`` DUPĂ D`ALE ˜ -TEATRUL ``BULANDRA`` / Sala ``Toma Caragiu``

 LAMENTABIL!

Criza regizorilor în momentul actual la noi, se face pe deplin simțită. Un argument este și această premieră, ca și cea de la Teatrul Odeon - ``Julieta fără Romeo``.

Cornel Scripcaru, un actor de valoare al Teatrului ``Bulandra``, cu evoluții remarcabile în spectacolele unor mari regizori, ca Andrei Șerban și Ducu Darie, compune în rolul de regizor și ``o adaptare după capodopera caragialiană D`ale Carnavalului``. ``Este o poveste limpede, cu un limbaj clar, actual, pentru că vreau să îl apropii pe Caragiale de generația tânără``, precizează actorul – regizor, în foița program de sală. 

Spectatorul, indiferent din ce generație face parte ca vârstă, nu va înțelege mai numic din textul prezentat publicului prin asocierea lui Caragiale cu această ``adaptare``.Textul reprezentației se poate rezuma la cel mult zece pagini prin unele replici împrumutate din piesa genialului Caragiale, luat drept pretext. ``Limbajul`` nu este ``clar`` și nici conflictul acțiunii, geloziile iscate de infidelitate în amor, se rezumă la personaje lipsite total de consistență. Piesa dramaturgului Caragiale e terfelită de această ``adaptare``, referința sa satirică la un anume segment social, dispare.

 Autorul spectacolului, Cornel Scripcaru, mai precizează în foița program de sală că își dorește - ``un spectacol foarte serios, presărat cu stropi de umor``. Rezultatul este un spectacol plictisitor, cu ``stropi de umor`` surveniți nu din conflicte și replică, ci doar prin unele momente de ... pantomimă ca la circ, devenite suport de bază în conceptul regizoral. Textul e înlocuit de gesturi, expresii ale actorilor, mișcare scenică, plus ilustrație muzicală abundentă asezonată cu stridente efecte sonore. Cornel Scripcaru, autor și al ilustrației muzicale, amestecă ca într-un ghiveci fără sare și piper, motive muzicale din celebre arii de operă, cântece portugheze sau folclorul nostru!

Într-un astfel de amalgam de intenții regizorale aplicate, fără logică și substanță pentru acțiune, cu muzică, pantomimă și absența replcii, evident că și actorilor le vor reveni personaje searbede. Nae Girimea (Alex Călin), propietarul frizeriei , unde în ``adaptare`` se petrece toată acțiunea, amantul Didinei și al Miței, devine un personaj derizoriu care nu relaționează cu cei din preajmă, ascultă mereu cu căștile muzică al cărui sonor surzește publicul. Didina (Ioana Anastasia Anton) apare ca o elevă cu rucsacul în spate, apropiată mai mult de Iordache (Alin State), un funcționar de la frizeria lui Nae Girimea, cel care e de fapt, amantul ei.

``Adaptarea`` și regia sugerează că Iordache este un ... intelectual, pasionat de lectură și ea dansează cu el ca într-un bal, carnavalul piesei lui Caragiale, fiind absent din reprezentație! Crăcănel (Adrian Ciobanu) și Pampon (Constantin Dogioiu), cei înșelați de Mița și Didina cu Nae, sunt tratați ca personaje din scheciuri posibile la ... teatrul de revistă. Mița (Manuela Ciucur) primește prin ``adaptare`` replici apropiate cât de cât de Caragiale, dar rămâne în ansamblul reprezentației tot un personaj lipsit de consistență, mimat fals regizoral în relațiile cu partenerii conflictului amoros. Actori afirmați prin talentul deținut, cad victime acestei viziuni regizorale lipsite de sens care nu transmite nimic publicului, nici emoțional dramatic, nici comic, 

Un nume de valoare în scenografie, Nina Brumușilă concepe un decor din panouri pentru frizeria lui Nae Girimea, decorat cu trimitere la epoca acțiunii piesei lui Caragiale. Costumele scenografei sunt însă, în linie actuală. Discrepanța dintre indicile decorului și costumele personajelor moderne, nu face decât să arate absența regiei în coordonarea vizuală a reprezentației.

