Spectator

joi, 27 februarie 2020

“EXISTĂ NERVI” - TEATRUL DRAMATURGILOR ROMÂNI / Sala “Ion Băieșu”

UN REPERTORIU CU MULTE ÎNTREBĂRI ...

Teatrul Dramaturgilor Români se pare că ar aparține de Primăria Capitalei, prin nimic nu se specifică aparținatorul, și a fost înființat cu sprijinul Uniunii Scriitorilor, dar prin repertoriul ca “teatru de proiecte”, se dovedește o instituție finanțată inutil. Director e ... un actor! În primul rând, se află pe Calea Griviței într-o zonă cu case dărăpănate, locuite de oameni sărmani dintr-o anume anume etnie, evident nepreocupați de dramaturgii români. Sediul este într-un cartier mai greu accesibil, în clădirea veche care a beneficiat însă, de o renovare senzațională pentru două săli de spectacol - “Iosif Naghiu” și “Ion Băieșu” (Caragiale și Sebastian, au fost uitați), dotate tehnic remarcabil. Teatrul are pe site și un “Regulament” după modelul celor guvernamentale, dar și un ... “Imn”! Totul pe bani publici! Marea sa problemă rămâne însă, alcătuirea repertoriului. Invită publicul la spectacole cu piese din dramaturgia noastră care sunt prezente și pe afișul teatrelor instituționalizate din centrul Capitalei și din țară. Un exemplu “Iona” de Marin Sorescu care se joacă și la Teatrul “Nottara” în regia lui Tompa Gabor. Toate teatrele importante din București și țară, au înscrise în repertoriu nume de prestigiu ale dramaturgiei noastre. Mai mult, în urma unor concursuri de dramaturgie, piesa premiată e inclusă în repertoriul lor. Atunci, care este scopul activității acestui “teatru de proiecte” care nu inițiază nici măcar un concurs de dramaturgie pentr a susține descoperirea unor nume noi de dramaturgi? Teatrul colaborează cu persoane de prestigiu din actorie și chiar din regie ori scenografie, răsplătite financiar generos. Firește că dânșii acceptă oferta, când criza financiară afectează grav, celelalte teatre unde s-au consacrat. 

Profesioniști de marcă servesc ... “Există nervi” 

                   
Piesa lui Marin Sorescu scrisă în 1964, cu mai multe variante în timp, e concepută în stilul teatrului absurd, cu intenția de a ataca tematic, pe cât era posibil în acea vreme de tristă amintire, starea societății supusă unui regim dictatorial. Marin Sorescu a fost și va rămâne un Mare Poet, dar încercările sale ca dramaturg, astăzi, sunt afectate de soluția abordată în piesele sale scrise în acele timpuri când funcționa cenzura comunistă. 
Regizorul Felix Alexa declară: “ ... este o piesă de o inteligență sclipitoare, ce-îți rămâne mult timp în memorie prin forța poetică”. Adevăr grăiește, numai că “forța poetică” a replicii cu dublu sens, referitoare la “panica existențială” din vremea comunismului când a fost concepută piesa, astăzi e expirată prin apariția unui alt demers de “panică” socială dictat de un alt regim politic ce poate fi manipulator în societate. Acum “Există nervi” devine un text de arhivă din biografia complexă a marelui poet. Piesa nu mai poate atrage prin tematică și mesaj, regurile sociale sunt altele, de o altă gravitate.
 Fiind un profesionist de valoare, Felix Alexa aplică piesei o viziune regizorală în termeni realiști pentru a sublinia absurdul situațiilor din acțiune. O face remarcabil. Folosește drept ilustrație sonoră cortine muzicale între momente, motivul din Simfonia Destinului de Beethoven, cu intenția de a puncta întâlnirea Locatarului (Gabriel Răduță) dintr-o garsonieră cu balcon spre lume, cu personaje aparținând unui trecut al destinului. În piesă conflictul e absent, doar replica sugerează poetic metaforic, situația Locatarului. Spațiul de derulare a acțiunii e configurat realist prin decorul Andradei Chiriac. Prezintă în amănunt decorul unei garsionere în care sunt multe cărți, dar și alte obiecte. Investiția în acest decor pentru un spectacol de o oră și zece minute, evident a fost costisitoare financiar, are sens raportat la conceptul regizoral, rămâne o construcție apreciabilă, dar fără să atragă publicul spre mesajul fragil al piesei, depășit.
Distribuția include nume de marcă din mișcarea teatrală, pe Răzvan Vasilescu în rolul Profesorului vizionar al “trenului – carsioneră”, pe Gabriel Răuță (Locatarul), pe Alexandru Conovaru (Prietenul Locatarului) . Intervine și Ameliei Ursu în Femeia Necesară, rol artificial construit în piesă. Actorii se achită onorabil de roluri ca executanți de prestații artistice; partiturile nu le oferă însă, dezvoltarea personajelor.
Există nervi” rămâne un exercițiu de regie și actorie pe un text dramatic datorat unui Mare Poet. Textul e o propunere depășită pentru realitatea curentă. Spectacolul este apreciabil ca realizare scenică, dar arată și modul discutabil în care se irosesc fondurile financiare publice, în numele unei valori literare din poezie, folosit ca pretext pentru Teatrul Dramaturgilor Români


