Spectator

miercuri, 21 februarie 2018

“CURSA DE ȘOARECI” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala STUDIO

MISTER, SUSPANS, UMOR
         Alexandre Dumas, Jules Verne sau Agatha Christie au fost și poate mai sunt și astăzi scriitori cu popularitate chiar și în rândul celor din tinerele generații. Agatha Christie rămâne însă, un punct de atracție nu numai ca prozator – peste 60 de romane polițiste, dar și ca dramaturg. Inexplicabil este de ce în repertoriile teatrelor noastre, Agatha Christie își găsește greu un loc.
        
“Cursa de șoareci” a avut premiera la Ambassadors Theatre în 1952 și a fost considerat cel mai longeviv spectacol din acea epocă, timp de șaisprezece ani spectacolul fiind jucat cu casa închisă. Demnă de apreciere este înscrierea acestei piese în repertoriul Naționalului bucureștean, mai ales că în subsidiar subiectului are și trimiteri spre actualitate. Evident, că fiind o piesă polițistă, vom ocoli relatările despre acțiunea concepută de Agatha Christie, dar amintim datele secundare care o apropie de zilele noastre. Cuplul Mollie și Gilles Ralston se lansează în afacerea transformării, cu eforturi, a unui vechi conac, într-o pensiune; și la noi mulți se confruntă cu greutăți birocratice într-un astfel de demers. Subiectul axat pe descoperirea autorului unei crime petrecute la Londra, dă prilej și dezvăluirilor despre destinul tragic al unor copii abandonați; și în prezent, soarta copiilor părăsiți rămâne o temă spinoasă. Piesa este scrisă cu multă pricepere de Agatha Christie, de la o scenă la alta sporește tensiunea suspansului printr-o replica perfectă cu dublu sens, de a caracteriza fiecare personaj, dar și de a lansa asupra sa suspiciunea că ar putea fi autorul crimei petrecute la Londra. Nu lipsesc, din replici și chiar din situații, nuanțe de umor, bine plasate. Piesa beneficiază de  traducerea dibace, datorată profesionalismului Irinei Margareta Nistor.
        
Regizorul Erwin Șimșensohn concepe spectacolul în stilul “teatrului clasic” realist, captivant, fără efecte derizorii de imagine, dezvoltă construcția fiecărei scene în amănuntul teatral semnificativ pentru subiect. Acțiunea se petrece într-un spațiu unic, cel al salonului de primire a oaspeților la vechiul conac, iar Liliana Cenean realizează un decor realist, senzațional. Scenografa mobilează în amănunt acest salon în care fiecare obiect are semnificație, de la fotolii până la serviciul de ceai; ușile salonului, șemineul sunt funcțional plasate, fundalul e dominat de un geam imens prin care se face simțit viscolul de afară. Decorul e conceput meticulos pentru a impune atmosfera solicitată de acțiune. Fiind un artist desăvârșit, Liliana Cenean gândește ca desenul costumului fiecărui personaj să fie un sprijin pentru caracterizarea și tipologia sa, dar și să sugereze posibila suspiciune de vinovăție pentru conflict.

“Cursa de șoareci” este o piesă polițistă în care nu figurează roluri secundare, fiecărui personaj îi revine un rost important în conflict pentru că Agatha Christie, cu măestria unui psiholog, îi desenează profilul. Regizorul Erwin Șimșensohn apelează la o dublă distribuție pentru majoritatea personajelor, cu excepția lui Mollie (Ileana Olteanu), Doamna Boyle (Simona Bondoc), Maiorul Metcalf (Tomi Cristin) și urmărește specularea personalității fiecărui actor.
        
Încântătoare este întâlnirea cu Simona Bondoc care la 84 de ani, interpretează cu farmec pe judecătoarea Boyle, o doamnă năzuroasă; actrița susține cu rafinat umor relațiile Doamnei cu cei din preajmă cu autoritatea dictată prin profesie. Excelentă este și Ileana Olteanu în rolul complex al acelei femei ambițioase care vrea să își schimbe în bine viața prin afacerea inițiată la conac. Temperamentală apare astfel Mollie cea implicată în încurcăturile de la pensiune, cât și în relațiile cu soțul, Gilles pe care îl iubește, dar Ileana Olteanu lasă în interpretare prin expresie, cale liberă bănuielii asupra unei posibile vinovății. Tomi Cristin este tăcutul maior Metcalf care vine la pensiune împreună cu Doamna Boyle. Admirabil susține actorul evoluția acestui personaj misterios care prin comportamentul cu oaspeții pensiunii lansează posibilitatea de a fi suspect.
       
