Spectator

miercuri, 23 iulie 2014

“ ANONIMUL VENEȚIAN “ – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE

UN STUDIU PE … O MELODRAMĂ
         Centrul de Cercetare și Creație Teatrală “Ion Sava” din cadrul Naționalului bucureștean alege “Anonimul venețian” de Giuseppe Berto, o piesă în două personaje, cu scopul de studiu pentru actori. Spectacolul beneficiază de coordonarea și adaptarea unui maestru în  actorie, Ion Caramitru.
         În urmă cu câțiva ani, unul dintre marii creatori de teatru pe care îi avem, regizorul Radu Penciulescu a lansat proiectul de studiu pentru actori cu “Macbeth” de Shakespeare pe aceiași scenă. Alegere admirabilă cu un rezultat ce a provocat și dezbateri pe această temă. De astă dată, urmând drumul studiului, alegerea piesei italianului Giuseppe Berto ce s-a impus în prima jumătate a secolului trecut, este însă, modestă ca propunere de studiu. Scopul proiectului e binevenit pentru cizelarea și amplificarea exploatării scenice a calităților unor actori, dar are nevoie de o bază dramaturgică generoasă în propuneri. Nu este doar un studiu strict necesar unor proaspăt absolvenți ai universităților artistice la care pregătirea este adeseori superficială, se adresează echipei primei scene a țării, unor actori afirmați și apreciați, cum sunt și Ilinca Goia sau Ioan Andrei Ionescu, distribuiți în acest “studiu”.

 Piese despre cuplu - un bărbat și o femeie - sunt multe și se apelează acum insistent la ele pentru a le înscrie în repertorii. Remarcabile sunt cele apropiate de situația cuplului afectat de traiul într-o  lume cu probleme sociale, nu numai de situații extreme particulare. În “Anonimul venețian”, El și Ea se întâlnesc după opt ani de la destrămarea mariajului, revedere provocată de bărbatul aflat în starea terminală a unei boli cumplite. Oferta textului apropie relația celor doi de o melodramă cu trimiteri ironice la adresa trecutului fiecărui personaj.
         Cu bună intenție “pedagogică”, Ion Caramitru conduce distribuția pentru a prezenta un spectacol de succes la publicul ce prețuiește telenovelele. Decorul sugestiv și funcțional creat de Florilena Popescu – Fărcășanu propune trei spații de joc din Veneția în care se va derula întâlnirea celor doi, fără schimbări la față de scenă pentru indicarea  locurilor. Ion Caramitru ilustrează teatral fiecare moment urmărint studiul exploatării profunde a capacității de trăire sinceră a actorilor pentru fiecare situație. Urmărește și consolidarea credibilă a relației dintre cei doi , dublată și prin dezvoltarea unui suspans al acțiunii. Conform solicitării impuse de text, folosește abundent ilustrația muzicală și pentru că bărbatul este de profesie interpret la oboi. 


         Ilinca Goia și Ioan Andrei Ionescu sunt doi actori importanți ai Naționalului bucureștean și exercițiul lor de “studiu” este o reușită firească. Se adaptează situațiilor propuse de dramaturg cu dăruire și le motivează scenic prin expresie și rostirea cu sens a replicii pentru a îi evidenția substratul evocării trecutului ce a dus la destrămarea cuplului. Ilinca Goia cu migală definește personajul unei femei ambițioase, mândre, dornică de iubire și prețuire, dar și de un trai comod. Căsnicia femeii a eșuat de mult, dar sentimentul iubirii nu a apus. Dubla stare interioară ivită prin revederea cu fostul soț, o redă cu fină expresie. Actrița dezvoltă nuanțat, cu sensibilitate, profilul unei femei în care se pot regăsi multe spectatoare.

 La rândul său, Ioan Andrei Ionescu compune atent tipologia bărbatului artist de profesie, căutător de iubire și comunicare. Marchează abil cu discreție, boala ce îi curmă viața, dar nu îi poate șterge dragostea ce l-a unit prin căsnicie cu femeia pe care vrea să o revadă. Dă sens ironic unor replici prin care motivează despărțirea de femeia iubită. Ilinca Goia și Ioan Andrei Ionescu merită toată stima pentru acest “studiu” și rămân în așteptarea unor roluri mai complexe pentru a demonstra fiecare, substanța talentului ce îl deține.

