Spectator

duminică, 19 februarie 2017

“SCRISORI DE DRAGOSTE” – TEATRELLI / CREAT

IMPRESIONANTĂ ÎNTÂLNIRE CU VALOAREA

         Două valori incontestabile ale artei actorului, MARIANA MIHUȚ și VICTOR REBENGIUC oferă prilej publicului de a sta cu respirația tăiată să îi urmărească în “Scrisori de dragoste”. Piesa în două personaje a scriitorului american A.R.Gurney, din 1988 a înregistrat succes internațional în diverse producții și a atras pentru interpretare personalități ale vieții teatrale. Textul cucerește atât actorii, cât și publicul prin îmbinarea reușită a comicului cu dramaticul.
        

A.R.Gurney deține dibăcia de a construi complex cele două personaje Melissa și Andrew, doar prin lectura arhivei de epistole deținută de fiecare, scrisorile dintre ei din copilărie până la senectute, fără un conflict activ. Scrisorile arată drumul în viața fiecăruia, reușitele, dar și eșecurile a două caractere care nu au izbutit să formeze un cuplu împreună. Pare simplu de interpretat această poveste, dar solicită actorii să sugereze o multitudine de stări comice și dramatice, dictate de evocarea etapelor existenței personale a fiecăruia. Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc reușesc un impresionant recital prin transpuneri încărcate de emoție, în o serie de momente evocate din existența celor două personaje.
         Într-un decor simplu, Melissa și Andrew, stau la propiile birouri și răsfoiesc scrisorile, cadrul scenic fiind completat semnificativ de două tablouri, schițe de portret ale fiecăruia. Regizorul Mircea Cornișteanu, atent să impună tensiune derulării evocărilor, detașeașă etapele cu ajutorul luminii-cortină și a intervenției unor accente muzicale, totul fiind condus cu inspirație.
       
  Mariana Mihuț relatează cu măestrie, despre destinul Melissei, femeia lipsită de apropierea acelui bărbat dorit în subconștient, să îi fie sufletul pereche. Situațiile descrise alternează comicul cu dramaticul, actrița manipulând nuanțat îmbinarea lor. Excelent Mariana Mihuț sugerează prin gest, expresie judecarea fiecărei evocări, de la naivitatea din copilărie a Melissei cea aparținând unei familii înstărite, până la etapele maturității când își dorea o familie și afirmare în artele plastice, dar mereu eșecurile au pus stavilă dorințelor.
       
Victor Rebengiuc construiește amănunțit personajul Andrew care provine dintr-o familie modestă, dar ambițios fiind ajunge avocat și apoi în vârful ierarhiei politice, senator. Actorul pătrunde în profunzimea stărilor celui dornic de a urca pe scara socială, drumul ambițiilor lui Andrew le motivează sugerând atent duplicitatea personajului. Mereu, Andrew este ocupat, dar tot mereu are nevoie de sfaturile lui Melissa. Admirabil transmite nuanțat actorul aparentul succes în cariera lui Andrew al cărui interior însă, suferă de eșecul nereușitei de a o avea alături pe cea din copilărie. Privind istoria celor două personaje, strălucit redată de acești maeștri ai teatrului, fiecare spectator va descoperi în relatările epistolare, un moment din viața personală. Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc sunt senzaționali în această “lectură” despre viață în care replica rostită este descifrată în amănunt pentru a evidenția subtextul ei.

         “Scrisori de viață” este un spectacol special, unicat prin întâlnirea cu doi adevărați artiști ai teatrului care răscolesc emoția publicului. Teatrelli / CREART – Centrul de Creație Artă și Tradiție al Municipiului București își susține profilu prin găzduirea în repertoriu a acestui spectacol exemplar.

marți, 14 februarie 2017

“ ARTISTS TALK “ – ArCuB

RAFINATĂ SATIRĂ DESPRE … “ARTĂ PENTRU ARTĂ”

         Sub pretextul, “modrenizării” actului teatral, se înmulțesc în ultimul timp, regizorii care ignoră valoarea textelor celebre. Aplică “artă pentru artă” vrând să fie mai presus de dramaturgi, fără miza emoției comunicării publicului unui mesaj convingător. Detașarea unor astfel de regizori față de public și contextul lumii în care trăiesc, afectează rostul educațional cultural al teatrului. Uită sau ignoră că un artist prin creația sa este un formator de opinie și are responsabilitate față de spectatori prin mesajul transmis. Artistul este și el un  cetățean, nu poate omite acest aspect în dialogul artistic cu concetățenii săi spectatori.
       

