Spectator

miercuri, 24 aprilie 2019

“TOSCA” – OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI


REUȘITĂ IMAGINE VIZUALĂ GENERALĂ, DAR DISCUTABILĂ INTERPRETARE

        
 Creația lui Giacomo Puccini, “Tosca”, finalizată în 1899, are la bază în libret piesa de teatru scrisă de Victorien Sardou din 1887, dar pe o temă mereu actuală – dragostea care poate fi distrusă într-o societate unde activează dictatura politică, indiferent de timp al acțiunii. După îndelungi “negocieri” privind subiectul compoziției sale, Giacomo Puccini acceptă libretul propus de Luigi Illica și Giuseppe Giacosa și realizează o creație muzicală memorabilă; reamintim că libretul dezvoltă povestea de iubire a doi artiști – Floria Tosca, o cântăreață celebră în epoca acțiunii și Mario Cavaradossi, un pictor pentru locașuri de credință, finalizată tragic în vremea Republicii Romane cu o societate revoltată de dictatura manifestată și prin șeful poliției, Scarpia care aplică legi după bunul plac. Piesa, apoi libretul, și evident, muzica oferă și astăzi, o largă paletă pentru aplicarea inspirată a tratării scenice. 
         Mario de Carlo, creator activ în Italia și apoi, la Opera din Timișoara, este la București autor al regiei, decorului, costumelor și light design. Conceptul său în totalitate, merge pe linia tradițională de ilustrare a unei opere clasice. Decorul, costumele și punerea lor în evidență prin jocul luminilor, pot fi considerate o reușită stilistică. Deorul e spectaculos, costumele cu eleganță croite în amănunt, definesc timpul istoric al subiectului; manipularea efectelor vizuale, surprinde, de pildă în scena ridicării unei crucii imense în fundal, în prima parte a reprezentației. Imaginea vizuală este o reușită. Regizorul aplică o mișcare scenică personajelor, cu pricepere mânuită pentru a servi muzica și acțiunea. 
         Discutabil rămâne modul de interpretare muzicală a operei sub mai multe aspecte. În primul rând, nu mai funcționează armonia între orchestra, dirijată de Tiberiu Soare și interpretarea vocală a soliștilor. Orchestra Operei este compusă din profesioniști, numai că dirijorul o conduce la stridențe sonore care afectează farmecul plin de nuanțe al muzicii și interpretarea vocală a soliștilor. Devine inexistentă relația obligatorie într-un spectacol de operă dintre orchestră și soliști; fiecare execută partitura după bunul plac. Este un aspect sesizat la premiera din 14 aprilie și atestă o neglijență din partea regizorului de a urmări și consolida colaborarea muzicală regizor – orchestră și interpreți. 
       
  Regizorul Mario De Carlo nu și-a dorit prin nimic să transmită publicului, intenția de actualizare a generoasei teme a acestei capodopere muzicale, a coordonat soliștii pe drumul tradițional obișnuit. Interpreții … cântă, dar marea lor majoritate nu reușește să se transpună în personaje, să fie și actori în caracterizarea scenică a rolului atribuit. Sub aspectul strict al interpretării vocale, la premieră, nu s-au putut constata momente de strălucire, se executa corect partea muzicală. Lăcrămioara Cristescu, invitată de la Opera din Timișoara, interpreta vocal corect rolul Floria Tosca, dar nu trăia interior expresiv dramele celei frământate de gelozie și lipsă de respect ca artistă de succes din Republica Romei; forța dramatică era absentă în prestația solistei. Se simte mereu la interpreții de operă de la noi, neglijența ținutei corporale personale, solicitată pentru interpretarea unor personaje cu specific atrăgător, dictat de partitură. Mikheil Sheshaberidze, tenor din Georgia, activ și în Italia, încerca timid caracterizarea lui Mario Cavaradossi; în interpretarea sa vocală se făceau simțite diferențe în abordarea tonală a registrelor muzicale; solistul e posesor al unui glas capabil de performanțe, dar în acest context nu l-a exploatat coerent; Mikheil Sheshaberidze trata rolul și sub aspect actoricesc, fără nuanțele impuse de libret și muzică.
  
  Lui Scarpia, polițistul cu un caracter dezagreabil, reușea să îi dea echilibrat consistență Cătălin Toropoc în interpretarea sugestivă în care dovedea calități actoricești pe lângă cele vocale corecte. Marius Boloș (Angelotti), Valentin Vasiliu (Sacrestano), Ciprian Pahonea (Spoletta), Dan Indricău (Sciarrone), Daniel Filipescu (Un carceriere), Andreea Novac (Un pastore), erau apariții fără reproș, dar ne speculate regizoral.
         Evident, distribuțiile fiind diferite în funcție de reprezentație, se pot întâlni mai multe realizări muzicale deosebite ale soliștilor. Spectacolul “Tosca” în sine însă, rămâne numai o apreciabilă realizare vizuală tradițională … lipsită de emoția apropierii unei capodopere clasice de solicitarea publicului timpului prezent confruntat cu un alt sistem de receptare. Valoarea unor astfel de capodopere se motivează pentru că în orice secol, conține esențe tematice valabile oricând. Modernizările forțate, firește pot distruge opera de referință, dar o operă clasică trebuie să fie interpretată astăzi cu apropiere de sufletul publicului mileniului trei, în special cel tânăr, să îl emoționeze, chiar dacă libretul invocă un timp trecut prin subiect, temele centrale rămân actuale și muzica este un limbaj universal, unic.     

vineri, 12 aprilie 2019

“VRĂJITOARELE DIN SALEM” – TEATRUL “TOMA CARAGIU” / Ploieși

UN SPECTACOL DEOSEBIT …

         … o contrareplică pentru acei regizori care caută cu orice preț originalitate teatrală, poate fi considerat spectacolul “Vrăjitoarele din Salem”, construit minuțios pe linia teatrului realist stanislavskian, fără plasări de efecte artificiale cu dorințe metaforice, de tânăuluil regizor Vlad Cristache, bazat în principal pe îndrumarea actorilor ca element esențial al expunerii teatrale. Regizorul optează pentru piesa dramaturgului american Arthur Miller, o piesă dificilă, bogată în sensuri și îi descifrează substanța în profunzime prin îndrumarea unei distribuții cu actori remarcabili. 
         “Vrăjitoarele din Salem” intră în circuitul teatral în 1953, are la bază fapte reale petrecute cu patru secole în urmă, dar și situația din America anilor ’50, când Comitetul de Cercetarea Activitâții Anti-American ( HVAC ) ancheta intelectuali și răvășea societatea. Arthur Miller în povestea fetelor din Salem, folosește alegoria cu intenția de a aminti subtil și activitatea HVAC; dramaturgul dezvoltă o acțiune amplă, cu multiple conflicte și personaje solid construite. 
        
