Spectator

duminică, 15 iulie 2018

“ORAȘUL NOSTRU” – TEATRUL CLASIC “IOAN SLAVICI” / Arad

EXERCIȚIU TEATRAL … DIN PRIMII ANI DE STUDIU

         “Orașul nostru” a fost nominalizat drept “cel mai bun spectacol” la ultima ediție a Galei Premiilor UNITER, fără alte nominalizări pentru regie sau pentru actori, dar nu a obținut distincția. La “festCO” (Festivalul Comediei Românești, ediția XVI) se acordă însă regizorului Cristian Bran și întregii echipe ... “premiul special al juriului! 
        
 Regizorul Cristian Bran, dornic de inovație teatrală, aplică exerciții de improvizație practicate cândva în primii ani de studiu la actorie, unui text “adaptare după Thornton Wilder, scenariu colectiv, semnat de Cristi Bran și de actorii din distribuție”; această precizare din programul de sală ar vrea să motiveze “inovația teatrală” a regizorului. Scriitorul american Thornton Wilder a câștigat Premiul Pulitzer pentru “Orașul nostru”, piesă scrisă în 1938. Dramaturgul este preferat de multe teatre de la noi, iar  piesa a mai fost jucată și la Târgu Mureș. 
Thornton Wilder imaginează o poveste sensibilă de iubire dintre doi tineri dintr-un orășel american, prilej de a trata în substratul scrierii problemele sociale ale comunității. “Scenariul colectiv”, răstălmăcește piesa, și o plasează ca loc de acțiune în Arad, unde se joacă spectacolul. Intenția de “inovație” ar fi să prezinte istoria Aradului din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea până în zilele noastre! Formatul inițial al acțiunii surprinde clipe de viață din jurul a două familii care se înrudesc prin mariajul copiilor. “Scenariul colectiv” anulează filonul încărcat al textului cu emoție și fină ironie, iar istoria Aradului e stângaci invocată și ignoră etapele dramatice prin care a trecut orașul în urma războaielor, instalării apoi a regimului comunist și starea socială urmată după evenimentele din 1990. “Adaptarea” piesei la “orașul nostru” Arad, e forțată, falsă și lipsită de un minim rezultat cultural. 
        
 Regizorul îsi dorește ca “scenariul colectiv” să urmeze linia teatrală propusă de Thornton Wilder de a răsturna stilul realismului teatral și a îl înlocui cu mimarea acțiunilor care susțin relațiile și dialogul conflictual în diverse situații. De pildă, tinerii îndrăgostiți mimează cumpărarea unor cornete de înghețată, mama discută cu băiatul când mimează pregătirea conservelor pentru iarnă, tatăl discută cu viitorul ginere mimând că beau o cafea, etc. Toate scenele de improvizație, stângaci conduse regizoral și înfăptuite de interpreți, sunt “inspirate” de exercițiile provocatoare pentru studiul actoriei în primul an la o universitate de artă; viitorii actori pornesc practicarea profesiei dificile alese prin exercițiile de improvizație. Această metodă a mimării momentelor concrete de acțiune, preferată de dramaturg, tratată scenic însă superficial de regizor, anulează substratul comico-dramatic al relatării despre “orașul nostru”. Improvizațiile sunt amplificate regizoral în momentul nunții, tratat ca într-un film mut, luminat în roșu, cu efecte de stroboscop.   “Scenariul colectiv” al improvizațiilor distruge tema consistentă a scrierii originale care marchează prețuirea și dragostea, comunicarea în familie și dintre vecini de etnii diferite. 
        
 Regizorul urmează indicațiile textului inițial și folosește un decor minimalist, realizat de Cristina Milea. Decorul se rezumă la câteva mese și scaune uniform construite, se completează prin panouri care în miniatură indică profilul unor clădiri importante din oraș, în special biserici și spre final se completează, firește, prin … proiecții pe un mic ecran rotund reprezentând … luna. Costumele scenografei încearcă să îmbrace personajele în tonul epocii precizat la începutul acțiuii și omite apoi, indicarea trecerii timpului. Istoria poveștii de iubire dintre Margareta, fiica unui doctor și Eugen, băiatul Mariei, rămasă singură după divorț, este de fapt, o evocare a Margaretei, cum se sublinază abia în cel de al doilea final al reprezentației, iar costumele nu servesc etapele acțiunii. 
       
  Spectacolul este lipsit de coerență stilistică, personajele sunt tratate schematic. Pentru a da drum coerent acțiunii, Thornton Wilder a creat personajul povestitorului, transformat în “scenariul colectiv” din narator în … personajul "Regizorul", fără o argumentație; în interpretarea lui Ioan Peter acesta nu se manifestă ca un “regizor”, ci doar ca un povestitor fără caraismă care din când în cânt se transpune în personaje secundare din acțiune. Regizorul spectacolului Cristian Ban omite din coordonarea actorilor atenționarea că reprezentația se petrece într-un spațiu intimist și este necesară evidențierea nuanțată în interpretarea fiecărui personaj, a esenței și substratului său. Actorii încearcă cu efort, să se adapteze la solicitarea numeraselor momente de improvizație și să sugereze esența personajelor interpretate; în unele situații sunt convingători, în altele exteriori ca expresii. Ștefan Statnic (Doctorul) și Angela Petrean (Celia, soția sa) reușesc să sugereze dragostea cuplului față de Margareta ; aceiași dragoste față de fiul Eugen, o subliniază și Dorina Darie în rolul mamei, Maria femeia divorțată și ambițioasă să își împlinească visul de a fi creator de modă.  Distribuția cuprinde o serie de personaje secundare, dar reprezentative pentru viața orașului, interpretate cu haz de Robert Pavicsits (Lăptarul), Roxana Sabău (Lăptăreasa), cărora li se alătură Călin Stanciu (Arthur).
       
  Margareta și Eugen, cuplu de îndrăgostiți, sunt uitați de “scenariul colectiv” pentru susținerea importanței lor în acțiune și pentru evidențierea tematicii – prețuirea iubirii. Evoluția în timp a Margaretei, de la adolescență la maturitate, Cecilia Lucanu nu reușește să o puncteze credibil, dovedește sensibilitate în multe momente, dar pierde consistența judecării realității la vârsta matură. Alex Mărgineanu se detașează din distribuție fiind remarcabil prin modul în care construiește nuanțat personajul Eugen, de la tânărul copilăros, la îndrăgostitul matur și prin susținerea relațiilor cu cei din preajmă. 
         “Orașul nostru” este doar o încercare școlărească de exercițiu teatral inovator, din care rezultă un spectacol de o oră și treizeci de minute, lipsit de fior emoțional și incoerent în intențiile de evocarea istoriei importantului oraș, Arad.

