Spectator

joi, 17 ianuarie 2019

“HAMLET” – TEATRUL ODEON / Sălile Majestic și Studio

UN SPECTACOL … “DE NEÎNȚELES”

       
  Din nou, Shakespeare cade victimă unui regizor care alege cu ambiție “Hamlet” drept cobai pentru un experiment; regizorul este Dragoș Galgoțiu, preocupat de experimente și își precizează astfel intenția viziunii asupra piesei “Hamlet” – “Experiența existențială este crepusculară, ziua și noaptea se amestecă, ceea ce înțelegem este mereu bântuit de întuneric, de tot ceea ce nu înțelegem și niciodată nu vom înțelege. Fragila experiență a vieții e inevitabil umbrită de fantoma morții, moartea este mereu prezentă în jurul nostru chiar dacă o ignorăm, moartea e în noi, uneori o simțim aproape, oricând ne poate atinge. Unii dintre noi simt și visează moartea, sunt tulburați și atrași de fantasmele nopții, de călătorii ale spiritului în lumea de neînțeles, cu patima de a înțelege ceea ce în mod eronat pare posibil de înțeles”. Rezultatul argumentării tematice a viziunii regizorale e un spectacol … “de neînțeles”.
        
 Întâlnim și în acest caz, absența precizării pe afișul spectacolului că publicul va asista la o “adaptare” sau o reprezentație pretext “după” Shakespeare; precizarea e strict necesară, “Hamlet” fiind piesa de teatru aflată în vârful patrimoniului universal al dramaturgiei, o valoare culturală incontestabilă, cu o bogată gamă tematică, actuală mereu de la data conceperii cu secole în urmă, de unicul William Shakespeare. Regizorul Dragoș Galgoțiu zămișlește un fel de “scenariu-adaptare” după piesa originală, masacrează textul, introduce noi personaje, elimină altele, în intenția bănuim de actualizare; completează “scenariul” cu replici, de pildă, în apariția “actorilor” la curtea regelui Danemarcii, când pentru actualizare se rostește – “Actorii pe drumuri e o situație nouă”; dispare din acțiune Horațio, personaj important creat de Shakespeare pentru echilibrul tematic al conflictului și inventează personajele ...  Amy și Femeia în roșu; rostul lor ar fi sublinierea actualizării rămășițelor din piesa bătrânului Will. Amy se vrea o schiță caricaturală a apreciatei Amy Winehouse și intervine în acțiune mereu, “cântând” melodii ale celei tragic dispărute în 2011; Amy avea un stil muzical diferit de rock, iar în spectacol personajele centrale par … rockeri. Ilustrația muzicală, activ prezentă în reprezentație, apelează la repertoriul lui Amy Winehouse și Metallica, pe lângă o serie de accente sonore – nu e specificat pe afiș, autorul acestui montaj -, cu intenția de trimitere spre lumea muzicală la modă și atragerea publicului tânăr. Aceste personaje inventate regizoral sacrifică două actrițe care încearcă să se achite cât pot de corect de demersul regizoral; Diana Gheorghian schițează în “cântări” playback pe Amy cu intenție regizorală de caricatură și relaționează în finalul spectacolului cu publicul; Mădălina Ciotea execută o Femeie în roșu venită parcă din scena unui cabaret care râde isteric în orice apariție survenită fără motivare și rămâne un alt personaj din zona exagerărilor în numele “originalității” regizorale, ca și Amy. Ilustrația muzicală zgomotoasă ar vrea să fie susținător al unui decor inexpresiv conceput și urât ca înfățișare generală, de un scenograf apreciat, Andrei Both pentru un spectacol care se derulează …  “original” și nefuncțional în cele două săli deținute de Teatrul Odeon.


Decorul amplasat pentru scena mare a sălii Majestic, se rezumă la un fundal manevrabil din elemente metalice, plus așezarea pe cele două laturi ale spațiului de joc prelungit până la anularea a două rânduri de locuri din sală pentru public, a unui maldăr de boxe, o chitară roșie, o … plasmă mică pentru proiecții fără sens, iar cealaltă latură a scenei e “mobilată” prin trei scaune dintr-un avion. Decorul din sala Studio propune publicului așezarea înghesuită de o parte și alta a unui culoar care conduce spre un fundal cu câteva alte schele metalice unde vor activa … groparii din piesa lui Shakespeare. Decorul lui Andrei Both nu contribuie prin nimic la o sugerarea credibilă a  atmosferei locului acțiunii, trimite doar, căznit spre o activitate din lumea iubitorilor de … rock; aspectul e consolidat prin sumedenia de costume create de Lia Manțoc pentru 19 personaje, plus 18 membrii din figurație, tratați ca persoane de pe stradă de la începutul secolului trecut sau astăzi… ca bodyguarzi. Aceste costume nu sunt atemporale, unele personaje poartă haine din latex sau pvc ce vor să sugereze a fi rockeri, altele provin de la un cabaret banal, iar altele sunt concepute pentru începutul de secol trecut. Amestecul de stiluri în desenul costumelor, distruge conținutul personajelor; Hamlet, Laertes sau Claudius par rockeri, Hamlet într-o scenă devine un rocker în … kilt scoțian, Gertrude vine parcă de pe scena unui cabaret, Ofelia e mai întâi o fetiță cu rochiță cu jupon și șosete cu fundiță și în scena nebuniei devine o dansatoare de cabaret, Polonius e însă, un nobil cu redingotă ca și unii participanți la figurația care mișună în fundalul scenei și reprezintă alt secol. Intenția regizorală de a sugera ideea că acțiunea nu are un timp concret de derulare, ar vrea să susțină tema aleasă a “morții” veșnice, dar nu creează decât confuzie.

