Spectator

luni, 8 februarie 2016

“O ÎNTÂMPLARE CIUDATĂ CU UN CÂINE LA MIEZUL NOPȚII” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” (Sala Pictură)

FASCINANTĂ DEMONSTRAȚIE DE INOVAȚIE TEATRALĂ


         Acest spectacol provoacă uimire și emoție. Totul este ieșit din canoane și din intențiile de inovație teatrală practicate în tot felul de experimente, începând de la text până la punerea sa în scenă. Se propune un altfel de spectacol impresionant despre noi toți, despre realitatea existenței umane. În 2003, “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, romanul englezului Mark Haddon devine “best – seller”. Romanul este adaptat apoi, de dramaturgul britanic Simon Stephens și piesa înregistrează succese la Londra și pe Broadway. 


Piesa surprinde prin structura narativă originală, derulată ca un aparent monolog ce pare jurnalul unui tânăr special, Christopher care caută precum un polițist, adevărul producerii unei fapte abominabile. În drumul căutărilor sale prin labirintul realităților vieții, descoperă dramele personale a celor din imediata sa apropiere. Precizări referitoare la particularitatea identității lui Cristopher, cât și cele privind fapta investigată de acest adolescent pot duce la o impresie greșită pentru cei care nu au citit romanul sau vizionat spectacolul Naționalului bucureștean, că ar fi o poveste cu o tematică adeseori întâlnită prin telenovele. Profilul special al adolescentului ca și fapta ce determină investigațiile sale, sunt de fapt un pretext pentru surprinderea realității curente dintr-un alt unghi de judecare a diverselor sale aspecte. “Monologul” lui Christopher în căutarea adevărului se amplifică prin intervențiile mai multor personaje; dominant este dramatismul situațiilor în care se strecoară accente de fină comedie.


         Acțiunea cu substratul tematic al acestei piese originale, prinde viață scenică prin inventivitatea conceptului regizoral; fascinantă este demonstrația de inovație teatrală a tânărului regizor Bobi Pricop și a echipei sale. Spectatorii se vor regăsi privind această “oglindă a vieții” ce îi este pusă în față de regizor. Totul se va petrece pe … o scenă goală; pentru sugerarea spațiilor acțiunii, obiectele vor fi absente, proiecțiile video nu vor suplini tendințele obișnuite spre trimiteri metaforice forțate, și nici muzica. Adrian Damian prin decor, Dan Adrian Ionescu / Mizdan prin manevre video, Alexei Țurcan prin muzică, Andrei Florea lighting design, nu concep cadre pentru o ilustrare teatrală convențională, ci transmit impresionant sugestii emoționale pentru perceperea realității. Senzațional propune un decor Adrian Damian ce devine “personajul” care poate fi numit …  realitate; panourile din oglindă pe lateralele scenei și o oglindă imensă în fundal, cu inspirație manevrate și luminate, ilustrează căutările lui Christopher. Într-o scenă cheie, publicul devine partenerul său, surprinsă fiind imaginea celor din sală de oglinda din fundal. Decorul creează spații, “comentează” situații, firește cu sprijinul unor imagini video speciale și al jocului de lumini. Această echipă de vrăjitori folosește senzațional tehnologia modernă a scenei pentru a construi admosfera solicitată de text și pentru a da strălucire intențiilor ferme și coerente ale regizorului.


         Tânărul regizor Bobi Pricop a fost remarcat la absolvirea studiilor în 2011 prin spectacolul “ Jocuri în curtea din spate” găzduit de Teatrul Act și a continuat apoi, să atragă atenția prin alte spectacole precum “Contra progresului” (Teatrul “Bulandra”), “Profu’ de religie” și “Iluzii” (Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova), în care întodeauna a surprins prin stilul personal și unitar al căutării inovației teatrale. Și de astă dată, regizorul a gândit în amănunt evaluarea substratului piesei pe registrele surprinse din realitate, “îmbrăcat” scenic provocator pentru a transmite emoții, dar și stârnirea de a judeca spectatorul diverse fapte din viața curentă. Bobi Pricop în demersului său teatral construit cu fantezie debordantă, consideră însă, întotdeauna drept pilon central – actorul. Rămâne credincios actorului luat ca element principal al comunicării viziunii regizorale și veghează la îndrumarea sa pentru a se transpune credibil în personajul atribuit.


