile, nu servesc actorii pentru ilustrarea unui plan sugestiv al acțiunii. Costumele pot șoca ca apariții, dar nu sprijină menirea personajelor în morala fabulei brechtiene, fie că sunt purtate de prostituate, hoți sau cerșetorii, conduși de cuplul profitor și avut al familiei Peachum. Un decor simplu, dar cu sens pentru subiect, concepe Dragoș Buhagiar pe ideea că asistăm la imaginea teatrului în teatrul lumii. Scena mică a Teatrului Excelsior e ocupată, lăsând libere lateralele, de o altă scenă pentru acțiune, desenată precum cea a unui teatru clasic. Rămâne însă, un aspect discutabil, pentru că în acest spațiu de joc, dorit de conceptul regizoral, folosind e drept și planul general al scenei Teatrului Excelsior, trebuie să evolueze pe scenă o distribuție cu 20 de actori. Derularea acțiunii duce la o înghesială, sporită și prin prezența celor purtători de cutii pe cap.

Excelent, la superlativ, sunt interpretate muzical songurile de fiecare actor, reunit și într-un cor cu colegii. Interpretarea însă, în sine a personajelor prinde grotescul și falsul expresiei. Sunt prezentate doar cu nume personajele, dar consistența, și substratul motivațional pentru acțiune, funcționează grotesc, fals, în această viziune regizorală. Lucian Ionescu încearcă și reușește uneori, să configureze profilul rolului central, Meckie Șiș, dar relaționarea acestuia cu partenerii – începând cu logodnica Polly, fiica lui Peachum și cu echipa de hoți pe care o domină, e absentă din îndrumarea regizorală. Toți cei din distribuția numeroasă pe care nu e cazul a îi nominaliza, s-au remarcat în alte spectacole ca talente de înaltă clasă, acum însă, execută o ... figurație care știe să cânte foarte bine. Iată cum și actori de forță pot eșua în fața unui concept regizoral superficial. Execută caricaturi stângace, purtătoare de costume fără rost pentru importanța rolului și o mișcare scenică haotică, la care mai intervin și restrânse momente uniforme de dans în ansamblu (coregrafia Răzvan Mazilu). Peste toate, posibila interpretare a personajelor e înecată de numeroasele apariții de grup a celor cu cutii-mască.

``Opera de trei parale`` poate fi un spectacol care atrage public, cu efort realizat de actori și aparent spectaculos prin titlu și costume, dar lipsit de demersul emoțional al ilustrării teatrale a temei majore care condamnă o societate bulversată de hoție și cerșetorie. Se cântă, se mai și dansează uneori, dar totuși, ce se transmite publicului cu măștile cutii? O morală concepută simplist teatral, cu exagerări derizorii. Din păcate, Răzvan Mazilu a citit astăzi, neconvingător piesa lui Bertolt Brecht și a aplicat manierist o parte din conceptul dezvoltat pentru ``Cabaret`` (spectacol comentat pe acest blog) care nu are nici o legătură cu acestă piesă de referință ca sens tematic actual și nici cu apusul teoreticianului dramaturg.

marți, 3 mai 2022

``PĂRINȚI ȘI COPII`` - TEATRUL NAȚIONAL ``I.L.CARAGIALE`` / Sala Mare ``ION CARAMITRU``

 APLAUZE PE DEPLIN MERITATE!

După doi ani de pandemie cu restricțiile de rigoare, publicul aplaudă acum, ori ce spectacol, în special comedii realizate mediocru și chiar sub orice limită artistică. 


Părinți și copii`` la Sala Mare ``Ion Caramitru`` este însă, o tragicomedie, cu final dramatic care obține aplauze meritate pentru interpretare – regie, actori, scenografie, iar tema sa devine foarte actuală ca substrat prin subiectul conceput în ... 1852 de Ivan Turgheniev în romanul său celebru. Irlandezul Brian Friel transformă proza într-o piesă de teatru cu același titlu, ca și romanul. Subliniem că titlu nu are trimitere la un conflict obișnuit între ``părinți`` și ``copii``, ci la un conflict între două principii de viață, două ideologii, una va fi apoi, amplificată în secolul XX și distrugătoare pentru umanitate prin două războaie mondiale. Conflictul piesei angrenează pe cei naivi, cu principii liberale - ``părinți`` cu nihiliști, radicali pentru schimbarea lumii prin forță - ``copii``. Brian Friel adaptează romanul și evidențiază caracterele fiecărui personaj, uneori totuși, în prima parte a piesei prin scene explicative poate prea lungi.


Acțiunea piesei pornește de la venirea acasă a doi studenți de la Sankt Petresburg – Arkadi, alături de prietenul Bazarov , personajul principal care pledează pentru nihilism. Confruntările între principiile de a privi viața sunt declanșate radical de Bazarov cu cei de acasă, personaje inocente, simplist gândind o analiză a existenței. Confruntările sunt uneori comice prin ridicolul celor de acasă, dar devin dramatice în final, nihilistul vrea distrugerea unui stil de viață, dar nu are soluție pentru înlocuirea lui. Spectatorii vor urmări o acțiune petrecută în secolul al XIX-lea care are însă, substrat bogat de a judeca personajele de astăzi, prin prizma prezentului secol XXI.