 Regizorul Vlad Cristache și echipa sa propun un spectacol cu tensiune dramatică și transmitere de emoție pentru ilustrarea teatrală cum lupta dintre minciună și adevăr pot declanșa o stare generală de confuzie în societate. Tinerele din Salem declanjează conflictul pornind de la un “joc” că ar fi posedate de diavol, comunitatea se alarmează, se ajunge la judecător și la sentințe cu moartea în numele lui Dumnezeu și al adevărului. Tânăra Apigail ascunde de fapt, adevărul relației de iubire cu fermierul Proctor și devine vârf de lance al conflictului. Vlad Cristache acordă atenție deosebită îndrumării fiecărui actor distribuit pentru a configura în amănunt personajul atribuit, atenție cum mai rar o mai practică mulți regizori din generația sa. Regizorul urmărește susținerea permanentă a relațiilor dintre personaje în susținerea situației conflictuale, chiar când nu au replică pentru tensiunea momentului, rezultatul fiind un spectacol de actori și atmosferă credibilă. 
        
 Haosul declanșat în Salem de tinerele fete, e inspirat ilustrat prin scenografia compusă de Andreea Tecla & Mădălina Niculae, light design – Cristian Șimon. Decorul marchează spațiile de joc diferite din cele patru acte ale piesei; fundalul domină prin imaginea unei păduri cu copaci fără frunze și fiecare spațiu de joc e marcat diferit prin elemente din lem. Costumele respectă linia epocii în care se petrece acțiunea, culoarea neagră a lor fiind de bază. Regia și scenografia pierd din coerență în tratarea ultimelor acte ale piesei, când apar diferențe, trenări de ritm în reprezentație. Regizoral scenele de isterie ale fetelor aflate în fața judecătorului sunt exagerat compuse. Finalul spectacolului e forțat prin plasarea executării lui Proctor în loja centrală a sălii teatrului și afectează demersul emoțional. Decorul apreciabil din primele trei acte se încarcă exagerat cu atârnarea unor saci cu cei spânzurați. Durata spectacolului ajunge la trei ore și prin schimbările de decor.
         Meritul principal al regizorului este migala lucrului cu actorii. Vlad Cristache îndrumă actori din două generații care colaborează și ridică nivelul calitativ al spectacolului. Se face însă, simțită în această confruntare între generații, în unele momente, cum cei tineri nu stăpânesc tehnica vocală în rostirea cuvântului, în raport cu cei mai vârstnici și practică acel “firesc” ce anulează sensul replicii.  Două tinere, Anca Dumitra (Abigail) și Theodora Sandu (Mary), se impun prin interpretare. Este de nerecunoscut Anca Dumitra pentru cei care urmăresc serialul de la Pro tv cu comedia satirică “Las Fierbinți” unde e fermecătoarea Gianina, cum se transformă în Abigail, rol cu încărcătură dramatică. Actrița investește sinceră trăire interioară în construcția personajului, gândește replica și substratul ei, argument al conflictului și dorinței de răzbunare pe Proctor care o are Abigail. Excelentă este și Theodora Sandu în Mary prin sensibilitatea dezvăluirii minciunii “jocului vrăjitoarelor” și modului de expresie acordat relațiilor cu partenerii. 
        
 Andi Vasluianu, personalitate afirmată în numeroase roluri din teatru și film, impune abil, cu nuanță, situația în care se află Proctor prin relațiile cu soția Elizabeth și tânăra Abigail; caracterizarea personajului central de către actor, este fără reproș. Paul Chiribuță interpretează admirabil, ambiguitatea și modul de manipulare periculos prin atitudini a judecătorului, Danforth; aceiași admirație impune și Mihai Dinvale în prezentarea lui Corey, fermier apropiat de Procter. Un alt personaj construit remarcabil de Cristian Popa, este pastorul Hale, cu atenție la judecarea conflictelor în funcție de evoluția lor. Ada Simionică (Elizabeth Proctor) și Ioan Coman (Pastorul Parris) definesc esența personajelor care meritau mai multă amplitudine acordată relațiilor în ultima parte a reprezentației.
         Personaje-argument de mai mare sau mai mică importanță în acțiune, sunt definite cu precizie de Mihaela Popa (Susanna), Oxana Moravec (Ann), Lucia Ștefănescu-Niculescu (Rebecca), Ion Radu Burlan (Thomas), Ilie Gâlea (Francis), Bogdan Farcaș (Ezekiel), Karl Baker (Judecătorul Hathorne), Ioana Farcaș (Tituba), Andrei Radu (George), Lăcrămioara Bradoschi (Mercy), Ilinca Rus (Betty), Loredana Bădică, Roxana Văleanu, Oana Hanganu (Fete din Salem), Răzvan Băltărețu, Narcis Stoica, Iulian Tăsică (Călăi).
         “Vrăjitoarele din Salem” este un spectacol reușit prin interpreți și regie, în ciuda unor trenări de ritm și a unor discutabile momente vizuale. Tema spectacolului fiind adevărul și minciuna, subtil tratată regizoral face trimitere la actualitate, că sunt puncte esențiale în existența oricărei societăți, indiferent de loc și timp istoric.

   

luni, 1 aprilie 2019

“TURANDOT” – TEATRUL EXCELSIOR / Sala “Ion Lucian”

UN SPECTACOL FERMECĂTOR

         Este o bucurie când un spectacol te emoționează și te surprinde prin originalitate; Sânziana Stoican, personalitate a tinerei generații de regizori, reușește o astfel de performanță la Teatrul Excelsior cu “Turandot”. Proiectul e ambițios pentru că piesa lui Carlo Gozzi a stârnit o sumedenie de comentarii din 1762 când s-a lansat, ca și alte creații ale dramaturgului italian, referitoare la stilul scrierii special, de “basm teatral” apropiat și de commedia dell’arte activă în secolul al XVI-lea.
        