vineri, 21 februarie 2020

“TURANDOT” - OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

O PREMIERĂ CU VOCI ADMIRABILE, DAR ... UN SPECTACOL DISCUTABIL

Comentariul se referă la premiera din 13 februarie. Au urmat și alte două premiere în 14 și 15 februarie cu alte distribuții, firește în același “ambalaj” de spectacol. Întâlnirea cu invitata specială MARIA GULEGHINA (Turandot) în compania Irinei Iordăchescu (Liu) și lui Daniel Magdal (Calaf), a fost deosebită prin calitățile vocale remarcabile ale celor trei soliști. Dar ... sub aspect vizual spectacolul este discutabil prin mediocritatea sa. În mileniul trei în care ne aflăm, opera solicită în primul rând, ca imaginile din scenă să servească , să evidențieze emoțional muzica și situațiile din conflictul libretului. Acest spectacol nu o face, în ciuda faptului că ar vrea să fie un “spectacol de autor”: Mario De Carlo – regie, decor, costume, lumini.
“Turandot” este ultima creație compusă de Giacomo Puccini (1858 – 1924), dar prin moartea sa prematură nu a fost finalizată. Franco Alfano, discipol al marelui compozitor, a completat partitura prin duetul final Turandot – Calaf cu respect pentru tema compoziției și a libretului, că dragostea poate învinge în orice condiții. Libretul operei are la bază unul din cele zece “basme teatrale”, piese de teatru, aparținând lui Carlo Gozzi (1720 – 1806) și este inspirat de o scriere orientală, cu momente provenite din commedia dell'arte, activă teatral în vremea sa. Giuseppe Adami și Renato Simoni au conceput un libret modern pentru epoca lor în contextul celor rămase “clasice” astăzi, tratând tema iubirii, ca un fapt universal valabil indiferent de aspectul social în care poate interveni și dictatura puterii. Sensurile majore ale compoziției și libretului sunt foarte actuale. Turandot, fiica unui împărat chinez cu un regim autoritar, are și o biografie aparte, sugerată la un moment dat, și nu are încredere în bărbați, refuză mariajul necesar statutului imperial și supune pe oricine vrea să îi devină soț la ... un test, cu trei ghicitori, cu un substrat profund; cei care nu dau răspunsuri vor fi condamnați la moarte, împărăția fiind o dictatură. Calaf, un prinț exilat în urma luptelor dintre state, se încumetă la acest test, se îndrăgostește de Turandot, îi răspunde perfect la ghicitori, dar solicită ca aceasta să îi afle numele, legat de un trecut tumultos. Liu, sclavă a tatălui orb al lui Calaf, îl iubește pe acesta, îi știe numele, dar în această situație disperată, face un sacrificiu suprem, se omoară pentru a salva viitorul lui Calaf. Am relatat subiectul pentru a atenționa că această operă e cu totul specială prin conflictele care induc statutul social, o dictatură și sentimentul credinței în iubire. Pare un “basm” această poveste, dar are un substrat consistent ca sensuri actuale, că iubirea și respectul față de cei din preajmă pot învinge.


Italianul Mario De Carlo se pare că este angajat al Operei Naționale București, unde a pus în scenă “Don Carlo”, “Il Trovatore”sau “Tosca” cu specificarea “regie, decor, costume, lumini”. (Spectacolele sunt comentate pe acest blog.) Acum atacă “Turandot” și în “notele de regie” din programul de sală, precizează, printre alte considerații personale mult discutabile, că ne prezintă “o Chină absolut antică cu valențe de basm, deci practic atemporală”! Mario De Carlo aduce un decor standard ca în multe spectacole de operă, conceput pe două planuri, cu scări laterale și una centrală în momentul cheie al conflictului, în culoarea roșie dominantă. Acest decor nu servește prin nimic creionarea atmosferei conflictului dramatic, putere și iubire. Costumele în dorința de a fi atemporale  nu sprijină  caracterizarea personajele. Amestecă primitiv stiluri pentru costumele în negru, roșu și auriu, din diferite epoci și locuri geografice. Oamenii sărmani din imperiu sunt îmbrăcați uniform, în costume închise la culoare, dar machiați strident fără niciun rost. Ei sunt corul, cu rol important în compoziție, prezentat vocal ireproșabil, ca de obicei la Opera din București. Curtea imperială se vrea a fi sclipitoare prin costume, uniformizat concepute, ca într-un spectacol de revistă cu trimitere la lumea orientului. Costumele lui Turandot, mai întâi în culoarea roșie, apoi în final într-o culoare banală, prin croială nu servesc personajul. Liu poartă un costum în alb, simbol al purității, dar croit în dezavantajul interpretei. Costumul lui Calaf e încărcat de artificii, păr exagerat de lung, culori terne. Spre final, mai apare și o copilă în figurație, într-un costum ce amintește de folcorul nostru. Intervine și baletul în costume sumare de ... luptători cu săbii! Coregrafa Corina Dumitrescu conduce însă, inspirat dansatorii care dovedesc calități tehnice. Costumele dau impresia de haos, nu de atemporalitate. Mario De Carlo s-a inspirat, evident, din alte spectacole cu “Turandot” de pe alte scene, dar rezultatul este dezagreabil. La capitolul lumini, Mario De Carlo uită de obligația evidențierii chipurilor soliștilor. Acțiunea se petrece e drept, majoritar noaptea, dar totul e întunecat în mod exagerat. În final, când dragostea are câștig de cauză, scena se luminează și ... intervine regizorul cu o explozie de confetti pe scenă și în sală, ca într-un spectacol de divertisment tv! Ca regizor Mario De Carlo neglijează importanța soliștilor în spectacol. Testul ghicitorilor lui Turandot din actul II, regizorul îl concepe ca mișcare scenică și relaționare simplist, poate după alte viziuni regizorale. Tensiunea momentului dispare, Turandot urcă și coboară scările din centru decorului, Calaf e la baza lor, iar publicul se teme că solista se poate împiedica în costum pe scări. Regizorul nu uită și de plasarea de efecte teatrale cu intenție metaforică, dar lipsite de susținere credibilă. De pildă, prințul care va fi ucis că nu a răspuns la întrebările lui Turandot, apare cu corpul dezgolit, purtat prin scenă ... ca o imgine a Omului desenat de Leonardo da Vinci. Discuțiile cu rost pentru acțiune dintre slujitorii curții regale, Ping, Pang și Pong, bufoni inspirați de commedia dell'arte, regizorul le marchează prin jocuri cu panouri, iar schimbările de costume ale celor trei nu servesc prin nimic, rolul lor. 
Premiera din 13 februarie a prilejuit cunoașterea unei soprane senzaționale, Maria Guleghina, născută la Odesa, care la 60 de ani uimea prin calitățile vocale. A interpretat rolul Turandot pe diverse scene, a lucrat cu celebrul regizor Franco Zefirelli pentru spectacolul de la Arena din Verona și reușea vocal să treacă și peste excesele muzicale dirijate orchestrei de Tiberiu Soare. Maria Guleghina în interpretare și prin relaționarea cu partenerii, urmărea să marcheze remarcabil profilul complex al personajului. Performanțe vocale realiza Irina Iordăchescu în Liu, cât și o implicare sensibilă în definirea nefericitei sclave. Împovărat de un costum greoi, Daniel Magdal în rolul lui Calaf servea fără reproș partitura lui Giacomo Puccini. S-au adaptat viziunii regizorale prin calitățile vocale deținute, Dan Indricău (Pping), Liviu Indricău (Pang) și Andrei Lazăr (Pong), în ciuda dificultăților create de false efecte în mișcarea scenică.
Efortul soliștilor cărora li se alăturau în roluri de plan secund – Valentin Racoveanu (Altoum), Dragoljub Bajic, invitat (Timur) și Ion Dimieru (Mandarinul), rămân apreciabile pentru un concert cu opera “Turandot”. Dar ... Mario De Carlo ambițios în prezentarea unui “spectacol de autor” - regie, decor, costume, lumini, nu a reușit să dea strălucire acestei opere din patrimoniul cultural universal.