 Firește că vizualizarea teatrală apelează și la “clasicul” fum nelipsit în multe momente, iar pentru “originalitate” se folosesc … trotinetele la apariția “trupei de actori” aduși la palatul celor care rămân prin replică tot … regi cu apelativul “sire”. Proiecțiile pe plasma dintr-un colț sunt un alt efect derizoriu care completează imaginea haotică generală. Regizorul și-a dorit în acest jalnic ambalaj teatral, să transmită tema morții obsesive și singurătății lui Hamlet, dar o construiește teatral, fără efect emoțional și … “de neînțeles”.
         Viziunea regizorală distruge prin “scenariu-adaptare”, prin vizualizare teatrală și ilustrație muzicală, sensurile majore care au adus celebritate piesei lui Shakespeare, propune numai un experiment lipsit de o elementară logică și ignoră rolul major al actorilor în orice reprezentație. Dragoș Galgoțiu manevrează actorii, fără știința profesorului practicant la o universitate de artă unde a fost sau mai este, le ignoră rostul important în spectacol; nu le îndrumă interpretarea motivată în piesă și evident, fiecare actor distribuit în acest proiect, încearcă să se adapteze în stil propriu la cerințele regizorale. 


Singura surpriză plăcută a reprezentației rămâne Eduard Trifa în rolul lui Hamlet, un tânăr actor cu studii la Cluj, activ la teatrul din Baia Mare; e carismatic în expresiii, trăiește intens cu lacrimă în privire, situațiile cheie ale conflictului, frazează cu subtext replicile. Actorul se apropie prin interpretare de o posibilă caracterizare în esență a personajulu, chiar dacă după zece minute cu prologul muzical al reprezentației lipsit de rost, prezența  sa este a unui rocker obosit care manevrează plictisit o telecomandă pentru aparatura audio și video din decor. Remarcarea lui Eduard Trifa, survine pentru că a luat cunoștiință cu … Hamlet din aceat spectacol, doar cu trei săptămâni înaintea premierii, iar regizorul nu a reușit să îi inoculeze conceptul său “original”. Silvian Vâlcu a fost distribuit inițial în rolul lui Hamlet, iar Eduard Trifa l-a înlocuit. Toată stima și prețuirea  pentru Silvian Vâlcu, actor de talent care a avut curajul să se retragă dintr-un experiment teatral ilogic conceput. Venit peste noapte în distribuție, Eduard Trifa demonstrează însă, că deține calități deosebite prin care reușește cât de cât, salvarea rolului visat de orice actor. 
 Curajul lui Silvian Vâlcu însă, de renunțare la un rol principal   distribuit de regizor într-un concept confuz, este aproape inexistent la noi, când regizorii folosesc actorii ca pe niște marionete, ceea ce se vede și în “Hamlet”, în detrimentul calităților pe care le dețin cei distribuiți. Fantoma tatălui lui Hamlet și rolul lui Claudius (!), revin inexplicabil lui Marian Ghenea care încearcă adaptarea la viziunea regizorală lipsită de logică în raport cu argumentarea scrierii lui Shakespeare, iar actorul execută exterior partiturile. Ana Maria Moldovan în Gertrude, apare ca o “regină” sexi, apropiată erotic chiar și de fiul Hamlet, fără relație consistentă în fața conflictului major cu el și cei din preajmă. Efecte regizorale cu trimitere erotică, surprind mereu în spectacol; relația Laertes – Hamlet e definită printr-un … sărut erotic pătimaș, relația Ofelia cu fratele Laertes e tratată teatral cu trimitere la … incest. Laertes e conceput regizoral superficial, iar tânărul actor cu reale calități demonstrate în alte spectacole , Vlad Bîrzanu, luptă fără rezultat să îi definească nedumeririle în situații extreme, să “dueleze” cu armă alb și bustul gol cu Hamlet.

Tânăra actriță Ioana Bugarin, supus prezintă … două Ofeli; mai întâi apare ca o fetiță prostuță care se dezbracă provocator într-o lenjerie intimă, să mențină relația de iubire cu Hamlet, ca apoi să devină o femeie dintr-un cabaret ca veșminte, dar sensibil marcată de o dramă interioară, moment remarcabil interiorizat de actriță. Pe un Polonius ramolit, tatăl Ofeliei, venit din altă epocă, încearcă să-l definească Valentin Popescu; scena uciderii lui Polonius de către Hamlet nu reușește nici regizorul să îi găsească o rezolvare prin “scenariul-adaptare” și firește actorul devine un executant marionetă a rolului. Dragoș Glgoțiu nu conduce în niciun moment important al situațiilor conflictuale, demersul relațiilor dintre personaje și ele nu mai au sevă credibilă. Rosencrantz (Alin State) și Guildenstern (Cezar Antal) devin prin costum și interptetare, niște clauni, esența personajelor fiind anulată de regie; drept clauni, apar și Groparii, interpretați de Irina Mazanitis, apreciabilă pentru sensurile atribuite cuvântului rostit, acompaniată ca prezență de Laurențiu Lazăr, devenit un personaj cu mustață precum … Hitler. Momentul de substanță dramatică al “trupei de actori” aduși de Hamlet pentru argumentarea vinovăției lui Claudius, încărcat și de sensuri majore despre menirea teatrului, e distrus de “scenariul-adaptare", nu numai prin apariția interpreților pe trotinete, ci prin replica “adaptată”; Meda Victor, Anda Saltelechi, Ioana Mărcoi, Simona Popescu și Iosif Paștina încearcă o improvizație de “teatru în teatru”. Curteanului Osric (Marian Lepădatu) îi este atribuit în “scenariul-adaptare” rolul unui fel de prezicător al morții, cocoșat și orb care mișună fără motivare prin scenă; Reynaldo (Relu Poalelungi) nu mai are niciun rost pentru situații, în aparițiile sale sporadice. Venirea în final, în înghesuiala Sălii Studio, a lui Fortinbras (Ioan Batinaș) nu mai are sens în această viziune regizorală, și e “de neînțeles” dacă moare și acest personaj înveșmântat ca groparul cu mustață.