         În “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, regizorul conduce actorii pe calea esenței realiste în interpretare. Actorii vor folosi discret lavaliere pentru a sublinia la nuanță rostirea replicii și chiar respirația personajelor în funcție de situațiile prin care trec. Tânărul actor Ciprian Nicula excelent întrupează scenic pe specialul adolescent Christopher, dotat pentru pentru matematică, dar având problemele personale de comportament. Trăiește intens fiecare situație prin care trece eroul său, dă sensuri multiple observațiilor fiecărui moment cu care se confruntă Christopher, cu mare grijă pentru expresia gestuală îmbină stările personale speciale cu cele ale inteligenței deosebite a celui preocupat și de “matematica” vieții. Cunoscut prin prezența și în alte spectacole, cât și de la Gala Tânărului Actor “Hop”, Ciprian Nicula prin întâlnirea cu acest rol dificil, dar și cu regizorul Bobi Pricop, se impune ca o personalitate a generației sale, capabil fiind de interpretarea unor ample partituri. 

Diverse personaje, începând de la părinții lui Christopher până la cele ce întervin întâmplător în “jurnalul” investigatorului adolescent, revin actorilor Emilian Oprea, Ana Ciontea, Carmen Ungureanu și Rodica Ionescu. Fiecare are o sarcină foarte dificilă de transformare rapidă în alt personaj pe care îl creionează doar din câteva replici uneori, dar se achită cu toții ireproșabil. Un sprijin au și în costumele Lilianei Cenean care doar prin câteva amănunte vestimentare schimbă înfățișarea personajelor. Precum un desenator de marcă, Ana Ciontea prezintă schițe de profil diferite pentru personajelor atribuite, dând o aură particulară fiecăreia. Actorul Teatrului “Maria Filotti” din Brăila, apreciat și pentru roluri relizate pe marele ecran, în special pentru cel al procurorului din “De ce eu?”, Emilian Oprea reușește să compună admirabil diverse portrete, de la cel al tatălui lui Christopher, până la cel al iubitului mamei, plasând accente subtile pentru caracterizarea fiecărui personaj. Cu atenție pentru firescul implicării în multiplele situații în care apar personajele, având grijă să le definească tipologic, rezolvă rolurile care le revin, Carmen Ungureanu și Rodica Ionescu. Viziunea regizorală prinde valoare și prin contribuția adusă de această distribuție dăruită proiectului. 
         “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” poate fi considerat nu numai un eveniment teatral, ci un spectacol credibil  perfect despre noi cei de astăzi, încadrat exemplar inovației artei teatrale.

P.S. Se agită unele persoane în numele revitalizării mișcării teatrale și a sitauției disperate în care se găsesc cei peste trei sute de absolvenți anual, deveniți actori prestatori de servicii artistice, în urma aplicării iresponsabile a Tratatului de reformă de la Bologna. Talentele reușesc însă, până la urmă, în ciuda dificultăților, să își spună cuvântul. Un exemplu recent sunt Bobi Pricop și Ciprian Nicula găzduiți de Teatrul Național “I.L.Caragiale” care trebuie subliniat că are contracte de colaborare cu 236 (!!!) de tineri actori.
Unii impostori vor legi personale doar pentru a obține funcția de manager cultural, dar habar nu au că Legea teatrelor actuală funcționează într-o formulă absurdă ca pe timpul “epocii de aur”, că a fost înlocuită cenzura de atunci, cu … “cenzura” financiară, etc.  