Spectacolul atrage interesul publicului printr-o imagine scenică generală strălucitoare , cu un decor-``personaj`` subtil în sensuri – autor Adrian Damian și costumele de epocă datorate Luizei Enescu, acțiunea fiind dirijată teatral cu abilitate de maestru de către regizorul Vlad Massaci. Rezultatul este un rafinat spectacol la care publicul râde în fața unor secvențe, dar rămâne și mut în fața altor momente dramatice. Regizorul Vlad Massaci a tratat în profunzime oferta piesei, cu grijă pentru interpretarea actorilor, ca să prezinte consistența personajului atribuit fiecăruia.


Scena Sălii Mari ``Ion Caramitru`` este, în sfârșit, folosită la capacitățile sale tehnice. Adrian Damian întrebuințează cu pricepere trapele scenei ca prin decor să localizeze acțiunea, de la moșia lui Nikolai, tatăl lui Arkadi, la casa părinților lui Bazarov. Decorul -``personaj`` se transformă mereu cu majore semnificații prin obiecte care în debutul reprezentației sunt instrumentele unei mari orchestre a lumii sau în celălalt loc al acțiunii, cu numeroase icoane pe pereți, ce își schimbă poziția când conflictul devine dramatic. Tot acest ``mobilier`` surprinzător, încărcat de simboluri, reușește motivat să transmită și atmosfera, dictată de conflict. Decorul excelent compus de Adrian Damian ``vorbește`` expresiv despre viață și avatarurile ei. Timpul acțiunii prinde culoarea epocii prin costumele cu migală concepute de Luiza Enescu pentru a servi tipologic personajele și sunt un joc între nuanțe de alb și negru pentru costumul uniformă al celor doi studenți nihiliști. Scena Mare solicită atribuirea unei mișcări scenice ample a interpreților pentru a acoperi spațiul de joc. Regizorul Vlad Massaci în colaborare cu Florin Feroiu, intervine și cu un moment de dans, conducând inspirat mișcarea scenică pe mai multe planuri, scena fiind gazda unei lumi active, frământate mereu. Trebuie subliniat că spectacolul durează trei ore cu pauză, dar nimeni nu simte trecerea timpului, spectatorii fiind interesați să urmărească acest confilct de idei despre viață, prezentat scenic cu ritm și tensiune de regizorul Vlad Massaci.

Pentru public miezul spectacolului rămân însă, actorii pe care îi aplaudă, nu numai la final, dar și în unele scene pe parcursul acțiunii, dar fără un concept regizoral solid, ei nu puteau realiza performanțe în interpretare. Vlad Massaci și-a ales cu mare atenție distribuția, fiind preocupat ca și atunci, când personajele nu au replică să participe expresiv la momentul scenic și să relaționeze tăcut. 


În prim plan al acțiunii este Bazarov cel nihilist, iar interpretarea lui Andrei Huțuleac îi aduce aprecieri la superlativ. Amintim că actorul s-a afirmat în trupa regizorului Victor Ioan Frunză, și la Teatrul Metropolis, dar a câștigat sporite aprecieri și în debutul de la Naționalul bucureștean, în dificilul rol din ``Noaptea lui Helver``. Andrei Huțuleac construiește și trăiește intens, în amănunt, interiorul lui Bazarov cel cu o carte roșie mereu în mână, cel disprețuitor față de societatea de la moșia lui Nikolai și față de femei, care vrea o schimbare radicală, fără a propune concret și o altă linie de viitor, dar soarta ... îl duce la o încercare sentimentală față de Ana și la un final tragic, când ingrijește țăranii bolnavi de tifos. Andrei Huțuleac speculează inteligent fiecare subtext al replicii pentru a servi tematica piesei și a arată că Bazarov este de fapt, un om, victima unor principii extremiste absurde. Arkadi, prietenul lui Bazarov, nu acceptă până la urma concretul credinței depline în nihilism, iar Alexandru Potocean realizează o interpretare de înaltă clasă a personajului. Arkadi are o evoluție în acțiune ce îi frânge credința în doctrina prietenului, poate și din suprficialitatea de a îi judeca gravitatea și actorul sugerează remarcabil atitudinile și relațiile unui personaj ușor manevrabil de o doctrină care constată că nu îi servesc credinței personale.

Superlativele au cuvinte puține în vocabular, să fie atribuite și interpretării lui Richard Bovnoczki pentru rolul unchiului Pavel și lui Mihai Călin pentru personajul Nikolai. Pavel este un intelectual preocupat de lectură, dar nu se implică în confruntările doctrinare din jur și dorește să plece în Europa. Richard Bovnoczki definește perfect tipologia specială a celui lipsit de atitudine în fața unei confruntări grave de idei doctrinare, dar care reacționează și îl provoacă la un duel penibil pe Bazarov pentru intenția primitivă de a poseda o femeie, care încalcă moral reguli sociale. Din nou, Richard Bovnoczki dovedește capacități deosebite de adaptare credibilă la profilul oricărui personaj în care e distribuit. 




Moșierul Nikolai e vârful grupării care vrea să servească libertate de acțiune în viață, dar derizoriu o percepe, cu hibe chiar în viața personală. Mihai Călin în acest rol de opozant de fapt, lui Bazarov, este excelent. Construiește treaptă cu treaptă relaționarea cu iubita Fedosia cu care are și un copil după decesul uitat al soției, cu fiul Arkadi, dar și cu nedumerire și acceptare a prezenței lui Bazarov. Rolul este complex, iar actorul îl definește la nuanță cu trimitere spre modul artificial de a privi viața și mediul social.