 Repartizarea acțiunii în sălile Majestic și Studio este penibilă, lipsită de sens și sporește efortul actorilor; “duelul” Hamlet – Laertes devine o bătaie cu “arme albe”, începe pe culoarul din sala Studio, se finalizează afară din sală, ca apoi să vină răniți și să moară eroii, alături de Gertrude și Claudius ;… cade fiecare pe unde apucă la picioarele spectatorilor. 
Această distribuție de sacrificiu a actorilor, se completează prin 18 figuranți, plimbați uneori în fundalul scenei mari, ca în noul spațiu de joc de la Studio, câțiva să devină … bodyguarzi, păzitorii cui, nu se “înțelege”!
Dragoș Galgoțiu în explicația citată la început, definește de fapt, rezultatul conceptului său regizoral – un spectacol cu o piesă… “de neînțeles”; distruge o piesă de valoare culturală universală, intenționează stângaci să dezvolte “moartea” drept temă și uită că “moartea” în piesa lui Shakespeare e și pedeapsa neputinței umane în fața unei … “experiențe existențiale” majore. Când ambiționezi ca regizor a fi mai presus decât Shakespeare, riști … “moartea” spectacolui!


luni, 14 ianuarie 2019

“A FOST ODATĂ ÎN ROMÂNIA” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala Pictură

O BUCURIE!

        
 Sunt destul de rare spectacolele la care Marele Public aplaudă spontan în timpul desfășurării, diferite momente, bucuros de întâlnirea unui gând comun cu artiștii din scenă; “A fost odată în România” este un astfel de spectacol, încântător și culmea nu e cu o piesă de teatru a unui autor premiat la concursuri de dramaturgie, prezintă doar un scenariu colectiv, aparținând celor trei interpreți, din cei patru actori din distribuție – Dragoș Huluba, Eduard Adam și Violeta Huluba, cărora în scenă se alătură și Ileana Olteanu. Acest scenariu reușit, relatează momente din istoria celor o sută de ani ai României, prin prisma unor oameni simpli, cupluri care “trăiesc” diferite etape istorice.
         “A fost odată în România” este rod meritoriu al preocupărilor Centrului de Cercetare și Creație teatrală “Ion Sava” din Teatrul Național “I.L.Caragiale” care vrea să stimuleze creatorii pentru  proiecte de originalitate teatrală. 
         Actorul Teatrului de Comedie, Dragoș Huluba e autorul regiei și ilustrației sonore, inteligent alcătuită din melodii de referință pentru etapa invocată, și oferă un spectacol construit inventiv, de îmbinare a teatrului nonverbal cu cel vorbit, cu pantomima, dansul, cântecul, plus scurte proiecții de “discursvideo”. Distribuția cuprinde patru adevărați artiști speciali, cu experiență câștigată la Compania de teatru “Passe – Partout Dan Puric” care din păcate, pare că a apus.
         Un scurt prolog precizează tema și convenția reprezentației printr-un … “casting” unde trei tineri se prezintă unui regizor, fiecare în felul său; unul vrea să recite “Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie …”, altul să danseze “călușarii” și celălalt să mimeze “dragostea de țară”. Se alcătuiește astfel echipa de interpreți cărora se alătură și regizorul pentru a evoca momente esențiale din istoria noastră. Se începe, firește prin evocarea semnificativă a Marii Uniri de la Alba Iulia cu scurte secvențe de arhivă proiectate cu regele Ferdinand și regina Maria, încheiate cu imaginea urmașului Mihai, rege victimă a istoriei noastre amare. Urmează apoi, etapele istorice importante, finalul Primului Război Mondial, perioada interbelică veselă, al doilea Război Mondial sfârșit cu … “Internaționala”, celebrul imn folosit de anarhiștii socialiști și apoi, de comuniști, prin care se anunță trista etapă următoare și se ajunge, la sfârșit, în zilele noastre; toate etapele istorice prind viață scenică prin excelenta ilustrare teatrală - pantomimă și dans, a minunaților interpreți, bazată fiind pe muzica, selectată cu pricepere. 
      
   Cei patru actori se transformă mereu în tipologii specifice epocii care susțin continuu, nuanțat relații diverse, fiecare având un savuros moment special de expresivitate pentru timpul istoric. Costumele numeroase sunt sugestiv alese pentru sublinierea etapei prin oamenii obișnuiți ai acelor zile, bine evidențiate de Sorin Vintilă, light design. Ileana Olteanu, actriță a Naționalului bucureștean, efectuează treceri de la o epocă la alta, dezinvolt, cu mult farmec și flexibilitate în mișcare; colegul de teatru, Eduard Adam, surprinde prin transformări cu ironie desenate în diverse tipologii – de un comic aparte, e de pildă, momentul imaginării unei alte lumi de către un cuplu de la noi aflat visător cu revista “ Paris Match” în mână. Senzațional creionează Dragoș și Violeta Huluba cuplul care derulează un ghem de lână, când la televizor ține un discurs “tovarășul” și brusc devin interesați și se opresc din lucru când se anunță difuzarea serialui “Dallas”, dar se oprește și … curentul. Multe astfel de momente cu fină ironie concepute, stârnesc spontan aplauzele publicului, ele atenționează asupra efectelor istoriei asupra existenței omul simplu, pe care îl pot nemulțumi sau bucura, în viața de zi cu zi. Un alt exemplu de scenă minunată, e cea în care cuplul are în mână, fericit, o … portocală; sunt multe astfel de scene evocatoare iscusit gândite, prezentate cu sensibilitate și umor de cei patru admirabili interpreți.