P.S. La Teatrul Excelsior, regizoarea Sânziana Stoican a conceput un spectacol fascinant cu “Turandot” pe adaptarea inspirată a “basmului teatral” de Carlo Gozzi. Firește, nu era opera lui Puccini, dar dezvolta impresionant sensurile care îi stau la bază.

luni, 10 februarie 2020

“VIZIUNI, OAMENI SHOW” - TEATRUL DE COMEDIE / SALA STUDIO

ÎNTÂLNIRE CU MULTIPLELE CALITĂȚI ALE UNUI ACTOR


MARIUS FLOREA VIZANTE realizează un spectacol original - TEXT, REGIE și COSTUME, îi aparțin. Autorul atacă în text o serie de teme ardente – creație și credință, optimism și gândire pozitivă sau viață și moarte. Textul bogat în intenții poate este prea stufos, dar rămâne cuceritor prin stările surprinse prin care poate trece orice om și prin replica plină de sensuri. Marius Florea Vizante nu uită trecutul cu amintiri personale judecate cu ironie, dar nici prezentul pornind de la anul 1990, anul liberei circulații în lumea largă. Descoperim prin acest text, că actorul de mare talent al comediei, deține și calități de ... dramaturg.
În ultima vreme, unii actori vor să fie și regizori, dar spectacolele lor în majoritate sunt mediocre. Un exemplu se întâlnește și la Teatrul de Comedie într-un spectacol estradistic, regizat de un actor, pe un text celebru exploatat superficial, dar cu succes pentru spectatorii care vor să se distreze ca la o emisiune tv. de divertisment. De astă dată, actorul Marius Florea Vizante demonstrează că poate fi și un regizor stăpân pe arta acestei dificile profesii. Își află sprijin în exprimarea scenică într-o echipă aleasă cu dibăcie pentru a îi servi viziunea regizorală pe propiul text. Daniel Rădulescu propune un decor aparent ciudat din peste “600 de metru de sârmă de oțel” care îngrădesc amuzant două puncte de acțiune scenică – cel muzical (Simona Strungaru) și cel al intervențiilor unui actor (Gabriel Vadavu) în secvențe dedicate vieții unor oameni. Costumele imaginate inventiv de Marius Florea Vizante amintesc la început de epoca lui Ludovic Soare și ajung să ilustreze zilele noastre. Regizorul apelează inspirat și la proiecții video prin fotografii din trecut și imagini cu proiecția scrisă a unor comentarii legate de stările evocate de cel în rolul principal; Andrei Runcanu (fotografie), Mihai Bogaciu (consultație tehnică audio / video), colaborarează la reușita reprezentației. Un personaj activ în scenă e Simona Strungaru prin contribuția live a compozițiilor și ilustrarea muzicală, realizate admirabil. 