P.S. Selectarea de către Maria Zărnescu a acestui spectacol printre cele nouă considerate a fi reprezentative într-un an pentru Festivalul Comediei Românești, își află greu motivare, fiind doar o “adaptare” căznită a unei piese datorată unui reputat scriitor american.
“festCO” secțiunea concurs a cuprins selecția următoarelor spectacole comentate mai jos pe acest blog și unele la data premierei – “Jurnalul lui Robinson Crusoe” un musical după “Insula” de Gellu Naum (Teatrul Odeon), “N-ai tu treabă!” de Cătălin Ștefănescu după “Dănilă Prepeleac” de Ion Creangă (din păcate, spectacolul conceput pentru spațiul intimist al Teatrului Act, a pierdut din strălucire fiind prezentat pe scena mare a Teatrului de Comedie), “Orașul nostru”, adaptare după Thornton Wilder (Teatrul Clasic “Ioan Slavici” din Arad), “Gaițele” de Al.Kirițescu, versiune scenică Carmen Stanciu (Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova), “Zăpezile de altădată” adaptare după Dumitru Solomon de Ilinca Stihi (Teatrul “George Ciprian” din Buzău), “Breaking News” adaptare de Mircea Cornișteanu după “Ultima oră” de Mihail Sebastian (Teatrul de Comedie), “Apa vie” scenariu original semnat de Daniel Chirilă după Frații Grimm (Teatru Mic), “Și negru și alb și gri” de Mimi Brănescu (Teatrul Metropolis), “Balul cimitirului” după George Astaloș (Teatrul Dramaturgilor Români); după cum ușor se poate constata, la un festival dedicat dramaturgiei românești, doar un singur spectacol reprezenta un dramaturg, fără să fie “adaptat” – Mimi Brănescu! 
PREMIILE “festCO”, ediția XVI acordate de juriul alcătuit din Aura Corbeanu (manager cultural), Florina Cercel (actriță), Felix Alexa (regizor), Vladimir Turturică (scenograf) și posesoarea acestui blog ( Ileana Lucaciu), au fost următoarele: 
# “BREKING NEWS”– premiul pentru cel mai bun spectacol; premiul pentru regie MIRCEA CORNIȘTEANU; premiul pentru cel mai bun actor în rol principal : GEORGE MIHĂIȚĂ pentru personajul Grigore Bucșan; premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar: EUGEN RACOȚI pentru personajul Agopian.
“ȘI NEGRU ȘI ALB ȘI GRI” a prilejuit acordarea premiului pentru cea mai bună actriță în rol principal – CARMEN TĂNASE și premiului pentru cea mai bună actriță în rol secundar – NATALIA CĂLIN.
#  “JURNALUL LUI ROBINSON CRUSOE” a înregstrat premiul pentru cea mai bună scenografie – ADRIAN DAMIAN(decor) și ANDRADA CHIRIAC(costume).
# “ORAȘUL NOSTRU” a primit un premiu special al juriului

marți, 10 iulie 2018

“ZĂPEZILE DE ALTĂDATĂ” –TEATRUL “GEORGE CIPRIAN” / BUZĂU


UN SPECTACOL REUȘIT DE COMEDIE
  

 Dumitru Solomon, autorul piesei “Zăpezile de altădată”, rămâne o personalitate în săraca noatră dramaturgie, fiind un scriitor cu o bogată gamă de manifestări; în piesele sale s-a apropiat ca stil de postmodernism. Titlul metaforic ales al acestei piese punctează intenția temei de prezentare a relației de cuplu și evoluția ei în timp. Ilinca Stihi aplică o adaptare inteligentă piesei, îi respectă tematica, dar o apropie în calitate de regizor, de specificul teatrului realist. Personajele - argument, schematice din piesa lui Dumitru Solomon sunt transformate în Adminstratorul blocului unde locuiește cuplul,  Ea și El. 
       
  Spectacolul se derulează în decorul funcțional și sugestiv construit de Imelda Manu; decorul pentru garsoniera unde se mută cei doi proaspăt căsătoriți, e dominat de fundalul unor blocuri de pe care nu lipsesc, simbolic plasate, două antene; costumele scenografei servesc tipologic personajele, cât și evoluția lor în timp. Scenografia reușită e folosită de regizoarea Ilinca Stihi, speculează teatral mutarea cuplului în garsonieră, aducerea unui pat care devine “personaj” complementar al celor doi prin manipulare în momentele de conflict. Regizoarea dovedește pricepere în dirijarea mișcării scenice pentru a anima confruntările dintre cei doi și a spori tensiunea relațiilor, cu rezultatul unei comedii savuroase. 
        
 Teatrul “George Ciprian” din Buzău este un teatru de proiecte și apelează pentru distribuții la actori din diverse alte instituții teatrale. În acest spectacol, se reunesc personalități de la Teatrul “Bulandra”, Teatrul Mic, Teatrul Odeon, cum sunt Anca Sigărtău (Ea), Cristi Iacob (El) și Constantin Cojocaru (Admnistratorul). Actorii interpretează cu plăcere rolurile. Cristi Iacob, cu umor debordant prin expresii, oferă portretul bărbatului “obosit” de prea multa dragoste a partenerei, sincer revoltat de pretențiile ei. Femeia, mereu dornică de recunoașterea importanței farmecului personal deținut, în relația cu soțul, este reușit definită de Anca Sigărtău. Cei doi actori acordă atenție deosebită, rostirii replicii cu sens dublu pentru a îi evidenția substratul metaforic conținut. Cu umor delicat dezvoltă Constantin Cojocaru pe acel Administrator curios, iritat de “scandalul” cuplului din bloc care pune paie pe foc conflictului. 
         Veșnica temă a cuplului este reușit analizată, chiar dacă se abordează prin text simplist evoluția relației dintre cei doi soți. “Zăpezile de altadată” rămâne un exemplu de cum se poate realiza teatral comicul, fără vulgaritate, cu sens satiric bine compus teatral. 

