”SECUNDAR” - TEATRUL NAȚIONAL ”I. L. CARAGIALE” / Sala ”Ion Caramitru”

 CLIȘEE CU PRETENȚII PENIBILE SOCIO – PCLITICE

Timp de trei ceasuri (!!), publicul asistă la un spectacol (Alexandra Badea - text și regie) plictisitor și incoerent din care nu se înțeleg bine nici acțiunea și subiectul, că de mesaj și emoție nu poate fi vorba. Autoarea a emigrat din România în 2003 în Franța, a împrumutat din curentul teatral de acolo și din cel al îmbinării teatrului cu proiecții video, curente în prag de expirare în prezent, cu doința de originalitate. Practică în calitate de dramaturg aceiași metodă de colaborare pentru text cu actorii selectați în distribuție. Le prezintă un sinopsis, îi provoacă la improvizații, selectează din conținutul lor și construiește din această colaborare textul unui să-i zicem scenariu. A mai practicat aceiași metodă și la Naționalul bcureștean pentru spectacolul ”Exil”, comentat pe acest blog la data premierei. Rezutatul sub aspect de dramaturgie este ... un ghiveci cu pretenții filosofice de doi bani pentru comentarea opiniilor celor dintr-o comunitate. 

În cazul de față, Alexadra Badea afirmă - ”Nu intenționez să transmit un mesaj, asta cred că este treaba politicienilor, a jurnaliștilor, eu încerc să creez un spațiu de rezonanță în care mai multe voci să poată fi auzite cu care pot fi de acord sau nu.” Ar dori autoarea o analiză psihologică cu țintă socio -politică și amestecă de-a valma pomenirea unor puncte nevralgice ale actualității – sistemul sanitar, corupție, învățămât, revoluție, mineriadă, comunicare, anxietate, concurență, condiția femeii, etc. Invocările au o anume tentă politică discutabilă și nu comunică nimic convingător.

Spectacolul debutează cu un fel de ”prolog” despre sistemul medical. Această gravă temă este anulată pentru că secvența ar face parte dintr-o piesă la care lucrează regizoarea Sofia (Ada Galeș) cu un grup de șapte actori distribuți. Trece astfel de la un posibil fapt real, la punerea în scenă a unui spectacol de teatru. În grup intervine un incident, regizoarea e nemulțumită de Marta (Cosmina Olariu) care are personalitate și comentează indicațiile sale, iar aceasta o schimbă din rolul principal într-un rol secundar. Marta dispare, nu se mai prezintă la repetiții și se dezvoltă un fel de anchetă pentru căutarea ei, intervin și voci din off ale Inspectorului (Marius Bodochi) și ... Terapeutului (Alexandra Badea). Autoarea spectacolului Alexandra Badea a apelat pentru consultanță și la un psiholog și un criminalist, în intenția de a da credibilitate acțiunii !! Drumul căutării Martei dezvăluie relațiile intime dintre cei din echipa de teatru în teatru. Așa cum e prezentată breasla profesional și moral, nu face decât să denigreze creatorii teatrului adevărat ! Alexandra Badea ar dori o analiză psihologică a unei echipe când intervine un conflict, dar derularea aberantă a investigației psihologice nu are rezultat. Relațiile intime dintre actori cu actrițe, plus cea a regizoarei Sofia, nu duc nici măcar la deslușirea dispariției Martei. S-a sinucis aruncâdu-se de pe terasa teatrului sau ... a plecat la mânăstire, cum indică o replică. Majoritatea replicilor par lozinci din buletinele de știri, plus unele care cad în vulgaritate. ”Mi se umple curul de lacrimi” - este doar un exemplu. ”Scenariul” (textul) este o făcătură cu o acțiune dezlânată, falsă în intenții, mesaj și transmiterea de tensiune și emoție. Amintim că a fost în 1978 un film, ”Repetiție de orchestră” de Fellini în care metafora acțiunii ducea la mesajul analizei conflictului dintr-un grup! Era însă, un film de ... Fellini coerent în intenții.