Dacă rolurile masculine sunt piloni ai tematicii în confruntarea de principii, cele feminine rămân la nivel de argumente ale acțiunii. Distribuția se achită încântător de interpretarea fiecărui personaj. Cosmina Olariu în Fedosia, slugă la moșia lui Nikolai și acum iubita lui cu un copil, dezvoltă evoluția personajului admirabil cu o specială sensibilitate în relații. Fedosia își schimbă atitudinile, când relația cu Nikolai o face să aibă cheile moșiei la brâu. Interpretarea personajului este desăvârșit făptuită de actriță. Revenirea Crinei Semciuc într-un rol de importanță precum cel al Anei, pe scena Naționalului este demnă de aplauze. Actrița definește în esență pe Ana, propietară de moșie, cunoscătoare a unor reguli pentru profit, o femeie cu farmec personal provocator pentru Bazarov. O tânără actriță în debut la Național, Măriuca Serena Bosnea se remarcă în Katia prin modul în care participă și tăcut la acțiune, dar mai ales prin naivitatea celei care reușește totuși, să aibă un statut în familia lui Nikolai. Cu energie definește Fulvia Folosea tipologia slujnicii la moșie. Diana Dumbravă în rolul mamei lui Bazarov este ireproșabilă prin modul în care relaționează sensibil cu fiul pe care nu îl înțelege și e distrusă apoi, de pierderea lui. Emilia Popescu se confruntă cu un rol schematic în piesă, cel al prințesei Olga, o femeie cu mintea în alt univers, interpretat până la momentul final, pe linie comică.

Distribuția se completează prin alte personaje masculine. Mihai Verbițchi revine pe scenă în rolurile lui Prokofici și Timofeici, șefi ai personalului care servesc familiile Nikolai și Bazarov, și o face desăvărșit și diferențial. Vitale Bichir se confruntă cu rolul important al tatălui lui Bazarov, un medic militar în rezervă. Întâlnirea tatălui cu fiul venit de la studii medicale la Sankt Petersburg, este desăvârșit redată de actor, subliniind că fiecare are alte concepte de viață, chiar și profesionale, diferite. În monologul scenei în care tatăl deplânge moarte fiului, actorul pare că nu mai găsește o cale de interpretare credibil transmisă. E drept că pentru Scena Mare actorii folosesc lavaliere în interpretare și le întrebuințează foarte bine, dar în scena citată efectul lor nu s-a simțit. Mult caricatural este prezentat Piotr, servitor la moșie, de către Emilian Mârnea, dar și regizorul poate fi autor la această exagerare derizorie, în raport cu tema centrală a piesei. Distrbuția în ansamblul ei demonstrează că Teatrul Național deține actori de valoare care așteaptă valorificare și în alte proiecte sub îndrumarea unor regizori inspirați.

Trebuie să revenim și la importanța alegerii repertoriale a unei piese cu substrat foarte actual care merită aplauze. Finalul reprezentației, al conceptului regizoral, taie respirația publicului. Nu se poate omite acest final dintr-un comentariu. Scena e goală de personaje, dar în penumbră vine decedatul Bazarov și cenușiu în alb și negru se proiectează pe fundal imagini cu Lenin, Stalin și Putin, și brusc reflectoarele se îndreaptă spre public spre a judeca acest conflict de doctrine fals argumentate și practicate dramatic de inițiatori. Excelent e finalul conceput regizoral pentru un spectacol în care nu intervin astfel de demersuri în ilustrarea teatrală, dar servește la sfârșit, impresionant substratul tematic al piesei. Finalul, ca și întreaga ilustrare teatrală a unui conflict de idei pornit din secolul al XIX-lea, stârnește aplauzele entuziaste ale publicului. 

``Părinți și copii`` este un spectacol captivant, fastuos, eveniment cultural, bine venit pentru oricare categorie educațională de public. Spectatorii se pot și amuza ca la o comedie, dar majoritatea lor vor rămâne cu intenția de a regândi demersul actualității curente, ce le poate afecta dramatic existența prin motivarea promovată pentru un război drept pretext al unei idiologi absurde, dar cu sens de a domina lumea.

Fotografii – Florin Ghioca 

luni, 18 aprilie 2022

``TITANIC VALS`` - TEATRUL NAȚIONAL ``I.L.CARAGIALE``/ Sala mare ``ION CARAMITRU``

 ``SCUFUNDAREA`` ... UNUI SPECTACOL 

La Teatrul Odeon e înscris în repertoriu din 2013, ``Titanic vals``de Tudor Mușatescu , spectacol (regia - Alexandru Dabija, scenografia – Helmuth Sturmer) care se joacă și în prezent cu succes. La Teatrul Național se înscrie în repertoriu aceiași comedie și e prezentată la Sala mare ``Ion Caramitru``. O fi criză mare de comedii și se alege tot``Titanic vals`` vrând să sărbătorească poate cei nouăzeci de ani de când această piesă a avut lansarea pe scena sediului vechi a Naționalului bucureștean?! 

Tudor Mușatescu a fost un scriitor marcant și prolific, cu un condei întodeauna încărcat inteligent de ironie, de umor. ``Titanic vals`` rămâne una din piesele sale remarcabile, fiind o comedie de moravuri, cu tema – viața într-o familie modestă financiar, ajunsă peste noapte milionară printr-o moștenire și ambiția de parvenire în politică. Personajul axă al acțiunii, Spirache, funcționar la prefectură, e împins de familie să fie ales deputat din partea Partidului Național Socialist. Tema rămâne mereu actuală și chiar foarte actuală în prezent.

