Spectator

marți, 13 august 2019

“CĂSĂTORIA” – TEATRUL “TOMA CARAGIU” / Ploiești

PRILEJ DE BUNĂ DISPOZIȚIE …


         A trecut mai mult de un secol și jumătate de când Gogol a scris piesa “Căsătoria”, dar ea rămâne și astăzi actuală prin tema dezvoltată pe linie satirică – interesul financiare scopul unui mariaj.
         Tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu și-a consolidat statutul de creator inventiv și aceiași inventivitate o manifestă și în tratarea scenică a piesei lui Gogol, un exemplu de satiră desăvârșită; în conceptul său regizoral păstrează ca imagine generală atmosfera epocii secolului XIX prin scenografie și aplică spectacolului o notă suprarealistă. Andreea Săndulescu construiește cu dibăcie un decor funcțional, cu numeroase uși, cu posibilități de insinunare a diverse locuri ale acțiunii pentru a servi intențiile satirice ale scrierii, dar și viziunea regizorală; cum suprarealismul e curentul care vrea exploatarea iraționalului, cu tentă realistă însă, în decor apare și un astfel de element – un cal argintiu folosit de regizor să emită sunete stridente pentru a puncta nota satirică în unele momente. Prezența acestui “cal” în spațiul de joc este o exagerare dăunătoare coerenței acțiunii scenice; folosirea altor elemente din decor - șemineul sau un tablou – servesc intenția de suprarealism a viziunii regizorale, dar cu rezultat satiric. Costumele creionate reușit în spiritul epocii de Alexandra Mâzgăreanu punctează indicarea cu ironie a tipologiei fiecărui personaj, dar și în acest caz apare fals un accent suprarealist pentru Anucikin cu … o “proteză” a unei mâini, stânjenitoare pentru rezultatul comic dorit de regizor. “Calul”, “proteza” rămân artificii derizorii dorite de regizor și inutile pentru susținerea spiritului satiric al piesei.
         Spectacolul atrage publicul, acțiunea e condusă scenic ritmat de către regizorul Alexandru Mâzgăreanu care apelează și la jocuri de lumini în montajul scenelor (light design: Cristian Șimon) și  detașează astfel,  aparteurile personajelor care interacționează cu spectatorii. Muzica lui Alexandru Suciu susține cavalcada de scene comice, uneori însă, accentele sonore sunt distonante. 

Regizorul deține știința de a îndruma interpretarea actorilor aleși în distribuție, rezultatul fiind un spectacol care demonstrează din nou, că Teatrul “Toma Caragiu” deține o trupă admirabilă, completată și prin colaboratori speciali. Punctele de forță ale acțiunii și viziunii regizorale devin pețitoarea Fiokla și Kocikariov, amicul lui Kuzmici, pretendentul la mâna Agafiei, fata de măritat. Clara Flores definește admirabil pe acea pețitoare șmecheră; actrița e atentă la nuanțarea diversă a relațiilor cu personajele alese de pețitoare pentru Agafia, în funcție de tipologia lor și fiecare scenă transmite un comic savuros. Cu temperament bine stăpânit, Bogdan Farcaș oferă portretul lui Kocikariov cel dornic să își vadă amicul însurat pentru că mariajul cu Agafia care deține o zestre substanțială, aduce avantaje financiare; actorul susține substratul tematic al piesei, ridicolul situațiilor, comicul fiind rezultatul interpretării sale. Lista pretendenților la însurătoare în scop mercantil de fapt, cuprinde tipologii diferite. Ivan Kuzmici e tânărul funcționar de gradul șapte, timid, nehotărât, iar Ionuț Vișan reușește să descifreze cu mult farmec, stările de ambiguitate ale celui care îi place Agafia, dar îi e teamă de căsătorie. Ofițerul în retragere Jevakin e prezentat de Paul Chiribuță care speculează excelent datele militarului bătrân și orgolios. Un alt funcționar, dornic de căsătorie, Omletă, are pretenții mari evocând rangului său, iar Ilie Gâlea subliniază expresiv, cu umor, caracterul personajului. Lui Alin Teglaș îi revine rolul unui alt ofițer în retragere, dar artificiul regizoral cu “proteza” unei mâinii, afectează creionarea credibilă a personajului. 
Agafia, fata de măritat, conceptul regizoral și-o dorește ca o tânără naivă, frumușică, iar Theodora Sandu satisface pe deplin această solicitare. Actrița cu mult farmec comic arată stările de dreută în care se află Agafia; mătușa fetei, Arina, nu beneficiază de atenție în viziunea regizorală, iar Oxana Moravec oferă palide apariții în acest rol de plan secund. 
“Căsătoria” este un spectacol care se va bucura de succes la publicul dornic de bună dispoziție, în ciuda câtorva intenții facile de teatralitate; umorul prin interpretarea actorilor, își spune până la urmă cuvântul.  
                  