         “Anonimul venețian” este un spectacol de succes pentru marele public, dar fragil pentru demersul unui studiu ce are la bază însă, un sprijin banal ca text.

luni, 21 iulie 2014

“ NOAPTE BUNĂ, MAMĂ! “ – ArCuB

STIMĂ PENTRU INTERPRETE …
         În absența unei documentări , cât și a resurselor financiare, repertoriile preferă piesele în două personaje, cu interpreți cunoscuți publicului. Se acordă, după cum se vede, o atenție deosebită proiectelor de acest gen. ArCuB, Centrul de Proiecte Culturale al Municipiului București, propune piesa dramaturgului american contemporan Marsha  Norman, “Noapte bună, mamă!”. Piesa a înregistrat aprecierile publicului nostru și în urmă cu un sfert de secol, când rolul mamei era interpretat strălucit de Olga Tudorache.


         Marsha Norman, scriitoare activă și ca scenarist și prozator, concepe o tragicomedie cu iz melodramatic, în două personaje, axată pe conflictul dintre Thelma și fiica sa Jessie. Regizorul Mircea Cornișteanu menține linia scrierii și o dezvoltă iscusit, cu suspans emoțional prin sprijinul unor actrițe prețuite, Florina Cercel (Thelma) și Cerasela Iosifescu (Jessie).  Folosește însă, un decor încărcat de intenții, exagerat raportate la text; scenograful Viorel Penișoară – Stănescu propune imaginea unui living dintr-o casă modestă și învechită în care locuiesc cele două femei, dar dorește să sugereze cu sens metaforic și pasiunea tatălui decedat pentru pescuit, evocat în conflict. Insistent învelește livingul și obiectele din jur în plasele pescarului.
         Atracția spectacolului se datorează celor două actrițe. Regizorul îndrumă interpretele cu intenția de a sublinia cât de dramatică, dar și comică poate fi lipsa esențială de comunicare între un părinte și urmașul său. Dramaturgul optează pentru un caz particular desprins din societatea americană în care dezvoltă conflictul prin invocări insistente ale trecutului acestei familii dezbinate. Jessica este un om matur, afectat de o fostă căsnicie cu un bărbat cu probleme , o fiică înstrăinată de mama sa, a suferit de epilepsie și nefericită fiind, hotărăște să se sinucidă. Rolul este foarte dificil prin aglomerația de date în construcția personajului, dar Cerasela Iosifescu îl rezolvă admirabil. Cu trăire interioară nuanțat exprimată, actrița parcurge frământările  ce macină această femeie, hotărâtă să își curme viața, lăsând însă, totul în ordine în casă pentru mama sa, un om neglijent și superficial. Lipsa comunicării sincere cu Thelma, dar și cu alți parteneri de viață evocați, actrița atenționează că i-au distrus pofta de a mai trăi, cu accente când dramatice, când ironice, inteligent manevrate în interpretarea sa. Din nou , Cerasela Iosifescu demonstrează că este o actriță capabilă de performanțe în orice rol și că ar merita partituri de referință ale dramaturgiei. În rolul Thelmei, mama egoistă, interesată doar de confortul personal, experimentata actriță cu reușite în biografia sa artistică, Florina Cercel, compune credibil portretul personajului. Suprficialitatea Thelmei ce privește derizoriu hotărârea fiicei de a se sinucide, actrița o punctează cu abilitate. În finalul tragic al piesei însă, atât regizorul, cât și actrița propun o tratare simplistă a situației, rezultat dramatic al absenței comunicării dintre mamă și fiică.