  Pe Gilles Ralston îl întrupează deosebit, Dragoș Stemate și Florin Călbăjos. Dragoș Stemate Insistă să sugereze suspiciunea care planează asupra lui Gilles; Florin Călbăjos înzestrează pe Gilles cu o anume candoare și sensibilitare, legate și de relația cu Mollie. Cristopher Wren, tânărul preocupat de arhitectură e personajul care revine lui Lari Giorgescu și Petre Ancuța; un zăpăcit cu părul vâlvoi, comic în primele apariții, creionează Lari Giorgrscu și îi completează apoi caracterizarea pe parcursul acțiunii. Remarcabilă este și interpretarea lui Petre Ancuța, expresiv în punctarea evoluției aparent distratului personaj.
 Necunoscutul care apare surprinzător la conac din pricina viscolului, italianul Paravicini, are profiluri diferite în interpretarea lui Mihai Calotă și Silviu Biriș. Misterios pare Paravicini care nu se desparte de micuța sa valiză, în interpretarea sugestivă a lui Mihai Calotă. Cu umor bine plasat, se manifestă necunoscutul sub chipul lui Silviu Biriș. Ambele interpretări sunt remarcabile. Gavril Pătru și Răzvan Oprea definesc cu personalitate personajul sergentului Trotter. La venirea la conac, sergentul lui Gavril Pătru stârnește hazul pentru că pare un tip neglijent, această aparență dispare când trece la anchetarea cazului prin relațiile credibil creionate cu cei de acolo. Răzvan Oprea oferă un alt portret al sergentului, stăpân pe situația anchetei, puțin însă prea melodramatic la final, dar interpretarea sa este consistentă în a stârni posibila vinovăție asupra fiecăruia din cei aflați în preajma sa. Ada Galeș și Cosmina Olariu, cu atenție la ținută și gestică, propun a o cunoaște pe ciudata domnișoară Casewell. Actrița Ada Galeș prezintă o tânără rebelă, modernă ce ascunde nemulțumiri personale. În debut pe scena Naționalului bucureștean, Cosmina Olariu amplifică în relații misterul acestei domnișoare care iese din comun prin ținută și manifestări. Finalul spectacolului pare deschis și unei alte variante prin modul în care se privesc domnișoara Casewell și Mollie Ralston. Distribuția este ireproșabil servită în ambele variante, de actori.
         Un merit deosebit pentru a completa tensiunea situațiilor de la conac îl au și intervențiile sonare ale muzicii lui Vlaicu Golcea, plasate inteligent de regizor.
         “Cursa de șoareci” în această interpretare “clasică”, bine strunită regizoral, este un spectacol care captivează și emoționează publicul, iar cu siguranță va înregistra și la noi, un record de reprezentații.


P.S. Demnă de stimă este inițiativa regizorului ca la aplauzele finale să invite în scenă, alături de actori, întreaga echipă care susține sârguincios din umbra culiselor reprezentația, un gest foarte rar întâlnit în cazul altor spectacole din teatrele noastre.

luni, 12 februarie 2018

“HERNIE DE DISC” – TEATRUL DE COMEDIE / Sala Nouă

ȘANSA REMARCĂRII UNOR TINERI CREATORI

         Proiectul Teatrului de Comedie – “Comedia ține la TINEri” oferă de opt ediții, prilej de afirmare pentru tinerii regizori. În prezent a fost lansată și provocarea tinerilor regizori prin a IX-a ediție a concursului. Amintim, toți câștigătorii beneficiază de punerea în scenă a conceptului regizoral premiat la Sala Nouă, special înființată pentru acest proiect, în funcție de timpul disponibil al distribuției alese. De curând, a început prezentarea premianților ediției a VIII-a, iar cei ai ediției trecute din 2016 – Ioana Petre cu “Reguli de viață”, Mădălin Hâncu – “Noaptea ursului” (spectacole comentate pe acest blog) și recent Dorin Boca – “Hernie de disc” (“O seară pentru oameni cu afecțiuni de ținută”), au încheiat realizarea spectacolelor prezente acum în repertoriul curent al teatrului.