  Gianina Cărbunariu, regizor, dar și dramaturg, autoare și a spectacolului “Artists Talk” (“discuții ale artiștilor cu publicul”), practică cu succes teatrul documentar și s-a afirmat astfel, printre puținii artiști cetățeni. Toate spectacolele sale realizate în urma unei minuțioase documentări propun teme curente desprinse din realitatea unei lumi aflată în furtuna conflictelor sociale și politice. Gianina Cărbunariu deține harul rar de a își scrie textele pe care le regizează, și nu “actualizează” valori ale dramaturgiei de dragul inovației artistice. Pentru “Artists Talk” Gianina Cărbunariu s-a documentat din falsele dezbateri care însoțesc diversele turnee, festivaluri de teatru sau film, de la noi și din lumea cea largă. În aceste dezbateri, artiștii discută un act artistic, cu înfumurarea snobului față de cei cărora se adresează prin creația lor, publicul. Inteligent, dramaturgul și regizorul Gianina Cărbunariu concepe un scenariu satiric din șase secvențe în care artiștii dau interviuri despre conceptul lor materializat într-un film sau un alt demers creator. Autoarea acestui excelent spectacol de teatru documentar, își alege pentru susținerea tematicii situația geopolitică actuală și dramatică a emigrației. La “dezbaterile” din acest scenariu,  toți cei intervievați sunt mândri de creațiile lor pe tema emigrației, numai că răspunsurile la întrebările esențiale adresate de ziariși sau spectatori, demonstrează lipsa cunoașterii fenomenului abordat, superficialitate, egoism, îngâmfare. Într-una din secvențele scenariului reușit, un artist emigrant și el cu întreaga familie dintr-o țară estică în vest, când răspunde că “arta pentru artă” practicată i-a adus consacrare, demonstrează egoismul unui individ total dezinteresat de situația dramatică a lumii în care trăiește. Finalul reprezentației recurge la amintirea destinului unei scriitoare care a fost dusă la Auschwitz pentru a sublinia un alt aspect al temei dramatice a emigrației, dar și a ultranaționalismului secolului trecut, tema este periculoasă și astăzi prin demersurile geopolitice diferite din lume. Acest spectacol adresează un mesaj, nu numai “artiștilor”, ci publicului care privește numeroase “acte artistice” ce nu îi provoacă emoție, judecarea temei propuse și se consideră a fi inferior “creatorilor”.
         “Artists Talk” este un spectacol original prin abordarea tematică și realizarea teatrală, pornid de la text, regie și interpeții actori care se dovedesc a fi artiști cetățeni. Devine astfel un avertisment percutant că “actul artistic” trebuie să dețină o adresă directă, credibilă prin temă și tratare. Regizoarea Gianina Cărbunariu conduce cu fermitate derularea celor șase scene cu “dezbateri” desprinse din realitate într-un decor aparent simplu, consistent în sugestii, creat de Dorothee Curio din Germania și completat prin efecte video realizate de Mihai Păcurar. Decorul compus din câteva scaune, microfoane, cortină sclipitoare, câteva obiecte cu rost metaforic, este dominat de proiecții ample. Proiecția de bază în susținerea tematicii “somewhere in Europe”  - “undeva în Europa” cu un scris eclatant, “lozincă” luminoasă, mereu prezentă indică amploarea fenomenului “artistic” abordat “discuțiilor”. Pentru că întâlnirile cu artiștii au loc la festivaluri internaționale, efectele video au drept scop principal, manipularea subtitrării replicilor rostite în limba română, engleză “aproximativă” și franceză. Bobo Burlăcianu prin muzică, punctează ironic atmosfera acestor discuții cu false pretenți despre “artă”.
        