 Finalul reprezentației se petrece în zilele noastre, cu mall-urile de rigoare și ofertele lor de … tigăi, etc, iar ultima imagine e un discret avertisment care amintește de emblema “victoriei” studioului de film sovietic din trecut, dar are ca simbol… o tigaie și portocale! Dragoș Huluba, actor remarcabil în teatru vorbit, demonstrează acum calități excepționale ca regizor și ilustrator muzical, oferind o lecție de istorie cu momente cheie care au marcat viața străbunicilor, bunicilor și părinților, multor spectatori activi astăzi. 
“A fost odată în România” este un spectacol eveniment, transmite Marelui Public, cu mult tâlc, fără ostentație și artificii teatrale derizorii, emoție și bucuria satirei. Prin acest spectacol, Centrul de Creație și Cercetare Teatrală “Ion Sava” își demonstrează rostul său pentru stimularea inovației teatrale.

P.S. Dramaturgii și chiar regizorii noștri au multe de învățat din tema acestui spectacol și modalitatea ilustrării ei teatrale pentru a fi credibilă în fața judecării astăzi, de către public.

marți, 18 decembrie 2018

“PAPAGALUL MUT” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala Studio

UN RAFINAT SPECTACOL CU O POVESTE PLINĂ DE TÂLC

        
 În mișcarea noastră teatrală se face simțită criza de regizori cu talent nativ sau pregătire culturală și mulți ambițioși propun viziuni regizorale în numele “originalității”, dar cu rezultate fade, lipsite de substrat ideatic. Iată că Nae Caranfil, regizor de film cu valoare confirmată, vine în teatru și propune un demers teatral cu adevărat original, cu substanță tematică bogată în tâlcuri, mereu actuale. În dubla calitate de scenarist și regizor, practicată și în film, Nae Caranfil concepe un scenariu inspirat și bine documentat din fapte istorice și personaje reale - “Papagalul mut / Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat”; evocă în piesa sa în două acte culisele diplomatice, politice, dar și amoroase din secolul al XVIII-lea, animate de personalități marcante ale timpului. 
         Sunt necesare precizări privind subiectul complicat al “piesei”, de fapt un scenariu al unui posibil film. Personajul central e cavalerul d’Eon, credincios regelui Franței, Ludovic al XV-lea, consemnat în istorie pentru faptele sale; acesta e trimis la curtea imperială a Rusiei, dominată de țarina Elisabeta, fiica lui Petru cel Mare. Scopul deplasării în compania lui Douglas este studierea și stabilirea unor relații diplomatice între Franța și Rusia. Cavalerul d’Eon întreprinde această “vizită de lucru” … în travesti, sub chipul atractiv al domnișoarei, Lia de Beaumont, însoțită de “unchiul” Douglas. Scenariul cu fină ironie prezintă culisele imperiale pe două planuri – serviciile secrete de spionaj politic, cu cei doi spioni activi în relații diplomatice și “alcovul” folosit și în scopuri politice. Scenariul sugerează discret că urmele din culisele politichiei secolului al XVIII-lea mai există și astăzi. Nae Caranfil dezvoltă o acțiune complicată în jurul cavalerului d’Eon/domnișoara Lia de Beaumont și a însoțitorului Douglas, aparent om de știință, cel care evocă și participă la faptele comico-dramatice petrecute în societatea țarinei; cei doi spioni diplomați sunt stâlpii acțiunii, personaje meticulos construite de autor; în jurul lor, mișună o sumedenie de personaje–argument care punctează conflictul joculului periculos, adevăr – minciună. Scenariul disecă culisele politichiei celor din vârful puterii, prin apariția a peste patruzeci de personaje. Proiectul realizat de Nae Caranfil devine pe scena Naționalului bucureștean o superproducție. 
         
 Regizorul Nae Caranfil relatează teatral spectaculos povestea cavalerului d’Eon/domnișoara Lia de Beaumont, cu sprijinul scenografului Dragoș Buhagiar care propune o convenție originală de urmărirea acțiunii pe mai multe planuri vizuale. Numeroasele scene invocate de Douglas se petrec în diverse spații – săli din grandiosul palat cu tot felul de destinații, locul de găzduirea “oaspeților” veniți din Franța, planuri exterioare, iar Dragoș Buhagiar le definește excelent. Decorul său este marcat prin șase coloane imense care se deschid fiecare surprinzător și arată mobilat în stilul baroc al epocii, diverse locuri din palatul imperial. Costumele personajelor completează imaginea epocii și par parcă desprinse din picturile acelui timp. Dragoș Buhagiar realizează, din nou o scenografie de excepție, servind ireproșabil, în amănunte semnificative, vizualizarea scenariului. 
         Scenariul este filmic prin schimbarea rapidă a locului acțiunii și regizorul Nae Caranfil conduce cu fermitate și ritm, înfrățirea prin montaj a multiplelor scene; în unele momente aplică două planuri de joc paralele, pe unul îl transformă la un moment dat într-un tablou static care va fi comentat de cei din celălalt plan și apoi îl activează din nou. Nae Caranfil, regizor de film, nu folosește însă, proiecțiile video – efect la modă practicat de mulți regizori de teatru, ilustrează scenic acțiunea doar prin manipularea planurilor de joc și aplicarea iscusită a jocului luminii. Acțiunea complicată este povestită scenic coerent și spectaculos, de pare ca un pârâu venit din vârful muntelui care curge aparent lin până când întâlnește pietrele.
         Atmosfera generală se consolidează atractiv prin ilustrația muzicală aparținând regizorului, în care intervine și un moment de muzică live cu Trio Mirea și o cântare vocală reușit înfăptuită de Miruna Bilei în personajul Ecaterinei; nu lipsesc, nici dansul din reprezentație, dirijat coregrafic în stilul epocii de Florin Fieroiu și nici luptele spadasinilor îndrumați de Ionuț Deliu. Fiecare moment surprinde prin multitudinea de posibilități de ilustrare scenică folosite de regizor în conceptul său teatral, dar punctul forte rămâne interpretarea celor doi minunați actori – Claudiu Bleonț (Douglas) și Vlad Logigan (cavalerul d’Eon/domnișoara Lia de Beaumont).
        