Teatrul adevărat merge însă, înainte, dovadă și acest spectacol meritoriu pe care îl recomandăm drept un eveniment cultural!

joi, 28 ianuarie 2016

“FAMILIA DE ARTIȘTI” – TEATRUL “NOTTARA” (gazdă Teatrul de Comedie)

ACTORI STIMAȚI, VICTIMELE UNI REGIZOR



         Cu o alarmă asurzitoare e primit publicul în foaierul dominat pe o laterală de niște ruine amărâte. Alarma  continuă strident și în sală când spectatorii își caută locurile, orbiți de lumina unui reflector ce mătură sala. Pe scenă o schelă îngrădește o cameră ciudată, încărcată de obiecte și un pat cu baldachin, la margine, camera mai are și o cabină, aceasta fiind propunerea de decor. Scena este păzită în imediata apropiere de patru persoane în uniforme de muncitori. Sirenele continuă să urle enervant și amuțesc brusc când începe spectacolul. Apar niște persoane înveșmântate total trăznit și agitate comentează ce face persoana refugiată în cabină, îngrijorate fiind de … “căcăreala” celei numite “Mamina”, de … constipația ei! (Scuze pentru termenii acestei relatări, desprinși însă, din replică!)


 Toți interpreții joacă la marginea scenei, cu direcționarea mereu a replicii către public și inexistența vreunei relații între personaje. Acesta se dovedește pe parcursul reprezentației, a fi stilul regiei. Vor interveni mereu și cântece, momente muzicale în fleshuri de lumini colorate, un fel de cortine active între scene, susținute de cei patru muncitori. Trece aproape un ceas din reprezentație și nu se înțelege mai nimic din învălmășeala mișcării interpreților care uneori par că imită momente din filme mute mediocre, ce le completează însă, cu replici către public. Această casă de nebuni e dominată de prezența “Maminei” ajunsă în pat. Apare până la urmă Boris, un individ șchiop, ce încearcă să lămurească situația. Este un executor care solicită evacuarea locatarilor, o “familie de artiști”, să părăsească locuința, fiind singurii locatari rămași în blocul 315 ce se va demola, cum au fost demolate și cele din vecinătate pentru construcția unei autostrăzi. Cu greu în cele aproximativ două ceasuri ce vor urma din reprezentație, după apariția lui Boris, se înțelege cât de cât, cine și cu ce se ocupă. Stilul vizualizării grotești a fiecărei scene, distruge acțiunea și tematica piesei referitoare la soarta unor artiști sărmani. Decorul aparține  cunoscutei și apreciatei scenografe Carmencita Brojboiu care în cazul de față nu a găsit formula inspirată de a servi textul, ci doar acest concep regizoral mult discutabil. Numeroasele costume propuse de Stela Verebceanu servesc și ele intențiile vizuale ale regiei.


         Textul scris de argentinienii Kado Kostzer și Alfredo Arias s-ar putea să aibă la bază un construct impresionant, cu personaje viabile, dar acest “spectacol de Alexander Hausvater”, cum specifică foița program de sală, pare o adaptare jalnică în numele originalității și inovației teatrale personale. Regizorul Alexander Hausvater precizează în aceiași foiță, următoarele : “Bogăția majoră a teatrului românesc este actorul. (…) Propun, odată cu această producție, un nou concept, concentrat pe atenția la subiect. Spectacolul nostru, despre artiștii care își urmăresc visul într-un context vitreg, se luptă pentru el și refuză să se considere victime, devine, printr-un accident (situația Teatrului “Nottara”), parte a unei realități, așadar emblematic chiar pentru starea artiștilor în România. (…)”!! Actorul este sufletul unui spectacol și dă lumină substratului textului. Numai că în “Familia de artiști”, regizorul ignoră tocmai actorul și personajele sunt tratate drept … caricaturi. “Contextul vitreg” în care funcționează actorul, nu se datorează la noi, doar unei societăți dezinteresate de soarta unui teatru, ci și absenței adeseori în mișcarea noastră teatrală a regizorilor capabili să își materializeze teatral “un nou concept” prin …  actori! Unii regizori cu false pretenții de originalitate, cum se dovedește acum și Alexander Hausvater, ignoră importanța actorului, apelează exagerat la exerciții teatrale în numele metaforelor, la efecte derizorii, lipsite de motivare în text și subtextul piesei alese pentru proiectul său. Distruge actorul, folosindu-l drept marionetă care să-i execute intențiile sale lipsite de logică în raport cu textul. Rezultatul se vede în “Familia de artiști”, tratată ca o circotecă, vulgar, fără să transmită nimic din intențiile tematicii. Regia oferă imaginea unei case de nebuni, de bolnavi psihic și chiar de indivizi imorali.