joi, 8 august 2019

“PROF” – UNTEATRU

UN PUZZLE ÎNCĂ ÎN LUCRU

         Americanul David Auburn, regizor de film și director de teatru, se impune ca dramaturg în 2000 cu piesa “Prof”, concepută în stilul apropiat unui scenariu de film, care prin montaj îmbină scene din prezent cu cele din trecutul apropiat, demersul tematic fiind o fină analiză psihologică a relațiilor dintr-o familie specială. 
       
  La premieră, în spectacol, acțiunea se derula destul de confuz și sunt necesare unele precizări. Robert a fost unul dntre profesorii universitari de matematică și cercetător în domeniu, de înaltă clasă, dar a decedat afectat se pare de o boală psihică. Catherine, fiica lui, l-a îngrijit și a renunțat la facultatea de matematică pentru a fi alături de el. Claire, sora ei, a părăsit familia pentru o viață mai comodă la New York, după moartea tatălui revine acasă pentru a o lua cu ea pe Catherine pe care o consideră bolnavă psihic, nebună. În această familie intervine studentul la matematică, Hal cel interesat de studiile profesorului, dar și de Catherine, iar între cei doi pare a se naște un sentiment de dragoste. Studiul “matematicii” de care sunt preocupați Robert, Catherine și Hal, dramaturgul îl alege drept pretext simbolic pentru a susține demersul tematic – cum lupta de a realiza în viață un lucru temeinic, poate fi considerată de cei apropiați, o nebunie.
         Nu ne este cunoscut dacă regizorii Andrei și Andreea Grosu au adaptat piesa, dar viziunea lor regizorală se axează pe prezentarea în amănunt a relațiilor familiei profesorului Robert, cel cu care începe și se finalizează reprezentația, fiind comentatorul discret și ironic a ceea a rămasîn urma sa în relațiile familiei. Regizorii urmăresc confruntările diverse dintre personaje, în spații de timp diferite, într-un decor simplu de teatru intimist; colaboratorul lor în mai toate proiectele, scenograful Vladimir Turturică propune un decor rezumat la o masă cu două scaune și costume cu rost în definirea personajelor. Construirea teatrală a acestui puzzle al acțiunii nu este încă finalizată de acești apreciați regizori pentru că unele secvențe sunt excelent conduse, altele par încropite. Premiera a lăsat impresia că spectacolul a fost realizat într-un timp scurt și nu s-a acordat atenție cuvenită interpretării la nuanță semnificativă a fiecărui moment. 
        
 Catherine e personajul central, acea tânără confruntată cu o situație extremă, moartea tatălui, dar dominată de dorința ascunsă de îi urma drumul în profesie și provocată să dea răspunsuri în relațiile cu sora sa și studentul Hal; Dana Rogoz realizează o interpretare impresionantă a personajului. Actrița a asimilat textul în profunzime și cu forță dramatică și sensibilitate, trăiește fiecare moment din viața Catherinei, pune pe tavă sufletul ei în fața publicului. Balanța acțiunii trecut – prezent e perfect echilibrată de interpretă. Dana Rogoz, cândva cunoscută ca Abramburica din producții tv sau remarcată în filme, este senzațională în acest rol. Marian Râlea oferă din nou o “lecție” de actorie prin modul în care definește portretul tatălui și profesorului Robert; actorul evidențiază sustratul acelui om care privește pe cei din jur cu fină ironie, pentru care profesia e doar o relaxare, dar conștiincios practicată. Exemplar compune Marian Râlea, spre final momentul în care Robert, fără replică, doar prin expresie și privire pătrunzătoare urmărește discuțiile din familie. Dana Rogoz și Marian Râlea subtil arată că personajele lor nu sunt afectate de nebunie, e doar privit de Claire ca “nebunie” refugiul lor într-o profesie în care cred și pe care ea nu o înțelege. 
         Personajele Claire și Hal sunt schematic prezentate de Florentina Țilea și Ionuț Vișan, actori de marcă în alte spectacole, dar  regizorii nu le-au oferit o coordonare mai atentă pentru definire nuanțată a imprtanței lor în acțiune și susținerea tematică a textului.
         “Prof” este un spectacol cu șansa consolidării pe parcursul drumului la public, a tensiunii dramatice din fiecare secvență. Urmăriți acest spectacol pentru reușita reîntâlnire cu Dana Rogoz și Marian Râlea în rolurile principale!