 Senzațional jonglează Vlad Logigan cu rolul cavalerului d’Eon / domnișoara Lia de Beaumont în travestiul care îi solicită și schimbări, pe moment de emisie vocală a replicii în aparteuri, nu numai în cele ale ținutei. Actorul prezintă în personajul spionului două personaje, cu meșteșug expresiv definite, fiind cavalerul spadasin și mândru – d’Eon, dar și grațioasa și șireata - Lia de Beaumont, cu grijă să comunice esența lor tipologică, nota comună a acționării în scop politic. Vlad Logigan, un actor special, dezvoltă viața dublă a personajului, e și o fermecătoare domnișoară care stârnește dragostea până și burlacului Douglas, conștient că de fapt “ea” este bărbat, dar și un cavaler care stârnește dragostea Ecaterinei – minunat concepută regizoral este scena dintre cei doi -, actorul realizează o adevărată performanță interpretativă. 
        
 Claudiu Bleonț concepe cu forța unui mare actor pe spionul Douglas ca povestitor al istoriei și participant activ la situațiile extreme, gândește interior substratul personajului, exprimată prin expresia cuvântului și chipului. Douglas al său conduce acțiunea, relaționează nuanțat cu fiecare partener, dar și direct cu publicul, devine provocatorul din umbră al conflictelor diplomatice. În fiecare scenă, actorul trăiește intens și stările particulare ale burlacului Douglas, dar e și motorul acțiunii întreprinse de partenerul/partenera sa. 
        
 Evoluțiile de excepție prin interpretarea complexă a personajelor centrale, făptuite de Claudiu Bleonț și Vlad Logigan, nu se puteau realiza fără sprijinul colegilor distribuiți în numeroasele roluri secundare, argumente ale conflictului. Acest spectacol complicat sub aspectul evocării unor momente istorice implică o sumedenie de personaje în scurte apariții, aparent minore, dar care solicită atenție sporită din partea interpreților; în timp actorii își vor completa contribuțiile doar corecte de la premieră. Realizează profiluri diverse, mici compoziții de tipologii cu corectitudine, unele chiar mai strălucit, Eduard Cîrlan (Peter Ulrich), Dragoș Stemate (Prințul de Conti), Marius Rizea (Bestujev), Tomi Cristin (Wolff), Cosmin Dominte (Volodea), Dragoș Dumitru (Alioșa), Alexandru Georgescu (Sir Williams) și în mai multe apariții Eduard Adam (Căpitanul de gardă, Șambelan, Zbir 1), Axel Moustache (Pictorul, Zbir 2), Mihai Munteniță (Maestrul de ceremonii, Violator, Călău, Zbir 3), Daniel Badale (Bogătan, Mesean, Hangiu). Alți zece tineri alcătuiesc ansamblu care colorează acțiunea în scenele de dans. 

Personaje de mare importanță pentru evocarea istoriei de la curtea imperială, beneficiază de interpretări remarcabile; Magda Catone este Madame Dumonet și Mihai Calotă, Woronțov, cu subtilitate sugerate. Un personaj de referință majoră, cu fină ironie integrat acțiunii, Țarina Elisabeta revine actriței Raluca Petra care admirabil îi ferește caracterizarea de vulgaritatea solicitată de istoria vieții stăpânei autoritoare și încearcă cizelarea nemulțumirilor personale dictate de manifestărilor celor din jur. Cuceritoare, încântătoare sunt aparițiile Mirunei Bilei în tânăra și zvăpăiata Ecaterina care va deveni, stăpâna Rusiei la maturitate. 
Papagalul mut din colivia țarinei va cânta în final, să amintească prezentului că istoria se repetă. Ecoul reprezentației la public, poate fi diferit, unii îi vor aplauda spectaculozitatea și interpretarea personajelor centrale, alții tematica subtilă, iar unii s-ar putea să fie uimiți de întâlnirea cu istoria pe care o ignoră din naivitate. “Papagalul mut” este un spectacol eveniment, inventiv teatral, rafinat prezentat pentru contactul cu o poveste istorică, mereu actuală.


          

duminică, 9 decembrie 2018

“BEFORE BREAKFAST” – TEATRUL “MARIA FILOTTI” / Brăila

ÎNTÂLNIRE CU ADMIRABILI ARTIȘTI …
         
         Sunt rare astfel de spectacole cizelate la amănunt, provocatoare de emoție în care tăcerea unui personaj … “vorbește”, răspunde replicii partenerului. “Before Breakfast” (“Înainte de micul dejun”) este un astfel de spectacol cu una din dificilele piese scrise de Eugene O’Neill, preocupat întodeauna să trateze drame existențiale prin personaje realist construite. Scrisă în 1916, la început de carieră, această piesă într-un act, cu două personaje, prezintă drama degradării relației unui cuplu, când personajele trăiesc în universuri paralele și comunicarea dintre ele se distruge. 
       