        Tânărul Dorin Boca a fost distins pentru conceptul  
asupra  piesei “Hernie de disc”, lansată în 2002 de dramaturgul și regizorul german Ingrid Lausund, personalitate deținătoare a Premiului Grimme. Opțiunea sa este surprinzătoare pentru că piesa are un construct dramatic dificil, special prin înșiruirea unor secvențe de viață cu aceiași temă, iar cele cinci personaje nu dezvoltă un conflict; tema dramaturgului ar fi de prezentare a luptei fiecărui personaj pentru remarcare într-un segment social actual, cel corporatist. Prin tema textului se leagă relațiile ivite între cinci persoane, reprezentative pentru tipologii umane curente, diferite însă, din zilele noastre. Dramaturgul conduce relațiile de luptă pentru scopul afirmării până la absurd și grotesc. Persoanele se definesc prin secvențe de pregătire a momentului întâlnirii cu șeful de care depinde promovarea fiecăreia. Acest text ieșit din canoanele obișnuite ale dramaturgiei devine o piatră de încercare pentru oricare regizor care se încumetă a îi “citi” teatral sensurile într-un spectacol credibil.
        
Regizorul Dorin Boca reușește să impună din prima scenă convenția specială a reprezentației. Spațiul de joc e blocat de un “zid” desenat a fi alcătuit din dosare și deține central o ușă ce se deschide, dacă îi sunt urcate treptele. Tânăra scenografă Delia Popa construiește expresiv, cu sens prin acest decor o imaginea generală din lumea tipologiilor prezentate.

Decorul este manevrabil, zidul se va retrage în fundalul spațiului de joc, va veni din nou în față, va beneficia de luminarea în culori diferite pentru ilustrarea secvențelor. Apariția unei oglinzi va spori atmosfera febrilă a căutărilor de soluții existențiale de către personaje. Costumele trimit la ținuta unor funcționari corporatiști, cu gențile de rigoare, dar inteligent scenografa plasează accente pentru a defini și personalitatea fiecărei persoane. Scenografia Deliei Popa servește remarcabl susținerea conceptului regizoral, dezvoltat ingenios conform propunerii textului.
       
  Montajul secvențelor solicită imaginația regizorului de a ilustra teatral credibil ca sens fiecare moment. Dorin Boca reușește unele   secvențe excelente și altele fragil concepute pe linia absurdului,  grotescului și prin ele afectează coerența reprezentației. Sunt admirabil realizate regizoral cele două momente de dans care reunesc pe cei cinci – coregrafia Iulian Gliță, pregătirile de expresie în oglindă ale unora, întâlnirile dintre persoanele aflate în așteptarea verdictului șefului de promovare sau intervenția unui singur moment filmat. Nu își află rezolvare scenică substanțială, discuțiile în paralel ale unor persoane sau acele apariții grotești după ieșirea de la șef solicitate poate de dramaturg ca imagine să poarte de pildă, un cuțit înfipt în spate, etc. Dorin Boca demonstrează însă, în viziunea regizorală că deține pricepere și fantezie în relevarea substratului situațiilor, tematicii unui text complicat, apropiat de teatrul absurd și de expresionism.
        
Actorii nu au la dispoziție personaje complexe, aflate în conflict, ci tipologii cărora le definesc reușit conturul de indivizi cu o coloană vertebrală frântă de nevroza ambiției pentru a parveni cu orice preț.
Un merit deosebit înregistrează regizorul prin alegerea distribuției și îndrumarea actorilor. Bogdan Cotleț, Iulian Gliță, Ioana Mărcoiu, Bogdan Farcaș și Cristina Toma sunt tineri actori, unii remarcați cu prilejul și altor spectacole, care reușesc să definească esența tipologică a personajului atribuit.
Minunată este Ioana Mărcoiu în Kristensen, fata timidă, sensibilă, visătoare, dar și încrâncenată în dorința realizării personale. 

Cu fin umor și farmec, definește Bogdan Cotleț pe Kruse, individul pentru care existența are un scop unic, să urce treptele stăpânirii “dosarelor” dintr-o corporație. Abil prin expresii nuanțate prezintă Iulian Gliță pe Kretzky cel care încearcă să își domine complexele personale. Impresionant susține monologul lui Huffschmidt, actorul Bogdan Farcaș în personajul celui care pare stăpân pe situație, sigur de reușită. Cristina Toma caracterizează convingător portretul lui Schmitt, o femeie aspră, luptătoare aprigă pentru parvenire.