 Povestea prințesei Turandot a animat multe demersuri literare, începând cu cel al unui poet din Azerbaidjan în secolul al XII-lea, tradus din persană și introdus în colecția “O mie și una de zile” de orientalistul Francois Petis de la Croix în secolul al XVII-lea până la Carlo Gozzi care o “traduce” teatral. Nu pot fi omiși nici libretiștii Giuseppe Adami și Renato Simoni, pe textul lor Giacomo Puccini lăsând o operă de valoare, mereu prezentă în repertoriile teatrelor lirice. Subiectul este special, ieșit din convenția clasică a basmelor; frumoasa prințesă chineză Turandot, neîncrezătoare în bărbați, refuză mariajul și se apară printr-un test pretențios cu trei ghicitori adresat pretendenților la mâna sa, iar cei care nu îl trec sunt condamnați la moarte. Prințul exilat Kalaf se încumetă la acest test și finalul poveștii lui Turandot va surprinde prin subtilitatea tematică poetic dezvoltată - rostul dragostei adevărate în viață. 


        

 Sânziana Stoican traduce piesa lui Carlo Gozzi și o completează printr-o adaptare inspirată din toate prelucrările acestei povești din mitologia orientală pentru a evidenția că dragostea rămâne o temă majoră și astăzi, luminând existența umană. Surprinzător e modul teatral original în care regizoarea Sânziana Stoican construiește spectacolul prin contopirea armonică a mai multor stiluri; apropie legenda de zilele noastre prin modul în care cei din distribuție, cu excepția interpreților lui Turandot și Kalaf, sunt naratori purtând uniform un costum specific zilelor noastre, dar se trasformă și în personaje din poveste cu ajutorul unor chimonouri, ușor de manevrat în fața publicului. Stilul predominant al reprezentației e apropiat de cel al teatrului oriental, dar discret în unele scene amintește de cel al commediei dell’arte, de exemplu în cea dintre sfetnicii împăratului chinez, To și Pa. Îmbinarea de elemente teatrale nu are nimic ostentativ, servește tema conceptului regizoral pe linie dramatică, iar accentul comic intervine, doar pentru a satiriza subtil, lumea curții imperiale. Regizoarea urmărește consecvent, ca interprea actorilor să definească esența psihologiei personajelor și să trăiască cu sinceritate, stările conflictuale. Viziunea regizorală ia și publicul drept partener, îl include participativ și prin trimiterea în rândul său a lui Turandot. Sânziana Stoican reușește,motivat logic, îmbinarea de stiluri teatrale pentru a demonstra coerent importanța dragostei și comunicării sincere pentru existență.
        
 Spectacolul e desenat ca imagine, în linii aparent simple, dar consistente sugestiv. Scenograful Valentin Vârlan ambalează inspirat  povestea într-un decor apropiat teatrului oriental, din elemente din lemn, scaune și bețe, ce devin “mobilă” manevrată de naratori pe o scenă goală, cu fundalul negru, marcat simbolic de linii albe în mișcare. Chimonourile create de scenograf, colorează atmosfera, ca și baloanele din scena cu trimite la uciderea pretendenților. Atmosfera, atrăgătoare a vizualizării, se completează prin ilustrația sonoră, datorată Sânzianei Stoican, inspirată de muzica orientală. Regizoarea plasează mereu accente sonore multiple, înfăptuite de actori la instrumente specifice teatrului oriental, în scopul sublinierii tensiunii sau umorului, când cuvântul lipsește; intervin și recitativele în unele scene. La premieră unele accente sonore afectau receptarea rostirii replicii de către unii actori care apelau la acel așa zis “firesc” ce estompa cuvintele. 
        
 Teatrul Excelsior dovedește și prin actorii distribuiți în “Turandot”, că deține o trupă deosebită; actorii ireproșabil conturează personajele și în echipă, ca naratori, se implică să dea viață cu dăruire, conceptului regizoral. Turandot, rolul cel mai dificil, îi revine tinerei actrițe Dana Marineci și este admirabil interpretat. Actrița se adaptează teatrului oriental și cu ajutorul costumului, machiajului și măștii, încarcă personajul cu sensibilitate, dar și furie dramatică în intenția răzbunării prințesei că îi este afectat dreptul de a își alege liber calea în viață; actrița păstrează continuu relaționarea cu partenerii, compune personajul atentă la expresia corporală pentru a indica stările interioare ale rebelei prințese. Dana Marineci e în centrul derulării istoriei lui Turandot, simbol tematic al demonstrației că iubirea adevărată poate vindeca răul ascuns în fiecare suflet și realizează o interpretare de excepie a rolului. 
       
  Dan Pughineanu prezintă evoluția lui Kalaf, prințul exilat, cu măsură în nuanțarea situațiilor, uneori însă, cu timiditate în participarea afectivă la conflict. În altă reprezentație, același personaj e interpretat de Bogdan Nichifor, un actor remarcat în alte spectacole. Adelma este personajul de la curtea împăratului, ambigu în relații, rol dificil cu finețe dezvoltat de actrița Camelia Pintilie; admirabilă este actrița în scena dansului prin expresia remarcabilă a mâinilor care “vorbesc” în locul personajului. Altum și Ismaele, două personaje-argument în acțiune, sunt reușit definite de Alex Popa. În postura de naratori sunt minunați toți interpreții prin susținerea atmosferei conflictului, prin participare activă mereu. Fiecărui narator îi mai revine și un moment special de remarcare când se transformă într-un personaj; Mircea Alexandru Băluță (Ta), Mihai Mitrea (Pa), Oana Predescu (Zelima), Oliver Toderiță (Barach) și prețuita pentru roluri de referință în alte spectacole, Mihaela Trofimov (Schirina). 
         “Turandot” este un spectacol fascinant, încărcat de emoție și sensuri pentru a arăta că dragostea și revolta rămân active indiferent de epocă. Spectacolul modern, original conceput, servește pe deplin menirea culturală a teatrului, se adresează Marelui Public, indiferent de vârstă și vă recomand să îl vedeți la Teatrul Excelsior că transmite acel optimism căutat astăzi de noi toți. 
         În principal, Teatrul Excelsior se adresează publicului tânăr – copii și adolescenți, dar în repertoriul său se întâlnesc și astfel de spectacole reușite  de interes pentru oricine.
          

luni, 25 martie 2019

“REGINA MARIA – JURNAL DE RĂZBOI” – TEATRUL MIC / Sala Studio

UN REUȘIT RECITAL, ÎNCĂRCAT DE EMOȚIE

         Marea Unire de la Alba Iulia din 1918 a devenit pretext pentru o serie de spectacole, unele mai mult sau mai puțin izbutite. Spectacolul “Regina Maria – Jurnal de război” de la noua sala Studio din str. Gabroveni nr.57 a Teatrului Mic, poate fi considerat printre cele reușite, servind momentul “aniversar”, chiar dacă inexplicabil a fost trecut cu vederea de mulți comentatori preocupați de acest eveniment istoric.