  “Versiunea scenică și regia: Andrei și Andreea Grosu” compun scenic povestea familiei Rowland analizând nuanțat evidențierea caracterelor celor două personaje cu ajutorul unor actori admirabili – Mihaela Trofimov și Richard Bovnoczki. Viziunea regizorală realistă ca stil, de “teatru adevărat” are drept rezultat un spectacol încărcat de emoție. “Dialogul” se desfășoară într-un decor simplu, dar nu simplist, marcat de o masă și două scaune, spațiul de joc fiind delimitat ca desen. Decorul minimalist datorat lui Vladimir Turturică se completează prin obiectele de pe masa “micului dejun” și mânuirea fiecărui obiect e întreprinsă de personaje cu sens major, sugestiv simbolic
       
  Piesa este de fapt un monolog al doamnei Rowland în fața soțului Alfred care îi “răspunde” prin tăcere. Pare aproape imposibil ca un actor să interpreteze impresionant un personaj aflat în conflict cu partenera, fără sprijinul cuvântului; Richard Bovnoczki realizează performanța ca personajul Alfred să răspundă fiecărei replici a soției, să transmită stările interioare care îl macină doar prin privire, expresie facială și corporală, gestică, ca rezultat al trăirii intense a situației. Alfred este un scriitor idealist, cu un univers aparte în care visul personal a suferit ratarea. Richard Bovnoczki prin interpretare subliniază excelent tema majoră a piesei, cum un ideal se frânge într-o societate pragmatică. Actorul completează profilul caracterizării lui Alfred și prin tratarea sensibilă a relației de iubire existentă de fapt, față de soție, ajunsă însă, în faza dramatică a degradării posibilității de comunicare între cei doi.       

Mihaela Trofimov și Richard Bovnoczki susțin cu intensitate configurarea relației cuplului Rowland și îmbină rafinat revolta, disperarea și iubirea care îl macină; monologul doamnei Rowland se transformă astfel, într-un dialog amar cu un soț aparent tăcut.  Mihaela Trofimov prezintă cu forță dramatică și sensibilitate interioară, tipologia unei femei preocupate de traiul zilnic afectat de lipsa banilor, trăind într-un univers pragmatic, dar care păstrează sentimentul de dragoste față de soț și atunci când îi condamnă eșecul profesional; actrița rostește nuanțat replica, îi gândește substratul ei, dublat prin expresie. Publicul, așezat de o parte și alta a spațiului de joc, în imediata apropiere a interpreților, urmărește destinul unui cuplu și e implicat la judecata sa prin provocarea transmisă admirabil de cei doi actori.

         “Before Breakfast” este un spectacol de “teatru adevărat”, captivant și emoționant, înfăptuit de artiști inspirați – actorii, regizorii și scenograful. 

marți, 4 decembrie 2018

“MAGNOLII DE OȚEL” – TEATRUL “AVANGARDIA” / Cinema Pro

UN SPECTACOL ATRACTIV …

         “Avangardia”, un teatru independent cu un specific aparte, își prezintă repertoriul la sala elegantă cu cinci sute de locuri, din centrul Capitalei, la Cinema Pro. Cheia succesului acestui teatru o deține majoritatea actorilor cu personalitate afirmată, distribuiți în piese de succes internațional, câștigat pe mari scene ale lumii, unele și ecranizate și răsplătite cu diverse premii la festivaluri importante. Trebuie subliniat că repertoriul servește dorința de spectacol a Marelui Public, ferindu-l însă, de vulgaritate sau divertismente derizorii, cum se practică în alte teatre independente. O altă notă aparte a acestui teatru este colaborarea cu regizori spanioli apreciați pentru realizările lor teatrale. 
       
  “Magnolii de oțel” de Robert Harling, scenarist și dramaturg american cunoscut, este o piesă jucată pe Broadway care a înregistrat peste o mie de reprezentații, iar în 1990 a devenit film, într-o distribuție cu actrițe din elita cinematografiei americane. Piesa este o comedie cu accente dramatice, bine ticluită de dramaturg pentru a servi o temă mereu actuală – prietenia care poate sprijini în momente de cumpănă pe oricine. Acțiunea se derulează în jurul a șase femei care se întâlnesc mereu la coafor, loc de bârfe și destăinuiri. La coaforul lui Truvy, întâlnirile au mereu în centru pe tânăra Shelby și mama sa, M’Lyon. Sunt destul de rare piesele cu personaje numai femei; în “Magnolii de oțel”, dramaturgul Robert Harling reușește performanța de a construi cu migală fiecare personaj și implicarea sa în acțiune, subiectul fiind inspirat de o întâmplare din viața personală. Replica e abil dirijată pentru a sprijini dezvăluiri biografice din existența personajelor și a stârni umor, dar și emoție dirijată prin situații speciale. 
       


 Regizorul spaniol Richard Reguant, deține o vastă experiență, e activ pe diverse scene din Spania și Brazilia și alege pentru spectacolul de la București o distribuție remarcabilă, alcătuită din personalități apreciate pentru rolurile din teatru și film. Regizorul conduce cu pricepere actrițele pe linia îmbinării comicului cu emoția sensibil dramatică. Piesa este o “comedie dramatică” și interpretele reușesc cu rafinament și credibilitate să împletească armonios comicul cu dramaticul. 