         “Hernie de disc” sau “O seară pentru oameni cu afecțiuni de ținută” este o comedie neagră desprinsă din realitatea zilelor noastre, frământată adeseori și de absurdul ambițiilor unor indivizi. Prin spectacolul realizat, regizorul Dorin Boca, scenografa Delia Popa susțin un “examen” de confirmare a calităților deținute pentru profesia aleasă, sunt nume care dacă norocul le va da prilejul realizării și de alte spectacole, pot cucerii prețuirea publicului.

marți, 6 februarie 2018

“HAMLET ÎN SOS PICANT” – TEATRUL “NOTTARA” / Sala “George Constantin”

BĂȘCĂLIE RUȘINUOASĂ!


         Teatrul “Nottara” practică un proiect la modă– “Actor și regizor”, motivat de dorința de a descoperi regizori printre actori în criza regiei actuale care afectează viața teatrală. În cadrul acestui proiect, actorul, regizorul și dascălul de la UNATC, Alexandru Jitea optează pentru “Hamlet în sos picant” de Aldo Nicolaj. Alegerea textului s-a făcut cu entuziasm, atât din partea lui Alexandru Jitea, cât și a directorului manager al teatrului, Marinela Țepuș. Motivul pare a fi că textul este o “parodie excepțională” după … Hamlet” și își are loc în repertoriul unui teatru de pe bulevardul Magheru, cum precizează managerul în programul de sală. Textul este însă, o rușinoasă bășcălie la adresa piesei “Hamlet” de Shakespeare și a iscat la vremea lansării în urmă cu multe decenii, criticile de rigoare.
       
  Dramaturgul italian, Aldo Nicolaj (1920 – 2004) are în palmares numeroase piese și în special monologuri, multe demne de interes, dar în încercarea de parodiere a unei piese de referință datorată lui Shakespeare, eșuează în penibil, terfelind “Hamlet”, o scriere a patrimoniului cultural. Aldo Nicolaj mută acțiunea lui Shakespeare în bucătăria castelului Elsinore, personaje principale sunt bucătarul cu studii în Franța, Froggy și anturajul său – soția Cathy, alături de Inge și Breck. Aceștia gătesc pentru mesele gurmandei familii regale și bârfesc ca la mahala, pe fiecare membru. Intervin în acțiune și regina Gertrude, o bețivă care confundă în bucătărie sticla de alcool cu cea pentru otrava de șoareci și din această cauză moare, Hamlet un copilandru năzuros care preferă dulciurile, Ofelia gravidă, nu se știe bine cu cine, Horațio și Laertes, iar în figurație Polonius. Dramaturgul strecoară la bășcălie și câteva replici celebre din piesa lui Shakespeare cu pretextul penibil de așa zisă parodie. Înscrierea în repertoriul unui teatru de mare prestigiu cândva, a unui astfel de text, dovedește lipsă de pricepere în management, mai ales în zilele noastre, la noi, când educația culturală a tinerei generații se află în totală degringoladă. Să oferi spectatorilor tineri dornici de comedie, un astfel de text, arată lipsă de cunoaștere a menirii teatrului ca bastion cultural și educativ. Când teatru este “oglina” realității, nu ar trebui însă, să ne mire această alegere repertorială pentru că actualitatea de la noi mustește a prostie, vulgaritate și bârfă.
         Actorul Alexandru Jitea are meritul ca regizor, de a estompa pe cât a fost posibil vulgaritatea textului, de a nu îl exploata teatral trivial; s-a căznit să construiască gaguri pentru efecte comice. Reprezentația beneficiază de scenografia Lilianei Cenean, lucrată migălos pentru a da atmosferă acțiunii. Decorul bucătăriei e structurat scenic realist, iar costumele poartă amprenta epocii.

     
  Distribuția beneficiază de actori, mai mult sau mai puțin cunoscuți și toți încearcă să creioneze conform textului, caricatural personajele atribuite. De pildă, Corina Dragomir propune cu măsură în expresie caricatura unei Ofeli ochelariste care mânâncă iaurt degresat, tot cu măsură desenează caricatural și un Hamlet sărac cu duhul, Bogdan Costea. Nurlie este Inge din familia bucătarilor, reușit creionată de Oana Cârmaciu. Un slujitor nătâng din bucătărie, Breck, e interpretat fără exagerări de tânărul actor, Vlad Bălan. Se ferește de exagerări și Răzvan Bănică pentru a îl prezenta pe Horațio cel îndrăgostit de Inge. Dovedesc știința duelului, plasat însă într-o bucătărie, Filip Ristovski în Laertes, ca și Bogdan Costea în Hamlet.
        
