“ GARDENIA “ – TEATRUL MAGHIAR DE STAT “ CSINKY GERGELY “ din TIMIȘOARA (FNT)

UN SPECTACOL SUPERFICIAL, DAR CU PRETENȚII

         Selectat la secțiunea “Actorii, în prim-plan”, spectacolul “Gardenia”  a deziluzionat, atât ca tratare a tematicii prin “adaptare”, cât și prin superficialitatea regiei. Dramaturgul polonez contemporan Elzbieta Chowaniec încearcă să surprindă aspecte din etapele existenței în  mai mult de jumătate de secol de istorie a destinelor a patru femei din Cracovia. Se pornește demonstrația din vremea celui de al doilea război mondial cu prima femeie. Aceasta are o fiică, și la rândul său naște o fiică, iar ea va deveni mama unei fete, care anunță în final că este însărcinată. Aceste femei trec prin anii istoriei și povestesc fiecare prin monologuri și puține relații între ele, dramele personale. Prima femeie va deveni alcoolică, iar meteahna ei se va transmite la nepoată. În final se vor întâlni toate cele patru femei și mamă, bunică, străbunică o vor dăscăli pe tânăra ce trăiește timpul prezent. Textul pare ofertant pentru interprete, dar prezentarea sa scenică era lipsită de o logică elementară pentru definirea credibilă a personajelor care au trăit și trăiesc o istorie nu mult îndepărtată.

         Gabor M. Koltai a aplicat o viziune regizorală pornită de la intenții realiste în interpretare, având la bază o scenografie dezvoltată pe o linie suprarealistă căznit concepută. Scenografa Iulianei Vîlsan înghesuia pe o scenă mică – spectacolul a fost urmărit la sala studio a Teatrului “Nottara” – trei spații de joc, sufocat de obiecte cel din centru. Vroia să sugereze, bănuim, bagajele timpului istoric evocat. Scenografia și prin costumele neinspirat atribuite personajelor, deservește o posibilă interpretare credibilă a rolurilor. Jocul personajelor cu numeroasele obiecte – valize, mașini de cusut, păpuși, etc. -, regia îl aplica penibil în scopul trimiterilor metaforice, devenind efecte ieftine de vizualizare. Manevrarea luminii scenice, de asemenea nu avea sens. Regia era lipsită de coerență în aplicarea conceptului. Trecerea de la scene în care unele femei aflate la bucătărie tocă la mașină carne, ca apoi în alte momente să manevreze fără intenție mașini de cusut, îngrămădsc pretenții de expresie din diverse curente teatrale ansamblate într-un … “ghiveci”, fără sare și piper. Spectacolul era sufocat de mișcarea haotică printre “simboluri”. Nu sugera etapele parcurse de personaje, cum au fost afectate de timpul istoric.

Actrițele – Andreea Tokai (Femeia I), Emilia B.Borbely (Femeia II), Rita Lorincz (Femeia III) și Monika Tar (Femeia IV) încercau fiecare adaptarea la condițiile de joc propuse de regie și scenografie. Recitau mai mult monologurile și încercau să impună stările intime ale personajelor, dar nu le dezvoltau credibil. În scenele de beție nu găseau soluții de rezolvare prin relațiile ce se iveau în acțiune. Regretabil, că acestor actrițe, ambiția de remarcare în roluri complicate dramatic, a fost frântă prin regie, în principal.

“Gardenia” era o promisiune pentru secțiunea “Actorii, în prim-plan”, dar nu avea substanță teatrală pentru a o susține.

P.S. În afara reprezentației comentate mai sus, a “Divanelor”, “Evenimentelor conexe”, sâmbătă, 2 noiembrie, FNT a mai integrat și următoarele spectacole – “SCENE DIN VIAȚA INSECTELOR”, “URÂTUL”, “ADAM ȘI EVA”. 