Regizorul Dan Tudor, uită de sensurile majore ale temei, ba mai mult, o sufocă prin tot felul de intervenții cu gaguri ieftine, chiar și în cazul replicii spumoase scrise de dramaturg. Programul de sală nu specifică a fi o ``adaptare`` sau o ``versiune`` după Tudor Mușatescu pentru că regizorul ar respecta, derularea acțiunii în
perioada interbelică. Regizorul introduce fără rost și personaje noi - Femeia cu covorul (Tatiana Oprea) sau Flașnetarul, interpretat de ... regizorul Dan Tudor. El este actor la bază, și se mai distribuie și în rolul Vecinului, amplificat prin gaguri stupide. 


Conceptul regizoral ignoră substanța situațiilor și substratul satiric al replicii și le ``îmbogățește`` cu așa zise gaguri, ca într-un teatru de amatori dintr-o casă de cultură. Personajele solid individualizate de Tudor Mușatescu, devin caricaturi, prost desenate, relațiile dintre ele nu mai funcționează pentru a servi tema majoră a comediei de moravuri. Mișcarea scenică în spațiul vast al Scenei mari, este prost coordonată, de multe ori personajele parcă ar participa la o ședință. ``Titanic vals`` prin subiect nu își găsește locul potrivit de reprezentare pe o astfel de scenă mare. Musicalul, gen iubit de Marele Public, își află reușite admirabile pe scenele mai mici ale unor teatre din Capitală, dar nu și-a găsit un loc în repertoriu pentru reprezentare pe Scena mare a Naționalului, unde se ``scufundă`` ... ``Titanic vals``. 


Distribuția aleasă de regizor ar vrea să revitalizeze actori, în marea lor majoritate din planul doi al echipei Naționalului care poate până acum nu au avut șansa remarcării în alte spectacole prin roluri importante. Dan Tudor, este actor, dar nu a manifestat o minimă îndrumare a acestei distribuții pentru a creiona credibil, fiecare actor, substanța personajului. Le-a dat să interpreteze ... gaguri, nu să caracterizeze esența personajului atribuit. A uitat că în comedie, actorul trăiește dramatic intens situațiile, rezultatul fiind comic. Spectacolul nu are ritm, fiind îngălat de pauze lungi în dialoguri, nu pentru că actorii ar uita replica, dar așteaptă ... aplauzele publicului. Spectacolul nu are coerență, tensiune, logică în ilustrarea situațiilor, este ca un spectacol de estradă, la care publicul după ani de pandemie, dornic de bună dispoziție, aplaudă jonglerii căznite în numele umorului. 

Decorul pentru un spectacol pe Scena Mare e realizat de Ștefan Caragiu care înghesuie fără sens, numeroase obiecte de mobilier, luate din depozitul teatrului, funcționale în alte spectacole. Dulapuri, vitrine, fotolii, canapele, mese, una mai mare, altele mai mici, etc, în diferite stiluri, sunt aglomerate pe scenă pentru a indica sufrageria locuinței unei modeste familii. Parvenirea familiei devenită milionară, transformă coloristic, doar o canapea și niște fotolii, aceleași de la început. Este cunoscut că teatrele suferă de lipsă financiară, dar acest decor este o improvizație deplorabilă și nu susține atmosfera solicitată de acțiune. Tudor Mușatescu în scrierea sa, amintim, că oferea precizări pentru decor. Ștefan Caragiu, scenograf apreciat pentru contribuție în alte spectacole, a executat acum un decor, doar să umple o scenă mare. Costumele Lilianei Cenean servească epoca interbelică, dar mai puțin tipologia personajelor.

Distibuția câștigă aplauze, nu prin interpretarea complexă a personajelor, ci prin ... scheciuri de imagine banale. Spirache este în piesa lui Tudor Mușatescu, un om simplu, modest, șef al unei familii năzuroase, cu patru copii, printre care și o fată cu handicap la un picior din primul mariaj. Viziunea regizorală și interpretarea lui Dan Puric, distrug consistența personajului. Rolul este major pentru tema piesei. Dan Puric afirma mai deunăzi ``M-am întors`` într-un spectacol-conferință, mult discutat de la Naționalul bucureștean. S-a întors însă, strâmb în rolul lui Spirache. Dan Puric a fost un actor senzațional în decedata compania Passe-Partout, de mișcare, dans și pantomimă, care ajunsese și o școală pentru actori. Experiența de atunci, devine acum, o manieră în interpretarea lui Spirache, ca un ... șmecher în raporturile cu familia, caricatural definit prin mimă gestuală și expresie, fără a susține replica. Adela Mărculescu în Chiriachița, soacra lui Spirache, nu sugerează vârsta personajului cicălitor și rostește doar cu dicție replicile, așteptând ... aplauzele. Dacia este soția lui Spirache – numele personajelor sunt date de dramaturg cu sens satiric, iar interpreta Amalia Ciolan nu reușește să îi definească profilul autoritar solicitat de acțiune.

Copii lui Spirache – Sarmisegetuza (Alexandra Sălceanu), Traian (Lari Giorgescu) și Decebal (Ionuț Toader) sunt și ei caricaturizați de regie, lipsiți de specularea reperelor din situații oferite  generos de acțiune. Alexandra Sălceanu e îndrumată de regizor a prezenta personajul, ca o domnișoară mofturoasă dintr-un scheci de la teatrul de revistă, uită de starea dificilă a Sarmisegetuzei gravidă, de relațiile cu partenerii și se fâție mereu pe scenă. Lari Giorgescu, actor de excepție în alte spectacole, face din Traian un tip mereu agitat care manevrează, în partea a doua a subiectului, o crosă de golf. Decebal în textul inițial, e un copil de 12 ani, răsfățat de mamă și bunică, acum în interpretarea matură a lui Ionuț Toader, e doar, un biciclist care accidentează rațele vecinului. Dan Tudor în rolul Vecinului printr-o interpretare exagerată, burlescă, vrea ... numai aplauzele publicului.