Sub aspect teatral, regizoarea Alexandra Badea care ar avea un alter ego în personajul Sofia, folosește clișee în îmbinarea teatrului cu filmul. Pe scena mare a sălii, domină decorul trei ecrane pe care se proiectează imaginile a șase camere video. Ele surprind discuțiile particulare ale diverselor cupluri. Decorul se rezumă la o sală mică de spital plasată în fundalul centrului scenei, iar în față la un mic spațiu de grădină cu iarbă uscată și la fragmente din statuia unui cuplu, spații configurate în lateralele scenei. Prin aceste elemente se dorește o trimitere metaforică spre aspectul comunicării suferinde într-o comunitate. În afara decorului nefuncțional pentru a da atmosferă acțiunii, Cosmin Florea realizează și costumele numeroase, unele pretențios elegante ca pentru un bal. Aspectele video sunt luate din diverse locuri care se întrezăresc pe scenă, predominante în proiecții fiind imaginile de gros – plan cu chipurile personajelor. 

Unii interpreți au experiența filmului și se vede în expresie stare interioară a personajului prin imaginile video surprinse, alții nu. Prin aceste imense gros – planuri se anulează relația și nuanțele comunicării între partenerii de dialog. Regizoarea Alexandra Badea mai apelează și la o serie de ”cortine” video cu gros – planuri fixe ca imagine și cu cânticele în franceză (muzica originală Călin Țopa) , drept comentarii inutile ale situațiilor. Directorul de imagine Boroka Biro execută solicitările viziunii regizorale.

Actorii care au colaborat și la ”scenariu”, manifestă, cum pot în acest concept regizoral, talentul demonstrat pe deplin în alte spectacole. Se luptă cu propunerea regizorală și reușesc să-i facă față credibil în unele secvențe, Emilian Oprea, Istvan Teglas, Mihai Călin, Alexandru Potocean, alături de Crina Semciuc, Diana Dumbravă. Personajele atribuite sunt însă, schematice. Sofia regizoarea, motor al analizei situației dispariției Martei, rămâne cel mai fals construit personaj și Ada Galeș încearcă să îi creioneze cât de cât un profil special. Sofia trimite de fapt la viziunea regizorală eșuată a Alexandrei Badea pentru un spectacol original lipsit de substanță emoțională.

Finalul spectacolului este ... cireașa de pe tort! Se trece la tema feminismului, condiția femeii fiind subiect tematic important în acest ”scenariu”. Se prezintă un fel de carnaval săltăreț, cu bărbați în costum de femeie, cu unele costume de epocă. Această scălămbăială dintr-un carnaval fără rost, se finalizează cu interpretarea celebrei melodii ”Un actor grăbit ...” a regretatei Laura Stoica și solicitarea publicului de a aprinde luminița telefonului mobil! Ridicolul acestui spectacol atinge punctul culminant prin acest final.

”Secundar” nu se poate numi nici măcar experiment teatral. Rămâne un proiect cheltuitor de bani pentru ambițiile unei persoane venite din Franța să ne vorbească despre amara noastră actualitate socială pe care nu o percepe, iar pe cea politică o ”gândește” ignorând și orice regulă existențială  universal valabilă.

”ÎN LARGUL MĂRII” - TEATRUL NAȚIONAL ”I. L. CARAGIALE” / Sala Picultua

 UN REUȘIT SPECTACOL CU SUBSTRAT ACTUAL

Celebrul scriiitor polonez Slawomir Mrozek scrie piesa în 1961. Este considerat dramaturg al teatrului absurd și piese precum ”Emigranții” sau ”Tango” sunt jucate pe scenele lumii. Calificarea de teatru absurd pornește de la anii cumpliți din Polonia în care concepe tematic piesele pentru a se feri de cenzura stalinistă. Mrozek servește astfel teatrul de idei. Iată că și în prezent o piesă ca ”În largul mării” rămâne actuală când are și șansa de a fi pusă în scenă inspirat de un regizor – Felix Alexa cu o echipă admirabilă pentru a specula subtil subtextul fiecărei replici.

Un afiș excelent cu sens major 

Este o comedie putem spune neagră prin substratul dramatic. Subiectul apatent e simplu, cu trei persoane naufragiate, ajunse pe o plută în largul mării. Sunt disperate că nu mai au hrană. Le este foame. Soluția ar fi - ”Mâncatul omului de către om”, cum spune o replică. Hotărăsc să aleagă și sacrifice pe unul pentru a se hrăni. Alegerea se face prin metode cunoscute - ”Să organizăm alegeri generale”, apoi - ”Trebuie să anulăm alegerile” , replici foarte actuale. Situația celor trei pare absurdă, dar are la bază pofta de putere pentru hrana personală. Personajele par desprinse simbolic din partide politice. În etapele istoriei omenirii - ”Pâine și circ” a dominat metodele unor dornici de câștigul puterii și nu morala de a servi societatea. Degradarea morală este tema majoră a acestui spectacol.