P.S. “Prof” a avut premiera în cadrul “Zilelor UNTEATRU”, sărbătoare a celor nouă ani de activitate cu spectacole remarcabile.

vineri, 2 august 2019

“LEMNOS. LEMNOS. LEMNOS” – UNTEATRU

DEMONSTRAȚIE DESPRE … COMUNICARE ASTĂZI

         Tânăra regizoare Iulia Grigoriu a optat pentru textul original conceput de Sam Steiner și lansat în 2015, cu o temă de strictă actualitate – limbajul “lemnos” al comunicării în zilele noastre. Textul în două personaje El – Oliver și Ea – Bernadette, nu are o acțiune și un conflict concret, se petrece într-un timp nedefinit, iar … limbajul comunicării devine motorul relației celor doi. Scriitura textului se apropie de teatrul absurd prin … absurdul în care e împinsă comunicarea în prezent. Pentru regizoare și interpreți, textul ridică dificultăți în expunere teatrală, dar ele au fost, în mare parte, trecute de realizatorii spectacolului.
         Pretextul ar fi cum o lege absurtă interzice în comunicare folosirea mai mult de 140 de cuvinte, regulă ce afectează grav oamenii. Cuplul Oliver – Bernadette caută cu disperare să găsească soluții pentru comunicarea cenzurată prin lege. Acești oameni obișnuiți vor trece prin situații și stării deosebite în comunicarea dintre ei ce are importantă și iubirea. 
         Spațiul de joc e dominat central de schela metalică a unui cub, din care personajele încearcă să iasă, revenind însă, adeseori în această “cușcă” simbolică a cenzurii limbajului; scenografia lui Răzvan Bordoș prin decor și costume moderne, e reușit adaptată solicitărilor textului și bine exploatată de light desing – Alexandru Matios prin manevrarea luminilor care departajează diferite momente din întâlnirile și discuțiile cuplui. Regizoarea Iulia Grigoriu conduce ritmat dialogurile dintre Ea și El, cu atenție în a puncta stările multiple prin care trec cei doi.
        

 Denisa Nicolae sugerează excelent stările parcurse de Bernadette, obligată să își cenzureze limbajul în comunicare, în relația cu partenerul; efectul reducerii cuvintelor se simte în expresia facială, gestică, ținută corporală și mișcare, cu finețe, subtil redate de actriță. Liviu Romanescu e atent în accentuarea stărilor lui Oliver și reușește să le transmită nuanțat în funcție de situație. Interpretarea celor doi actori, completată uneori prin cântec sau dans, servește reușit tema textului. Rămâne discutabilă însă, scrierea simplistă a lui Sam Steiner, substanța ei, fără trimiteri directe spre evoluțiile tehnice actuale care simplifică și îngrădesc limbajul comunicării. 
         “Lemnos. Lemnos. Lemnos” se înscrie în zona acelor experimente teatrale prin text în primul rând, fiind un spectacol convingător întrupat scenic prin interpreți, regie și scenografie.

joi, 1 august 2019

“ULTIMA BANDĂ A LUI KRAPP” – UNTEATRU / Sala Mică

UN IMPRESIONANT ONE-MAM SHOW

       
  Un as al teatrului absurd, Samuel Beckett (1906 – 1989), scrie în 1958, un monolog ieșit din nota sa obișnuită de stil, de fapt, un eseu despre însingurare, dedicat special interpretării de către un actor irlandez apreciat în acei ani; de atunci, textul a atras o serie de actori de teatru și film, celebri. Nota absurdului, specifică pieselor lui Beckett, acesta o aplică în monolog, absurdului existenței unui bătrân care are drept rezultat singurătate. Krapp mai trăiește doar, prin evocarea obsesivă a amintirilor din trecut în fața benzilor unui magnetofon și susține un dialog cu el în tinerețe, evocă astfel jurnalul vieții sale. Benzile cu glasul său la 39 de ani, amintesc pierderea mamei, întâlnirea cu dragostea și despărțirea de aceea femeie, iar Krapp “dialoghează” cu tinerețea lui pentru care are un anume dispreț că nu i-a dat mulțumirile visate. Monologul este dificil și pentru regizor și pentru actor ca să îi dea atractiv viață pe scenă.
        