       

  Actrița Simona Mihăescu a avut curajul conceperii unui “scenariu adaptat” după volumele de memorialistică “Maria Regina României – jurnal de război”, ediție îngrijită de istoricul Lucian Boia, o personalitate în domeniu, apărute la Editura “Humanitas”; cu pricepere, actrița a selectat inteligent pentru un recital, momentele importante din mărturiile acelei minunate Regine, un OM patriot cu adevărat care cu devoțiune și adevărat spirit de iubire pentru poporul român și idealul său de unire, a fost numită “mama tuturor”. Remarcabil este “scenariul adaptat” în care delicat, fără ostentații, se arată ce presupune să fi la conducerea unui popor aflat în momentele de restriște ale războiului și ce înseamnă dragostea față de semenii tăi. Spectacolul poate fi considerat o “lecție” unică de istorie pentru cei care astăzi nu o mai fac la școală, o “lecție” despre ce presupune rangul din fruntea unei țări, sentimentul de iubire și interesul față de popor fiind mai presus decât cel din familie. Simona Mihăescu se încumetă să susțină un one woman - show cu personajul Regina Maria și reușește să țină publicul cu respirația tăiată. 
         Reușita recitalui se datorează Simonei Mihăescu și echipei care s-a alăturat proiectulu. Ștefan Lupu, actor și regizor, conduce ireproșabil ilustrarea teatrală a recitalului. Firește că unei astfel de evocări erau necesare proiecțiile pentru a completa susținerea atmosferei timpului din vreme de război trăită de eroină. Regizorul plasează inventiv proiecțiile cu sens major alese prin sprijinul unor profesioniști în domeniu – Iuliana Bălțătescu (light design / video), Marius Tudor și Adriana Robe (content audio – video), Constantin Șimon (video mapping). Proiecțiile bine selectate nu sunt cu Regina Maria, creează doar prin imagini atmosfera timpului istoric. Cu bună pricepere Ana Cântăbine concepe o scenografie minimalistă; decorul se rezumă la o masă și un scaun, “biroul” jurnalului și un paravan manipulat de personaj pentru a defini trecerea timpului. Regina nu poartă veșminte de preț și coroană, e simbolic îmbrăcată atemporal  într-o ținută simplă, în alb. 
        
 Simona Mihăescu interpretează impresionant personajul Regina Maria ca o femeie energică, profund sensibilă privind viața celor din jur, implicată în salvarea răniților, marcată de pierderea copilului de trei ani, Mircea, răpus de tifosul exantematic adus de război, dornică de salvarea țării din încrâncenarea forțelor în război, dar și de realizarea unirii românilor. Actrița trăiește intensiv și credibil, stările dramatice prin care a trecut acest personaj emblematic pentru istoria noastră, cu atenție pentru a dezvălui în profunzime caracterul unui OM pe care întâmplarea îl aduce pe tron de regină. Simona Mihăescu prezintă de fapt, nu o “regină”, ci o femeie cu ținută morală a cărei viață personală e dăruită celor din jur cu tot sufletul. Excelent actrița sugerează ce înseamnă să fi om, indiferent de statutul social de rang înalt, așa cum consemnează istoria că a fost Regina Maria. 
         “Regina Maria – jurnal de război” este un recital deosebit în care o actriță servește cu har o temă majoră prin interpretarea unui personaj de referință, un spectacol exemplar de cum se poate concepe un … one woman-show sau one man-show, soluție aleasă de unii interpreți. 

P.S. Rămâne de nențeles de ce serviciul de “piar” sau relații cu publicul al Teatrului Mic, nu reușește a face publicitate unui astfel de spectacol. Nu e de mirare însă, pentru că nu o face nici la alte spectacole, un ultim exemplu fiind premiera cu “Legături periculoase” de care personal am auzit întâmplător pe … faceboock. 

marți, 19 martie 2019

“RICHARD 3” – TEATRUL “BULANDRA” / Sala “LIVIU CIULEI”

                                                    “ … ?”


Semnul întrebării ales drept titlu, e rezultatul unor sumedenii de întrebări iscate de acest spectacol “manifest” propus de unul, singurul de astăzi, regizor român cu valoare confirmată internațional și demonstrată pe deplin, Andrei Șerban care mai activează și pe la noi. Spectacolul său cu “Richard 3” este o îmbinare absolut originală, dar și discutabilă, de teatru politic, teatru brechtian distanțat și epic, teatrul de estradă, dar și de teatru realist; un amalgam de drumuri teatrale se îmbină pentru a pune în fața societății actuale, dar și a fiecărui spectator, “oglinda” lui Shakespeare de a privi viața. “Richard al III-lea”, ca și toate piesele lui Shakespeare cel genial, sunt scrieri care au strălucit de-a lungul vremurilor și întotdeauna sunt actuale, indiferent de secolul apariției pe scenă; “Lumea e aceiași și ca dânsa suntem noi”!
        