Regizorul Felix Alexa propune credibil un spectacol în care umorul ascunde dramatic apelul de a judeca manifestările celor ajunși pe pluta puterii. Decorul lui Ștefan Caragiu sugerează semnificativ esența temei și dă atmosferă spectaculos acțiunii. Folosește mereu cu sens scena rotativă. Cei trei naufragiați – Grasul, Mijlociul și Slabul -, sunt persoane în unifrme elegante în alb și negru, cu papion. Prin costume Liliana Cenean le definește apartenența la o clasă avută, aflată sub ”masca” imaginii ce le ascunde pofta imorală de hrană. Fără exagerări metaforice, imaginea teatrală trimite simbolic la zona puterii. 

Disribuția, bine coordonată de regizor, prilejuiește actorilor interpretări ireprșabile, deosebite. Se remarcă Victoria Dicu în Nafragiatul gras drept o actriță de valoare. Nu foloseșe datele prsonale pentru o compoziție de imagne, consruiește rolul în profunzime prin evidențierea sensurilor multiple la fiecare replică rostită. Relaționează cu partenerii și în tăcere. Victoria Dicu excelent deomostrează că Naufragiatul gras este un simbol al puterii. ”Gras” prinde sensul abilității în lupta pentru câștig imoral. Un alt profil tipologic îl impune minunat, Șerban Pavlu în Naufragiatul mijlociu, un ”bucătar” prin biografie. Actorul speculează datele personajului la nuanță, subliniază pericolul celui care manipulează dibaci relațiile cu cei din preajmă. Victimă devine spre final, Naufragiatul slab. Emilian Mârnea redă cu mulă convingere, tipologia celui lipsit de forță, naivului dornic de o ”libertate” al căru sens nu îl percepe însă. Cei trei actori reușesc să prezinte emoționant aparența absurdă a unor tipologii reale, aspect foarte greu pentru orice interpret. Distribuția se completează prin intervențiile personajelor argument – Poștașul și Lacheul. Eduard Cîrlan și Andrei Finți prin interpretare și jocul imaginii de prezentare, servesc să spulbere ideea de absurd și să susțină dramaticul tristei realități.

De mult timp Naționalul bucureștean nu a mai integrat în repertoriu un spectacol reușit și actual tematic. Provoacă râsul publicului privind ”foamea” puterii, dar și îl alarmează că se află în ”largul unei mări” cu valuri greu de stăvilit.

”PORTUGALIA” - TEATRUL ”BULANDRA” / Sala ”Luviu Ciulei”

”OGLINDA” REALITĂȚII POATE PROVOCA RÂSUL, DAR ... 

... trezește și amărăciunea privind cum oamenii dintr-un segment social major sunt ușor manipulabili. Astăzi, strada fierbe de protestele acestor oameni. 

Scriitorul maghiar Zoltan Egressy, personalitate marcantă, scrie în 1997 piesa ”Portugalia”, o tragicomedie despre realitatea societății din multe țări din Europa de est după căderea zidului Berlinului. Titlul piesei este doar o trimitere metaforică. Acțiunea nu se petrece în Portugalia, ci într-un loc oarecare ce poate fi și un sat cu oameni simpli, în special din Europa de est. Oamenii se cunosc după poreclele date în sat și se strâng la cârciumă să discute despre problemele lor. Trăiesc, iubesc, au dorințe personale, alcoolul le este obișnuință. Sunt anonimii unei societăți care uită de ei, le ignoră problemele comunitare, dar le folosesc naivitatea pentru inerese cei ajunși la vârful puterii decizionale. În sat vine un străin, scriitor călător spre Potugalia, căutător al capătului acestei lumi care îl nemulțumește, aflat poate la Cabo da Roca și stârnește conflictul. Dramaturgul surprinde cu pricepere viața acestul segment social, ne pune în față ”oglinda” unei realități amare, dar esențiale pe care o ignorăm. Replica e plină de tâlcuri sub aparența umorului spontan, cade și în vulgaritatea limbajului des întâlnit stradal, fiind un avertisment al decăderii sociale. 