P.S. Dintre cele nouă spectacole alese pentru a reprezenta comedia în “festCO” (Festivalul Comediei Românești), “Zăpezile de altădată” era unul din puținele care se încadrau fără reproș regulamentului concursului. 

vineri, 6 iulie 2018

“APA VIE” – TEATRUL MIC / Sala Atelier

“DE-A BABA OARBA”
 
       Jocul din copilăria celor adulți, astăzi – “de-a baba oarba” –, în zilele noastre, e înlocuit de propunerile de jocuri noi oferite de tehnica modernă. Spectacolul “Apa vie” amintește de jocul din trecut prin “căutarea” de efecte teatrale novatoate pentru ilustrarea unei reprezentații de teatru-dans care vrea să povestească teatral un basm. “Scenariul original semnat de Daniel Chirilă după Frații Grimm” se dorește original și aplică replici de genul – “Frații Petreuș, Frații Karamazov, Frații Jderi, Frații Grimm” când se referă la cei trei fii ai împăratului din poveste sau într-o scenă mult prea lungă, replica e rostită parcă în limba spargă inventată de poeta Nina Cassian. Spectacolul nu se adresează nici copiilor și nici adulților, scenariul fiind lipsit de o logică elementară în susținerea trimiterii metaforice pentru demonstrația că “apa vie” reprezintă interiorul sufletului. Povestea Fraților Grimm e simplă, trei fii ai unui împărat bolnav, caută “apa vie” ca să își lecuiască tatăl, iar căutările dezvăluie caracterul fiecăruia în comportamentul manifestat în situațiile din locuri diferite. 
         Ștefan Lupu, autorul regiei și coregrafiei acestui spectacol de teatru-dans, s-a remarcat alături de Andreea Gavriliu, realizând împreună  “Zig Zag”; s-a afirmat ca actor și dornic de inovație teatrală a susțiut un “doctorat în studii teatrale aplicate” în coregrafie. În “Apa vie” încearcă să aplice cu … mult fum, studiile acumulate, dar din păcate, rezultatul e un spectacol confuz.
           
  Fumul devine “baza” unei scenografi tratată cu … “light design / video mapping – Eranio Petruska”, completată de un autor fără nume specificat al costumelor și de contribuția Dianei Ionescu – “concept machiaj” alături de Raluca Ochiană – “make-up”. Se mai plasează în spațiul de joc și un circular de care atârnă frânghii albe care ar îngrădii un castel și un fel de tron-schelă metalică. Imaginea scenică nu e marcată de un decor, e dominată doar de numeroase proiecții abstracte viu colorate și cu ajutorul luminii. 



 Costumele intenționează trimiteri spre epoci diferite, dar croiul și coloratura sunt de un kitsch jalnic sporit și de “conceptul de machiaj”. Abundența efectelor de imagine în numele inovației teatrale, lipsită însă de forța sugerării atmosferei solicitate de nota fantastică a basmului și de consistența tratării sale tematice, distruge substratul moralizator al acțiunii. Fiind în intenție un spectacol de teatru-dans, Ștefan Lupu apelează la “compoziția muzicală” datorată lui Mihai Dobre, lipsită de “sarea și piperul” solicitate de acțiune și tematica basmului.    
        
 Cei zece actori distribuiți reușesc să demonstreze calități deosebite pentru adaptarea la un viitor spectacol musical prin modul apreciabil în care se descurcă în haosul de dans și mișcare al reprezentației. Momente solistice de dans revin lui Marian Olteanu – “Prinzul Mic”, personaj coerent și cu farmec dezvoltat de actor, lui Rareș Florin Stoica – “Prinzul Mare” și lui Florin Crăciun – “Prinzul Mijlociu”. Cei trei tineri actori susțin spectaculos momentele solistice, numai că expresia coregrafică nu dictează și definirea diferită a tipologiei, a caracterului celor trei “Printzi”, cât și relaționarea lor cu ciudatul Pitic întâlnit în căutarea “apei vi”. Trebuie subliniat că toți actorii fac eforturi remarcabile să ilustreze prin mișcare și dans, intențiile unui “scenariu” fragil și unui concept confuz de “regie-coregrafie”, puse la dispoziție. Întâlnim în distribuție tineri interpreți remarcați pentru interpretări reușite de personaje în spectacole regizate de Andrei Șerban care acum, nu au cum să se impună în acestă reprezentație fără substrat construită. În afara celor distribuiți în cei trei “Printzi”, actorii trebuie să lupte cu schițarea a două sau chiar trei personaje: Gabi Costin – “Regele” și “Piticul”, Cezar Grumăzescu – “Bătrânul”, “Bufonul” și”Tradu-Călăul”, Ana Bianca Popescu – “Printzesa Ne_Bună” și “Sfânta Miercuri”, Alina Petrică – “Printzesa Bună” și “Sfânta Vineri”, Oana Pușcatu – “Baba Cloantza” și “Fantoma Mamei”, Alina Rotaru – “Gloria” și “Paji”, Andreea Alexandrescu – “Bogătzia” și “Paji”; firește, le este foarte greu să schițeze aceste personaje provenite din universul fantastic al basmului într-o viziune regizorală haotic construită. Personajele ciudat nominalizate sunt și rezultatul unui concept confuz de teatru-dans, un experiment nereușit pentru căutarea inovației teatral. 
         “Apa vie” rămâne o reprezentație care surprinde prin încărcătura de efecte teatrale în … fum pe scena mică, improvizată a Sălii Atelier a Teatrului Mic; din lipsa unei săli de spectacol, s-a transformat bătrâna scenă mare în sală de spectacol, cu “ajutorul” Primăriei Capitalei preocupată însă, să “dăruiască” sedii unor teatre înființate, lipsite de profil. Acest spectacol nu transmite emoție publicului, nici provocarea de a se amuza; comedie nu este cazul a se considera acest experiment. 

P.S. “Apa vie” a fost selectat totuși, pentru “festCO” (Festivalul Comediei Românești) din lipsă de comedii scrise de autori români, se ajunge astfel a se sugera că … Frații Grimm au origini moiritice!

duminică, 1 iulie 2018

“GAIȚELE” – TEATRUL NAȚIONAL “MARIN SORESCU” / Craiova

 TERFELIREA UNEI PIESE CUNOSCUTE

“Gaițele” de Al. Kirițescu este una din comediile de moravuri preferate repertoriului nostru teatral, prilej de realizare a unor interpretări remarcabile pentru actrițele distribuite în surorile Duduleanu, primită întodeauna cu plăcere de public; piesa figurează mereu în repertorii, în prezent în Capitală, chiar la două teatre. Acțiunea aparent simplă îmbină două planuri – cel comic dirijat de șefa “clanului” unei familii avute dintr-un oraș de provincie, Aneta Duduleanu și cel conjugal dramatic al fiicei Margareta căsătorită cu Mircea Aldea. Dramaturgul acordă în scrierea sa atenție deosebită, satirizării “clanului” și lasă în planul doi drama conjugală. 