Povestea vieții lui Richard ajuns rege se petrece într-o lume a crimei “morale”, mereu aceiași de patru secole, la propiu și la figurat. Regizorul Andrei Șerban vrea să pună în față “oglinda” sa teatrală lumii politice de la noi ajunsă în vârful puterii, dar mai vrea să ne o pună și nouă care suntem de fapt, părtași la dezastrul societății, a țării aflată pe muchia prăpăstiei. Se ivește astfel, prima întrebare – cui se adresează totuși, acest spectacolul? Se adresează spectatorului de rând furios și revoltat de ce se petrece în viața sa publică, în societatea în care trăiește sau celui care crede cu naivitate minciuna că totul e minunat? După spectacol, primul rămâne nemulțumit, cu un gând amar că nu mai are soluție de a stopa “crima” ce domină realitatea, celălalt se amuză copios, râde ca la un spectacol satiric de estradă, ca și când ar urmări un pamflet ocazional, iar dacă se simte vizat prin funcție și ambiții, părăsește sala. “Manifestul” spectacolului șochează, dar nu are și un mesaj cu tâlc și pentru unii și pentru ceilalți, e exagerat politizat, fără a transmite emoția provocării judecăcrii situației extreme în care se află publicul și ce vină poartă fiecare. Revoltații par să fie satisfăcuți și entuziasmați prin comentarii de ce au văzut pe scenă că teatrul atacă direct politicul, dar uită că unii ACTORI au ieșit în STRADĂ să protesteze, nu pe scenă, împotriva clasei politice, când ei stăteau comod acasă și priveau la televizor totul și alți actori pot ajunge chiar miniștrii ai puterii imorale. Simpatizanții  (Dragnea sau Putin) se amuză, râd, dar spectacolul nu îi trezește să judece personal situația dramatică impusă de cei citați și alții ca ei, cu puterea în mână și acceptă lumea imorală în care trăiesc, cred că tot spectacolul e un joc de satiră, derizoriu al nemulțumiților și manipulării. De ce îi acceptă la putere pe cei “satirizați”? … Sunt și ei vinovați pentru accept?!
         Sub aspect strict teatral, propunerea regizorală are unele momente memorabile și altele discutabile. “Richard al III-lea” este o piesă cunoscută tuturor, ca un libret de operă celebră. Spectacolul se numește “Richard 3”, în “traducerea și adaptarea Danielei Dima”. Traducerea replicii lui Shakespeare în limbajul de astăzi este admirabilă. “Adaptarea” transformă însă, piesa într-un pretext pentru a interveni exagerat cu replici noi din circuitul actual, împrumutate din limbajul abject al politicienilor mioritici, precum – “Altă întrebare” sau “Vreți să fiu conducătorul vostru?” lansată de un individ de la noi dornic a fi dictator. Suntem sătui de astfel de replici și ele duc la o politizare minoră a “manifestului” teatral încercată de “adaptare”, distrug sensul major al condamnării impostorilor care le rostesc. “Adaptarea” îl aduce fără rost și pe … Shakespeare în acțiune, în partea a doua a reprezentației care apare din trapa centrală a scenei unde merg și personajele decedate, ca să susțină un monolog moralizator spectatorilor lipsiți de neuroni. El le spune didactic ca un profesor fără har pedagogic – “Nu aveți nimic de comentat? Nu ziceți nimic? … E cineva care dorește o țară capturată de infractori și hoți?”. Actorul care îl interpretează pe Richard (Marius Manole, și mulți colegi de profesie), ca și unii spectatori, răspund în stradă întrebărilor lui … Shakespeare puse forțat de “adaptare”. Andrei Șerban și Daniela Dima trăiesc în America – alt stat cu probleme majore politice, dar se pare că nu cunosc prin această “adaptare”, profunzimea specificului realității dezastruoase de la noi care are multiple cauze particulare provenite din varii domenii sociale ale societății noastre. 
       
  Scenografia reprezentației “manifest” e minimalist concepută. Andrei Șerban inițiază decorul și are drept sprijin tehnic pe “consultantul spațiului scenic: Octavian Neculai”, arhitect, personalitate marcantă în scenografie. Schele metalice, o scară în spirală, o tribună pentru discursuri, sunt elemente de bază ale decorului, decorate ostentativ cu pârghii de neon ca la un spectacol de estradă, viu colorat. Funcționale ca sens major rămân scara cu treptele parvenirii și decăderii, tribuna discursurilor și folosirea trapei din centrul scenei de unde apare la început Richard și pleacă în moarte personajele ucise, iar în finalul spectacolului vine …  Richmond care este același Richard, dar fără handicapuri fizice. ( În foița cu distribuția e totuși necesară sublinierea că Richard și Richmond sunt personaje interpretate de același actor pentru a atenționa asupra viziunii speciale a conceptului regizoral, că toți conducătorii sunt la fel în manipularea puterii.) 

Costumele atemporale sunt concepute de Fruzsina Nagy și trimit prin diverse accesorii spre toate epocile, ajung până a ne aminti de ținutele rockerilor; coroana puterii e neagră, ca moartea care o declanșează pentru obținerea ei. În constructul scenografic, imaginea  reprezenației e bogată în accente simbolice, unele fiind bombastice. Exagerată rămâne, de pildă, imaginea finală a lui Richard cel decăzut și ajuns la paranoie, gol purtând pampers. Muzica live susținută de Raul Kusak, punctează sugestiv demența politichiei celor obsedați de putere. Cântecul “Timpul e de partea mea” al formației The Rolling Stones, interpretată de toți actorii întervine în finalurile celor două părți ale reprezentației. Rostul acestor intervenții iscă totuși, întrebarea – “de partea cui e timpul?”, de partea lui Richard și puterii imorale oricând?! Aplicarea acestui moment muzical ansamblului, ridică întrebări rămase fără răspuns. 
        