         Distribuția cuprinde nume stimate din teatru. “Conceptul” cu pretenții de noutate aplicat distribuției, anihilează însă, posibilitatea de a aprecia interpreții. Sărmanilor actori le este frânată intenția de a da credibil viață personajelor, de a construi conflictele, de a sublinia tematica piesei. Sunt forțați de regie să carcaturizeze personajele. Emma sau “Mamina” ar fi mama autoritară  a cinci copii și regizorul vrea să îi accentueze vârsta plasând personajul tot timpul în pat și odată într-un scaun cu rotile. Rostește replica în van, fără adresă la cei din preajmă, iar prețuita actriță Florina Cercel încearcă să puncteze situațiile prin care trece familia Emmei, dar efectele regizorale îi frâng intențiile. Fiica cea mare a Emmei, este Marieta care ar fi fost cândva cântăreață de operă. Regia transformă personajul într-o femeie nebună, care se agită mereu și poartă cu mândrie rămășițe din veșmintele unor roluri din trecutul artistic. Victoria Cociaș încearcă și reușește uneori, să strecoare și drama interioară a Marietei, dictată și de probleme personale din tinerețea ei. Raimonda și Carola ar fi surori gemene, prima preocupată de astrologie, cea de a doua o pictoriță care a murit însă, dar e mereu evocată. Crenguța Hariton e pusă să se tot agite prin scenă ca un claun când o interpretează pe Raimonda, ca apoi să dea o altă ținută Carolei. Actrița este nevoită să își schimbe rapid costumele pentru a prezenta cele două gemene și înfăptuiește apreciabil transformările, dar regia nu îi permite să dea și consistență celor două tipologii. În casa dărăpănată a familiei, mai trăiește și Pocho, fratele fetelor, care ar fi poet.
 Gavril Pătru încearcă să se strecoare printre efectele regiei, să se ferească de exagerări pentru a sugera că Pocho este homosexual. Familia se completează prin venirea Frydei, o altă fată a Maminei, cândva vedetă ca balerină. Regia forțează prezentarea Frydei care a avut o viață controversată, ar fi lesbiană, etc. Fără pic de rost, regia plasează într-un moment, pe Fryda într-o cadă de baie, ca în picioare să rostească replici, goală precum Eva, o mai pune să și danseze ca o lebădă care ajunge într-un … frigider. O actriță de forță dramatică, apreciabilă, Ada Navrot, execută conștiincios indicațiile regiei și uneori reușește a sugera și drama interioară a Frydei aflată la apusul carierei artistice. Familia se completează prin Carmen, o fată naivă, bolnavă de epilepsie, aparent folosită ca servitoare, ca spre final, spectatorul să descopere că ar fi copilul din flori al Marietei. Ioana Calotă accentuează sensibil candoarea lui Carmen și cu măsură se ferește de implicare în nebunia familiei. Boris, executorul evacuarii, este un colecționar de timbre, șmecher, iar regia nu i-a găsit rostul important în derularea acțiunii, ceea ce îl scutește pe actorul Ion Haiduc de căderea în plasa exagerărilor și îi dă cât de cât posibilitatea de a interpreta verosimil, coerent personajul. În cei patru muncitori participanți la demolarea blocului, Daniela Tocari, Raluca Jugănaru Grosu, Alexandru Mike Gheorghiu și Ghighi Eftimie execută conștiincios solicitările regiei, cântă, dansează, se dezbracă și fetele spre final nu mai poartă bluze, ci doar sutiene, de ce toate aceste schimbări, nu se știe. Muzica lui Tibor Cari invadează abundent reprezentația și cuprinde multe motive muzicale cunoscute din filme, în dorința de a fi contrapuncte ale situațiilor. Toate personajele vor cânta și un “Imn al artiștilor” penibil, din care cităm doar refrenul – ”Ebenist, chitarist / Organist, portretist, naist, / Trapezist, fabulist, / Lutist, cornist, / Modelist, deci artist!”. Interpreții se adresează publicului cu invitația de a se ridica în picioare și aplauda și chiar … de a dansa tango! Invitația cu aplaudatul în picioare era parcă inspirată de la … maneliști, de la  Adrian Copilul Minune cu acel “Mânuțele sus”! Totuși, invitația a fost binevenită pe la mijlocul reprezentației, când unor spectatori li s-a oferit prilejul să părăsească discret sala. Păcat, nu au văzut finalul original al spectacolului! Actorii nu mai apar la aplauze, după ultima scenă când clădirea s-ar demola și se pare că întreaga “familie” a murit pentru că din nou urlă sirenele, completate de îndemnurile muncitorilor – “Părăsiți repede sala!”. Când au ieșit afară în ger(din întâmplare, neregizat), spectatorii au întâlnit o “mașină de salvare” în care se urcau … fantomele personajelor, după hainele cu glugă, gri, puse peste costumele purtate pe scenă