 Toma Dănilă – traducerea textului alături de Ana Tudoran – Dănilă, regie, scenografie, ilustrație muzicală și light desing, reușește o construcție teatrală remarcabilă pentru susținerea unui one-man show de Constantin Cojocaru, un senzațional actor în orice rol în care îl întâlnești. Publicul e primit în sala mică de la UNTEATRU, în fumul amintirilor lui Krapp, aflat cu spatele la un birou, în fața unei oglinzi care reflectă imaginea unui chip răvășit; el poartă o cămașă albă răpănită, o vestă neagră, un costum de funcționar public, cândva avut. Scenografia lui Toma Dănilă e un suport pentru manevrarea excelentă a luminilor care îl îngrădesc pe Krapp în cușca singurătății. Regizorul beneficiază de colaborarea cu un actor desăvârșit care trăiește sincer în “ambalajul” imaginii teatrale. Aparent, spectacolul are un ritm lent, atmosfera generală impune însă, suspans pentru urmărirea dezvăluirilor lui Krapp. Toma Dănilă, actor cunoscut la baza profesiei, reușește acum, ca regizor fără ostentații teatrale, ilustrarea scenică a acestui monolog special, manifestă atenție pentru exploatarea sensurilor și substratului scrierii, ansamblării lor cu trimiteri emoționale prin discrete accente metaforice. 
        
 Evident că orice spectator, va fi cucerit de interpretarea lui Constantin Cojocaru, de transpunerea în Krapp cel singur și părăsit; prin rostirea cuvântului la nuanță, și pe banda din off și în scenă, prin expresiile feței, gesturile mărunte cu obiectele folosite, mișcarea și “parteneriatul” cu magnetofonul, Constantin Cojocaru redă cu rafinate accente, viața acelui Krapp abandonat în singurătate, un om posibil a fi fost un egoist în căutarea traiului ideal. Actorul sugerează, cum Krapp își judecă de fapt, viața prin frânturi de amintiri, cu fină ironie și amărăciune. Constantin Cojocaru înfăptuiește ceea ce se poate defini o creație în interpretarea lui Krapp, oferind un one-man show cu totul special, despre om și singurătate.
         “Ultima bandă a lui Krapp” e un spectacol reușit pentru actor și pentru regizor, dar în principal pentru publicul care îl urmărește cu respirația tăiată de emoție.

miercuri, 31 iulie 2019

“UNTEATRU” … NOUĂ ANI!

ZILE BOGATE ÎN SURPRIZE PLĂCUTE, CU EFFORT REALIZATE

         Din 2010, în fiecare vară, teatrul independent – UNTEATRU atenționează că a mai trecut un an de când funcționează. A sărbătorit acum, în 2019, nouă ani de existență în care și-a consolidat o personalitate aparte, în condiții precare pentru spațiile de joc. Activează în prezent în clădirea unei foste fabrici din strada Sfinții Apostol, unde a reușit să își delimiteze trei spații de joc – Sala Mare, Sala Mică și un bar transformat în sală de spectacol. 