 Viziunea regizorală folosește pentru teatralizarea scenică a acțiunii mai multe căi. Una pornește de la teatrul politic susținut de Erwin Piscador în Germania secolului trecut, idee de teatru care propune analiza problemelor socio-politice ale societății adresată publicului larg ca provocare de a judeca atent cauzele politice grave care afectează economia, viața individului în general. Timpul a arătat însă, întodeauna, că teatrul indiferent de gen, are în substrat atitudine politică. La noi înainte de ’89, teatrul era cel mai activ dizident al sistemului comunist și a stabilit o convenție cu publicul de înțelegere a atacurilor sale. Andrei Șerban a dedicat spectacolul “Richard 3”, memoriei marilor regizori Liviu Ciului și Lucian Pintilie care pentru spectacolele lor, regimul politic de atunci i-a condamnat la exil. A face astăzi teatru explicit politic e un demers bun, când cenzura nu mai există. (Încă!) “Richard 3” este un spectacol de teatru politic, dar exagerat politizat și forțat adus în actualitatea noastră dramatic suferindă. O altă cale practicată de regizor e cea a lui Bertolt Brecht de teatru epic distanțat de trăirea conflictelor. Regizorul îndrumă actorii, ca personajele lor să se adreseze mereu publicului, unii chiar de la tribună; demers regizoral inspirat și ireproșabil susținut de interpreți. În viziunea regizororală se aplică însă, unor situații și calea relaționării între personaje, apropiată de teatrul realist. Sunt memorabile de pildă, scene dintre Richard (Marius Manole) și lady Anne (Alexandra Fasolă) care după crimele acestuia acceptă să-i fie soție sau cea cu ducesa de York, mama sa (Mirela Gorea). În aceste scene se simte pe deplin “citirea” în profunzime a situațiilor de către regizor; de exemplu lady Anne acceptă mariajul cu ucigașul pentru că și ea vrea puterea cu intenția de a îl domina pe Richard. Altă cale regizorală în îmbinarea genurilor de teatralizare este cea estradistică, intenții de satiră stârnesc râsul publicului în cazul unor personaje devenite ridicole în raport cu conflictul major. Tot acest joc de îmbinare de genuri teatrale, slăbește consistența mesajului acestui “manifest politic” de condamnarea crimelor “morale” a căror vinovăție o au toți cei obsedați de putere, dar și … publicul. Andrei Șerban vrea însă, mai mult, să arate publicului că de fapt, fiecare dintre noi deține în suflet ascuns un Richard! Intenția sa filosofică se mariază greu cu tema majoră a “manifestului politic” dat de oferta teatrală. În spectacol sunt aglomerate prea multe căi de ilustreare teatrală care diminuează rostul transmiterii spectatorilor provocarea de a judeca unde poate duce demența puterii; unii au conștientizată că Richard are la noi un urmaș pofticios de putere, alții îi sunt simpatizanți și pe aceștia trebuie să îi provoace spectacolul la gândire. Rostul unui astfel de teatru politic este nu de a cuceri aplauzele celor revoltați de “crima morală” a politicienilor, ci pe acelea ale celor care ignoră cu inconștiență rostul politicului în cârmuirea unei țări, de a îi impresiona și provoca să mediteze privind viața din jur, societatea. 

       

  Spectacolul câștigă importanță și prețuire prin actori și îndrumarea lor de către regizor, indiferent de discutabilile propuneri ale “adaptării” și teatralizării. Marius Manole realizează ceea ce se poate numi o adevărată creație prin interpretarea lui Richard, definind  nuanțat caracterul unui astfel de personaj activ în orice epocă istorică. Actorul intră în “pielea de șarpe” a lui Richard; își găsește motivare în acțiunii prin handicapul fizic ca argument pentru cei care îi refuză înfățișarea, dar în interior are dorința de a înfăptui cu orice preț câștigarea puterii autoritare. Marius Manole sugerează și posibilitatea ca fiecare dintre noi să avem tăinuită o ambiție, ce poate fi condamnabilă sau nu, în redarea complexității personajului. Richard al său apare mai întâi ca un om, cu necazuri personale care îl împing apoi, pe drumul crimei și demenței. Marius Manole, indiferent de artificiile exagerate de imagine teatrală, urmărește consecvent de a ne pune în față chipul omului periculos Richard care manipulează conștiințe. Creația actorului are la bază inteligența rostirii cuvântului cu atenție la substratu de sensuri, completată de talentul său aparte de a reda complexitatea personajului și prin flexibilitatea expresiei corporale. Marius Manole pedalează în interpretare pe stările interioare ale celui obsedat de putere, diplomat manipulator de acte criminale, nu pe handicapul fizic al lui Richard. În finalul reprezentației, Marius Manole apare și sub chipul lui Richmond, noul rege; Richard coboară în trapa din centrul scenei prin ucidere, de unde iese apoi Richmond cu aceleași atitudini, în hainele de la început ale celui trecut în neființă, dar fără handicap fizic. Finalul este forțat politizat și spulberă orice speranță de scăpare din cercul “crimei morale”. 
         Majoritatea actorilor din distribuție are sarcina de a interpreta un personaj important și un altul sau altele secundare și o fac fără reproș. Alexandra Fasolă (lady Anne / fiul regelui Henric / un călugăr), Rodica Lazăr (regina Elisabeta / un călugăr), Cornel Scripcaru (regina Margaret / copilul Eduard / Shakespeare), George Ivașcu (regele Eduard al IV-lea / un ucigaș / primarul Londrei), realizează cu mare artă personajele în stiluri de joc diferite. Alexandra Fasolă excelent prezintă pe lady Anne, ca o femeia cu ambiția ascunsă de a deține puterea, ignorând contextul crimelor care îi distrug familia. Cu forță dramatică subliniază Rodica Lazăr, disperările reginei Elisabeta de a pierde frâiele puterii. Mirela Gorea prezintă portretul unei mame pe care handicapul fiului îi stânjenește posibilitatea de a influența puterea. George Ivașcu se adaptează cu măsură și rafinament împingerii spre caricatură a personajelor ce îi revin, tratate regizoral ostentativ satiric precum la estradă, dar reușit conturate de actor. Cornel Scripcaru realizează admirabil pe regina Margaret într-un travesti sugerând o adevărată vrăjitoare prezicătoare de dezastre, ca apoi în tentă estradistică să prezinte celelalte două personaje, cu finețe. Regia nu acordă importanța necesară intervențiilor importante pentru conflictul major, ducelui de Buckingham, iar interpretarea actorului Cătălin Babliuc este lineară, fără accente în evoluția calculată a personajului. Adrian Ciobanu rezolvă credibil cele patru personaje atribuite, alături de Catinca Maria Nistor atentă a diferenția rolurile care îi revin și Lucian Ifrim, Alin State în alte apariții secundare. Atorii se vrea a își găsi un sprijin prin lavaliere în rostirea replicii, metodă bine folosită de unii, mai strident vocal de alții. 
         “Richard 3” stârnește multora comentarii la superlativ cu laudele determinate de întâlnirea cu teatrul politic, ca un “manifest” de atenționare asupra rostului criminal moral al politichiei din culise; râd,  se amuză inconștient unii de rolul lor de fapt, din afara sferei politichiei, de a stopa demersurile imorale ale politicienilor, poate și pentru că nu mai găsesc soluții. Spectacolul le arată trist că drumul e fără ieșire. Chiar așa să fie? Amalgamul de soluții teatrale e practicat inventiv de marele regizor Andrei Șerban, doar într-o lună de repetiții, și rezultatul e parțial spectaculos, discutabil teatral în intenția provocării și acelei categorii de spectatori comozi printre care sunt și mulți impostori care confundă … varza cu capra vecinului pe care o vor decedată. “Richard 3” pentru mine personal, e lipsit de un mesaj provocator, atacă ostentativ o clasă politică recunoscută a fi total imorală de care cei conștenți, dar nu transmite și celorlați, simpatizanți sau nu, provocarea de a fi cetățeni cu judecată; ei râd și își văd de treburile lor, mai mult sau mai puțin morale. Intenția de a ne sensibiliza și că în fiecare individ există apropieri ascunse de Richard, nu e convingător transmisă teatral celor din societatea noastră aflată în criză dramatică morală gravă, de valori recunoscute de toți cetățenii.