“ȘCOALA NEVESTELOR” – TEATRUL NAȚIONAL TÂRGU-MUREȘ, COMPANIA “LIVIU REBREANU” (FNT)

DRUMUL DIFICIL DE LA REPLICĂ LA ILUSTRARE TEATRALĂ

         Piesa lui Moliere, “Școala nevestelor” este o comedie celebră , actuală și astăzi prin ținta satirică la adresa ambiției unui bărbat vârstnic de a avea o soție tânără, crescută de mică pentru a își asigura autoritatea asupra ei,  supunerea partenerei. Fata va alege, firesc până la urmă, dragostea unui tânăr. Regizorul Cristi Juncu realizează savuros traducerea și adaptarea scrierii pentru transpunerea în contemporaneitate. De-a lungul carierei sale, s-a făcut simțită de multe ori contribuția sa la diverse spectacole în calitate numai de scenarist care adaptează la actualitate pentru un coleg regizor, o piesă clasică. Și de astă dată adaptarea sa este excelentă. Cu inventivitate verbală plasează prin replică săgeți directe la viața prezentă, iar peste toate calitățile adaptării, reușește și o traducere în versuri contemporaneizată.

         De la cuvântul adaptat cu respect pentru sensurile majore ale piesei lui Moliere, până la ilustrarea scenică a situațiilor conflictuale este însă, un drum dificil, pe care regizorul Cristi Juncu îl parcurge cu intenția de a amesteca mai multe convenții, specifice diverselor genuri de expresie teatrală. Din nou, ca și în spectacolul “Un pic prea intim”, comentat pe blog, își dorește un decor abstract, cu sens major metaforic. Cosmin Ardeleanu construiește un astfel de decor, semnificativ prin plasarea în scenă a trei statui mari, provenite parcă din lumea lui Hieronymus Bosch, cărora li se alătură o scară în spirală pe laterala scenei. Ar sugera iadul, iar scara drumul spre rai, unde ar trăi tânăra novice Agnes, fata crescută de vârstnicul Arnolf pentru a o lua de soție. Mobilierul activ funcțional se rezumă la câteva scaune.

 Costumele sunt contemporane ca linie a desenului, cu rare accesorii ironice, cum ar fi scufia roșie croșetată de Agnes pentru protectorul său. Legătura însă, între rostul funcțional direct al decorului și ilustrarea teatrală a situațiilor, este absentă. Dezvoltarea scenică a scenariului e sărăcăcioasă, se rezumă la o mișcare statică,  plicticoasă. Un prolog și un epilog, rostite în fața cortinei de Arnolf, înveșmântat ca un posibil personaj venit din epoca lui Moliere, pe textul regizorului, sunt bogate în bancuri actuale special plasate pentru sublinierea tematicii clasicului dramaturg. Se tot coboară și se urcă scara spre “rai”, iar în scenă se folosesc insistent scaunele sau rostirea simplă spre public a replicilor. Brusc, intervine în final și un moment muzical interpretat cu microfoane ca la teatrul de estradă.

 Spectacolul nu are coerență stilistică, se bazează în principal doar pe ironia replicii și mai puțin pe susținerea sa vizuală scenic. Firește că replica provoacă râsul spectatorilor, dar putea a fi sporit conținutul său satiric prin atitudini de imagine. Sunt construite sporadic, doar câteva gaguri comice reușite, precum cele de tratare medicală a disperării lui Arnolf că își pierde soția, de către slugile sale Alain și Georgeta.

         Se remarcă din distribuție ca într-un recital personal, Nicu Mihoc interpretul lui Arnolf. Oferă un rar exemplu de pricepere în rostirea replicii, cu multiple sensuri, care mai este și în versuri. Jocul cuvintelor traducerii și adaptării este excelent speculat de Nicu Mihoc pentru prezentarea personajului. Harul artistului putea prinde mai multă consistență cu rezultat satiric prin relaționarea lui Arnolf cu ceilalți parteneri. Singura relație speculată teatral de vizualizarea regizorală rămâne cea cu Alain și Georgeta, personaje definite astfel, credibil, cu intenții ironice de Csaba Ciugulitu și Anca Loghin. Acțiunea este amplă, cu personaje cheie precum Agnes  și Horațiu, tinerii îndrăgostiți. Actorii schițează doar simplist tipologiile, lipsiți fiind prin demersul regizoral de susținerea în amănuntul expresiei a relațiilor cu Arnolf. Distribuția se completează și prin Dan Rădulescu (Crisald), Ion Vântu (Henric) și Luchian Pantea (Oronte), corecți în personaje argument rămase în planul secund al reprezentației.