Irina Cojar în Gena, fata blamată de familie pentru că e din prima căsnicie a lui Spirache și mai are un handicap la picior, e interpretată cu o anume sensibilitate de actriță, dar nu reușește să susțină convingător relațiile cu partenerii. Este și imposibil să susțină o relație cu personajul Petre Dinu ( Axel Moustache) de care Gena este îndrăgostită, când când regizorul face din el o caricatură deplorabilă. Alte astfel de caricaturi oferă și Mihai Munteniță în Gigi ofițerul, Armand Calotă în Nercea avocatul, Dragoș Ionescu în Procopiu alt avocat, prin atitudini adeseori chiar vulgare. Regia insistă derizoriu pe aparițiile Afroditei Androne în Doică și Oana Constantinescu în Leana. Finalul reprezentației cu Fotograful (Daniel Badale) care țopăie aiurea prin scenă, este vârful grotescului acestui spectacol care terfelește sensurile satirei lui Tudor Mușatescu.

``Titanic vals`` se transformă pe Scena mare a Naționalului bucureștean, mai zisă și prima scenă a țării, într-o comedie de ... gang, înfăptuită de amatori. Marele Public va veni să vadă și să aplaude, cum ... ouăle nu mai ies din rațele și gâștele unui gospodar, fiind călcate de biciclistul ... Decebal! Înșelătorie teatrală se poate denumi acest spectacol cu o piesă clasică, actuală tematic. 

joi, 14 aprilie 2022

``RAYMONDA`` - OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

 EVENIMENT CULTURAL LA SUPERLATIV


Premiera cu ``Raymonda`` de Alexander Glazunov, balet clasic, are o calitate de înalt nivel artistic pe mai multe planuri. Primul ar fi virtuozitatea la care a ajuns ansamblu de balet al Operei Naționale București, în proiectul lui Maki Asami - regie și coregrafie și a maestrului de repetiții Takako Nishikawa. Cel de al doilea plan sunt costumele excelent concepute de Viorica Petrovici, foarte numeroase care dau substanță vizuală fiecărui moment, colorează atractiv reprezentația, în decorul bine gândit de Adrian Damian, minimalist, dar cu sens pentru subiect. Rezultatul este un spectacol grandios care arată o revitalizare a scenei lirice și de balet din București.

Nu pe ultimul plan al superlativelor, este curajul de a introduce în repertoriu pentru prima oară ``Raymonda``, de când funcționează de o sută de ani Opera, aflată acum la ceas aniversar. ``Raymonda`` este considerată de dansatori o partitură de mare dificultate profesional tehnică pentru interpretare. Solicită un efort major pentru soliști și ansamblu. Baletul clasic sau modern, specificăm, nu are la bază un libret pentru a fi respectat riguros, ca în demersul operei lirice. Tratează doar un subiect, libretistul este regizorul - coregraf care ilustrează scenic subiectul în armonie cu partitura muzicală. Regizorul trebuie să coordoneze cu sens major acțiunea și relațiile dintre personaje, ca apoi coregraful să o ilustreze.


``Raymonda``, cu premiera în 1898 de la Sankt Petersburg pe muzica lui Alexander Glazunov, a beneficiat de inspirația lui Marius Petipa – dansator și coregraf de excepție care a revoluționat baletul clasic. Are la bază un subiect universal - dragostea învinge întodeauna, inspirat fiind de o legendă medievală. În Franța, la un castel, fiica regelui, Raymonda e dorită de doi bărbați – Jean de Brienne care pleacă în cruciadă și Abderachman, un prinț sarazin. În timp,versiunile scenice pe acest subiect au fost mereu diferite.

La Opera Națională întâlnim o adaptare deosebită după conceptul lui Marius Petipa, realizată de regretata Maki Asami (1934 – 2021) prin maestrul de repetiții Takako Nishikawa. Spiritul creator european și cel japonez, se înfrățesc inspirat. 

Maestra Maki Asami urmează linia generală a conceptului lui Marius Petipa, de la debutul acestei opere clasice de balet, dar intervine pentru susținerea explicită a subiectului și printr-un prolog cu cei doi îndrăgostiți – Raymonda și Jean de Brienne. Maki Asami a susținut un lucru foarte important - coregraful trebuie să fie și regizor pentru ilustrarea unui proiect de balet clasic. Rezultatul crezului său artistic, este senzațional și în reprezentația Operei Naționale. Soliștii și ansamblu, nu sunt numai executați axați tehnic pe expresie, dar și actori care trăiesc intensiv fiecare moment al acțiunii.



Tehnic baletul clasic solicită ansamblu, nu doar ca o figurație de atmosferă, ci drept participant activ la acțiune, dar cu o sincronizare perfectă a expresiei. În această reprezentație, ansamblu demonstrează un nivel profesional desăvârșit. Are în dotare viitori soliști, dovadă fiind și RIN OKUNO care a funcționat în acest ansambu mai mulți ani, iar acum devine prim solistă a Operei Naționale în rolul lui Raymonda. Este un ``fulg`` pe scenă nu doar prin execuția tehnică impusă de baletul clasic, ci și prin grația cu care trăiește interior fiecare moment al acțiunii. Executant tehnic desăvârșit, Robert Enache construiește personajul Jean de Brienne în relație cu partenera, cu mare sensibilitate . Se dovedește un balerin – actor demn de apreciat și Valentin Stoica în Abderachman. Cei trei interpreți sunt miezul subiectului și îl ilustrează ireproșabil în compania ansablului. 