P.S. Un spectacol de teatru politic e important astăzi la noi, actorii protestează și în stradă alături de unii concetățeni impotriva unei clase politice imorale, dar are menirea și de a trezi din inconștiență pe cei adormiți sau manipulați, prin efectul ilustrării teatrale coerente și logice, aspect neglijat ca esență de conceptul regizoral. Pot fi criticată că aparțin celor din grupul “# rezist”, dar acest spectacol analizat distant are unele defecte ce nu se pot ignora de cei care iubim teatrul cu adevărat și prețuim pe creatorii săi cu har, precum regizorul Andrei Șerban sau actorul Marius Manole, valori incontestabile ale mișcării teatrale. 

miercuri, 13 martie 2019

“NOII INFRACTORI” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala MARE

OFERTĂ DE COMEDIE … CU TÂLC

După comedia “Dineu cu proști”, spectacolul de mare succes al naționalului bucureștean, regizorul Ion Caramitru propune acum Marelui Public, “Noii infractori” de Edna Mazya, o altă comedie, despre cei pe care societatea actuală îi provoacă să considere că “totul nu e decât … un mare bordel”, cum specifică o replică. Publicul are nevoie de comedie, dar nu orice fel de comedie cu iz bulevardier ieftin, ci de umor cu substanță dramatică, așa cum propune și “Noii infractori” prin Edna Mazya; dramaturgul israelian, scenarist și regizor, a fost distins cu premii pentru demersul său artistic. Subiectul ales este șocant, cu răsturnări de situații, cu replica cu umor savuros și substrat cu tâlc, totul în jurul unei famili de oameni obișnuiți, cândva cu bună stare; Dorina, omul de bază al familiei, luptă să câștige bani și alege o soluție … surpriză. 

ALEXANDRINA HALIC (bunicuța Anca) și VIRGINIA MIREA (Dorina)
Regizorul Ion Caramitru concepe un spectacol cu subtil umor, cu discrete trimiteri la actualitate într-o distribuție admirabilă care oferă publicului alte … surprize. În rolul principal al piesei, Dorina, “debutează” pe scena Naționalului bucureștean, Virginia Mirea, fostă actriță a Teatrului de Comedie, răsplătită cu premii în spectacole de referință realizate de mari regizori, în compania a paisprezece actori apreciați din colectivul primei scene. O altă surpriză este prezența în distribuție a Alexandrinei Halic care a încântat copilăria multora la Teatrul pentru copii “Ion Creangă”. Regizorul Ion Caramitru, ca un mare actor, deține știința descifrării profilului psihologic al personajelor și o aplică îndrumării colegilor din distribuția aleasă. Cu meșteșug, regizorul se ferește de orice accent vulgar posibil de speculat prin subiectul acțiunii, urmărește scenă cu scenă sensul comic, satiric al situațiilor cu subtextul lor amar. Rezultatul – râzi cu poftă, dar rămâi pe gânduri privind cum astăzi, în societate necesitatea banilor poate manevra conștiințe. Acțiunea se derulează ritmat, uimește prin veridicitatea ilustrării teatrale a “ambalajului” vizual, dar în primul rând prin interpretarea actorilor. 

Florilena Popescu Fărcășanu reușește să ocupe funcțional scena mare a Naționalului, cu un decor realist pentru a indica sufrageria casei unei familii cândva avute; costumele numeroase create de scenografă sunt cu pricepere atribuite personajelor pentru a le servi caracterizării prin diverse amănunte. Spectacolul câștigă atractivitate vizuală prin scenografia Florilenei Popescu Fărcășanu, exploatată cu pricepere și prin jocul de lumini – light design Chris Jaeger, sporită și prin momentele de dans – puțin cam multe însă, strunite coregrafic de Florin Feroiu pe acompaniamentul muzical propus îmbietor de Călin Țopa.

VIRGINIA MIREA (Dorina)
Actorii ocupă cu dezinvoltură spațiul de joc generos, fără a se face simț efortul. “Debutul” Virginiei Mirea este eclatant; având și expediența trecutului în care actrița a dovedit știința de a juca în comedii sau drame, descifrează în amănunt profilul Dorinei, femeia obsedată de criza financiară a familiei, dar ingenioasă în a găsi soluții de salvare, discutabile însă sub aspect moral. Virginia Mirea trăiește intens fiecare moment prin care trece Dorina, cu sinceritate în manifestări și grijă permanentă de a susține relațiile diverse cu solicitările celor din familie – copiii maturi și soțul, dar și “invitatele” în locuință, reacțiile exterioare sunt dublate și de sugerarea stărilor interioare ale personajului, emoționant expuse în finalul reprezentației. O altă surpriză a spectacolului provoacă Alexandrina Halic în personajul bunicuței posibil atinsă de alzheimer; cu delicatețe în expresie, ferindu-se de accente pe posibila boală a bunicuței, actrița subliniază cu umor atitudinea șmecheră a acesteia privind relațiile cu cei din preajmă. Soțul Dorinei, este un bărbat încrezut în importanța sa la locul de muncă, Arie neglijează însă, prin superficialitate starea reală a familiei sale, fiind plin de sine, dar și supus autorității soției; Andrei Finți reușește admirabil să redea credibil caracterizarea personajului Arie.