Cum la modă sunt “adaptările” și “versiunile”, aplicate de la piesele lui Shakespeare până la Caragiale, nu scapă nici Al. Kirițescu de această modă fals folosită sub semnul inovației teatrale; Naționalul din Craiova prezintă “Gaițele” în “versiunea scenică de Carmen Stanciu”. În acest spectacol, “versiunea scenică” nu include și regia, cum se întâmplă de obicei, regia fiind făptuită de Alexandru Boureanu, directorul teatrului. “Versiunea scenică” introduce fără nici un rost un personaj din zilele noastre, o femeie cu căști la urechi care ar “studia” familia Duduleanu și deschide reprezentația; personajul nu are replică sub această înfățișare, lui îi alătură “versiunea” și pe “fetițele Duduleanu”, fără motivare elementar logică. Replica lui Al Kirițescu este “îmbunătățită” prin “versiune” cu accente de limbaj trivial. 
Scenografia dă o imagine generală reprezentației, absurdă. Decorul conceput de Andreea Simona Negrilă are drept bază panouri reflectorizante, mereu manevrate care dublează imaginea personajelor; în fundal, o schelă ar vrea să indice un alt spațiu de joc cu o “frânghie” care atârnă și e folosită de Margareta în disputele ei dramatice. Decorul se mai completează prin elemente de mobilier, aduse unele fără sens, cum ar fi un balansoar. Alexandra Constantin propune la rândul său, costume cu o căznită trimitere la moda din 1930, anul când a fost scrisă piesa care par dintr-un spectacol de revistă, neinspirat realizat. Machiajul grotesc al unor personaje, sporește penibilul imaginii generale a acțiunii petrecută într-o familie mic burgheză căreia dramaturgul vroia să îi satirizeze hibele morale. 

Viziunea regizorală ar vrea să acorde atenție  planului doi al acțiunii și conflictului conjugal, iar planul satirei îl tratează exagerat, cu vulgaritate; se ajunge ca un personj din surorile Duduleanu să își arate chiloții când rostește replicile cu accent țigănesc. Regizorul Alexandru Boureanu nu a urmărit îndrumarea actorilor pentru interpretarea consistentă a rolurilor; așezați mereu în scenă în linie dreaptă, fără sugerarea relațiilor dintre personaje, aceștia forțează strident rostirea cuvintelor. Acțiunea este haotic prezentată teatral într-o viziune regizorală în care nu își mai găsesc motivări pentru conflict surorile Duduleanu, iar personajul Frăulein devine o caricatură ridicolă. Regizorul introduce și o scenă cu replici rostite în “off”, apelează și la ilustrația muzicală semnată de Eugen Sandu care însă, nu își află motivare în raport cu rămășițele din piesa lui Al. Kirițescu. Această brambureală cu pretenții de spectacol teatral novator, se finalizează și cu prestația unui taraf care ar fi dorit să distreze publicul în foaier când se duce la garderobă să își ia hainele. Regizorul a folosit o sumedenie de efecte teatrale derizorii, a investit fonduri pentru scenografie, într-un spectacol apropiat de o telenovelă proastă, realizat amatoristic și vulgar. 
         Distribuția reunește multe nume de actori apreciați în alte spectacole care nu au reușit prin nimic să se remarce în “Gaițele”. Nu vom nominaliza interpreții, ei sunt doar victimele regiei și “versiunii scenice”, … “prestatoare de servicii” pentru un spectacol jalnic conceput.
         “Cuibul de viespi” a fost prima variantă a piesei “Gaițele”, iar “versiunea” pusă în scenă de regizorul Alexandru Boureanu s-ar putea numi “cuibul de amatori”, cu pretenții de creatori teatrali. 

P.S. Acest spectacol a fost selectat de Maria Zărnescu pentru “festCO” (Festivalul Comediei Românești), bănuim cu menirea acordării în sfârșit într-un festival – concurs, a premiului “Kitsch-ul teatral”! 

marți, 26 iunie 2018

“BALUL CIMITIRULUI” – TEATRUL DRAMATURGILOR ROMÂNI / Sala “Iosif Naghiu”

CUM INVESTEȘTE BANI … PRIMĂRIA CAPITALEI?!

         În timp ce Teatrul Mic nu mai are săli de spectacol că au primit bulină roșie de pericol la un cutremur, Primăria Municipiului București înființează investind masiv fonduri culturale – Teatrul Dramaturgilor Români cu scopul de a servi dramaturgia contemporană autohtonă. Funcționarii primăriei în frunte cu primărița, se pare că nu merg la teatru să vadă că toate teatrele din Capitală au în repertorii piese de dramaturgi români. Această investiție din banii noștri e cel puțin suspectă! Nu mai amintim că teatre independente din București, cu repertorii de înaltă ținută culturală, cum ar fi “Unteatru”, își prezintă producțiile în spații modeste, fără niciun sprijin din partea primăriei.
        
 Teatrul Dramaturgilor Români își desfășoară activitatea într-o clădire vechie, renovată de primărie, pe calea Griviței, nr. 64 – 66, iar în jur sunt o serie de clădiri părăginite, locuite de cetățeni care se distrează în stradă urmărind cum copiii lor joacă fotbal spre disperarea șoferilor. Renovată cu intrări din marmură, clădirea deține două săli de spectacol, fiecare cu aproximativ șaizeci de locuri, în fotolii elegante. Directorul acestui teatru de proiecte cu piese de dramaturgi români, finanțat de primărie, este Horia Gârbea, scriitor cu multe volume, premiat de Uniunea Scriitorilor în 1990 pentru dramaturgie ale cărui piese nu figurează însă, în repertoriul vreunui teatru. Teatrul Dramaturgilor Români are înscrise în repertoriu piese de Dumitru Solomon, Ion Băieșu, Iosif Naghiu, prezente și în repertoriul altor teatre din Capitală ori din țară. Mai este înscris în repertoriu și un spectacol “după” George Astaloș, scenariu Alexander Hausvater cu cântece adaptate de directorul teatrului, Horia Gârbea, “Balul cimitirului”.
       
  Din textul “dramaturgului” George Astaloș rămân rămășițe folosite în scenariul regizorului Alexander Hausvater. Acesta și-a dorit un fel de musical, comedie neagră, cu sprijinul cânticelelor adaptate ca text de Horia Gârbea după șlagăre de demult, dar rezultatul e … macabru de la scenariul încropit până la imaginea teatrală în maniera cunoscută a regizorului. “Acțiunea” se desfășoară într-un decor (scenografia Ștefan Caragiu) cu un fundal în multe pătrățele care ar vrea să fie “locuințele” cavou ale personajelor decedate.