 “Nu sunt activist, sunt artist” este o replica unui “creator”, pe deplin contrazisă de interpretarea diverselor tipologii de către cei cinci tineri actori minunați, implicați cu tot sufletul acestui proiect. Ei arată că sunt cu adevărat artiști care pledează activ, convingător pentru responsabilitatea actului artistic. RUXANDRA MANIU, ILINCA MANOLACHE, ALEXANDRU POTOCEAN, GABRIEL RĂUȚĂ și BOGDAN ZAMFIR, trec dezinvolt și rapid prin o serie de tipologii, caracterizate ireproșabil în esență fie cu ironie, fie dramatic. Devin regizori, actori, coregrafi, realizatori video, profesori de artă, etc, și chiar un primar, fiecare realizând apariții admirabile pentru susținerea situației din diversele scene ale “discuțiilor”. Nu trebuie omis faptul, că au reușit apreciabil rostirea replicii în multe secvențe și în limba engleză sau franceză. Majoritatea celor din distribuție sunt actori activi în teatrele instituționalizate care se mândresc cu realizările lor în diverse spectacole. Tănăra actriță a Teatrului Mic, Ilinca Manolache, apariție și în teatrul independent, devine fie reporter, coregraf sau tăcutul personaj dramatic din final, Irene, și fiecare intervenție o creionează subtil în funcție de cerințele situației, cu fin umor, sensibilă ironie ori amară stare interioară dramatică. Într-o altă serie de “personaje” din viața artistică, Ruxandra Maniu, actrița Teatrului Odeon, cu farmec, inventiv, desenează diversele tipologii care îi revin. Remarcabil este actorul independent, Alexandru Potoceanu care deține un palmares bogat nu numai în teatru, dar și în film pentru știința definirii “fotografiei” personajelor în diverse situații. Se remarcă de asemenea, actorul Teatrului “Nottara”, Gabriel Răduță prin expresiile esențiale atribuite diferitelor tipologii interpretate. Aplauze pe deplin meritate, răsplătesc și pe Bogdan Zamfir, actor cu studii în Belgia, interpret în Franța care se implică sensibil nuanțat în propuneriile regiei.

         “Artists Talk” se înscrie în zona spectacolelor de teatru documentar de excepție, este solid construit în intenția de satira rafinată a tematicii alese, transmisă convingător publicului. Acest spectacol  este un câștig pentru prestigiul  de Centru Cultural al Municipiului București - ArCuB.

miercuri, 8 februarie 2017

“ O INTERVENȚIE“ – TEATRUL ACT

ADMIRABILĂ ÎNTÂLNIRE CU TINERI CREATORI

        
Din nou, Teatrul Act – primul teatru independent de la noi, reușește să atragă atenția prin acest spectacol cu piesa dramaturgului contemporan englez, Mike Bartlett. Premiat pentru scrierile sale teatrale, acesta readuce în atenția publicului tema cuplului propusă de alți numeroși dramaturgi, dar o dezvoltă în mod original, implică în planul secund și contextul social fierbinte al atitudinii cetățeanului față de războiul din Orientul Mijlociu. Excelent compune dramaturgul relația de “prietenie” dintre un bărbat și o femeie, ca un fin psiholog cu atenție în prezentarea motivată a caracterelor celor doi și a conflictelor. Este o comedie tragică despre comunicarea astăzi, în relațiiile cuplului. Cei doi sunt “prieteni”, de fapt, îndrăgostiți, dar caracterele lor nu reușesc să înfăptuiască, relația de dragoste. Dramaturgul oferă partituri generoase actorilor.
         Tânărul actor, regizor și dramaturg, Radu Iacoban acceptă acum “rolul” de regizor și alege acest text bine construit ca o comedie tragică. Regizorul conduce punerea în scenă cu dibăcie, exploatând capacitățile deosebite ale actorilor Ana Ularu și Lucian Iftime și are un sprijin în decorul Iuliei Popescu alcătuit din o sumedenie de obiecte, bine alese. Decorul este încărcat la început, realist prin multe elemente aparent banale, numărul lor se reduce pe parcurs prin manevrarea lor chiar de către personaje pentru a spori și esențializa tensiunea conflictului dintre ele. Ingenios, regizorul departajează multe secvențe, în special două monologuri în care se motivează caracterul fiecărui personaj. În conformitate cu moda actuală, regizorul vrea să îmbogățească exagerat uneori imaginea teatrală prin intervenția unor artificii vizuale fără rost în a servi conflictul. Radu Iacoban confirmă însă, ca regizor din nou, priceperea de a coordona inspirat citirea scenică a unei piese prin îndrumarea actorilor, considerați punctul principal al expresiei teatrale.
        