ANDREI FINȚI (Arie) și TEODORA MAREȘ (Bambi)
 Fiica Dorinei, plecată de acasă pe alte meleaguri cu dorința de realizare ca scriitoare, Bambi, prilejuiește Teodorei Mareș o interpretare remarcabilă; actrița sugerează esența personajului , dovedind că Bambi e urmașa Dorinei sub aspect caracterial și poate fi o “infractoare” moral pentru o existență comodă. Plăcut prezentat scenic e și Ylal, fiul Dorinei cel în căutarea visătoare a unui rost, Silviu Biriș punctând cu umor superficialitatea acestui personaj, alături de Afrodita Androne în rolul soției, Sarit, un cuplu dornic de bani nemunciți.
ILEANA OLTEANU (Naomi)
“Invitatele” în casa Dorinei sunt Naomi, Sigal și Miki, fiecare cu motivări personale, privind alegerea “profesiei” ca soluție de existență. Încântător definește Ileana Olteanu pe studenta Naomi care își câștigă banii pe căi neortodoxe; actrița înzestrată cu talent și pentru dans, dezvoltă cu temperament nuanțat personajul. Reușită este și întâlnirea cu tânăra actriță Diana Sar în rolul lui Sigal, mămică pentru care obligația de a câștiga bani o determină să aleagă drumul prostituției. Completează în forță, trioul fetelor cu profesie hulită, Miki cea timidă care se transformă într-o ființă special provocatoare în  interpretarea cu haz a Cosminei Olariu. Apariții de personaje argument pentru acțiune realizează în nuanțe comice bine plasate, actorii Daniel Badale (Șimșon), Alexandru Hasnaș (Șlom), George Piteștereanu (Haim) și Mihai Verbițchi (Un client). În apariții secundare intervin ireproșabil - Viorel Florea (Roy), Alexandru Popescu și Nicolae Tase (Polițiștii), Aris Bănuțoiu (Tânărul). Struniți atent de regizor să nu cadă în exagerări și vulgaritate, actorii colorează aspectul general al acelei “famili” aflate în criză financiară din care doar “infracțiunea” îi poate salva. 
“Noii infractori” este o comedie amară despre realitatea unei  societăți în care “infracțiunea” devină soluție salvatoare și oferă publicului amuzamentul dorit.

marți, 5 martie 2019

“CÂNTĂREAȚA CHEALĂ” – TEATRUL “MARIA FILOTTI” / Brăila

DOUĂ “SPECTACOLE” … ÎNTR-O REPREZENTAȚIE 

         Eugene Ionesco, “părintele” teatrului absurd, întodeauna dă de furcă regizorilor. În volumele de eseuri și interviuri, Eugene Ionescu precizează că absurdul îl întâlnim mereu în viață sub cele mai diferite forme; un exemplu oferă și viața noastră, invadată de discursuri absurde, cu promisiuni și mai absurde. Dramaturgul atenționa că “absurdul este un fapt real întâlnit în jurul nostru”, iar spectacolele trebuie să îl reflecte ca într-o oglindă pusă în fața publicului. 
        

 Actorul, regizorul, dar și dramaturgul, Radu Iacoban, personalitate afirmată și apreciată din generația tinerilor regizori, încearcă o viziune teatrală parțial demnă de interes pentru “Cântăreața cheală”, piesa de pornirea în 1950 a drumului teatrului absurd. Regizorul vrea să îmbine firescul interpretării dialogurilor de către actori cu imaginea îngrădirii personajelor într-un cadru absurd, o “cușcă” cu jocuri de lumini, iar rezultatul este … un spectacol cu sensuri multiple ale replicii bine speculate de interpreți și unul de imagine, de “ambalaj”, exterior în raport cu conflictele dintre personaje.
        
 Radu Iacoban reușește excelent să evidențieze conținutul replicii lui Eugene Ionesco prin colaborarea și îndrumarea actorilor deosebiți pe care îi are Teatrul “Maria Filotti”. Familiile Smith și Martin sunt cupluri conflictuale, discuțiile lor aparent sunt absurde pentru că partenerii nu comunică, fiecare având preocupări personale; acest miez tematic, regizorul îl expune teatral ireproșabil prin intermediul actorilor. Convenția comunicării absurde între cei doi soți Smith se stabilește de la prima scenă a reprezentației; doamna își judecă meniul servit, domnul nu o ascultă, fiind preocupat de tableta din mână. Ramona Gîngă remarcabil prezintă pe acea femeie cu pretenții de autoritate casnică, o doamnă Smith năzuroasă, iar Valentin Cristian Terente subliniază cu fin umor pe domnul Smith cel refugiat în alte preocupări ca să scape de pretențiile partenerii de viață. Actorii se transpun în personaje pe care ușor le poți întâlni și în viața de zi cu zi, în dialoguri absurde, stârnite însă, de nemulțumiri ascunse.

 Silviu Debu și Corina Borș dau un farmec special interpretării cuplului Martin, în care fiecare e total dezinteresat de celălalt. Doamna Martin devine prin Corina Borș, o tânără aparent mereu curioasă de cei din preajmă, dar cu gândul în altă parte, incapabilă să judece o situație, să comunice o atitudine; actrița sugerează minunat tipologia specifică unor tineri superficiali. La rândul său, Silviu Debu compune nuanțat pe acel domn Martin incapabil să perceapă realitatea, ușor de manevrat în orice situație. Senzațional impune Adrian Ștefan personajul Căpitanului de pompieri care aparent e stăpân pe funcție, dar e mereu uimit de situații și crede că le rezolvă; actorii dau firesc absurdului replicii pentru că și îi  evidențiază dibaci, substratul realist, interpretarea, relațiile între personajele atribuite fiind excelent realizate. Intervențiile lui Mary, ca servanta oricărui cuplu, nu mai beneficiază de aceiași indrumare regizorală și interpretarea, nu mai servește tendința de joc realist; Mădălina Anea recită replica și nu îi dă savoare. Prezentarea celor două cupluri Smith și Martin oferă un posibil spectacol satiric despre absurdul vieții cotidiene. 
         Interpretarea actorilor e grav afectată însă, de un cadru scenografic interesant în sine, dar funcțional absurd, lipsit de rost în raport cu intențiile piesei și interpretarea actorilor. Tudor Prodan construiește un decor bazat pe cadre de neon cu manevrarea lumii insistentă (light design – Bogdan Gheorghiu), apropiat ca imagine de un spectacol de estradă. Decorul nu sprijină prin nimic, starea conflictuală a cuplurilor sau intervențiile Căpitanului de pompieri; abundența jocului de lumini, dublată de intervenții sonore, nu fac decât să anihileze miezul tematic al piesei de a arăta absurdul comunicării care macină lumea actuală.
         Îmbinarea a două stiluri de tratare teatrală – cel realist al relatării cuvântului cu sensurile ascunse din spatele său și cel al ambalajului într-un decor dominat de efecte absurde -, au drept rezultat un spectacol confuz pentru susținerea intențiilor dramaturgului. “Cântăreața cheală” rămâne o reușită întâlnire cu actori capabili de interpretări admirabile, bine exploatați regizoral, dar un spectacol incoerent în transmiterea sensurilor majore ale tematicii.