       
  Firul acțiunii e condus în jurul tinerei Shelby, iar Irina Ștefan ilustrează destinul tragicomic al personajului, cu farmec, sensibilitate și intensă trăire interioară. Tânăra actriță punctează nuanțat evoluția lui Shelby care apare în debut ca adolescenta venită la coafor pentru evenimentul căsătoriei, ca apoi să fie o femeie matură cu grave probleme de sănătate. Admirabil, la nuanță, construiește Medeea Marinescu personajul mamei lui Shelby, pe M’Lyon care are o familie cu un soț ciudat și e mereu confruntată cu diverse probleme. Actrița susține prin relaționarea cu partenerele, excelent tema piesei că prietenia poate să te ajute să treci peste situații extreme din viață. Partea comică esențială a acțiunii îi revine lui Quiser, o femeie capricioasă, aparent nebună, rol rezolvat în amănunt cu efecte comice savuroase de exraordinara actriță, Maia Morgenstern care surprinde în orice rol pe scenă sau în film. Printre prietenele de la coafor se află și Clairee, soția primarului decedat, o doamnă mereu curioasă, activă pentru implicarea în viața comunității; Victoria Cociaș realizează remarcabil, cu fin umor, desenul în profunzime a acestui personaj care se implică mereu în acțiune. Ștefania Samfira e Truvy, patroana locului de întâlnire pentru “frumusețe” al doamnelor, iar actrița sugerează discreția personajului în a lăsa cale liberă discuțiilor femeilor venite la coafor, pe care însă le urmărește cu multă atenție. Substanța scrierii e mai modestă în creionarea lui Annelle cea de curând angajată de Truvy, dar tânăra actriță Ioana Barbu reușește să prezinte credibil, expresiv personajul. 
         Bogdan Amarfi propune un decor care ilustrează amănunțit locul elegant al unui coafor, impune atmosfera solicitată de acțiune; costumele cu finețe indică tipologia personajelor și completează imaginea ilustrării scenice a piesei. 
         “Magnolii de oțel” e un spectacol reușit care servește preferinele Marelui Public, fără artificii regizorale forțate, fără provocări de analiză a intențiilor, îi oferă umor și emoție transmise cu sinceritate de actrițe; rămâne un spectacol atractiv și prin tematica majoră de a sublinia importanța prieteniei în viață.  

marți, 27 noiembrie 2018

“SPĂRGĂTORUL DE NUCI” – OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

ABSENȚA FARMECULUI UNEI FEERII

Este o inițiativă apreciabilă ca de sărbătorile care se apropie, Opera Națională București să dăruiască publicului feeria lui Ceaikovski, “Spărgătorul de nuci”. Libretul lui Marius Petipa este o adaptare a poveștii “Spărgătorul de nuci și Regele șoariceilor” după “Povestea unui spărgător de nuci” de Alexandre Dumas și corespunde magiei zilelor cu daruri ale Crăciunului. 

Muzica lui Ceaikovski cuceritoare, servește sensibil subiectul libretului ce are drept temă tradiționala sărbătoare. Copila Clara, alături de familie și invitați primesc darurile așteptate de la Drosselmeyer; copiii se bucură de jucăriile primite și seara târziu, Clara adoarme în fața bradului cu “păpușa” primită, un … spărgător de nuci. De la prima manifestare de bucurie a sărbătorii se trece la magia visului Clarei, la aventurile cu șoricei, la transformarea spărgătorului de nuci într-un prinț ce o conduce pe fetiță în tărâmul feeric al dulciurilor. Totul este o feerie, un basm și pentru ilustrarea scenică s-au folosit de-a lungul vremii mai multe versiuni ale libretului; întotdeauna însă, nota dominantă a ilustrării scenice a fost spectaculoasă. 

Programul de sală al premierei specifică următoarele – “regia și coregrafia: Oleg Danovski, adaptarea regizorală și coregrafică: Oleg Danovski Jr.”; “adaptarea” nu dă însă, rezultatul spectaculos așteptat. Oleg Danovski a fost și rămâne una din personalitățile de valoare ale baletului nostru și a montat în 1983 “Spărgătorul de nuci” la Teatrul Național de Operă și Balet din Constanța care îi poartă numele. Fiul său, Oleg Danovski Jr. aplică stângaci o adaptare a versiunii tradiționale a tatălui, nota spectaculoasă solicitată de povestea sărbătorilor e minoră în primul rând prin scenografie și afectată și de pregătirea tehnică a interpreților. Scenografa Andreea Koch încropește un decor minimalist, proiecțiile pentru sugerarea atmosferei de iarnă fiind de bază; costumele scenografei simplist concepute nu aduc în scenă magia visului Clarei, nu au eleganță și nu personalizează numeroasele personaje de poveste. Începând de la costumele banale purtate de Drosselmeyer și Clara până la cele ale florilor, Zânei Dulciurilor, șoriceilor, nu se indică strălucirea solicitată de o feerie. 
Sub aspect regizoral și coregrafic, povestea este condusă fără inventivitate. Invitații la sărbătoare se manifestă banal, băieții copii se bat cu săbi, fetițele manevrează la fel păpuși urâțele, Drosselmeyer îmbrăcat în negru ca un vrăjitor nu relaționează cu invitații, iar ansamblul nu e folosit participativ la visul Clarei cea mereu izolată pe un scaun. Regizorul și coregraful Oleg Danovski Jr omite particularizarea personajelor care marea lor majoritate provin din lumea feeriei. Dansatorii reușesc rar să se apropie de trăirea intensă a clipelor de vis ale Clarei și uneori mai apar și stângăcii deranjante în execuția tehnică. Opera are aproximativ cinsprezece maeștrii de balet care se ocupă de pregătirea corporală a dansatorilor, de antrenamentele lor zilnice, rezultatul nu se simte în reprezentație, când apar hibe de execuție în dansuri. Ansamblu nu reușește susținerea liniei armonioase uniform a expresiei în scene principale precum “Valsul florilor” sau “Valsul fulgilor”. Regizorul și coregraful Oleg Danovski Jr nu folosește pe deplin în primul act, evidențierea farmecului vârstei fragede a echipei provenite de la Liceul de Coregrafie “Floria Capsali”.