Personajele sunt construite pe muchie de cuțit între a fi comice și dramatice. Profesional fiecare are un giob consolidat, ea este profesoară, el lucrează într-un domeniu special, de importanță în politica externă. Ea trăiește o viață personală izolată de lume și alcoolul o atrage pentru a uita singurătatea, iar el după trei ani de amiciție cu această femeie fermă în principii și-a găsit se pare, o iubită. Lunga lor prietenie presupune întâlniri adeseori cauzate de impasul în care se află existența fiecăruia. Tânăra actriță Ana Ularu, consacrată în film, apreciată în teatru, reușește în acest rol, o adevărată performanță. Actrița trăiește cu mare artă frământările care macină această femeie, tratate inteligent exterior cu ironie, dar interior, trăite emoțional dramatic. Ana Ularu sugerează admirabil și coerent intențiile de autoironie ale femeii nemulțumită de comportamentul prietenului, dar și dragostea față de el, ascunsă, cât și tristețea singurătății. Prin expresie, gest și rostirea cu nuanță a cuvântului, provoacă râsul privitorului, frânat imediat prin sugerarea situației dramatice prin care trece de fapt, personajul. Construiește ca un filigran acest rol dificil pentru că jonglează mereu cu substratul replicii.
      
  Lucian Iftimie, actor cu o bogată carieră și în teatrul independent, compune minuțios caracterul unui bărbat comod în relațiile pe care le judecă pragmatic, superficial în atitudini, dar legat interior totuși, sufletește, de această femeie specială. De la o scenă la alta, actorul sporește evidențierea fondului bun, tăinuit de bărbat, în manifestările exterioare ca un individ cu un caracter aparent egoist. Lucian Iftimie surprinde prin accentele espresiei subtil plasate pentru a atenționa asupra contextului care îi dictează comportamentul. Nu poate fi omis faptul, că actorii dau viață personajelor în imediata apropiere a spectatorilor în situații complicate, dar o fac cu naturalețe, fiind parcă desprinși din rândul publicului. Sunt senzaționali interpreții prin modul în care în profunzime analizează psihologia personajelor și o exprimă teatral.

         “O intervenție” se poate încadra în rândul spectacolelor deosebite ale stagiunii prin sincera transmitere a emoției în judecarea unor aspecte importante pentru viața unui cuplu astăzi.

marți, 31 ianuarie 2017

“MICUL PRINȚ” – TEATRUL DE COMEDIE

EXHIBIȚIE … TEATRALĂ


         “Micul prinț” de Antoine de Saint-Exupery, scrisă în 1943 devine una din cărțile cele mai cunoscute în lume care a atras și teatrul și filmul, înregistrând numeroase dramatizări și ecranizări. Atracția se datorează faptului că această carte captivează atât copiii, cât și adulții în egală măsură. Acțiunea este inspirată de biografia personală a lui Antoine de Saint-Exupery (1900 – 1944), aviator, dar și eseist, romancier și reporter, căzut pe frontul antifascist. “Micul prinț”, scrisă într-un stil cu totul special, ca o fină alegorie încărcată de metafore, propune ca temă judecarea unor reguli existențiale aparent simple. Are la bază dialogul dintre un om matur – Aviatorul și un copil – Micul prinț. Candid copilul pune întrebări despre lume care răscolesc maturul, îi întorc gândurile la copilărie când curiozitatea nu primea întodeauna răspunsuri la nedumeririle sale. Prin tematica subtil sugerată metaforic, acest “basm fantastic modern” sau “micro-roman” cum mai este considerată scrierea, provoacă emoție oricui, fie copil sau matur. Creatorilor de teatru, “Micul prinț” le provoacă imaginația pentru transpunerea scenică, dar îi și obligă de a transmite credibil tematica abordată de autor, unui public țintă diferit – maturi și copii, laolaltă.
        
“Micul prinț” înregistrează la Teatrul de Comedie un … record – copiii nu vor înțelege nimic din spectacol, iar maturii se vor plictisi. Totul pornește și de la regizorul Alexandru Dabija care implică substanțial în proiectul său o personalitate din zona artelor plastice, pe Mircea Cantor, aflat pentru prima oară în confruntarea cu solicitările scenografiei. La 39 de ani, Mircea Cantor este cunoscut la Paris unde trăiește, în lumea artelor plastice prin expoziții de artă experimentală pentru că în lucrările sale apelează la diverse instalații. Artistul nu a conceput niciodată scenografia pentru un spectacol de teatru. Desigur, am avut mari plasticieni, de pildă Sever Frențiu, care au colaborat cu mult succes și ca scenografi cu regizorii. Mircea Cantor debutează neconvingător însă, ca scenograf. Regizorul Alexandru Dabija și-a dorit o viziune originală asupra “Micului prinț” pe care declară în caietul program de sală, a fi “futuristă” și apelează la Mircea Cantor pentru vizualizarea teatrală a experimentului său. Amintim că în 1908, Marinetti publica în “Le Figaro” – “Manifestul futurist” pentru curentul unui limbaj artistic “îndepărtat de realitate și de exprimarea logică” care vroia să servească mijloacele tehnicii moderne de la începutul secolului XX. În scurt timp, curentul a decedat, a încercat să revină în atenție prin “arta cinetică” în anii ’60, dar a rămas în istoria artelor doar, ca o încercare de inovație.
        