        
 Fondatorii UNTEATRU sunt tinerii regizori Andrei și Andreea Grosu care au unit în jurul lor o echipă de actori senzaționali, activi mulți și în teatre de stat, dar și pe unii regizori, construind împreună un repertoriu cultural, cu piese ilustrate teatral original. UNTEATRU se detașează astăzi, în mișcarea teatrală independentă, ca și Teatrul Act, cucerește spectatori de toate vârstele prezenți mereu în sălile sale modeste, dar și diverse premii. Tot acest drum al succesului prin valoarea spectacolelor cu actori și regizori deosebiți, a fost și este un parcurs cu mari greutăți financiare. Cum conducerea statului nostru consideră cultura … o Cenușăreasă amărâtă, nici teatrului independent nu îi acordă nici o atenție. Primăria Capitalei, de pildă, înființează teatre noi, cu săli elegante și bine dotate tehnic, din stricte interese de amiciție politică!
         UNTEATRU rămâne o oază de bucurie pentru public în peisajul nostru teatral dezastruos administrat de către stat. La nouă ani de la apariție, fondatorii Andrei și Andreea Grosu declară optimiști: “Nouă ani. Cei mai frumoși din viața noastră, nouă ani cât o viață. Viața unteatru. În fiecare an îți urăm, de ziua ta, să fii la fel de fermecător, din ce în ce mai bun, din ce în ce mai plin și din ce în ce mai strălucitor. Anul acesta îți mai urăm să reziști. Să rezistăm, toți alături de tine, să ne bucurăm de tot ce se întâmplă în inima ta. La mulți ani unteatrule! Ești aproape mare, dar încă mic.”
         “Zilele UNTEATRU” între 24 – 28 iulie, în ciuda caniculei, au fost invadate de publicul care a răsplătit cu aplauze oferta programului încărcat de reprezentații – premiere, concerte, proiecții de filmulețe, spectacole invitate din țară, dar și o serie de reprezentații “surpriză”, avanpremiere reușite, dar care le vom comenta când vor intra în repertoriul curent de la UNTEATRU. Nu au lipsit spectacole pentru copii, a cântat Alex Ștefănescu, un artist special și din nou invitat, “Before Breakfast” de la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila, a încântat publicul (reprezentația e comentată pe blogul “Spectator” la data premierei). 
         La mulți ani UNTEATRU cu șansa împlinirii unor proiecte remarcabile!

P.S. În postările următoare vom acorda atenția cuvenită pentru trei spectacole noutate în repertoriul curent.

luni, 29 iulie 2019

“ON THE ROOF!” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala AMFITEATRU / Gala “HOP” și “9G”

14 TINERI SENZAȚIONALI …

       
  UNITER organizează de 22 de ani Gala Tânărului Actor – “HOP” care a lansat numeroși actori, personalități în mișcarea teatrală actuală; în perioada 2 - 6 septembrie, Teatrul de Stat din Constanța va găzdui cea de a 22-a ediție a Galei “HOP” sub direcția artistică a maestrului Gigi Căciuleanu. Gala și-a consolidat în timp, statutul de adevărată “școală” pentru pregătirea și lansarea tinerelor talente. Ultimele trei ediții au beneficiat de direcția artistică a remarcabilului profesor și actor, Miklos Bacs de la Cluj Napoca, iar temele alese pentru fiecare ediție au fost Shakespeare, Cehov și Pirandello, cu precisă țintă de instruire în cunoașterea acestor titani ai dramaturgiei universale. 
         Maestrul Gigi Căciuleanu, coregraf și dansator de renume internațional, propune pentru actuala ediție tema - “Teatru coregrafic. DansActorul ca fenomen al teatrului actual”, temă strict necesară pentru cizelarea tinerelor talente alese de un juriu la preselecția pentru Gala concurs, prilejul de a scoate în evidență posibilitățile de expresie corporală deținute de fiecare concurent.
         Ion Caramitru directorul Teatrului Național “I.L.Caragiale” și președintele UNITER, preocupat constant de lansarea tinerelor talente, a pus la dispoziție echipei lui Gigi Căciuleanu, sala Amfiteatru, singurul și excelentul spațiu de joc sub cerul liber din Capitală, aflată pe acoperișul acestui teatru cu pricepere renovat. Meșterul și tinerii concurenț, au oferit un “cadou” publicului cu premiera absolută “ON THE ROOF!” care prefațează Gala “HOP” din toamnă de la Constanța. 

        
 “DansActori” (în ordinea alfabetică după prenume) sunt ADELA MIHAI, ADRIAN LOGHIN, ALEXANDRA OIȘTE, ALIN POTOP, ANDREI ATABAY, ANDREI IANUȘ, GEORGE OLAR, IOANA BEATRICE TĂNASĂ, MARA POGÂNGEANU, MARIA PANAINTE, MIHAI VASILESCU, NADINA CÎMPIANU, NICOLAE DUMITRU, THEODORA SANDU, sunt cei 14 concurenți la Gala de la Constanța; evoluția lor în premiera unicat “ONE THE ROOF!” a impresionat prin prezentarea valențelor talentului deținut de fiecare. Spectacolul surpriză, a fost gândit cu originalitate în ansamblu de Gigi Căciuleanu cu sprijinul: asistent coregrafie -  Lelia Marcu – Vlad, muzică originală - Paul Ilea / Sensor și  texte, desene (proiectate) – Gigi Căciuleanu. Următoarele spectacole mai sunt programate - marți 20 august, ora 21.oo și vineri 30 august, ora 24.oo. Nu pierdeți prilejul de a urmări acest spectacol original și de a cunoaște tinere talente. 