         Unii spectatori, după cum șopteau între dânșii, au aplaudat în stradă bunăvoința acestor “actori stimați” de a juca într-un spectacol “jalnic”! În numele unui “nou concept”, al originalității dorite de regizor, rezultatul este un spectacol kitsch. De ce s-au investit totuși, fonduri pentru acest spectacol? Să sublinieze situația gravă în care se află “familia de artiști” a Teatrului “Nottara” ce nu mai deține un sediu?!  Spectacolul are un efect contrar, provoacă publicul … să ocolească acest spectacol, care are bulină roșie!

duminică, 24 ianuarie 2016

“ MON CABARET NOIR “ – “ TEATRELLI “

 UN SPECTACOL FASCINANT



         “Teatrelli” este o sală elegantă de teatru, în centrul Bucureștului, în Piața Lahovari și prezintă printre altele și un repertoriu teatral atractiv, activitatea sa fiind integrată Centrului de Creație, Artă și Tradiție aflat în subordonarea Primăriei Capitalei. Pe acest blog au mai fost comentate apreciativ, unele proiecte teatrale, dar de astă dată “Mon Cabaret Noir” este un remarcabil exemplu de ce presupune cu adevărat creație, dar și sprijinirea tinerelelor talente.

         Răzvan Mazilu este autorul acestui spectacol de excepție. Maestru în teatru-dans fiind, s-a apropiat și de revitalizarea musicalului, înregistrând o serie de reușite. Amintim doar “Scripcarul pe acoperiș” și “West Side Story”, producție a ediției trecute a Festivalului Național de Teatru, spectacole comentate și pe acest blog. Prin “Mon Cabaret Noir”, Răzvan Mazilu se impune nu numai ca regizor, coregraf și interpret, dar și prin scenariul compus și costumele alese. Inspirat concepe o poveste muzicală, despre viața controversatei vedete de cabaret din Berlin, Anita Berber (1899 – 1928). Considerată o “antivedetă” în raport cu acele timpuri, a stârnit explozii de comentarii ca dansatoare, actriță, dar și prin viața sa particulară extravagantă, nonconformistă. Pentru evocarea vieții Anitei Berber, realizatorul spectacolului, apelează la muzica lui Edith Piaf, Jaques Brel, Marlene Dietrich, dar și la motive muzicale de cabaret “negru” contemporan, îmbină muzica, interpretată live cu dansul.