Unul din apreciații regizori de teatru ai prezentului, Alexandru Dabija ia drept pretext scrierea celebră a lui Antoine de Saint-Exupery pentru un experiment “futurist” cu ajutorul lui Mircea Cantor și “îndepărtează” exprimarea teatrală de orice logică. În numele respectivului curent, absurd ales drept pretext, se aplică textului o adaptare exagerată. Personajul copil, Micul prinț, călător prin universul planetelor, caută un sprijin pentru singurul său prieten, o floare, metafora centrală din povestea plin de poezie al lui Antoine de Saint-Exupery. Versiunea regizorului și scenografului transformă “floarea” într-un … vulcan noroios care îl atrage pe Micul Prinț prin noroiul ce “bolborosește” mereu. Imaginea generală a spectacolului va “bolborosi” în jurul conceptului celor doi, ca și rostirea replicii de către actori, rezultatul fiind o formă fără fond.
        
Mircea Cantor își începe experimentul teatral în calitate de scenograf și autor al proiecțiilor video, din foaierul teatrului, transformat în expoziție originală. La intrare, în partea dreaptă, ridică o mică scenă cu podeaua plină de nisip, unde doi copii – un băiat și o fată -, se joacă discret și au o construcție bizară deasupra. Pereții laterali ai foaterului-expoziție sunt îngrădiți de ecrane, iar pe ultimul plasat în unghi cu celălalt, vor fi proiectate filmulețe în alb-negru, firește, cu vulcanii noroioși. În caietul program erau necesare măcar ca reclamă turistică, precizări, că vulcanii ar fi cei filmați în județul Buzău, numiți “Pâclele mici sau mari”. Derutat de cele văzute în foaier, publicul ajuns în sală, va descoperi că pe scenă expoziția continuă prin alte două ecrane – unul în fundalul spațiului de joc, altul pe o laterală a scenei, pe partea stângă privind din sală. Ecranele se vor alătura, uneori în timpul reprezentației, iar cel din stânga va obstrucționa spectatorii de la margine să urmărească, tot filmulețe cu vulcanii noroioși. Sala este traversată de o punte pe care vor păși unele personaje în drumul spre scenă. Mircea Cantor vrea să anime imaginea acestui cadru scenografic cu ecrane albe și scena în negru, prin tot felul de “obiecte” și prin costumele interpreților.

“Obiectele” sunt minuțios realizate din țevi de aluminiu și indică fie scheletul avionului căzut în deșert, fie un glob imens necesar personajului Geograful, fie o sticlă pentru Lampagiu, etc. Mai animă unele scene, o ladă neagră decorată cu elemente fosforescente pentru oaia solicitată ca desen de copil în debutul reprezentației, suluri mari de hârtie folosite de Afacerist și … o Vulpe! Această Vulpe se vrea a fi expresia cea mai originală a scenografiei. În programul caiet de sală există și precizarea “concepție Vulpe: Tiberiu Toitan și Oana Micu”! Aproximativ cinci minute spectatorii vor urmării personajul Vulpe, un construct ce umple aproape scena cu imaginea unei vulpi cu blană răpănită, cu ochi luminoși care după labe pare realizată din ansamblarea flexibilă a unor țevi mai ruginite și este mânuită conștiincios de interpreții unor roluri, îmbrăcați acum, uniform în negru ca păpușarii.