 Scenariu intenționează să servească o tematică cu tentă socială, referitoare la cauza morții personajelor, exprimată în monologuri; cauzele sunt diverse – soldat mort în Afganistan, femeie călcată de tren, un bărbat decedat de malpraxis, sinucidere, etc. După patruzeci de zile de la deces, morții organizează un bal pentru alegerea “reginei” cimitirului cu dorința de a afla dacă vor merge în rai sau în iad. Va fi aleasă “regină” … soldatul mort în Afganistan! Morții au în preajmă și celebrități decedate care vor fi invocate cu sprijinul unor … proiecții, pornind de la George Bacovia și alți “vecini” ca Sabin Bălașa. Haricleea Darclee, Alexandru Vlahuță sau Constantin Tănase!   Un astfel de scenariu mai mult decât penibil, demonstrează starea jalnică a nivelului cultural a celor din Primăria Municipiului București care fac un “cadou” bine pătit din fonduri survenite din taxele noastre, realizatorilor de proiecte pentru Teatrul Dramaturgilor Români.
       
  Proiectul implică numeroși artiști care firește au fost recompensați pentru prestația lor într-un spectacol grotesc ca linie de expresie teatrală, lipsit de un mesaj consistent, fals în intenția de comedie muzicală neagră. Ștefan Caragiu, realizator al decorului și costumelor este un scenograf cu personalitate afirmată, dar în acest proiect execută doar indicațiile regizorului - scenarist, Alexandru Hausvater, nume consacrat cu prilejul altor spectacole care acceptă acum să fușarească manierist aspectul teatral al reprezentației.

Regizorul apelează fără sens la colaborarea pentru imaginea teatrală “neagră” a viziunii sale, la Lucian Moga – light design, Felix Crainicu și Radu Crăciun – video design. Ilustrația muzicală aparține  lui Cori Tibor care folosește motive muzicale cunoscute pe texte adaptate și completate de Horia Gârbea, cum ar fi – “Ecaterino vedea-te-aș moartă”; firește, sunt și momente coregrafice în reprezentație, concepute manierist de Florin Feroiu. 

        
 Distribuția cuprinde zece actori interpreți de monologuri, cânticele și momente coregrafice, dintre care Carmen Ionescu (mama soldatului din Afganistan) și Gavril Pătru (Groparul) sunt cei care încearcă să conducă “ansamblul” celor din cimitir. Eduard Cârlan, Alexandra Stroe, Ana Nicolae, Ioana Repciuc, Mădălin Mandin, Mihai Muntenița / Nicolae Dumitru sunt actori la început de drum care încearcă și ei adaptarea la niște “schelete” de personaje propuse de scenariu, desenate grotesc prin machiaj și costume. Interpretarea unui așa zis personaj de căre un actor nu se poate remarca în acest spectacol lipsit de substanță dramatică; actorii prestează doar servicii plătite prin contractul cu Teatrul Dramaturgilor Români, cu banii care e drept, sunt necesari astăzi, existenței fiecărui actor, în special dacă e și liber profesionist. Actorii nu au nicio vină că sunt nevoiți să accepte un astfel de proiect. 
         “Balul cimitirului” este un alt exemplu de spectacol care demonstrează alarmant cum investește fonduri Primăria Capitalei în numele … "prieteniei"  cu teatru pe care îl consideră capabil de acte culturale!

P.S. Inexplicabilă rămâne prezența spectacolului la concursul “festCO” (Festivalul Comediei Românești), în urma selecției efectuate de Maria Zărnescu, un nume stimat în activitatea teatrală. Motivarea ar putea fi că e foarte greu să descoperi în fiecare an, în peisajul mișcării teatrale, un spectacol de comedie chiar dacă realitatea curentă oferă zilnic prilej de inspirație dramaturgilor pentru texte satirice. Se pare că nu avem dramaturgi, chiar dacă au la dispoziție acum … un teatru personal ... cei din cimitir!

marți, 19 iunie 2018

“PESCĂRUȘUL” – UNTEATRU

RĂSCOLITOR SPECTACOL DESPRE SUFLETUL UMAN “GOL” ȘI EGOIST

         Cehov a precizat cu ironie că piesele sale ar fi comedii. Dramaturgul se manifestă însă, ca un psiholog, un analist al sufletului uman studiat până în cele mai tainice cotloane prin personajele aflate în acțiune și conflicte dramatice. Regizorul Andrei Șerban care a pus în scenă mai multe spectacole cu piesele lui Cehov, de astă dată pentru “Pescărușul” se transpune parcă în gândirea minunatului dramaturg și pătrunde ca un psiholog desăvârșit în sufletele personajelor, le descoperă egoismul, veleitățile. 
        
 Regizorul Andrei Șerban lucrează pentru prima dată la noi într-un teatru independent – “Unteatru” -, și aplică piesei “o adaptare liberă după traducerea de Mașa Dinescu și Andrei Șerban” fără a știrbi cu numic substanța scrierii, doar cu intenția de a demonstra universalitatea piesei scrisă în 1895, cu o temă perfect valabilă și în zilele noastre. În “Pescărușul”, Cehov analizează sentimentul de afecțiune, numit și “dragoste” – dragostea pentru iubită sau iubit, pentru mamă, pentru artă. Comunicarea profundă a sentimentului către partener este adeseori afectată de veleități și devine tema piesei; această temă, regizorul Andrei Șerban și numeroasa distribuție cooptată, reușește să o comunice răscolitor publicului. Este posibil ca unii spectatori să refuze comunicarea acestei analize psihologice pentru că țintește direct sufletele care ascund egoismul și nu acceptă a li se pune în față “oglinda” intimității. 
        
 Spectacolul transpune goliciunea sufletească în “spațiu gol” scenic, amintind de teoriticianul Jerzy Grotowski, dar e folosit ca spațiu gol de fapt, de umanitate. Decorul e simplu, dar nu simplist, marcat de zece scaune diferite ca formă  pe care se vor așeza în debutul reprezentației actorii și apoi vor privi cum se va derula acțiunea ce îi implică pe rând pe fiecare în conflicte și situații. Scaunele vor fi mutate de actori pe linii diferite, în funcție de situație. Decorul se completează cu o scară de zugrav în fundal pe care vor urca “victimele” ambiției profesionale, cu o piatră neagră amintind de o inimă, devenită scenă a încercării de teatru în formulă nouă, dorit de Treplev, iar spre final cu valizele mari ale cuplului Arkadina – Trigorin, călători prin viață. Costumele sunt cele din zilele noastre, completate cu dezgoliri ale trupului Mașei aflată într-o situație disperată și cu elegantele rochii purtate de celebra actriță Arkadina. Pentru această scenografie minimalistă a fost consultat Valentin Vârlan. Luminile sunt atent plasate și ajung în unele situații, să apeleze la culoarea roșie pentru a sublinia fantasma ambițiilor. Intervin uneori în spectacol și ilustrații muzicale pentru a sugera “dansul” pasiunilor ce macină suflete triste cu motive armonice din țara dramaturgului. 
         Într-o sală cu o sută de locuri și un spațiu de joc restrâns, ACTORII sunt forța demonstrației cum personajele lor își pun sufletul pe tavă pentru a fi judecate de spectatori. Douăzeci de actori din diferite generații, în distribuții diverse în funcție de reprezentație, interpretează ireproșabil personajele atribuite. Urmărind trei reprezentații cu ușurință se pot constata diferențe în interacțiunea dintre cei distribuiți în ziua respectivă prin accentele divers dezvoltate pentru “dezgolirea” sufletelor propusă de Cehov și Andrei Șerban. 
         Acțiunea piesei este compusă din două segmente – cel al “realizaților” profesional, actrița Arkadina și scriitorul Trigorin, amantul ei și cel al aspiranților la “realizare” profesională, scriitorul Treplev fiu al Arkadinei și iubita sa Nina. Conflictul aparent este între generații, când de fapt “realizarea” e baza sa, “realizare” comună veleității care distruge sentimentul “dragostei”. Personajele centrale sunt “ambițioșii” Treplev și Nina, dorinici de celebritate; Treplev vrea “forme noi în teatru” și prezintă mamei sale actrițe Arkadina și lui Trigorin, un monolog interpretat de Nina care visează să fie actriță; “forma nouă de teatru” se dovedește a fi găunoasă prin lipsa personajelor și acțiunii. Ironia la adresa căutărilor de noutate în teatru, în artă în general, a “formei fără fond” existentă în piesă și în spectacol, e punctată cu efect tragicomc la public.