         “Noapte bună, mamă!” rămâne un spectacol ce poate stârni emoție publicului pasionat de telenovele. Un text mediocru prinde interes prin interpretarea actrițelor și profesionalismul regiei, ce meritau totuși, o piesă solidă cu rezonanță în realitatea noastră.

marți, 15 iulie 2014

“ DOI PE O BANCĂ “ – TEATRUL METROPOLIS

LA LUCRU … ACTORII - PROFESORI
         Teatrul de proiecte s-a afirmat în Capitală prin apariția în 2007 a Teatrului Metropolis aflat sub oblăduirea financiară a Primăriei și sub direcția apreciatului actor George Ivașcu, director – manager al instituției, dar și pedagog. Acum, teatrul de proiecte s-a extins și prin “Teatrelli”. Precizăm că un teatru de proiecte nu are o trupă stabilă de actori, regizori angajați și își organizează, în genere, repertoriul pin proiectele oferite de regizori care includ în distribuții actori din alte teatre instituționalizate, cât și actori independenți, din când în când. Echipa proiectului acceptat funcționează în baza contractelor individuale ca finanțare. Cu timpul, în repertoriul  teatrului de proiecte de la Metropolis s-a acordat o atenție sporită și actorilor profesori la UNATC, de exemplu în “Țarul Ivan își schimbă meseria” sau “Tarelkin” (comentate pe acest blog). În sine, ideea este lăudabilă pentru că mulți profesori doctori actori nu mai activează și pe scenă. Unii profesori doctori mai tineri au apărut sporadic sau niciodată pe o scenă, ca să convingă de harul actoricesc deținut. O motivare a atenției pentru actorii - profesori poate fi considerată și reluarea spectacolului “Doi pe o bancă”. 


         Acest spectacol, în aceiași regie și scenografie, a avut premiera în 2012 (comentată pe blog), dar într-o altă distribuție. Atunci, cele două personaje erau interpretate de Adela Popescu – actriță independentă și Mihai Bendeac – actor la Teatrul de Comedie. Emanuel Pârvu – actor, regizor, scenarist și profesor dr. la UNATC se pare că este preocupat de piesa dramaturgului rus contemporan de marcă, Aleksandr Ghelman, “Doi pe o bancă”, mult jucată și la noi în diferite teatre. “Noua” sa viziune regizorală ar vrea să arate că acel cuplu nefericir – un bărbat și o femeie care se întâlnesc într-un parc după câțiva ani de la o aventură de o noapte – poate fi interpretat în diverse formule. Folosește însă, același decor al scenografului Bogdan Spătaru, un kitsch; piesa este realist scrisă, dar decorul vrea să imagineze “suprarealist” un parc desenat din butaforie, ce amintește de … Disneyland. Renunță la jocul costumelor aruncate în tomberonul din parc și la conceperea profilului personajelor din spectacolul anterior, unde bărbatul era un claun. Regizorul Emanuel Pârvu se apropie acum de intențiile dramaturgului având drept sprijin  actori cu o mare experiență scenică. Distribuie pe Florin Zamfirescu și Tania Filip care sunt și profesori doctori la secțiunea Arta Actorului de la UNATC. Interpretarea dânșilor contribuie la credibilitatea reprezentației prin apropierea de consistența realistă a personajelor propuse de Aleksandr Ghelman. Este admirabil cum se descurcă cei doi actori în tratarea personajelor plasate într-un decor penibil ce îi poate stânjeni în trăirea sinceră a stărilor propuse prin dialogul revederii foștilor iubiți. Numai că și în această nouă interpretare , regia neglijează trecerea de la comic la dramatic propusă de dramaturg, și o marchează scenic prin momente vizuale exagerate. Piesa este o comedie amară, aspect neglijat de regie.
         Actorii reușesc un exercițiu profesional și acoperă prin interpretare, conceptul regizoral fragil desenat scenic și apropiat de un experiment teatral derizoriu. Tania Filip dezvoltă cu sensibilitate interioară tipologia feminină a Verei, atentă la sublinierea naivității acestei femei singure care își caută un partener de viață pentru a trece prin necazuri; nu uită întâlnirea din trecut cu bărbatul în care spera și despre care nu știa totuși, mai nimic. Actrița definește semnificativ personajul în raport cu textul. Florin Zamfirescu trece cu abilitate prin ambiguitățile caracteriale ale bărbatului, vrând să îl definească drept un Don Juan al zilelor noastre. Prezentarea personajului speculează linia comică , dar mai puțin tristețea esenței motivării acțiunilor sale. Tania Filip și Florin Zamfirescu redau profilul personajelor, un bărbat și o femeie cu destine frânte care trăiesc într-o societate încă, îngrădită de mentalitatea sistemului comunist apus. Regia ignoră substratul ironic propus de dramaturg la adresa societății în care există acest cuplu, nu îl speculează; încearcă acum, doar actorii a aminti de el.