Regizorul și coregraful Răzvan Mazilu creează astfel un captivant cabaret ce o are în centru pe Anita și atmosfera Berlinului anilor ’20. Imaginea generală a musicalului este originală, spectaculoasă și prin excelentele costume ale lui Răzvan Mazilu, în cadrul unui decor sugestiv, cu trimiteri spre viața particulară a Anitei, spre “cuibul” ei, decor cu fantezie realizat de Romana Țopescu și Dragoș Trăistaru.


         “Mon Cabaret Noir” vrăjește publicul prin distribuția sa de excepție, ce reunește în jurul personajului “povestitor”, experimentatul dansator RĂZVAN MAZILU, pe ILONA BREZOIANU– premiantă la Gala “Hop” și pe ANCA FLORESCU, ALINA PETRICĂ, ANA BIANCA POPESCU, apreciate în numeroase alte apariții scenice, dar și în “West Side Story”, spectacolul tinerilor care inexplicabil nu și-a aflat un loc de găzduire în repertoriul curent al unui teatru. Cele patru tinere reușesc o performanță ca actrițe, dansatoare și cântărețe, construind remarcabil fiecare, diverse fațete ale personajului Anita Berber, eroina scenariului.

 Mobilitatea, grația, expresiile corporale raportate admirabil la sensurile și substratul situațiilor evocate, cât și la cele ale “replicii” cântate, definesc interpretarea excepțională ale acestor tinere actrițe ce se plasează astfel în topul valorilor generației lor. Ilona Brezoianu, Anca Florescu, Alina Petrică și Ana Bianca Popescu, garantează pentru viitor o evoluție deosebită, firește dacă norocul le va surâde în proiecte în care le vor fi valorificate multiplele calități ce le-au demonstrat, și posibilitatea întâlnirii cu maeștrii precum inegalabilul coregraf și dansator, Răzvan Mazilu.
         Teatrele cu pretenții de inovație în tot felul de proiecte care au drept rezultat spectacole jalnice, pot fi invidioase pe acest spectacol unicat, un minimusical de senzație, “Mon Cabaret Noir”, cu debordantă fantezie realizat și prilej de cunoaștere a patru tinere actrițe cu har.


P.S. Căutați programarea acestui spectacol și mergeți să îl vizionați!

luni, 18 ianuarie 2016

“MIZANTROPUL” – GODOT CAFÉ TEATRU

UN SPECTACOL REUȘIT AL TINERILOR , RĂMAS DE IZBELIȘTE


         Godot Café – Teatru, un activ teatru independent, a găzduit ultima reprezentație a unui reușit spectacol cu “Mizantropul” de Moliere, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, într-o remarcabilă distribuție cu tineri actori. Acest spectacol nu își află însă, un sediu  pentru a îl integra repertoriului curent. A avut sprijin pentru realizarea sa de la Asociația Opera Prima în parteneriat cu Fundația DIGNITAS cu sprijinul ArCuB și Consiliului General al Municipiului București prin programul “București 555”. Primele reprezentații au primit găzduire în sala “George Constantin” a Teatrului “Nottara”, înainte ca sediul instituției să fie închis pentru bulina roșie ce  avertizează asupra șubrezimii clădirii. Spectacolul a fost scos repede de pe afiș, după câteva reprezentații. “Mizantropul” a căutat apoi săli în teatre independente, unde și-a aflat cu greu găzduire, fiecare având proiectele sale. Este inexplicabil cum instituțile care au sprijinit acest proiect reușit, să îl lase acum de izbeliște!