       
  Cei 14 minunați tineri s-au dăruit cu tot sufletul, cu entuziasm, proiectului de “teatru coregrafic”, intregrat și programului “9G” (Noua Generație) pentru a arăta lumea “bufonilor contemporani”; cu muzică în unele scene, fără muzică în altele, cu “mișcare dansată” senzațional care demonstrează tehnică și pregătire corporală apropiată de acrobație, cu improvizații ale cuvintelor sugestive, cu mult subtext – “giumbușglonț”, “zvîrlucitelniță”, “învîrtișag” sau “zburătăcitură”, interpretate cu sens divers de fiecare, cu interacțiune remarcabilă în cupluri sau ansamblu, tinerii interpreți trec prin o sumedenie de stări și posibile situații, corpul lor “vorbește” expresiv, susținut de muzică ori de cuvântul aparent abstract. Sus pe acoperișul Naționalului bucureștean, sub cer de stele și proiecții desenate și viu colorate cu “bufoni contemporani”, “ONE THE ROOF!” devine un apel rafinat și sensibil pentru remarcarea unor tinere talente complexe, cu mari disponibilități creatoare de care toate teatrele, fie de stat sau independente au mare nevoie în atragerea publicul pentru oferta unui act teatral cultural și modern.  
        
 Meșterul Gigi Căcileanu dovedește cum talente native pot fi șlefuite, puse în evidență și popularizate pentru capacitățile deținute. Astfel, din nou, Gala “HOP” se dovedește o “școală” pentru tineri. Cei 14 tineri adaptați “mișcării dansate”, cuvântului improvizat în vocabular cu multiple substraturi, susțin un în fața publicului un examen strălucit în care evidențiază o largă gamă a expresiilor trăite interior, aplicate credibil unui teatru actual bogat în expresii și comunicator de emoție. Regizorilor care tot caută inovații teatrale, dar folosesc actorii drept marionete, acești tineri le demonstrează că ACTORUL prin expresie facială și corporală rămâne punctul forte al unui spectacol modern. 
         Cea de a 22-a ediție a Galei “HOP” prin acest spectacol prefață a concursului de la Constanța, anunță a fi un eveniment artistic, ofertant pentru descoperirea unor noi talente tinere. Doresc succes participanților pregătiți de meșterul Gigi Căciuleanu care a înființat de fapt, cu ei, o nouă companie botezată “Ad – Hop”.

duminică, 21 iulie 2019

“DE-A BABA OARBA” TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala Mică, Proiectul “9G”

O REUȘITĂ A TINEREI GENERAȚII

         Proiectul “9G” (NOUA GENERAȚIE) inițiat în 2014 de Centrul de Cercetare și Creație Teatrală “Ion Sava” în cadrul Teatrului Național “I.L.Caragiale”, ATENȚIE lansează oferta participării la un concurs cu noi propuneri până în 31 iulie din partea tinerilor creatori cu vârstă până în 35 de ani. Oferta e generos susținută “tehnic” pentru găzduire la Sala Mică a Naționalului bucureștean, dedicată special acestui proiect. Până acum, edițiile precedente ale proiectului “9G” au selectat din 2014, 17 proiecte care au fost incluse în repertoriul curent al teatrului. “9G” este o mare șansă pentru tineri, dar …, din păcate, majoritatea proiectelor realizate, dovedeau ambiții de experiment teatral, fiind lipsite de o elementară instrucție culturală la universitățiile de artă de unde proveneau regizorii. Criza de regizori s-a evidențiat din nou, demonstrând și lipsa de pregătire la majoritatea universităților, cu “doctori” profesori de regie care nu au reușit vreodată să realizeze un spectacol apreciat în mișcarea teatrală. 
“De-a baba oarba” este una din puținele reușite ale proiectului care se poate alătura unor spectacole deosebite precum “”(D)Efectul placebo” sau “Fetița soldat”.