Greul în acest ghiveci fără sare și piper, dar cu pretenții de parodie și umor, revine actorilor Gabriel Răuță (Froggy), Isabela Neamțu (Cathy) și Luminița Erga (Regina). În bucătarul Froggy, cu pretenții de studii gastronomice în Franța, Gabriel Răuță este onorabil în sugerarea profilului personajului, ca și Isabela Neamțu în temperamentala Cathy. Un rol trimis în penibil de dramaturg e regina Gertrude, iar Luminița Erga luptă să nu alunece excesiv în interpretarea femeii bețive. Toți actorii au căzut în capcana unui spectacol pe un text cu pretenții de parodie care nu este decât o jalnică bășcălie la adresa lui “Hamlet” și au încercat să evite ridicolul.
         “Hamlet în sos picant” rămâne o mostră neculturală de spectacol. Dacă Aldo Nicolaj a vrut să își bată joc de Shakespeare, nu înseamnă că textul său merită integrat în repertoriul unui teatru cunoscut aflat pe bulevard.

P.S. În 1974, în aceiași sală pe atunci Studio a Teatrului “Nottara”, purtând acum numele marelui actor George Constantin, se juca “Hamlet” de Shakespeare în regia lui Dinu Cernescu, având în rolul titular pe Ștefan Iordache, un spectacol remarcabil rămas în arhiva valorilor teatrului nostru.
 În urmă cu câteva zle, la Teatrul Național “I.L.Caragiale” s-a marcat comemorarea a zece ani de la dispariția lui Ștefan Iordache care ar fi împlinit acum 77 de ani, cu prilejul lansării celei de a treia reeditări a cărții dedicate actorului, “Regele scamator” de Ludmila Pantajoglu. O inițiativă apreciabilă de prețuire a uneia din valorile actoricești dispărute, numai că … mulți din cei care “au luat cuvântul” cu tristețe aminteau prin presupusele laude aduse lui Ștefan Iordache de versuri din “Scrisoarea I"  de Eminescu  … “Iar deasupra tuturora va vorbi un mititel / Nu slăvindu-te pe tine … lustruindu-se pe el”.

Aceasta e realitatea pe care o trăim …  “în sos picant”!

marți, 30 ianuarie 2018

“ORCHESTRA TITANIC” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALR” / Sala PICTURĂ

COMEDIE AMARĂ DESPRE … VISE ȘI IDEALURI
            
“Realul și imaginarul, trecutul și viitorul, comunicabilul și incomunicabilul, susul și josul încetează să mai fie percepute contradictoriu”, declara Andre Breton în unul din manifestele curentului suprarealist. Declarația din urmă cu aproximativ un secol, prinde viață și în comedia amară scrisă în 2007 de apreciatul și premiatul dramaturg bulgar, Hristo Boicev, “Orchestra Titanic”. Piesa poate fi considerată o alegorie, marcată de metafore universal valabile, posibil de a fi tratate teatral în moduri diferite; este povestea unor oameni ratați, izolați într-o gară părăsită unde și-au găsit un adăpost și trăiesc iluzia salvării dacă un tren se va opri și îi va duce în altă societate, mai luminoasă.
       
  Hristo Boicev a scris această piesă în cinci personaje, când Bulgaria nu făcea parte încă, din Uniunea Europeană și aluziile prin metafore pot fi trimiteri și spre situația țărilor foste comuniste, visătoare, aflate în așteptarea că Europa Occidentală le va salva din dezastrul lăsat de regimul totalitar; ironia care mustește în piesă, poate fi și astfel interpretată teatral. Metafora scrierii este universală prin tema ironic expusă, referitoare la cei care trăiesc doar prin iluzii, vise, fără să acționeze, aflați într-o situație disperată și speră că vor fi salvați de cineva. Regizorul Felix Alexa speculează cu inspirație, universalitatea acestei alegorii și condamnă subtil zbaterile celor ratați care nu găsesc soluții existențiale concrete, singura fiind de a juca teatru când trenul “vieții” le trece prin fața ochilor. Piesa e stufoasă în metafore și se apropie mai mult de un eseu filosofic, transpus în acțiune printr-un conflict plasat în zona fantasticului de intervenția magicianului Harry care le aduce salvarea prin moarte.
         Regizorul Felix Alexa ilustrează teatral cu fantezie, textul pe linia apropierii de caracteristicile curentul suprarealist. Personajele trăiesc intens iluzia salvării, la început repetă obsesiv și mecanic ca într-un teatru al iluziilor, scena visată când trenul se va opri în gara părăsită, ca apoi în fața magicianului să trăiască aceiași iluzie. Scenografia realizată de Andrada Chiriac servește perfect viziunea regizorală. Decorul prezintă o gară aflată în pragul prăbușirii, încărcată, sufocată de obiecte care indică locul de refugiu a patru oameni veniți din zone sociale diferite, cu o linie de tren în față; este imaginea dezastruoasă a vieții celor ratați pentru care băutura devine o soluție de trai în lumea visului. Imaginea generală a reprezentației se completează prin costumele și machiajul aplicate personajelor pentru a sublinia decăderea, ratarea fiecăruia.
       