``După D`ale`` nu poate atrage nici pe cei din tânăra generație, cum dorește autorul spectacolui. Ei poate că habar nu au de piesa lui Caragiale, dar acțiune teatral confuză a reprezentației, nu poate face decât să îi îndepărteze de teatru. E trist acest proiect teatral care afectează prestigiul istoric al Teatrului ``Bulandra``, dar demonstrează și criza regiei, când actorii devin regizori. Oare chiar nu mai produc universitățile de artă și tineri regizori? E drept, ei sunt instruiți pentru această importantă profesie, de tot felul de ``doctori`` care nu au pus în scenă ca regizoiri vreun spectacol remarcabil.

˜ADIO, DOMNULE HAFFMANN ˜ - TEATRUL NAȚIONAL ˜I.L.CARAGIALE˜ / Sala Pictură

 UN SPECTACOL DE EXCEPȚIE

Piesa francezului Jean-Philippe Daguerre și regia lui Felix Alexa, ies din regulile întâlnite de obicei, oferind un rezultat excepțional de originalitate. Dramaturgul îmbină ca într-un scenariu de film, povestea ciudată a unui cuplu, cu realitatea istorică a timpului acțiunii, când Parisul era în 1942 sub ocupație nazistă. Cu suspans se derulează cazul particular al unui cuplu - Pierre și Isabelle își doresc un copil, dar nu îl pot concepe, iar el propune un ˜menage a trois˜ folosind pe evreul Haffmann, propietarul magazinului unde lucrează. Pierre este bijutier în magazinul evreului Joseph Haffmann. Ocupația nazistă amenință viața acestuia, dar Pierre îl ascunde cu spirit umanitar, în pivnița locuinței. Subiectul e inspirat și dintr-un fapt real prin Otto Abetz, ambasadorul nazist de la Paris și furturile de tablouri ale ocupanților. Constructul acțiunii, al personajelor, ca și consistența replicilor, sunt admirabile. Tema nu este războiul, ci despre OAMENI în situații extreme, într-un context dramatic, din care nu lipsesc accente comice, ce provoacă râsul publicului. De la debut, acestă piesă a dramaturgului, regizorului și actorului Jean-Philippe Daguerre, la Paris în 2018, a înregistrat succes și multe premii. Apreciabilă este introducerea în repertoriul Naționalului a piesei în premieră pe țară la noi.

De stilul teatral întâlnit în mai toate spectacolele, unele dornice de originalitate prin sprijinul proiecțiilor video, regizorul Felix Alexa se detașează și propune publicului un spectacol în care ACTORUL e elementul de bază al ilustrării emoționale a acțiunii și nu artificiile de imagine generală cu sens metaforic. Proiecțiile se rezumă doar la specificarea datei acțiunii în spiritul dictat de piesa- scenariu de film pentru diverse locuri. Scenografa Andrada Chiriac susține viziunea regizorală printr-un decor aparent simplu, lucrat însă, inspirat pentru a preciza spații de joc diferite. Costumele propuse de Andrada Chiriac compun linia tipologică a fiecărui personaj. Felix Alexa, un regizor de marcă în circuitul teatral, realizează un spectacol captivant, care ține publicul mereu cu respirația tăiată, dar îl și amuză adeseori. Suspansul acțiunii e dirijat regizoral ritmic, cu atenție, în funcție de situație. Cum subiectul se derulează ca într-un film, regizorul departajează montajul momentelor cu ajutorul unor cortine sonore muzical, cu sensuri pentru fiecare secvență. Regia, lighting design, ilustrația muzicală, aparțin lui Felix Alexa și inteligent sprijină evidențierea tematică a piesei. După criza pandemiei, se oferă astfel publicului un spectacol bogat în sensuri multiple, atractiv și provocator emoțional.