Viziunile și stările unor oameni cărora le dedică un show complex sunt trăite intens de Marius Florea Vizante în rolul central al spectacolului. Actorul trece de la o stare la alta cu măestrie, de la comedia existențială, la drama ce nu poate lipsi din viața unui om. Marius Florea Vizante este un actor consacrat al genului comic, dar acum, tratează cu sensibilitate și pe cel dramatic, interpretarea sa fiind excelentă. Senzaional susține continuu actorul relația cu spectatorii pe care îi ia drept parteneri în relatările sale. Interpretarea mai multor personaje de fapt, în acest “oameni show”, amintește că de mult Marius Florea Vizante nu a mai avut o confruntarea meritorie cu un rol important pe scena Teatrului de Comedie, ca și colegii săi Tudor Chirilă și Ștefan Bănică jr.
Deosebite sunt aparițiile în diverse momente, efectuate de tânărul actor Gabriel Vadavu, atent la nuanțele dictate de situații.
“Viziuni, oameni show” este un spectacol original, cuceritor în ansamblu care prezintă calitățile multiple deținute de o personalitate a teatrului, Marius Florea Vizante și depășește zona obișnuită a unor recitaluri - “one man show” sau “one woman show”.

sâmbătă, 1 februarie 2020

“HĂUL SFINȚILOR” - TEATRUL “TUDOR VIANU” / Giurgiu

FANTEZIE REUȘITĂ CU TINERE TALENTE

Am poposit pentru prima oară la Teatrul “Tudor Vianu” din Giurgiu, un teatru elegant, cu două săli, dintre care una cu o scenă mare, perfect dotată tehnic. “Hăul Sfinților” prezentat în premieră național, este un spectacol remarcabil realizat cu efort financiar de un grup de tineri creatori porniți pe drumul afirmării. Piesa irlandezului John Syngle, poet și dramaturg, e reușit adaptată de Cătălin Ciubotari cu scopul precis de a exploata tema textului - prostia omenească, fiind o parabolă, moralizatoare ca o fabulă. Textul redă cu fină ironie povestea unui cuplu de oameni fără vederea realității, încrezuți însă, în perceperea ei, căruia un “sfânt” le dă vedere, dar ei în prostia lor, nu știu să o folosească și să o prețuiască.

O parabolă e dificil de ilustrat teatral convingător, dar regizoarea Antoanella Cornici și echipa sa, oferă un spectacol atractiv de o oră și câteva minute care lasă publicul cu respirația tăiată. Scenografia concepută de Ioana Chirilă, minimalistă, servește admirabil dezvoltarea acțiunii, prin două panouri așezate în unghi pe scenă, alcătuite din fâșii albe de material, manevrate abil de regizoare pentru a sublinia și da tensiune fiecărui moment prin personajul colectiv – Elfii. Costumele scenografei servesc povestea fantastică a textului. Atmosfera teatrală generală a reprezentației se completează prin proiecții sugestive: Andrei Cozlac - video desing și light desing – Lucian Mofa. O contribuție deosebită au coregrafia Victoriei Bucur și muzica lui Tbor Carl; mișcarea scenică, dansul personajului colectiv sunt excelent construite pe momentele acțiunii. Regizoarea Antoanella Cornici ilustrează inspirat teatral reprezentația prin îmbinarea elementelor oferite de colaboratorii citați mai sus. Meritul regizoarei sporește prin acordarea importanței cuvenite actorilor, bine îndrumați pentru a transmite emoțional și provocator mesajul spectacolului cu tema foarte actuală a prostiei, egoismului omenesc, cu punct central lenea, absența integrării sociale prin muncă.
Senzaționali sunt tinerii actori care alcătuiesc personajul colectiv – Elfii, comentatorii ai acțiunii. Laura Voicu, Evelyn Marcu, Adrian Ban, Bogdan Florea, Filip Popa și Bogdan Acatrinei, sunt absolvenți de curând ai unor universități de artă și demonstrează capacități deosebite. Ei participă la acțiune, cu trăire și temperament, dansează și cântă ireproșabil.


Parabola se construiește prin personaje speciale aflate în conflict, prin replicile lor bogate, cu subtext. Cosmin Crețu prezintă pe Martin Doul, orbul ce primește vedere. Actorul dezvoltă evoluția personajului cu atenție sporită la nuanțe în rostirea replicii și integrarea relațională cu partenerii. Fuga de muncă a lui Martin cel dăruit cu vedere, e excelent sugerată de interpret, ca și relația cu Mary Doul interpretată de Raluca Botez. Pe Mary cea încrezută în frumusețea ei, plină de ifose și apoi, deziluzionată de obținerea vederii, actrița o definește cu expresivitate, convingător. Personajul dificil Sfântul care dă vedere simbolic orbilor și îi judecă moralizator, Vlad Bînzoiu îl construiește excelent. Cu sens regizoral bine gândit, Sfântul vine din sală, e Omul care încearcă să trezească spiritul confraților, iar actorul urmărește cu atenție să sublinieze esența acestui personaj cheie pentru parabolă, implicarea rațională în demersul de trezire la realitate a cuplului Doul. Fără reproș și fermecător sunt speculate în acțiune personajele care le revin, de către Anca Pascu – Molly Byrne, Ana-Maria Fasolă – Bride, Bogdan Ujeniuc – Timmy fierarul și Vlad Teodorov – Mat Simon. Actorii arată că personajele reprezintă o comunitate socială, cu problemele ei legate de dragoste și muncă. Întreaga echipă de tineri actori din distribuție dovedește capacități apreciabile. Sperăm ca norocul să fie cu ei pentru a le impune personalitatea creatoare în partituri complexe. Le doresc succes pe mai departe!
"Hăul sfinților" rămâne un spectacol reușit, destul de rar întâlnit cu menirea de a sprijini tinere talente dornice să servească Thalia, sub bagheta pricepută a unui regizor, pe care Teatrul “Tudor Vianu” din Giurgiu îl găzduiește generos, aflat însă, și el, ca majoritatea teatrelor noastre în dificultate financiară. Publicul merge la teatru, și cel din Giurgiu sau din Capitală, ori din alte orașe, chiar dacă pentru orice guvern, cultura rămâne o Cenușăreasă!



marți, 28 ianuarie 2020

TEATRUL NAȚIONAL “MIHAI EMINESCU” DIN CHIȘINĂU - “DOSARELE SIBERIEI” și “CINE L- A TREZIT PE YORICK?”