Attila Beres, regizor român de origine maghiară, a studiat la fostul IATC (astăzi UNATC) și-a dorit să lucreze la Teatrul ”Bulandra”, dar a emigrat în Ungaria unde este director general al Teatrului Național din Miskolc. Ajunge astăzi la teatrul visat în tinerețe și realiează un spectacol admirabil în stil realist cu tentă suprarealistă, mai ales spre finalul reprezentației, despre noi și realitatea în care trăim. Din primele scene se preciează actualitatea. Oamenii vor lămuriri asupa sensului cuvântului ”DEMOCRAȚIE”. Înainte ”democrația era populară”, cred sătenii, dar aum nu îi mai percep sensul și regulile care nu le știau nici în trecut. Fără ostentație teatrală regizorul speculează prin o excelentă distribuție de actori, fiecare replică, ansamblează acțiunea coerent cu trimiteri subtil metaforice sonore de muzică modernă și efecte de imagine prin care departajează evoluția conflictului. Decorul lui Andu Dumitrescu inspirat construit realist, arată o cârciumă din care astăzi nu pot lipsi și ... ”păcănelele”, iar jocul lor de lumini sugestiv subliniază substratul situațiilor conflctuale. Costumele sunt perfect concepute, cu detali atribuite fiecărui personaj de Nina Brumușilă pentru caracterizare. Viziunea regizorală conduce credibil convenția teatrală tradițională, la modernizarea firesc solicitată astăzi 

Actor fiind la bază, regizorul Attila Beres acordă atenție deosebită lucrului cu distribuția și fiecare actor realizează performanță în a da viață personajului atribuit. Marius Chivu Pascu este Cârciumarul care conduce acțiunea și o face excelent. Este un om simplu, atent la mica sa afacere pentru câștig și grijuliu față de fiica sa, Funduliță pe care o vrea căsătorită și urmașă la conducerea cârciumii. Cu dibăcie actorul arată profilul celui lipsit de atitudini și de dorința de cunoaștere a lumii din jur. Personajul Funduliță marchează profilul segmetului tânăr din comunitate, aflat în totală degringoladă. Maria Veronica Vârlan punctează profilul tinerii naive aflată în confuzie existențială. Senzațional este Cătălin Babliuc în Sfeclă, polițistul satului concediat, îndrăgostit de Funduliță. În fiecare moment al conflictului actorul dă sens major situațiilor omului simplu nemulțumit de viața comunității marcată de reguli de neînțeles. Dialogul lui Sfeclă cu Preotul rămâne o scenă de referință pentru tema piesei și prin interpretarea actoilor. Cu precizie definește Silviu Geamănu  Preotul ce vine mereu la cârciumă, fiind singurul vizitator pe care îl latră însă, câinii. Efectul sonor are trimitere cu sens major pentru situația disperată în care se află comunitatea acestor oameni simpli. 

Compoziții reușite făptuiesc Andreea Bibiri (Femeia), Lucian Ifrim (Satana), Adrian Ciobanu (Clamă), în personaje semnificative pentru unele grupări sociale. Vin mereu la cârciumă, Femeia și soțul Clamă. Soția are darul beției și Andreea Bibiri nuanțat compune personajul cu trimitere și la cauzele ce o împing la alcool. Clamă e șmscherul satului, apropiat al primarului, iar actorul îi arată caracterul cu fină exresivitate. Uimitor este Lucian Ifrim în nefericitul bețiv Satana al cărui singur prieten este calul său alb adus la cârciumă, un ... ponei. În această comunitate apare străinul călător în căutarea unei alte lumi, numit cu sens Poreclă. Acțiunea arată că își are și el nemulțumirile sale într-o căsnicie eșuată cu o femeie avută. Și în confruntarea cu acest rol dificil, Andrei Huțuleac se dovedește un actor de valoare al generației sale. Treaptă cu treaptă actorul dezvăluie stările omului cu visuri, aspirații frânte, dar și cum provoacă tensiune în comunitate că naiva Funduliță este îndrăgostită de el. Apariția Soției venită din altă sferă socială este credibil redată de Anca Androne. 

”Portugalia”, o tragicomedie, este printre puținele spectacole din reperoriul curent al teatrelor, de strictă actualitate, cu sensuri majore pentru a servi rostul teatrului în viața publică. Regizorul Attila Beres mărtuisește - ”Dacă vrea cineva să vadă o comedie desre nefericrea omului, să vină”. Acest spectacol reușit cu trupa de actori de mare clasă a Teatrului ”Bulandra”, pune Marelui Public pe scenă ”oglinda” unei realități amare. Râzi, dar apoi rămâi pe gânduri - cu ce burete putem oare șterge noroiul așternut pe această realitate?