“Concepția Vulpe” și aparițiile Șarpelui într-un scaun cu rotile pentru handicapați, completează “expoziția” scenografului Mircea Cantor care nu susține prin nimic tema și subtila poezie a scrierii inițiale datorată lui Antoine de Saint-Exupery. La rândul lor, costumele scenografului, vor să indice exagerat tipologia personajelor. Avangardistă se vrea și imaginea personajului central, Micul Prinț, transformat prin costum, coafură și machiaj într-un “copil îmbătrânit” pe drumul parcurs în căutarea vulcanilor noroioși.
          Distruge textul și anulează rostul actorilor într-un spectacol de teatru, acest experiment futurist stupid. Cu excepția copiilor din foaier, trecuți în uitare pentru reprezentația din scenă, întreaga distribuție se luptă să dea viață obiectelor scenografiei. Obiecte importante pentru actori, vor mai fi și instrumentele – hang, theremin și handbells, cu denumirile explicate în caietul program de sală. Îmbrăcați în aceleași costume ca pentru Vulpe, negre cu glugă, actorii folosesc aceste “obiecte” pentru interpretarea muzicii Adei Milea, “songuri” în versuri stâlcite. Această muzică arată din nou, că stilul Adei Milea practicat reușit în concertele de început ale carierei sale, a devenit manierist. Intervențiile “songurilor” banale ale Adei Milea, sunt alte efecte, fără noimă plasate în arhitectura teatrală a reprezentației. Tinerilor actori, remarcați în personaje importante din alte spectacole, le revin acum, apariții minore în caricaturi de personaje sau în figurație. Alexandru Bogdan este Înfumuratul și Geograful, Dan Rădulescu, Lampagiul și vocea Vulpii, Lucian Ionescu, Afaceristul, dar ei sunt și instrumentiști și cântăreți cu lavalieră pentru amplificarea interpretării partiturii muzicale. Un alt tânăr actor apreciat, Bogdan Cotleț este distribuit în rolul Aviatorului, personaj tratat de regie fără profunzime și importanța, solicitate de poveste. Valentin Teodosiu în rolul Șarpelui și Eugen Racoți în rolul Regelui, reușesc să dea cât de cât, sensuri replicilor rostite, în ciuda desenului teatral penibil al personajelor – costum și machiaj.
      
  Actrița cu valoare câștigată în spectacolele de la Teatrul de Comedie și cel de la Naționalul bucureșrean (“Între noi e totul bine”), Dorina Chiriac, în interpretarea personajului cheie, Micul prinț, este cea mai afectată de demersul regizoral și scenografic. Inexplicabil personajul apare ca “un copil bătrân” care rostește alb, fără gând, întrebările esențiale ale lui Antoine de Saint-Exupery. În monologul final, Micul prinț ajunge să “bolborosească” replica, când viziunea regizorală îl trimite la moarte în brațele Șarpelui din scaunul cu rotile, iar același “copil bătrân” se va arunca în gol de pe un dâmb din preajma vulcanilor noroioși, în proiecția care completează acest final ilogic, conform intențiilor de practicare în teatru a curentului futurist. “Numai cu inima poți vedea lucrurile corect”, spune într-o replică Antoine de Saint-Exupery, iar această exhibiție teatrală o ignoră, uitând de emoția care obligatoriu spectacolul trebuia să o transmită prin sensurile multiple ale textului și prin personajele metaforă ale poveștii.
         “Micul prinț” este un spectacol care nici măcar nu șochează ca experiment ostentativ. Distruge în numele “futurismului”, farmecul și poezia unei scrieri de excepție, dar nici curentul “futurist” nu îl servește, măcar. Dacă la început de secol XX acest curent vroia să aplice în artă tehnica modernă, la început de mileniu trei, regizorul și scenograful aveau prilejul chiar, să folosească pe deplin inovațiile actuale ale tehnicii, desigur dacă erau mai inventivi. O dovadă a “futurismului” luat doar, pretext pentru a motiva o viziune teatrală incoerentă este și afișul imens al spectacolului din fața teatrului care reproduce jignitor pentru cel care a fost Antoine de Saint-Exupery, una din ilustrațiile sale la cartea “Micului prinț”. Trist rămâne, folosirea unor actori stimați de public într-un spectacol în care devin “obiectele” unui regizor și unui artis plastic, ambițioși, fapt ce îi dezavantajează la recompensarea cu aplauzele meritate.


P.S. Fotografii de Mircea Cantor. 
În anul ce a trecut, conform contractului de colaborare cu Teatrul de Comedie, nu am putut comenta pe acest blog, nicio premieră. În 2017, contractul numai funcționează și pot fi, din nou, “spectator”.