Evoluțiile personajelor centrale sunt completate prin o serie de interpretări de prim plan în secvențe particulare, realizate cu rafinament de Erina Yoshie (Clemence), Kana Arai (Henriette), Sergiu Dan (Bernard), Răzvan Cacoveanu (Beranger), Antonel Oprescu (King Andrew), Monica Petrică (Cuontess de Doris), Margaux Chesnaias și Karen Saito în variațiuni, Alexandra Gavrilescu și Ionuț Diniță , ca și colegii lor în dansuri de caracter. Ansamblu deține balerini de valoare. 

Muzica lui Alexander Glazunov, este reușit interpretată de orchestra Operei, sub bagheta dirijorului Iurie Florea, atent la nuanțele ei romantice.

Indiferent de vârstă, ``Raymonda`` oferă spectatorilor mulțumire și emoție într- un spectacol de balet clasic, cu momente speciale de dans de caracter, captivant și cu sens major realizat. Este un adevărat eveniment cultural această demonstrație că nu are granițe colaborarea culturală, acum româno – japoneză, pentru a încânta sufletul căruia te adrsezi. Eleganța, grația servesc tema acestui balet clasic, excelent realizat.

miercuri, 6 aprilie 2022

``A 12-a NOAPTE`` - TEATRUL ``TOMA CARAGIU`` / Ploiești

 ``AMBALAJUL`` AFECTEAZĂ SPECTACOLUL

Important pentru un spectacol este și ``ambalajul`` său vizual – scenografia care prin decor și costume trebuie să servească prin colaborare, alt ``ambalaj``, viziunea regizorală raportată la textul ales pentru reprezentare. Întâlnirea cu bine cunoscuta piesă ``A 12-a noapte`` a genialului Shakespeare e afectată grav tocmai de acest ``ambalaj``. 

Mai întâi, apreciatul regizor Cristi Juncu propune ``o versiune soft`` după Shakespeare, ușoară, mai precis spus inconsistentă față de piesa luată drept pretext, aleasă doar ca acțiune. Versiunea mai omite și planul secund al acțiunii referitor la personajul Antonio, și implicarea sa în conflict. Substratul replicii savuroase a bătrânului Will e anulat, rămâne restrâns subiectul și completat prin tot felul de să le spunem songuri inventate majoritar ca text, din care nu lipsește și o trimitere spre ... manele, ca să fie amuzante. Muzica îi aparține Cristinei Juncu și solicită numeroase intervenții, de la chitară la tobe sau la o pianină mecanică în demersul confuz de a fi eficace pentru admosfera reprezentației. Norocul acestui ``ambalaj`` ambiguu de viziune regizorală este specularea Bufonului ( Lucian Ionescu ) drept coordonator în forță pentru a da notă comică situațiilor acțiunii și a specula intențiile muzicale.


Un alt ``ambalaj`` - scenografia, dezavantajează total ilustrarea scenică a acțiunii în această ``versiune soft``, dar și interpreții. Povestea celor doi frați gemeni – Viola (Theodora Sandu) și Sebastian (Andrei Radu), nafuragiați pe un tărâm, unde se petrec povești de dragoste, iar Viola se travestește în sevitorul lui Orsino (Cristian Popa) cel îndrăgostit de Olivia (Florentina Năstase), indică mai multe spații, dar decorul propus de Cosmin Ardeleanu e artificial. Se rezumă în principal la un fel de cameră încărcată de un mobilier lipsit de expresie pentru subiect. Decorul absurd sugereză diverse spații ale acțiunii prin totul felul de elemente derizorii, ca nisipul, două ciori pricăjite, un îngeraș, o cruce, etc. Decorul ca ansamblu de imagine nu servește credibil acțiunea, e ... chiar urât. Nu creează în niciun fel admosferă pentru situațiile comice ale acțiunii. 


Aceste imagini generale sporesc confuzia și prin costumele Andradei Chiriac, cu trimiteri spre diferite epoci istorice, chiar spre Napoleon, care nu arată prin nimic substanța personajelor, doar Bufonului i se atribuie costumul nebunului înțelept al curților regale de demult. ``Ambalajul`` scenografic este un haos și nu are sens major pentru o itenție de comedie adaptată într-o versiune discutabilă.


În acest ``ambalaj`` cenușiu, actorii din distribuție încearcă a se achita onorabil de rolurile acordate, cândva construite de Shakespeare. Travestiul Violei e realizat ireproșabil de Theodora Sandu. În doliu după moartea fratelui, Olivia e interpretată de Florentina Năstase, iar ``ambalajul`` regizoral, împinge personajul la consum de alcool într-o scenă penibilă. Actrița reușește să treacă peste aceste artificii ale ``versiuni soft`` și personajul prinde viață scenică în mod credibil în multe momente. Bufonul duce greul versiunii, iar Lucian Ionescu este excelent, nu numai că știe să cânte, ci și pentru modul speculării replicii dându-i substrat cuvântului în relație cu partenerii, în contextul situațiilor. Distribuția se completează prin Cristian Popa (Orsino), Ioana Farcaș (Maria), Andrei Radu (Sebastian), Ion Radu Burlan (Fabian), Karl Baker (Valentine), Alin Teglas (Curio) și Paul Chiribuță (Antonio), rolurile sunt mutilate de ``versiunea soft``, dar actorii se achită onorabil de prezența personajelor pe scenă.