De șapte ani se derulează proiectul “TEATRUL ROMÂNESC la BUCUREȘTI, IAȘI și CHIȘINĂU”, un proiect conceput pe ideea “frăției” celor care vorbesc aceiași limbă – limba română, de o parte și alta a Prutului. Proiectul prinde viață prin turnee făptuite de teatrele naționale din cele trei orașe. 
Teatrul Național “Mihai Eminescu”' din Chișinău găzduit de Naționalul bucureștean, la cea de a șaptea ediție a acestui inspirat proiect, a prezentat “Dosarele Siberiei” și “Cine l-a trezit pe Yorick?” și a demonstrat că deține o trupă excelentă de actori, dar și un director general, regizor de excepție.

DOSARELE SIBERIEI” - UN SPECTACOL MEMORABIL, RĂSCOLITOR EMOȚIONAL DE “TEATRU DOCUMENT”

Mesajul, tema acestui spectacol de “teatru document” sunt subliniate și în excelent conceputul program de sală, început cu “Balada celor deportați” de Grigore Vieru, cu precizarea pe fila următoare: “Cu acest spectacol aprindem o lumânare în amintirea celor uciși, chinuiți și mutilați de regimul comunist în ținuturile îndepărtate ale Siberiei și Kazahstanului, în GULAG-ul sovietic”. Se oferă apoi, o documentare amplă a tragediei suferite de cei considerați “dușmani ai poporului” din 1941 când s-a produs invazia armată a rușilor sub lozinca “Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus”. Nu trebuie uitat că acestă lozincă a funcționat și în România în acea epocă.
Spectacolul e realizat pe un scenariu ce are la bază memoriile a trei victime ale deportării și documente desecretizate din arhiva sinistrului NKVD: Ecaterina Chele – învățătoare într-un sat din Bălți, deportată cu soțul și copilul de 11 ani, Margareta Spânu-Cemârtan, deportată când avea 6 ani împreună cu fratele de 10 ani, tatăl și bunicul de 73 de ani care avea un magazin în sat și Ion Moraru condamnat la muncă silnică, fiind membru al grupului de luptă antisovietică “Sabia dreptății”.
Directorul general al Teatrului “Mihai Eminescu”, PETRU HADÂRCĂ este regizorul și scenaristul, alături de Mariana Onceanu al acestui spectacol tulburător, înfăptuit scenic alături de cinzeci de actori. Să realizezi astăzi, la Chișinău acest spectacol document istoric, dovedește curajul unor artiști cetățeni, creatori de valoare care pun publicului în față “oglinda” trecutului tragic prin care au trecut înaintașii săi. Cei trei supraviețuitori în urma deportărilor din iunie 1941, din iulie 1948 și aprilie 1951, rostesc în finalul spectacolului -”SĂ NU NE RĂZBUNAȚI, DAR SĂ NU UITAȚI”; ultima replică e de fapt chintesența mesajului acestui spectacol de teatru document, că tragediile istoriei avem obligația să nu le uităm pentru a nu se mai repeta vreodată. Scenariul invocă prin cei trei eroi, drama a zeci de mii de oameni, familii cu copii, deportați în Siberia, în Gulagul sovietic. Scenic o astfel de evocare pare imposibilă de realizat convingător teatral. Regizorul Petru Hadârcă și echipa sa, cu inspirație și talent, reușesc însă, să prezinte pe o scenă mare de teatru, impresionant această tragedie a istoriei care a distrus mii de destine.