ANGHEL DAMIAN (Treplev)
        
 Personajul Treplev e ofertant prin bogăția substratului deținut pentru orice interpret. Regizorul Andrei Șerban distribuie în acest rol trei tineri actori: Anghel Damian, Bogdan Cotleț și Bogdan Nechifor; fiecare va dezvălui diferit “goliciunea” sufletului lui Treplev. Cu o trăire interioară intensă interpretează personajul Anghel Damian și dezvăluie cum concepe Treplev “dragostea” față de mamă, iubită și pasiunea profesională, ambiția de a fi remarcat drept creator inovator ca scriitor. La nuanță actorul sugerează cum Treplev își iubește, dar și urăște mama aflată în compania celebruui Trigorin, e un fel de Hamlet rătăcit în viață, cum se subliniază și în text; iubește disperat pe Nina, dar ambiția profesională e mai presus de iubire și când urmărește interpretarea monologului său de către aceasta, mimează  rostirea replicilor pe care le crede geniale. Nefericirea personală a personajului, Anghel Damian o expune cu subtilitate și sensibilitate pentru a arăta cum Treplev victimă a mamei și a neînțelegerii realității, devine un distrugător de sentimente reale. Anghel Damian ilustrează prin construcția personajului, simbolul lui Cehov de ucidere a “pescărușului”, ucidere a sensului iubirii pornită din ambiție devoratoare și egoism. Anghel Damian prin interpretarea lui Treplev, reușește a se impune în topul generației de tineri actori. Un altfel de Treplev prezintă Bogdan Cotleț; actorul accentuează cu sensibilitate, cu lacrimă în ochi, dragostea lui Treplev față de mamă și nefericirea provenită din ignorarea lui de către aceasta. Bogdan Cotleț plasează ambiția profesională a lui Treplev ca soluție de răzbunare a sa pe Arkadina și accentuează singurătatea personajului, apropiat fiindu-i doar bătrânul Sorin, fratele mamei. Fragilitatea sentimentelor lui Treplev față de mamă și iubită, sunt reușit marcate de Bogdn Cotleț. Un Treplev răzvrătit, temperamental, ajuns în pragul isteriei, propune Bogda Nechifor. Neputința personajului de a impune mamei iubire, ca și cea de a străluci profesional sunt redate în forță și încărcate de emoție de către interpret. Fețele Ninei sunt diferit, dar reușit redate de tinerele actrițe Silvana Mihai și Alina Rotaru. 


        
SILVANA MIHAI (Nina)
 Impresionant compune Silvana Mihai evoluția Ninei, transformarea dintr-o adolescentă candidă și visătoare a deveni actriță, într-un om matur înfrânt în “forța de a merge înainte”, cum destăinue în monologul final. Actrița sugerează la început cum dragostea ivită față de Trigorin e un sentiment de adolescentă, dar la maturitate îi rămâne în suflet, chiar și în urma înfrângerii. Pentru Nina sa mai presus de profesie rămâne iubirea, sentiment căutat pe care nu l-a găsit nici în familia personală absentă din acțiune. Excelent prezintă Silvana Mihai o altfel de Nina, căutătoare a prețuirii sentimentului de dragoste și a adevărului. Cu o sensibilltate aparte tratează evoluția Ninei, actrița Alina Rotaru, subliniază naivitatea tinerei, dar și căderea în capcana celebrității la care visează prin profesia aleasă și prin influența celor întâlniți în familia Arkadinei; înfrângerea personajului ajuns în pragul nebuniei, o marchează dramatic, Alina Rotaru prin interpretarea sa deosebită. 
        
CLAUDIA IEREMIA (Arkadina)
 Claudia Ieremia de la Teatrul Național din Timișoara și Mihaela Trofimov de la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila, reușesc să întrupeze remarcabil, dar cu nuanțe diferite personajul Arkadina. Măcinată de egoism, acaparatoare de sentimente și prețuire este Arkadina în interpretarea admirabilă a Claudiei Ieremia. Actrița subliniază în amănunt prin expresie, egoismul Arkadinei, pofta devoratoare a sentimentelor, dorința de păstrare a tinereții trecute și veleitatea celebrității. Mihaiela Trofimov punctează cu fină ironie, maniera de “divă” a actriței Arkadina care confundă afectat viața particulară cu teatru; personajul său e mereu revoltat în relațiile cu cei de acasă pe care îi tratează egoist și autoritar, e distantă față de fiul ei, fiind obsedată numai de succesul personal pe scenă și în relația de “dragoste” cu Trigorin. 


        
EMILIAN OPREA (Trigorin)
 Diferit ca expresie e conceput Trigorin de Emilian Oprea și Richard Bovnoczki, dar interpretările lor rămân remarcabile. Pentru Emiian Oprea personajul e mereu preocupat egoist doar de documentare pentru proza sa și în final, chiar sinuciderea lui Treplev o notează în carnețel cu zâmbet cinic pe buze; este obsedat de poziția socială și distant în relațiile sentimentale. Emilian Oprea oferă portretul unui veleitar periculos și ușor de întâlnit în viața curentă care deține un farmec personal exploatat înșelător. Și Richard Bovnoczki subliniază acest aspect și  îl completează cu o anume plictiseală de viața de la țară a familiei Arkadinei a unui tip viclean și aparent melancolic; la nuanță desenează actorul și relația de aventură sentimentală provocată de Nina, interesul personal dominând însă, această relație. 