         “Doi pe o bancă” rămâne un spectacol care prin viziunea regizorală a dezavantajat substanța piese și chiar și pe actorii, din prima, dar și din cea de a doua variantă a distribuției. Teatrul Metropolis a considerat totuși, cele două variante de distribuție a fi două premiere … în același ambalaj scenografic și regizoral! Se pare că opțiunea pentru această variantă a fost de a da de lucru profesorilor, ce sunt actori stimați în urma unor numeroase realizări din vasta dânșilor biografie artistică. Este discutabil însă, de ce profesorii au acceptat a înlocui din distribuție pe colegii de la premiera unui spectacol submediocru regizoral și de ce teatrul de proiecte nu a descoperit …  proiectul unui regizor care să pună cu adevărat în valoare, harul actoricesc al dânșilor confitmat în timp, în teatru și film.

sâmbătă, 12 iulie 2014

“ HOTEL CALIFORNIA “ – “TEATRELLI”

UN SPECTACOL ESTIVAL …
         În Capitală, ca și în țară, stagiune estivală nu se organizează. Teatrele instituționalizate ar fi oficial în concediu două luni. Teatrele independente încearcă să își continuie activitatea, dar nu cu rezultate strălucite pentru că și mulți actori independenți sunt în concediu. Sârguincios, doar “Unteatru” a inițiat o stagiune estivală cu spectacolele sale de marcă. De oarecare atenție mai beneficiază teatrul independent în cafenele, cum ar fi Godot Café –Teatru.

         Revenind la teatrele instituționalizate, amintim că printre ele a mai apărut unul, în buricul târgului – “Teatrelli”, cu o sală elegantă. Funcționează ca teatru de proiecte în cadrul Centrului de Creație, Artă și Tradiție al Municipiului București care îl și finanțează. Lansarea a avut loc cu “Quartet”, spectacol comentat pe acest blog. În cadrul proiectelor sale propune acum, “Hotel California” de Neil Simon, autor la modă în repertoriile curente.
         Piesa dramaturgului contemporan american Neil Simon este o comedie alcătuită din patru, se poate spune “scheciuri”, din care în spectacol au răms numai trei: “Un Oscar”, “O nuntă” și “O entorsă”. Reprezentația este realizată de un regizor apreciat – Gelu Colceag,  într-o distribuție cu actori cunoscuți. Gelu Colceag deține știința de a construi scenic ritmat o comedie și de a specula cu imaginație umorul situațiilor.
         “UN OSCAR” este o satiră despre o vedetă nominalizată la celebrele premii. Carmen Tănase, o actriță prețuită pentru evoluția atât pe scenă, cât și pe micul ecran în telenovele, punctează portretul unei vedete ambițioase, invidioase și năzuroase. În rolul lui Sydney, soțul vedetei, aflat în preajma sa la momentul premierii, Mircea Constantinescu și el actor la Teatrul Odeon, susține admirabil, cu fin umor relația cu partenera.
         “O NUNTĂ” redă cu umor, scandalul dintre doi părinți a căror odraslă, în ziua nunții, se pare că nu mai vrea să se mărite și se închide în baie. Trăiesc dramatic situația disperată, dar cu rezultat comic spumos, Radu Gabriel și Tania Filip, actori - profesori care însă, activează și în diverse proiecte teatrale. Sunt remarcabili pentru modul în care găsesc resurse de expresie în specularea comicului situației și replicii.
         “O ENTORSĂ” prilejuiește un moment comic, când vacanța a două cupluri prietene, este tulburată de Bety care suferă la tenis o entorsă, ce iscă un scandal între cei patru. Exploziv dezvoltă cu mult umor situația Tania Filip (Bety), Radu Gabriel (Bill), Mircea Constantinescu (Tom) și Radu Maria (Tina).
         În roluri de figurație din ultimele două episoade mai apar tinerii actori, Cristina Constantinescu și Alexandru Pietricică. Nimeni din această distribuție nu apelează la exagerări în interpretare pentru evidențierea prin efecte derizorii a situațiilor comice. Se detașează însă, Radu Gabriel care deține un har aparte pentru comedie. Joacă mai puțin pe scenă și mai mult în seriale de televiziune, dar este nu numai un actor deosebit, ci și un regizor și creator de texte comice. Amintim că în 2011 a realizat “Filarmonica de comedie”, un excelent spectacol satiric despre actualitate, prezentat la Teatrul de Comedie (comentat pe blog). Se alăturau lui Radu Gabriel, Marius Florea Vizante și Gheorghe Ifrim , apreciați actori comici. Inexplicabil spectacolul a dispărut din repertoriile curente, dar iată că după trei ani este preluat de “Teatrelli”.
         În peisajul tern al spectacolelor verii, “Hotel California” rămâne o reprezentație amuzantă. Distribuția și regizorul meritau însă, o alegere repertorială cu substanță, nu o înșiruire de scheciuri modeste ca țintă satirică. “Teatrelli” este totuși, un teatru de proiecte finanțat de Primărie, dar proiectele arătate până acum, se rezumă a servi în special, personalități ale teatrului, nu și pe tinerii actori care se zbat să își afle un rol în teatrul independent.