``A 12-a noapte``, fosta piesă de Shakespeare, poate provoca buna dispoziție atât de dorită de public după pandemie, dornic de comedie de orice fel. Rămân însă întrebări – de ce Shakespeare devine pretext, de ce regizorii experimentează ieftin pe texte de valoare culturală?

P.S. Teatrul ``Toma Caragiu`` din Ploiești este bine diriguit, are o trupă admirabilă, publicul elegant este primit generos în sediul său decorat cu pricepere, primește uneori donații de carte, teatrul își mai permite și actori invitați din Capitală. Amintim de pildă, pe Anca Dumitra (``Vrăjitoarele din Salem``, spectacol reușit comentat pe acest blog) sau pe Lucian Ionescu, ambii de la Teatrul de Comedie. 

Este inexplicabil însă, cum un actor ca Lucian Ionescu dotat cu un talent complex și pentru un spectacol musical, dovedit în ``Familia Addams`` (Teatrul Excelsior) și ``Maria de Buenos Aires`` (Teatrelli) în regia lui Răzvan Mazilu, as în domeniul musicalului, nu își află prezența într-un spectacol musical și pe prima scena mare a Naționalului din Capitală. Manageii teatrelor din Capitală se vede, că în majoritatea lor, nu știu să folosească tinerii actori din preajmă și propun proiecte alese la întâmplare sau din interese personale.




marți, 22 martie 2022

``MAGNIFICUL`` - TEATRUL ``NOTTARA`` / Sala ``Horia Lovinescu``

 DEZAGREABIL!

Dezagreabil e un cuvânt delicat atribuit acestui spectacol în care de la textul ales, la regie, etc, totul e o amețire de vorbe cu pretenția de a fi ``o comedie de râsu`- plânsu ` `` cum indică subtitlul reprezentației. ``Magnificul`` e introdus în repertoriu din martie 2021 și spectacolul se joacă de mai mult timp cu restricțiile de rigoare de 30% din locurile sălii, impuse de pandemie. Acum, în 20 martie, când restricțiile s-au ridicat a avut loc și o așa zisă premieră oficială, dedicată și aniversării autorului textului, Mihai Ispirescu, pentru împlinirea vârstei de 80 de ani. Sănătate îi urăm! Numele său era cunoscut și prin ținutele vestimentare și prieteniile legate înainte de `89, când este lansat ca personalitate în 1983, ca dramaturg, de regretatul regizor Dan Micu, la Teatrul ``Nottara`` cu piesa ``Trăsura la scară``, în vremea când teatrele erau obligate să aibă în repertoriul curent piese autohtone. Piesele sale în timp, nu au invadat repertoriile teatrelor. A scris și proză, a deținut diverse funcții după `89.


``Magnificul`` este o înșiruire de să le zicem scheciuri, derulate pe două planuri. Primul ar fi activitatea primarului ``magnific`` dintr-un orășel, unde el manipulează șpăgi și fonduri europene, alături de colegii din consiliu. Al doilea plan, care atinge cote maxime de vulgaritate, este viața sexuală a primarului și soției, fiecare având, el o amantă, ea mai mulți amanți. Textul nu este nici măcar o comedie burlească. Personajele nu au pic de consistență, replica e fadă preluată parcă din știrile referitoare la furturile de venituri ale celor ajunși la putere sau din știrile de cancan despre viața personală a unor vedete. Tematica textului ar vrea să fie un fel de critică la adresa lumii de astăzi, dar e dezagreabil înfăptuită dramaturgic. Comedie sau satiră nu se poate numi, dar ... îți vine să plângi când vezi pe ce ``culmi magnifice`` a ajuns astăzi teatrul, acel teatru plătit din bani publici, acel teatru menit să cultive publicului un spirit cultural. Acest text, ca și spectacolul în tratarea teatrală, poate atrage publicul sufocat de pandemie prin specificarea că ar fi o comedie. Îl vor aplauda însă, cei din grupa analfabetismului funcțional care a ajuns astăzi la noi să înregistreze 53,5% din populație.


Regizorul Lucian Sabatos, apreciat pentru alte montări scenice, se supune docil acestui text dezagreabil și îl ilustrează ca atare, în scenografia lui Vladimir Turturică. Scenograf cu realizări excelente în teatrul independent și în teatre instituționalizate, Vladimir Turturică propune un decor cu accente metaforice căznite raportate la text. Decorul are mai multe panouri, amintind de o pivniță și marchează prin mobilier cu sens simbolic, cele două spații ale acțiunii. Sala de ședințe din primărie cu mese și scaune ponosite, are și un scaun auriu ca de tron pentru primar, iar acasă la acesta este o canapea roșie și un tablou cu un nud, cu trimitere la viața sexuală a cuplului.


Trecerea în montajul paralel de la un plan la altul, regizorul o face prin lungi cortine muzicale anoste ce debutează prin lătrăturile stridente ale unor câini. Ședințele celor de la primărie sunt școlărește expuse teatral, cu personajele stând la mese cu băutura în față, căruia unui personaj îi tulbură total mintea. Planul cuplului cu amanții de rigoare ajunge cu ajutorul textului până la momente de vulgaritate extremă cu primarul în chiloți roșii și întrebuințarea de un alt personaj a unei femei gonflabile. Sub aspect teatral și cu acest text, spectacolul e un coșmar care mai durează și două ceasuri, vrând să ilustreze fără niciun sens satiric, știri din presă, despre corupție și sex.