         Regizorul Alexandru Mâzgăreanu inteligent transpune “Mizantropul” într-o … discotecă, un club de fițe din zilele noastre și arată cât de actual este Moliere. Totul se petrece în acest club de distracție care are în fundal neoane colorate cu numele, “Celimene”. E de fapt și numele tinerei fermecătoare, curtată de toți tinerii din societate, o divă provocatoare. De ea e îndrăgostit și Alceste cel scârbit de ipocrizia și superficialitatea celor din discotecă. Inventiv, regizorul conduce acțiunea și speculează relațiile dintre personaje, urmărește interpretarea fiecăruia, construiește admosfera clubului unde se dansează, punctează situațiile cu un comic amar. Spectatorii devin membrii ai clubului, sunt luați de la început, parteneri ai lui Alceste ce discută cu Philinte. Muzica și ilustrația muzicală sunt reprezentativ înfăptuite de Alexandru Suciu pentru a servi conceptul original al regizorului. Alexandru Suciu va interpreta și rolul lui Basque. Perfect sugerează admosfra unei discoteci și coregrafia lui Arcadie Rusu. O surpriză este că regizorul folosește o traducere în versuri ce poate să pară inadecvată actualizării piesei lui Moliere. Doru Mareș oferă însă, o traducere în versuri apropiată limbajului de astăzi, iar interpreții surprind prin modul în care rostesc cu finețe, la nuanță, replica și îi speculează substratul.
         Opt tineri actori pot fi remarcați prin modul ireproșabil al interpretării personajelor. Le evidențiază linia tipologică, subtil marchează situațiile, se dezlănțuie în dans, urmăresc relațiile, fiecare demonstrează personalitate în interpretare. Acum, mulți dintre ei fac … figurație în “Visul unei nopți de vară”, spectacolul lui Petrika Ionesco, comentat mai jos pe acest blog!


         Senzațional reușește Dan Rădulescu să compună profilul actual al lui Alceste, un rebel luptător împotriva ipocriziei, frivolității întâlnite în jur. Imprimă mereu amărăciunea interioară a celui nemulțumit de ce vede în preajmă, dar nu reușește să schimbe nimic din falsele relații care macină societatea. Farmecul provocator al divei frivole Celimene  este susținut admirabil de Anca Dumitra. Actrița abil trece prin multiple etape în caracterizarea “femeii de societate” pentru care ipocrizia devine scop existențial principal. Aprecieri laudative la superlativ merită pe deplin și interpreții celorlalte personaje – Clara Popadiuc pentru Eliante, tânăra naivă, dar pătimașă în dragoste, Alexandru Călin pentru Philinte cel nedumerit de revolta lui Alceste, Șerban Gomoi pentru Clitandre, Vlad Udrescu pentru Acaste, Sorin Dobrin pentru Oronte, Sorina Ștefănescu pentru Arsinoe și muzicianul Alexandru Suciu pentru Basque.
         Este revoltător cum un reușit spectacol al tinerilor trece în uitare pentru că nu își găsește găzduire, în vreme ce alte proiecte vulgare, lipsite de consistență tematică sunt acceptate în repertoriile diverselor teatre.


P.S. Ministerul Culturii se ocupă în prezent de Ordonanța de Urgență nr. 189/2008 privind managementul instituțiilor publice de cultură, pentru a o modifica. Tineri creatori – actori, regizori, nu sperați că această ordonanță are drept scop viitorul vostru!! Ministerul are cu totul și cu totul alte preocupări dictate de obișnuitele interese prin care se … cultivă impostura! Nu modifică Legea teatrelor, Legea salarizării actorilor, ci vrea să schimbe criteriile de numire a directorilor-manageri care lipsiți de o legislație solidă se vor lupta în continuare să angajeze tineri creatori sau să plătească pe cei luați drept colaboratori în distribuții.