P.S. Vom mai comenta pe parcursul verii, o serie de spectacole din stagiunea de curând încheiată, restante, și care nu s-au detașat prin diverse calități.

vineri, 4 iulie 2014

“ RINOCERII “ – TEATRUL NAȚIONAL “MARIN SORESCU” din CRAIOVA

PUNCT FORTE – MANEVRA PLASTICĂ

         Stagiunea teatrală se pare că s-a încheiat cu un spectacol-eveniment de Robert Wilson oferit de Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova, “Rinocerii”. Despre celebrul creator american s-au scris și evident se vor mai scrie mii de pagini, Robert Wilson fiind o personalitate complexă, multipremiată internațional pentru producții teatrale și apreciată pentru o sumedenie de expoziții de artă plastică originale. Robert Wilson a uimit prin creațiile sale privitorii de pe toate meridianele – americane, europene ori asiatice. În sfârșit, a ajuns și în România prin sârguința de manager dovedită de Mircea Cornișteanu, după cunoașterea sa “în direct” la două ediții ale Festivalului Shakespeare ce aparține tot Naționalului craiovean al cărui director este; amintim spectacolele “Femeia mării” în 2005 și “Sonetele lui Shakespeare” în 2012.
Robert Wilson
         Se impune de la bun început o precizare, Robert Wilson a studiat cu pasiune în tinerețe arhitectura și artele plastice, s-a remarcat în o sumedenie de expoziții prin desene, picturi sau sculpturi, a inventat și “portretele video” HD cu celebrități. Demersurile de plastician activ îl apropie de teatru cu dorința de a construi un alt gen de convenție și expresie.
         Pentru “Rinocerii” a lucrat ca regizor, scenograf și lighting concept alături de o numeroasă echipă personală în care au fost cooptate ca asistenți și nume cunoscute de la noi, precum tânărul regizor Bobi Pricop (asistent regie) sau Adrian Damian (scenograf asociat) și alți colaboratori, plus echipa tehnică extraordinară a Naționalului craiovean. Spectacolul este o superproducție de imagine șocantă. Decorul aparent pare simplu și se rezumă la câteva scaune  și mese sau ruinele cu coloane desprinse din vremea antică. Imaginile au vrut trimiteri discrete spre diverse epoci istorice. 

Costumele și în special machiajul, prezintă personaje-marionetă care participă la animarea imaginii mereu mișcate printr-un montaj spectaculos. Cheia “vieții” imaginii este însă, lumina ce devine un personaj esențial. Prin jocul luminii se subliniază sensuri multiple, comice și dramatice, ale disperării degradării unei societăți în care comunicarea verbală a devenit mecanică și distruge omul. Cortinele de lumină departajează secvențele prin coloratură și intensitate. Rampa scenei este îngrădită prin o înșiruire de “casete” luminoase, orbitoare sau nu, în funcție de secvență. Planurile de joc au trepte semnificativ concepute.