Felix Alexa deține știința dea a lucra cu actorii, de a le specula capacitățile și compune distribuția din Alexandru Potocean (Pierre), Richard Bovnoczki (Joseph Haffmann), Alexandra Sălceanu (Isabelle), Emilia Popescu (Suzanne Abetz) și Andrei Finți (Otto Abetz), actori cunoscuți și apreciați, dar care în acest spectacol, fiecare reușește performanță în interpretarea rafinată a personajului complex ce îi revine. Alexandru Potocean este senzațional în Pierre, rol foarte greu, acesta fiind omul cu dorințe personale, dar și profesionale ca bijutier, aflat pe muchia de cuțit a situațiilor în contextul social al dominației naziste din Paris. Prin interpretare actorul sporește suspansul acțiunii. Pierre e un om ambițios, dorește un copil, dar nu îl poate avea și ... apelează la Haffmann pe care îl prețuiește că i-a dat conducerea magazinului de bijuterii, dar în spirit umanitar îl protejează de furia nazistă împotriva evreilor. ˜Situația e caraghioasă și dramatică în același timp˜, cum atenționează o replică, iar actorul o tratează la nuanță, speculând frământările interioare ale lui Pierre în relația de iubire cu soția Isabelle, apariția geloziei iscată de contactul ei sexual cu Haffmann pentru a avea un copil, pe acesta însă, vrea să îl salveze de furia nazistă; în actul final, se confruntă cu o altfel de relație, cea cu ambasadorul nazist Abetz care i-a adus beneficii prin cumpărarea de bijuterii, dar e și un pericol pentru Haffmann. Alexandru Potocean se dovedește a fi un actor de vârf al generației sale. Foarte dificil este și rolul lui Haffmann, evreul care și-a transferat soția și copii la Geneva să îi salveze de demersul ucigaș nazist, iar el e la un pas să fie trimis în lagăr, protejat acum de Pierre care îl ascunde în pivniță. Actor cu valoare confirmată în multe spectacole, Richard Bovnoczki prezintă minuțios pe Haffmann, un personaj și el pe muchia de cuțit a situațiilor dictate de dramaturg, aflat între contextul istoric dramatic periculos pentru etnia sa și relațiile cu Isabele și Pierre. Actorul dezvoltă în straturi stările personajului, izolarea, relația cu Isabelle care sporește spre o posibilă afecțiune, ca și cea cu Pierre; emoțional transmite substanța temei - ˜Curajul mai tare ca frica˜ prin întâlnirea cu ambasadorul nazist la masa organizată de cei care îl ascund în pivniță. Richard Bovnoczki intră cu trăire intensă în pielea acestui personaj, fiind admirabil. 

Alexandra Sălceanu, apreciată în alte roluri, de astă dată este strălucitoare în Isabelle. Actrița arată cu mare artă dificultățile confruntării unei femei cu dorința de a avea un copil într-o epocă dramatică de război nazist, relaționarea cu soțul și cu Haffmann de care sugerează că se apropie și sentimental, dar punctează și spiritul de rezistență în fața unei dictaturi dramatice. Alexandra Sălceanu are un fizic fragil, dar deține forță verbală și expresivă gestual de excepție, demonstrând acum, capacitatea de abordare a unor partituri ample, ca actriță de talent. 

În planul secund al acțiunii, în ultimul act al piersei, dar cu importanță majoră pentru tema conflictului, apare ambasadorul nazist de la Paris, Otto Abetz , personaj real istoric, în compania soției Suzanne, invitați la masă de Pierre, la care participă curajos și Haffmann. Rol redus ca dimensiune, Suzanne prilejuiește Emiliei Popescu reconfirmarea aplauzelor înregistrate în cariera artistică, prin modul în care interpretează și acest personaj. Actrița, cu multă măsură, caracterizează tipologia unei femei plină de ifose, devotată lui Hitler, ridicolă în atitudini. Emilia Popescu cu subtil umor, pune în evidență substanța tipologiei unui altfel de om, redus ca neuroni, mulțumit de parvenirea sa. Excelent punctează Andrei Finți pe șiretul ambasador Abetz care îl urmărește, de fapt pe Haffmann, dar e un impostor ușor de corupt. Pierre îi oferă ˜cadou˜ un tablou celebru al lui Matisse, acesta îl acceptă și Haffmann va fi salvat de deportare; Abetz în interes personal, uită de jaful dictat de regimul nazist cu opere de artă pentru Germania lui Hitler și se bucură de intrarea tabloului în posesie.

˜Adio, domnule Haffmann˜ este un spectacol care reunește o piesă originală cu o interpretarea teatrală desăvârșită, dramă și comedie în același timp. Se arată Oamenii și felul lor de viață, într-un moment grav al lumii în care trăiesc, având și ei probleme speciale. Spectacolul poate fi definit un eveniment teatral cultural, lucrat când pandemia amuțea viața teatrală, dar nu și pe artiștii de valoare.