         Regizorul, dar și actorul Radu Stoian, propune în acest spectacol o reinterpretare a piesei dramaturgului israelian Edna Mazya, “Jocuri din curtea din spate”; această piesă scrisă în 1993, a prilejuit lansarea regizorului Bobi Pricop, apreciat pe deplin în evoluția ulterioară de la absolvirea universității în 2011, cu un spectacol reușit care a fost inclus pentru originalitate în repertoriul Teatrului Act. Spectacolul lui Radu Stoian e gândit pe linie coerentă în dezvăluirea substratului textului și tematicii, cu adresă directă către tineri spectatori, dar are și niște hibe pornite din instruirea la universitatea de artă absolvită. Prima și cea mai deranjantă hibă, este alegerea traducerii textului de Ada – Maria Ichim cu multe alunecări spre vulgaritate, lipsite de cunoașterea limbajului tinerei generații “cool” din care fac parte personajele piesei. “Reinterpretarea” regizorului prin încercarea de “adaptare” fragilă a textului, dezavantajează în unele scene consistența situațiilor relatate de dramaturg și inspirate de un fapt real.
        
 Piesa este deosebit de ofertantă pentru regizor și interpreți; Dvori Manhes, adolescenta de 14 ani este violată de colegii de generație ca într-un joc inconștient “de-a baba oarba” și cazul ajunge la judecată. Acțiunea se derulează dibaci ca într-un scenariu de film, abil montat de dramaturg pe două planuri – segmentul tinerilor adolescenți, surprins cu fină analiză psihologică a naivității trecerii lor spre maturitate și lumea matură a celor care înfăptuiesc actul justițiar. Piesa propune actorilor un demers foarte greu, ei trebuie mereu să treacă de la interpretarea unui adolescent, la cea a unui justițiar. Acest drum e condus remarcabil de regizorul Radu Stoian care fiind actor, deține și știința da a îndruma interpreții spre reușite personale.
         Alfred Samuel Mihailovici propune un concept scenografic perfect funcțional pentu indicarea celor două planuri ale acțiunii, cât și pentru schimbarea indentitățți personajelor prin costumele atribuite. Montajul succesiunii scenelor din cele două segmente de acțiune, e manevrat inspirat prin compoziția muzicală datorat lui Aurel Ciucur, prin modul în care marchează cu accente sonore și melodice situațiile. 
        
 “Ambalajul” teatral - scenografic și muzical, bine folosit de regizor, servește pe deplin actorilor, nevoiți să schimbe cu rapidite, identitatea personajelor cărora trebuie să le dea viață scenică. Alexandra Spătaru – rog să rețineți acest nume -, reușește performanța de a prezenta remarcabil și pe adolescenta de 14 ani, Dvori Manhes, dar și pe judecătoarea autoritară și aparent distantă de situații; excelent tânăra actriță trece de la ilustrarea credibilă a unei tipologi la alta; relatează istoria unei adolescente naïve, aflată însă, în pragul maturități provocatoare ca femeia, dornică și de autoritate în grup, dar și sensibilă ca persoană. Rapid Alexandra Spătaru devine și femeia matură care judecă și poate pedepsi “jocul (adelescenților) din curtea din spate”. Alexandra Spătaru deține o largă gamă de interpretare, e capabilă de roluri diverse, îi dorim “baftă” în folosirea capacităților complexe deținute, ca și colegilor din distribuție. Adrian Loghin atenționează prin modul conceperii nuanțate a unui adolescent ochelarist, timid, cu intenția apărării lui Dvori, dar și ambițios în dorința afirmării în grup; de nerecunoscut este actorul când devine avocatul cu pretenții de atoateștiutor. Regizorul Radu Stoian este și actorul care interpretează pe Asaf, adolescentul care o provoacă pe Dvori, dar are  ascuns și un sentiment pentru ea, iar apoi se transformă impecabil într-un avocat cu față “acră” nemulțumit de judecătoare; actorul oferă o interpretare sugestivă celor două personaje, Doi adolescenți din planul secund al conflictului, Sela și Gidi, sunt prezentați ireproșabil de Florin Crăciun și Adrian Georgescu; ei se transformă și în avocați cu pretenții de cunoaștere deplină a cazului, cu fină ironie desenați. Întreaga distribuție de actori, dă pe deplin speranța, că fiecare deține manifestarea unor capacității de performanță în profesie. 
         “De-a baba oarba” este un spectacol prilej de a cunoaște interpreți remarcabili pentru viitorul teatrului nostru, dar și șansa unei reprezentații provocatoare la emoție și gândul cum privim adolescenții de astăzi. Radu Stoian ca regizor, speculează tema piesei nu pentru a condamna un caz de violență, de abuz, ci pentru a judeca starea tinerei generații lăsată de izbeliște educațional în fața unor maturi iresponsabili.