Irina Gurin este creatorul unui decor minimalist, dar din elemente bine structurate; în debutul reprezentației prezintă pe laterala scenei o căsuță modestă din satul ocupat de soldații sovietici, apoi centrul scenei va fi dominat de un vagon de marfă , unul din cele 1315 vagoane în care au fost deportați frații noștri de peste Prut și tot din elemente esențiale decorul sugerează locul unde ajung cei deportați. Costumele Irinei Gurin sunt perfect adaptate timpului istoric și situațiilor. Cadrul teatral al reprezentației își află un sprijin major prin proiecțiile de pe ecranul mare din fundalul scenei. Foarte rar am putut aprecia în spectacole intervenția proiecțiilor, iar de astă dată ele sunt esențiale pentru a susține atmosfera acțiunii. Imaginile video sunt discrete, nu ostentativ metaforice, arată o pădure siberiană sau un cer cu nori activi ori gratiile unei ferestre, fiecare proiecție având un rost bine gândit pentru a sugera atmosfera naturii și dramatismul secvențelor diverse din scenariu. Proiecțiile nu stânjenesc prin nimic, nici interpretarea actorilor; Ian Onică – proiecție video și OWH Studio – secvențe video, realizează un act artistic desăvîrșit. O contribuție meritorie o mai are și Oleg Mardari – lupte scenice, violența din multe scene fiind specifică acțiunii.
Aparițiile personajului Dora – fantomă susțin impresionant muzical spectacolul. Dora interpretată admirabil de Diana Decuseară, este la început o femeie deportată care naște în trenul de marfă, copilul e luat de un soldat rus și ea ucisă. Fantoma Dorei va trece apoi mereu prin scenă, iar “baladele” interpretate cu măestrie de actriță, rămân momente de neuitat din spectacol. Fantome ale morților însoțesc pe Dora, iar o echipă de studenți la teatru realizează ireproșabil momente de mișcare-dans simbolice sub îndrumarea Irinei Slobodeaniuc – expresie corporală. 
Fiecăruia din numeroasa distribuție îi revine un moment aparte impresionant interpretat cu “expresia suferinței, a trăirii individuale într-o tragedie colectivă”. Nu lipsesc și personajele celor care provoacă deportările, politrucii lui Stalin, dar și naivi săteni cuceriți de promisiunile rușilor. Numeroasele personaje secundare sunt excelent definite de Ninela Caranfil (bunica Sofia Spânu), Nicolae Darie (bunicul Pintilie Oloiniciu), Constantin Adam (Gheorghe Cucu, brigadierul Berzinev și Terziev), Angela Ciobanu (Semionova și doctorița), Ana Tkacenko (Valentina Gafencu și Maria), Doriana Zubcu-Marginean (Saveta și o deținută), Tatiana Saenco (mama Zinovia Moraru și o deținută), Petru Oistric (Nicon, Karzubâi și Josas Lukștas), Ion Mocanu (politrucul, nacealnicul sovietic și NKVD-istul Kiselev), Ghenadie Gâlcă (Grișa – activistul, Profesorul, un soldat și un deținut), Alexandru Pleașca (Constantin Chele, Limon, Petre Lungu și Andreico), Valentin Zorilă (tanchistul și Vasile Terehov), Iurie Focșa (Nicolae Spânu, Micola și un deținut), Mihai Zubcu (Melikian, Menekest, directorul școlii și un soldat), Sofia Oistric (Margareta Spânu copilă), Iana Onică (Lealea Cojocaru copilă), Vlad Triboi (Ion Moraru copil și Emil Spânu), Petra Pleașca (un copil), Bianca Onică (un copil). Subliniem, toate personajele nominalizate din această distribuție au fost desprinse din ampla documentare a scenariului, au existat în epoca deportărilor, iar interpretarea lor e remarcabilă.
Derularea dificilă a evocărilor are în centru cele trei victime deportate, iar actorii Olga Guțu-Cucu (Ecaterina Chele), Draga Dumitrița Drumi (Margareta Spânu-Cemârtan) și Dan Melnic (Ion Moraru), reușesc adevărate creații în aceste personaje cheie ale acțiunii. Lor li se alătură și Tinka Mardari în rolul Lealea Cojocaru, iubita celui deportat la muncă silnică.
Angajarea civică a actorilor, fiecare trăind intens partitura ce îi revine, lasă publicul cu respirația tăiată în fața ororilor unui trecut istoric, ce nu trebuie uitat.
“Dosarele Siberiei” este un spectacol cu un conceput teatral realist, ce transmite emoție, dar și provocarea de a judeca una din tragediile marcante din istoria omenirii. Merită pe deplin ca el să fie prezentat și pe scenele marilor teatre europene, ne fiind “teatru politic”, ci teatru “oglindă” a unei realități.

P.S. Spectacolul a fost răsplătit de public în picioare, cu aplauze sacadate. Acest public așteaptă și la noi astfel de spectacole de teatru document despre istoria condamnărilor celor care au luat atitudine în fața comunismului adus de Stalin și la noi.
Regizoarea Gianina Cărbunariu este singura care are proiecte de teatru document și a realizat la Teatrul Odeon impresionantul spectacol “Trafic majuscul” cu documente desecretizate din arhiva securității despre cum a fost ucis în pușcărie un tânăr protestatar.


CINE L-A TREZIT PE YORICK?” - O ÎNCERCARE DE TEATRALITATE MODERNĂ ...”DUPĂ SHAKESPEARE”

Este la modă “jocul ... de-a Shakespeare” cu “adaptări” sau viziuni regizorale cu scenarii “după” genialul Will. Majoritatea sunt o încropeală a regizorilor dornici de a fi mai presus de dramaturgul valoare a patrimoniului cultural universal. Ei scormonesc piesele și aleg o ideea din conținutul unora pe care o consideră importantă conceptului lor de spectacol și ignoră substanța scrieriiei.
Alexandru Vasilachi, o personalitate ca regizor și actor de teatru și film, propune un scenariu “adaptare după W.Shakespeare”; alege tema “visului” unor personaje din unele piese, cu precizarea că “visul ar fi oglinda în care se reflectă sufletul personajelor”. “Versiunea scenică și adaptarea” regizorului pentru un scenariu personal pe ideea 'visului”, au drept rezultat un amestec de-a valma de secvențe provenite din subiectul acțiunii pieselor “Hamlet”, “Regele Lear”, “Romeo și Julieta”, cărora le alătură căte o secvență din “Othello” și “Richard al III-lea”. Partea a doua a reprezentației, e dominată de “Visul unei nopți de vară”, predominantă fiind într-o lungă scenă cu intenții comice aplicate fără noimă prin scenariu, pregătirea meșteșugarilor pentru un spectacol dedicate nunții de la curtea ducelui Theseu. Scenariul se vrea a fi o tragicomedie!
Trebuie să amintim, că un astfel de exercițiu de “adaptare după Shakespeare”, dar cu refinament în intenții, au realizat și americanii J.Borgeson, A.Lang și D.Singer, în urmă cu mulți ani - “Operele complete prescurtate ale lui William Shakespeare”. Textul arată cum trei actori bărbați se luptă să interpreteze personaje celebre din piesele lui Shakespeare, tema fiind o satiră savuroasă la adresa perceprii consistenței rolurilor. În 2001 textul a fost pus în scenă și la Teatrul “Nottara”, de regretatul regizor Petre Bokor, cu Mircea Diaconu, Constantin Cotimanis și Emil Hossu, spectacolul înregistrând un record de reprezentații.