Unii soliști, la premiera din 14 noiembrie, manifestau stângăcii, “bâlbe” în mișcare și relaționarea cu partenerii. În interpretarea Clarei de către Marina Gaspar este absentă coordonarea regizorală și coregrafică pentru transmiterea sensibilă a visului personajului; solista execută conștiincios indicațiile, dar personajul e exterior în configurarea relațiilor. Calități corporale deosebite, nu pe deplin folosite de coregraf, demonstrează Michele Tirapelle în Drosselmeyer; solistul se detașează din distribuție prin flexibilitatea expresivă acordată personajului. Grand Pas de deux rămâne un moment cheie al spectacolului care solicită virtuozitate din partea interpreților, Mihaela Soare (Zâna Dulciurilor) și Sergiu Dan (Prințul cândva “spărgătorul de nuci”). Mihaela Soare execută cu marea sa experiență, ireproșabil sub aspect tehnic acest moment; pare o “păpușă mecanică” în compania Prințului, timid desenat de Sergiu Dan, dar momentul nu e … “dulce”, e lipsit de grația implicării nuanțate a celor doi interpreți în relația dictată de magia visului. 

Cinci dansuri de caracter (spaniol, arab, rusesc, chinezesc, pastoral) sporesc coloratura visului Clarei și sunt variațiuni de dificultate pentru interpreți. Regia și coregrafia tratează mediocru aceste cinci momente. La premieră, reușeau detașarea unei interpretări remarcabile Rin Okuno în dansul arab și Răzvan Cacoveanu în cel rusesc, ceilalți interpreți erau doar executanți fără strălucire în expresie.
“Spărgătorul de nuci” solicită din partea regizorului, coregrafului, scenografului o explozie de fantezie, dar actuala premieră nu are tocmai originalitatea și fantezia impuse de muzică și libret; este un spectacol cu bune intenții ales repertorial, dar lipsit de strălucire, vizual. Sub aspect muzical, orchestra condusă de dirijorul Iurie Florea, oferă bucuria de a asculta muzica fermecătoare a lui Ceaikovski.

duminică, 18 noiembrie 2018

“ȘASE LECȚII DE DANS ÎN ȘASE SĂPTĂMÂNI” – TEATRUL DE ARTĂ

COMEDIE ARMONIOS ILUSTRATĂ

Teatrul de Artă este unul din teatrele independente cu un repertoriu ferit de vulgaritate care luptă ca și celelalte surate independente pentru existența sa cu o legislație strâmbă care nu ia în seamă efortul numeroșilor artiști liber profesioniști, în marea lor majoritate. Comedia specială, cu accente amare nu lipsește din repertoriul acestui teatru. Ultimul exemplu e piesa dramaturgului american Richard Alfieri, jucată cu mare succes pe diferite scene ale lumii; “Șase lecții de dans în șase săptămâni” tratează cu fin umor, tema singurătății oamenilor vârstnici, cât și a celor care aparțin unei minorități sexuale. Richard Alfieri răstoarnă spectaculos acțiunea prin dialogul purtat între doamna Lily, o persoană care vrea să învingă singurătatea și profesorul de dans, Michael; replica acidă punctează fiecare situație, personajele sunt minuțios dezvoltate prin evocarea biografiei și oferă partituri generoase actorilor, dar și foarte dificile.
Actrița și regizoarea Lavinia Jemna Olteanu, stabilită în Germania, traduce piesa și îi dă o imagine teatrală reușită pe scena Teatrului de Artă. Regizoarea folosește decorul atractiv creat de Romulus Baicu – sufrageria doamnei Lily, iar numeroasele costume susțin prin eleganță profilul personajelor și indică trecerea celor “șase săptămâni”, timp al acțiunii. 

Succesul reprezentației se bazează pe o distribuție bine aleasă de regizoare – Victoria Cociaș și George Constantinescu, cât și pe excelenta coregrafie realizată, surpriză de Mihai Petre, dansator cu personalitate afirmată pe scenă, dar în special pe micul ecran. Actorii se confruntă cu executarea unei serii de dansuri – swing, vals, tango, foxtrot sau twist pe care le realizează ca adevărați dansatori sub îndrumarea lui Mihai Petre, atenți fiind însă, să păstreze stările interioare diverse ale personajelor provenite din diferite conflicte iscate prin dialogul anterior “lecției” de dans. 

Victoria Cociaș oferă o interpretare de excepție doamnei Lily, o femeia ironică mereu, dar care se confruntă cu o serie de probleme personale și caută să le mascheze în relația cu tânărul profesor de dans; actrița sugerează dublul sens al repliciilor, expresiv sporește delicat umorul situațiilor, dar și dramatismul din momentele speciale de sinceritate. Victoria Cociaș reușește o performanță în interpretarea acestui rol prin împletirea umorului cu sensibilitatea dramatică a celei ce vrea să înfrângă singurătatea; când Lily dansează cu grație, actrița sugerează prin relația cu partenerul și frământările interioare ale personajului. 


Actorul George Constantinescu este “autorul” înființării în 2010 a Teatrului de Artă, după zece ani de la absolvirea universității și de atunci îl conduce perseverent pe ideea prezentării unui repertoriu cu scopul “trezirii la realitate a spectatorilor”; premiat pentru roluri în teatru independent, acum se confruntă cu personajul profesorului de dans, homosexualul Michael Minetti, un nefericit în căutarea unui suflet pereche. Meritul deosebit al interpretării făptuite de George Constantinescu este modul în care transmite cum masca veselă a lui Michael ascunde tristețea unui om singur, uneori blamat fără rost de societate pentru orientarea sexuală. Cu inteligență, actorul se ferește de a sublinia profilul particular al personajului și îi dă normalitatea omului singur, căutător al comunicării cu lumea pe care o află în relația cu Lily; comicul interpretării sale se transmite prin sinceritatea trăirii situațiilor conflictuale. 
“Șase lecții de dans în șase săptămâni” prezintă publicului o comedie armonios construită, despre realitatea zilelor noastre și tristețile ei uneori aparent comice prin o echipă de artiști dăruiți cu plăcere teatrului independent.