         
RICHARD BOVNOCZKI (Dorn)
Excelentă este transformarea lui Richard Bovnoczki într-o altă reprezentație în doctorul Dorn; personajul devine comentatorul conflictelor tăcut, expresiv ironic când deține replică, este cel care privește cu amărăciune cum se spulberă sentimente în jur, cel care cândva a spulberat și el sentimente. Dorn e “doctorul” fără soluții de viață, dar e în interpretarea sa și purtător al demersului de analiză psihologică a întâmplărilor din preajmă. Același personaj în interpretarea deosebită a actorului Vitalie Bichir apare ca un rezoner care privește distant conflictele obișnuite din casa Arkadinei.


        
SABRINA IASCHEVICI (Mașa)
 Mașa este personajul adus de viziunea regizorală în zona gravă a realității curente; e fiica administratorului propietății Arkadinei și celei îndrăgostită de doctor, Polina, și îl iubește fără șansă pe Treplev. Consumul de băutură și droguri - de astă dată - al Mașei este pentru a se desprinde de înfrângerea sentimentală. Mașa e mereu drogată și Sabrina Iaschevici arată impresionan efectul acestora asupra stărilor prin care trece. Actrița realizează o compoziție amănunțită prin expresie a acestui personaj refugiat în efectul stupefiantelor. Mădălina Enea, în același rol, accentuează pasiunea pentru Treplev și mai puțin efectul drogului aupra suferinței din dragoste. Conceptul regizoral transformă astfel personajul pentru a atenționa asupra gravității fenomenului actual al drogului în viața tinerilor. 
         În planul doi al acțiunii sunt Medvedenko, învățătorul a cărei importanță e ignorat de societate, cel îndrăgostit de Mașa, cât și părinții ei Polina și Șamraev. Din nou, în diferite reprezentații, accentele în caracterizare a personajelor sunt diferite. Medvedenko apare ca o slugă umilă, sincer iubitor al Mașei, dar fără soluții de a o salva din decădere, în interpretarea cu migală gândită de Ionuț Vișan. Un slujitor va fi Medvedenko și sub chipul lui Liviu Pintileasa, dar atent mereu să nu greșească în fața celor din familia Arkadinei. “Dragostea” rămâne un sentiment fără soluții de realizare și interpreții sugerează ireproșabil acest aspect. Polina beneficiază de două interpretări aparte, în două variante de distribuție, susținute de Virginia Mirea și Florina Gleznea. O femeie nefericită care îl iubește pe doctor este Polina, prezentată cu măestrie, la nuanță de Virginia Mirea; aceiași nefericire o completează cu o revoltă interioară tăcută, Florina Gleznea. Ambele actrițe realizează credibil personajul și subliniază rostul său pentru tema piesei -  “dragostea” și nefericirea personală. Administratorul Arkadinei, cel total dezinteresat de familie, preocupat doar de atribuțiile lui, lipsit de sentimente este Șamraev, interpretat cu atenție la relații de Gelu Nițu și Silviu Debu. Egoismul și cinismul personajului sunt pregnant arătate de Gelu Nițu, iar dezinteresul total față de fiică și nevastă, de Silviu Debu. 

        
CONSTANTIN COJOCARU (Sorin)
 Un personaj aparte pentru conflict și mesajul viziunii regizorale este Sorin, fratele mai vârstnic al Arkadinei, iar eșecul în viața sa de funcționar e rostit de personaj mereu prin replica - “Am vrut să mă însor și să devin scriitor și nu am făcut niciuna”. Constantin Cojocaru jonglează cu stările de decrepit ale bătrânului și pasiunea iscată de tânăra Nina și când e prezent  în acțiune, fără replică susține relațiile cu cei din jur prin manifestări ale chipului și gestică, remarcabil dirijate. 
         În acest spectacol nu există roluri mari și roluri mici, toți actorii sunt mereu în scenă, fie în personaj, fie ca spectator și se dăruiesc viziunii regizorale pentru a prezenta interiorul găunos al unor suflete chinuite de pasiuni și egoism. Pentru cei tineri alegerea în distribuție pentru “Pescărușul” în regia lui Andrei Șerban, a fost și un studiu de teatru adevărat, oferit de acest maestru al teatrului. 
         “Pescărușul” lui Cehov, descifrat teatral în esența substratului piesei, lasă spectatorii copleșiți de emoție prin analiza psihologică efectuată personajelor. Spectacolul lui Andrei Șerban nu se poate uita ușor, e o demonstrație dramatică, despre oameni și interiorul tăinuit al sufletului. 

P.S. Scuze, dar nu am avut la dispoziție fotografii din spectacol și am folosit doar câteva chipuri de actori “împrumutate” de pe internet. 

marți, 12 iunie 2018

“VLAICU VODĂ” – PIAȚA CONSTITUȚIEI

POLITIZARE … TEATRALĂ, PE BANI PUBLICI GREI


         “VLAICU VODĂ – organizator: Primăria Capitalei prin Teatrul Excelsior / Spectacol eveniment cu ocazia celebrării Marii Uniri” se precizează în programul de sală al acestei manifestări. Firește pentru cei care cunosc piesa, cât și istoria țării noastre, apare întrebarea: Ce legătură are această piesă “Vlaicu Vodă” cu Marea Unire de la Alba Iulia din 1918? Nici una!
         Alexandru Davila scrie această dramă istorică romantică în versuri, în 1902; eroul ales de dramaturg e Vlaicu Vodă, domn între 1364 și 1377 peste Valahia, luptător “diplomat” în evul mediu pentru independența ținutului său. George Călinescu, pe vremea dictaturii comuniste, comenta că piesa arată “arta de guvernare a unui domnitor”. Această apreciere este posibil să fi inspirat pe organizatori pentru alegerea piesei, un text expirat astăzi ca stil al scrierii, luat drept pretext pentru “celebrarea Unirii”, dar perfect convenabil pentru aservirea la politichia naționalistă activă din zilele noastre. Acțiunea piesei lui Alexandru Davila care se petrece în 1370 la Curtea de Argeș, este comprimată, rezumată cu țintă de actualizare a tematicii prin sublinierea cum Vlaicu Vodă a pus stavilă intențiilor rudei sale, mama vitregă Clara, maghiarilor și religiei catolice pe plaiurile Munteniei, el fiind tratat în proiectul "aniversar" drept un înaintaș al naționaliștilor de astăzi. În intențiile sale proiectul confundă grav, patriotismul formării statale de la noi, cu ideologia naționalistă aplicată de cei care ajung la putere și se declară naționaliști cu scopul de a masca interese veroase personale și evident, acest demers “teatral” nu are nimic în comun cu substanța patriotică a Marii Uniri de la 1918. 
       