Personajele nu fac decât să comunice aceste știri, fără ca textul să dea un construct tipologic fiecăruia. Sunt apariții fără substanță care rostesc replici ``inspirate`` din știrile din mass media. Primarul și consilierii ar proveni din diverse partide – cel ajuns la putere și cel din opoziție -, dar toate personajele sunt doar executante de replică fără conținut interior motivațional. Mai intervin, în interpretarea aceluiași actor, alte trei așa zise personaje – Fredi Paisie, Gigi Giolgău și Colonlul Mircea Țopa, dintre care unele cică ar ancheta fraudele de la primărie, iar unul, la final, îi ia locul de primar ``magnificului``. Finalul reprezentației cu o horă, ar vrea să arate o înfrățire între hoți și justiție, ca și căsătoria primarului cu amanta, fosta soție fiindu-i nașă! Distribuția cuprinde și actori apreciați în alte spectacole, dar de astă dată nu le citez numele pentru că toți au căzut victime unui proiect teatral condamnabil, ce ar vrea să fie o satiriă referitoare la realitatea marcată grav de situația politico-socială, dar nu reușește să o facă. 

Spectacolul se prezintă publicului la sala mare a teatrului numită ``Horia Lovinescu`` în amintirea celui care a fost director înainte de `89, două decenii, promovând un repertoriu bine compus cultural cu spectacole memorabile. Horia Lovinescu ( 1917 – 1983) a fost și un dramaturg care a servit teatrul de idei cu piese solid construite dramatic, cu substrat sugestiv, iar astăzi pentru Teatrul ``Nottara`` a rămas doar numele unei săli de spectacol în care se prezintă publicului ``Magnificul``, un cuvânt cu alte sensuri în vocabular decât cel atribuit drept o așa zisă ironie în acest spectacol lamentabil.


P.S. Situația actuală a teatrului prin activitatea unor manageri, demonstrează că pandemia și acum războiul de la graniță, au afectat și afectează repertorii și manifestări în unele teatre, repertorii încropite din proiecte amatoristice dictate de diverse interese.

Când spuneam ``Sus cortina!`` că pandemia a apus, efectele ei însă, din păcate, se văd în oferta unor spectacole jalnice servind analfabetismul, cu abjecte pretenții culturale.

luni, 14 martie 2022

A APUS PANDEMIA ...?!

 SUS CORTINA!

S-au împlinit doi ani de când pandemia cu virusul covid a pus stavilă prin restricții și teatrului, filmului, concertelor, oricărei manifestări culturale cu public. În sfârșit, după doi ani, teatrele își pot primi generos publicul în săli fără restricționarea la 30% a locurilor. Rămâne de văzut cu ce premiere își vor întâmpina acum Marele Public.

Este de așteptat ca managerii teatrelor instituționalizate în această perioadă dificilă, au pregătit proiecte care să mulțumească publicul sufocat de pandemie. Urmărind în această tristă perioadă, premierele puține oferite în sălile cu restricții, ușor se puteau constata reacțiile iubitorilor de teatru, răsplata cu aplauze entuziaste, în special pentru comedii pentru că spectatorii au acum nevoie de bună dispoziție. 

În sprijinul artiștilor s-au inventat în acești ani, spectacolele transmise online, un fel de nou curent teatral. S-a uitat însă, că de secole, teatrul presupune relaționarea directă cu spectatorii, transmiterea de emoție și provocare la gând prin expunerea în fața lor a unui mesaj, nu doar pe ``scena`` calculatorului ori a unui laptop, cu ei în scaunul comod de acasă. Să sperăm că acum, cu apusul pandemiei, teatrul revine la viață și spectacolele online vor rămâne o tristă amintire. Teatrul are alte reguli de promovare față de proiecțiile de film, indiferent de inovațiile tehnicii datorate mileniul trei, care îi pot stăvili consistența forței emoționale. 

Am urmărit până acum, mai mult filme transmise pe Netflix, unde poți descoperi și producții ale cinematografiei noastre. Ultimul vizionat a fost ``Tata mută munții``, realizat anul trecut, în pandemie, unde am descoperit, ca și în teatru restricționat, un tânăr talent, dar din domeniul muzical – Petre Bog. Scenariul relatează disperarea căutărilor unui tată în fața dispariției fiului în munți, rol dificil interpretat de Adrian Titieni, actor de marcă și pe scena teatrului. Filmul realizat cu bune intenții de regizorul Daniel Sandu, surprinde prin ilustrația muzicală inspirat concepută de Petre Bog care impune suflu emoțional necesar multor secvențe. Lung metrajul ``Tata mută munții`` lansează un tânăr compozitor român de 24 de ani, cu studii la Berklee College of Music, Boston, pe Petre Bog, de care nu numai filmul, dar și teatrul are nevoie pentru viitoare proiecte pentru că el demonstrează că intuiește ca muzician esența scenariului, a textului propus pentru ilustrare în fața privitorilor.

Trebuie subliniat că în această blestemată pandemie tineri creatori – actori, regizori (remarcați și în comentariile din acest blog) sau compozitorul descoperit acum -, au reușit să își impună talentul personal. Așa dar ``Sus cortina!``, să lăsăm cale liberă artiștilor să bucure Marele Public, să îl primească în sălile de teatru și cinema.