  Conștient de importanța actorilor pentru reușita unui spectacol și a viziunii regizorale, Felix Alexa își alege o distribuție cu cinci actori de vârf ai Naționalului bucureștean – Claudiu Bleonț (Harry, fost magician), Mihai Constantin (Luko, fost lucrător în dirijarea trenurilor din gară), Mihai Călin (Meto, fost muzician), Richard Bovnoczki (Doko, fost dresor se pare) și Tania Popa (Liubka, cândva o femeie de moravuri ușoare). Senzațional, excelent, reușește fiecare interpret să compună disperările, visele, iluziile și speranța personajelor. Magicianul venit simbolic, să amplifice speranțele celor patru, poposește în gară pe linia trenului într-un imens bagaj, o “ladă” elegantă, iar actorul Claudiu Bleonț remarcabil punctează situațiile și exploatează textul și subtextul care marchează întâlnirea lui Harry cu fiecare personaj. “Omul trebuie să se trezească!”, este una din replicile cheie ale temei piesei, rostită de Harry prin care se subliniază rostul exercițiului propus ca personajele să se transforme în membrii unei “orchestre” a vasului Titanic care cânta când vaporul se scufunda; ei vor cânta … “Oda bucurii” de Beethoven, devenită astăzi imnul Uniunii Europene. Claudiu Bleonț arată admirabil cum magicianul este de fapt, “dirijorul” finalului tragic al iluziilor frânte ale celor fără de soluții existențiale.
Spectacolul începe cu Meto și trezirea celor din jur pentru a repeta scena visată a opririi trenului în gara părăsită. Excelent construiește Mihai Călin pe acest Meto, fost cândva artist, un individ plin de ifose, de îngânfare, convingător în demersurile sale   false de fapt, de salvare din situația dramatică în care se află alături de cei din gara părăsită. Cu minuție compune Mihai Constantin portretul lui Luko, cel care a lucrat în gară și cunoaște mersul trenurilor, dar mai puțin locurile unde pot poposi. Luko, sugerează minunat actorul că este omul distrus de singurătate și singurul prieten i-a rămas trenul de la care visează salvarea. Aproape că nu îi recunoști chipul lui Richard Bovnoczki în compoziția plină de substanță a personajului Doko; actorul nuanțat definește tristețea lui Doko, fiind singurul dintre cei patru resemnat în fața situație în care se află de când a dispărut “amicul” urs ce îl avea partener, el va și încheia spectacolul pentru că magia nu a dat pentru el, rezultatul morții iluziilor celorlalți.
Admirabilă este Tatiana Popa în Liubka, femeia preocupată mereu de machiajul care trebuie să îi evidențieze trecuta frumusețe, de dorința de a afla printre bărbații în putere din jur un partener și împreună se pot salva din decădere; iluziile, visele personajului sunt trăite cu intensitate și sensibilitate de Tania Popa. Cei cinci actori interpretează schițe de personaje speciale prin care autorul își construiește metaforele universale ale temei propuse dezbaterii, rolurile sunt foarte grele, iar actorii reușesc o adevărată performanță prin tratarea lor cu consistență realistă.
         “Orchestra Titanic” este un spectacol care fără ostentație vorbește despre noi și actualitate, despre modul cum privim lumea din jur, cât și despre “teatrul iluziilor” deșarte și absența forței de salvare dintr-o societate aflată în derivă. Regizorul și minunații săi actori realizează un spectacol în care ironia provoacă râsul care se frânge însă rapid când privești realitatea cu trecutul și perspectiva sa de viitor.