 De la începutul reprezentației, spectatorul e primit de o serie de capete umane albe, împlântate în podeaua scenei din fața cortinei roșii, trase. Parțial, pe parcurs, unele din ele, tot cu cortina trasă, se vor anima, aceste capete fiind parcă resturi ale unei lumi degradate. Planul principal de joc râmăne scena cu elemente de decor mereu schimbate și manevrarea imaginii prin culoarea și intensitatea luminii. Planul fundalului folosește în actul întâi proiecția unei păduri uscate aflate în pragul distrugerii, în care intervine, la un moment dat, un rinocer imens ce va frânge rând pe rând copacii. Acestă proiecție este momentul cel mai consistent al imaginii generale cu sens al “rinocerizării” personajelor marionetă dintr-un univers în care comunicarea a dispărut. Monologul despre “om” din final, pare morala  unei fabule și nu mai are aceiași susținere prin imaginea dezvoltată în alte momente.

         Robert Wilson este un magician al imaginii teatrale aplicate prin decupajul “stărilor” plastice solicitate de conceptul său asupra piesei aleasă ca pretext. Personajele, replica, trec în planul secund prin convenția acestui gen teatral dezvoltat de plasticianul american. Firește “adaptează” piesa la convenția sa plastică în care textul e rezumat la un singur personaj, nu Beranger, ci “martorul – logician”, un personaj inventat în scenariul realizatorului american. Acesta va repeta mereu obsedant replici din scurte scene ale piesei, iar rolul este susținut coerent de Ilie Gheorghe. Celorlalte personaje – marionetă le mai sunt atribuite din când în când, replici din “bagajul” martorului – logician, iar actorii le “colorează” cu expresii corporale în principal, dictate de “sforile” mănuitorului din umbră. Demnă de toată prețuirea este adaptarea numeroasei distribuții la acest excentric concept de vizualizare scenică; se întâlnesc printre interpreții păpușilor – marionetă actori precum Valentin Mihali (Beranger), Claudiu Bleonț (Jean), Valer Dellakeza (Dudard), Mirela Cioabă (Madame Boeuf), Iulia Bleonț (Daisy), Tamara Popescu (Soția Băcanului) sau Angel Rababoc (Domnul bătrân) și alții.


         Robert Wilson se pare că a vrut să servească scenic și unele percepte despre teatru din scrierile estetice ale lui Eugene Ionesco pe care l-a cunoscut personal. Apropiată este de viziunea sa cea din 1958: “Teatrul este deopotrivă vizual și auditiv. El nu e o suită de imagini precum la cinematograf, ci o construcție, o arhitectură mișcătoare de imagini scenice (…) după ce ai dezarticulat niște personaje și caractere teatrale, după ce ai resprins un fals limbaj de teatru, trebuie să încerci, cum s-a făcut în cazul picturii, să-l rearticulezi din nou – purificat, esențializat.” Vizual realizarea acestui spectacol este admirabilă. Partea auditivă excelează prin muzica abundentă în primele secvențe în special, spre a atenționa asupra falsei comunicări într-o lume degradată relațional pe care răcnetele rinocerilor o va supune până la final. Cuvântul în diferențierea caracterială a personajelor trece în planul secund, în fața efectelor sonore și muzicale.

         Prin explozia de imaginație de creator plastic teatral, Robert Wilson poate fi considerat un Dali al regiei. Plasticianul Robert Wilson se exprimă pe scenă prin inspirate secvențe plastice, construiește un alt gen de teatru ca o “expoziție vie” mereu în mișcare. Înfrățește două arte – plastica și teatrul, cu atenție sporită față de prima. Provoacă spectatorul să judece “benzile desenate” de pe scenă fără transmiterea unei emoții directe. Propune astfel, o altă convenție teatrală, scoasă din rândul celei care de secole a fost transmisă prin actori, slujitori ai cuvântului.  Genul teatral original construit de plasticianul Robert Wilson “vorbește” prin imagine și așteapă din partea publicului confirmarea valorii în timp.