Scenariul confuz construit de regizorul Alexandru Vasilachi, beneficiază însă, de un “ambalaj” spectaculos prin decor și costume, dar străin în multe secvențe propunerii tematice. Graficianul Iurie Matei realizează un decor simplu și funcțional, marcat de două înșiruiri de capete, atârnate ca niște “candelabre” imense și două practicabile în pantă, desprinse dintr-un cerc, manevrate mereu pentru a schimba cadrul “poveștii” evocatoare a pieselor alese de regizor; firește că fundalul scenei devine ecran, că așa e “modern” pentru proiecții care sunt stângaci compuse pentru a servii ideea regizorală a “viselor” (concept video - Milen Kelia). Tatiana Popescu realizează costume uniforme pentru numeroasa distribuție de actori. De la o secvență la alta , costumele sunt completate cu accesorii pentri indicarea diverselor roluri ce revin fiecărui interpret. Baza transformărilor în diferite personaje este inspirat aleasă prin accesoriile de bază – coroane pentru regi și tichii clasice pentru bufoni. Accentele vestimentare sporesc în secvența finală lungă din “Visul unei nopți de vară”.
Fiecărui actor din distribuție îi revin mai multe personaje, unele desprinse din piesele lui Shakespeare, altele absurd inventate de scenarist, cum se poate constata și din precizarea de mai jos. Petru Hadârcă – Lear, Regele (episodul Hamlet), Priam, Silvia Luca – Gertrude, Funduleasa, JulietaBufonul Sfichi, Iurie Focșa – Hamlet, Cassio, Balthasar, Lorenzo, Doina Severin – Ofelia, Cordelia, Nepoata Julietei (!), Desdemona, Ciubăteasa, Alexandru Leancă –Romeo, Stan Suflete, Thisbe, Bufonul Cârcel, Ion Mocanu – Othello, Polonius, Soțul lui Regan, Gropar, Botgros, Zidul, Victor Nofit – Oberon, Tezeu, Richard al III-lea, Duhul Regelui Hamlet, Laertes, Mercuțio, Ciubărel, Lilia Bejan-Bojemschi – Regan, Verișoara Julietei (!), Helena, Pofticioasa, Luna, Angela Ciobanu – Goneril, Hermia, Chitruța, Anatol Durbală – Chitră, Claudiu, Bufonul Scai, Lysandru, Dorina Zubcu-Mărginean – Titania, Hipolita, Bufonul Pleasnă, Lucianus, Draga-Dumitrița Drumi – Puck, Bufonul Holeră, Juliete (tânără), Emilia, Dan Melnic – Horațio,Bufonul Nervos, Soțul lui Goneril, Romeo (tânăr), Iago, Demetrius, Ciubărică, Leul, Anca Tkacenko – Suflețel, Regina din episodul Hamlet, Lady Anna, Anca Bunescu – Verișoara Julietei, Botișor. Sublinierile cu numele acestor personaje arată “ghiveciul” scenariului, dar și dificultatea pentru fiecare actor de a se transforma rapid în alt profil de rol. Actorii fac efort și reușesc această performanță de a prezenta un fel de caricaturi de personaje în majoritatea rolurilor. Toată admirația pentru dânșii, deveniți victime ale unui concept regizoral cu pretenții de modernitate.
Spectacolul nu are coerență. Prima parte vrea să amintească de povestea lui Lear sau Hamlet, într-un montaj de momente alternativ îmbinate cu cele din alte piese care spulberă consistența acțiunii, substratul conflictului dorit de Shakespeare. Un moment aparte este finalul primei părți în care regi și bufoni, înțelepți de astă dată, nu doar nebuni sugerați de scenariu, rostesc în fața unui microfon replici provocatoare către spectatori de a fi cetățeni ai cetății care judecă realitatea. Momentul pare desprins însă, din alt spectacol. În partea a doua a reprezentației sunt mai întâi înghesuite absurd moartea Ofeliei, Julietei, Cordeliei și se trece rapid la ... comedie, la “Visul unei nopți de vară”, tratată scenic ca la teatrul de revistă, fiind o scenă lungă prin care se finalizează spectacolul. Pentru cine cunoaște sau nu cunoaște piesele geniului cultural Shakespeare, se iscă întrebarea - “Ce a vrut să transmită ca mesaj publicului, regizorul ?” Nimic! Poate să se amuze la secvența finală, ca la un divertisment minor provenit din alt stil de spectacol.
Alexandru Vasilachi prin “versiune scenică și adaptare”, ca și prin regie, se pare că a dorit să îl “trezească” pe Yorick, bufonul decedat al curții regale din regatul Danemarcii în care se afla Hamlet, la realitatea nebună a vieții cu "visuri" neîmplinite concret. Din păcate, nu l-a “trezit” prin “visurile” sale de modernitate teatrală. Nu a reușit decâț să ...il îngroape pe Shakespeare. 

marți, 21 ianuarie 2020

“BALADELE MEMORIEI” - “REACTOR DE CREAȚIE ȘI EXPERIMENT” Cluj / FNT, ediția a 29-a

TEATRU ... RADIOFONIC ...