  “Manifestația – Vlaicu Vodă”, că spectacol nu poate fi numit, e plasată în Piața Constituției din fața Palatului Parlamentului, fost Casa Poporului, se vrea a fi “originală”, dar amintește de … “Cântarea României” ca stil, o “cântare” însă, într-un sătuc din evul mediu. Cu bani mulți a fost construit un podium rotativ în centrul pieței, cu 380 de locuri pentru spectatorii plasați pe gradene. Nu scena este rotativă, cum se întâlnește în diferite teatre, ci “sala” cu spectatorii care privesc plasați la înălțime pe podiumul rotativ, ce se petrece jos, în satul din evul mediu; aceasta e nota de “originalitate” a reprezentației. Sătucul e vizitat de spectatori înaintea începerii “manifestației” în jur de ora 21.00, când se întunecă bolta cerului și e îngrădit în Piața Constituției de un “gard” înalt din rogojini. Câteva turnuri de apărare a sătucului de la Curtea de Argeș, cu străjerii de rigoare purtând făclii permanent pentru a păzii “comunitatea” unde se află un grajd cu cai superbi, un han cu băutura de rigoare, câteva mici căsuțe modeste, o pădurice în preajmă, cotețe și o bisericuță după modelul Bisericii “Sân Nicoară” de la Curtea de Argeș - acesta e decorul construit din lemn. 
Schița decorului

Sperăm că decorul a fost inifugat pentru protejarea localnicilor de focul făcliilor agitate mereu din sătucul medieval cu săteni, domnițe, boieri, cavaleri, călăreți, cântăreți în cor sau la instrumente de epocă, străjeri – peste o sută de persoane, plus pentru protecția publicului; multe din “personajele - figurație” poartă aceste făclii periculoase, ca să dea lumină sătucului. Numeroasele costume banale ca desen, ar vrea să amintească uniform și vag de epoca medievală; celor 380 de spectatori li se înmânează la intrare un fel de “pelerine medievale” ca să completeze imaginea sătucului. Cristian Marin este autorul acestei scenografii, imitație lipsită de nuanțe după un sat medieval, construită cu foarte mulți bani. În final, decorul va fi dominat de imaginea Palatului Parlamentului luminată. Primăria Capitalei nu comunică sumele investite pentru această “manifestație”, dar specialiștii calculează că s-ar apropia de un milion de euro!!
     
 Regizorul Horia Suru învârtește timp de două ceasuri platforma cu spectatori ca acștia să admire sătucul de la baza ei, și uită să pună în valoare personajele principale, c
onflictele dintre Vlaicu Vodă și simpatizanții săi și Doamna Clara și servitorii săi. Viziunea regizorală prezintă scene lungi precum cea a unui chef la han, unde dansează 20 de tineri și se cântă la instrumente “medievale” sau scene cu corul din preajma bisericii cu cântări numeroase sensibil realizate de Corul de Cameră “Ascendis” (25 de persoane) ori “Bălașa Percutions”, condus de Gabriel Bălașa, ansamblul arhaic (șase instrumentiști) sau momentul oferit de formația – “Trei parale”. Din toate aceste multe scene de ansamblu se detașează intervențiile cailor conduși destoinic de călăreți ca să mișune mereu prin sat. Caii sunt într-adevăr senzaționali “artiști”, mai ceva decât unii văzuți pe timpuri la circ, dar … în programul de sală nu le este nominalizată prezența! 
        
 Distribuția cuprinde 18 actori, interpreți ai unor personaje transformate de către regizor, doar în piloni de susțnere ai … manifestărilor “cântării” medievale. Până la ultimele scene, interpreților nu le poți observa expresia chipului în raport cu situațiile pentru că interpretează personajele în sătucul medieval unde locuiesc în căsuțele aflate în “groapa” din jurul podiumului spectatorilor. Vocile lor se aud amplificate strident de lavalierele purtate de fiecare interpret. Actorii puteau face playback pentru acest “spectacol” ce amintește de vechiul teatru microfonic. În final, pentru a evidenția importanța acțiunilor lui Vlaicu Vodă, personajul e urcat de regizor pe podium în compania altor câteva personaje de prim plan și susține un monolog moralizator cu Palatul Parlamentului în spate, finalizat cu replica - “Să trăiască țara noastră românească’!”. O astfel de tratare scenică a personajului central, trimitea cu gândul la dictatorul din trecut și chiar la un activist cu mustață de astăzi, nu la patriotul “diplomat” al lui Alexandru Davila, din secolul XIV. 
        
 Trei interpreți în trei reprezentații diferite sunt repartizați de regizor pentru personajele Vlaicu Vodă și Doamna Clara, și alți doi pentru rolurile, Mircea și Anca. Urmărind doar distribuția din prima reprezentație, ușor se constată că actori stimați ai Teatrului Excelsior cărora li se alătură actori invitați din alte teatre, nu sunt decât o masă de manevră pentru susținerea temei naționalismului în mod exagerat și personajele interpretate nu mai au conținut credibil. Nu vom nominaliza interpreții prestatori de servicii la prima “manifestația”; specificăm că următoarea reprezentație avea pentru rolul Doamnei Clara o invitată specială - Lavinia Șandru, fost politician, fost gazetar și cândva actriță într-o comedie la Teatrul Metropolis, unde nu a reușit să fie remarcată. Actorii Teatrului Excelsior din distribuție nu sunt plătiți pentru participarea la “manifestație”, sunt remunerați doar invitații! Trist că ajung să fie folosiți actori apreciați, acceptă invitația participării la o “manifestație” propagandistică și recită rămășițe dintr-o mediocră dramă romantică în versuri.
         “Vlaicu Vodă” a avut trei reprezentații la începutul lunii iunie și anunță alte trei la sfârșit de august și curios e unde se va găzdui acest decor “medieval” care a înghițit bugetul pentru cel puțin zece spectacole de teatru, solid construite pentru a servi cultural și emoțional publicul și repertoriul curent al teatrelor. Această “manifestație” propagandistică sub pretextul “celebrării Marii Uniri” este un exemplu de incultură a celor care au organizat-o investind fonduri importante pentru a politiza forțat un așa zis spectacol de teatru; au mutat de pe stadioane “manifestațiile” din epoca de tristă amintire, în Piața Constituției din fața Parlamentului într-o formulă mai restrânsă … “medievală”! Păcat de bani și de eforturile numeroasei figurații!

P.S. Un post de televiziune anunță că a lansat în programul “centenarului Marii Uniri” și programul special “100 de ani de viitor!”. Sperăm ca viitorul să nu arate ca “Vlaicu Vodă” pentru spectatori și nici pentru teatru!