Cinci actori își reunesc forțele creatoare și realizează un spectacol colectiv pe o temă spinoasă din actualitate – singurătatea vârstnicilor; Ionela Pop, Raul Coldea, Nicoleta Esinencu, Oana Hodade, Doru Talaș, coordonați de Nicoleta Esinencu, prezintă o sumedenie de “evocări-baladă”, amintiri cu întâmplări din viața unor oameni vârstnici. “Baladele” sunt însă, prea numeroase și expuse static sub aspect teatral, dar în ansamblu spectacolul reușește să transmită emoție în prezentarea temei alease. “Baladele Memoriei” a fost unul din puținele spectacole selectate pentru Festivalul Național de Teatru care servea motto-ul festivalului - “Teatrul, clipa magică a istoriei”.
Originalitatea reprezentației se află în “scenariu” al cărui personaj central e ... Memoria, cu diverse momente esențiale din viață, cele sentimentale personale, dar și cele cu trimiteri la efectele sociale grave care au afectat viața multora. Evocatorii memoriei aveau în 1989, între 30 și 40 de ani, în prezent fiind pensionari, iar celor care astăzi sunt încă tineri, spectacolul le lansează întrebarea vitală referitoare la cum vor fi tratați peste 30 de ani; “Baladele Memoriei” devin un caleidoscop al vârstelor și existenței oamenilor, raportate la sistemul social de la noi.
Teatral spectacolul nu are tensiune și mișcare scenică în derularea evocărilor, multe sunt prezentate prin voci înregistrate de un magnetofon bătrân sau transmise radiofonic. “Motorul”, Memoriei este o Doamnă vârstnică, prezentă în scenă care își amintește întâmplări din viața sa, dar “dă cuvântul” din off pentru evocări și celor apropiați; Ionela Pop este acea Doamnă, un personaj esențial al “baladelor”, excelent redat de interpretă, cu o rostire nuanțată a fiecărui cuvânt pentru a îi sublinia substratul ideilor pe care le servește cu trăire intensă. 
Tinerii actori Oana Hodade și Doru Talaș, “acompaniază” relatările prin folosirea “aparaturii” expusă în fața publicului, specifică unei cabine de radio de pe timpuri. Interpretările “baladelor” din off, uneori sunt încărcate de trăire interioară, alteori, unele sunt superficial rostite.
“Baladele Memoriei” rămâne un experiment teatral reușit prin ținta tematică – Omul și Societatea, chiar dacă amintește de teatru radiofonic fiind un spectacol static teatral, iar unele evocări nu servesc convingător esența demersului tematic.



miercuri, 15 ianuarie 2020

“ISTORIE LA PERSOANA 1” TEATRUL PENTRU COPII ȘI TINERET “LUCEAFĂRUL” / Iași / FNT ediția a 29-a

DE-A BABA OARBA PRIN ... ISTORIE

Foița “program de sală” anunță că spectacolul aparține Teatrului “Luceafărul” Iași și se omite precizarea că acest teatru este ... “pentru copii și tineret”, deci are un profil special. “Echipa de proiect” - Oltița Cîntec (director artistic al teatrului și critic teatral) și actorii Diana Roman, George Cocoș, Alex Iurașcu, timp de o oră, încearcă, să le spunem “evocări istorice” cu ambiția de “teatru document”.

Publicul e primit de cei trei actori care ... “joacă” o serie de jocuri ale copiilor de grădiniță de pe timpuri - “ala bala portocala”, etc. Hodoronc-tronc ei amintesc și de vremea când se stătea la cozi pentru cumpărături în anii 1989 și 1990! Se trece apoi, brusc la “evocări” referitoare la ... apariția telefonului mobil, apoi la amintiri ale bunicilor, părinților, referitoare la ... cel de al doilea Război Mondial. “Evocarea” războiului e ilustrată teatral de un actor care se joacă ... amuzat cu soldăței de plumb. Se încearcă pe la jumătatea reprezentației și o așa zisă relaționare cu spectatorii cărora li se adresează întrebarea - “Ce vroiați să deveniți când erați mici?” Firește, răspunsul e dictat de acest “scenariu” haotic și cineva din sală, răspunde “Prințesă”! Proiecții amărâte vor “ilustrarea” răspunsului cu imaginii ale unui “prinț” cu ... mușchii de halterofil, erou din filmele de duzină actuale și se ajunge la un ... interviu filmat cu urmașul familiei princiare Ghyka pentru a arăta ...  cât de importanți au fost prinții pentru istoria noastră. Această încropeală de scenariu cu “evocări” ansamblate aiurea, e ... un joc penibil “de-a baba oarba” prin istorie.


Spectacolul a fost prezentat în cadrul Festivalului Național de Teatru, ediția a 29-a; la final “echipa de proiect” a invitat la un dialog explicativ, spectatorii rămași să se dumirească de intențiile “realizatorilor”, fiind o parte din cei prezenți la reprezentație, în sala ce avea multe locuri goale. S-a precizat că pentru “scenariu” a fost “întreprinsă o amplă documentare”, cu chestionare pe internet pentru a arăta cum e privită individual istoria astăzi! A fost dorința de “teatru document”, preciza Oltița Cîntec! Ce valoare poate avea un astfel de spectacol lipsit de o elementară logică pe tema evocării istoriei, ca să fie considerat un “document”?! Ce valoare educativă poate avea mai ales pentru tinerii spectatori care învață istoria pe cărți mediocre în conținut?!
“Istorie la persoana 1” este un spectacol colectiv, de fapt o improvizație teatrală total nereușită, pe o temă importantă cea a cunoașterii în special de către generația tânără, a faptelor istorice, influența lor socială, dramatică. Această “improvizație” jalnică, dar cu mari pretanții de “teatru document” și intenții de inovație teatrală, culmea, s-a realizat la “un teatru pentru copii și tineret”! “Echipa de proiect” a mătrășit tema istoriei în dorința de a fi ... “un pedagog de școală nouă”!

P.S. Amintim că menirea teatrului pornită de la conceptul anticului Aristotel, a trecut de-a lungul timpului, până astăzi prin mână unor Mari Creatori, dar toți au respectat și prin inovații teatrale aceleași principii – teatrul trebuie să fie un act cultural creator de emoție și provocare a publicului la rolul de judecător privind oferta unui spectacol. Cu “proiectul” - “Istorie la persoana 1” Teatrul pentru copii și tineret ”Luceafărul” a uitat de scopul cultural educativ, atât de necesar generației tinere, afectate de o școlarizare cu multe hibe și prin manuale, cum sunt cele de istorie superficial concepute.