“Jocul” convențiilor teatrale abordat de regizor, de la imaginea decorului până la manevrarea actorilor în scenă, afectează tematica scrierii. Spectacolul “Școala nevestelor” nu mai are frenezie satirică și comicul este lăsat doar în grija replicii.

P.S. Amintim că joi, 31 octombrie, s-au mai prezentat “PESCĂRUȘUL”, “ȘCOALA NEVESTELOR” (la secțiunea “Creatori și teatre în spectacol”), reprezentații comentate pe blog și “DOMNUL SWEDENBORG VREA SĂ VISEZE”, la aceiași secțiune, alături de “PAPARAZZI sau CRONICA UNUI RĂSĂRIT DE SOARE AVORTAT” (secțiunea “Teatrul de mâine”).

         Vineri, 1 noiembrie, programul FNT a mai cuprins “SCENE DIN VIAȚA INSECTELOR” (”Creatori și teatre în spectacol”), “PAPARAZZI sau CRONICA UNUI RĂSĂRIT DE SOARE AVORTAT” (secțiunea “Teatrul de mâine”), cât și spectacolele comentate pe blog “PESCĂRUȘUL”, “ȘCOALA NEVESTELOR”, alături de “UN TRAMVAI NUMIT DORINȚĂ” reprezentație a teatrului independent remarcată și comentată la data premierii sale.

“ PESCĂRUȘUL “ – TEATRUL GERMAN DE STAT din TIMIȘOARA (FNT)

PĂRTAȘI CU EMOȚIE LA SITUAȚIILE PROPUSE DE CEHOV

După memorabilul spectacol cu “Unchiul Vania” de la Teatrul “Bulandra”, regizorul Yuri Kordonsky se întoarce la Cehov, demonstrând cunoașterea amănunțită a propunerilor autorului. Cehov a revoluționat regulile dramaturgiei, “Pescărușul” stârnind la debutul scenic comentarii negative, ca apoi să fie pus în valoare prin spectacolul lui Stanislavski.

Regizorul Yuri Kordonsky “citește” scenic piesa novator, pornind de la o scenografie inspirat creată de Dragoș Buhagiar în care merge în spirit stanislavskian pe descifrarea fiecărui amănunt semnificativ al scrierii. Urmărește consecvent linia teatrului de situații analizate profund prin specularea psihologiei fiecărui personaj implicat conflictual. Nu uită că Anton Pavlovici Cehov este și un fin psiholog, teatrul său fiind considerat psihologic. Viziunea sa este exemplară, provoacă emoție și incită la meditație spectatorul.

           Shakespeare considera că “Lumea-i un teatru, noi suntem actorii”, gândul său devine de fapt, motto-ul conceptului regizoral. Spectatorii participă direct la acțiune, devin martorii dezvăluirilor intime ale fiecărui personaj. Actorii vin din rândul publicului și se refugiază printre spectatori, când crește tensiunea conflictelor, participând alături de public la mărturiile partenerilor. Pe o scenă mare – Opera română în cazul vizionării – se precizează printr-un covor spațiul propiu-zis de joc, înconjurat din toate părțile de obiecte și firește de spectatori. Decorul lui Dragoș Buhagiar se construiește din numeroase obiecte și moblier, specifice culiselor unui teatru, de la o masă de machiaj până la “cuierul garderobă” a costumelor sau cel al pălăriilor, obiect marcant pentru identificări ale personajelor, ori valize de turneu. Acest decor creat cu fantezie, înfrățește publicul cu actorii. Costumele sunt în stil contemporan și dau nota personalității fiecărui personaj. “Cortine” de accente sonore, muzicale, despart și caracterizează situațiile. Sunt “ambalajul” vieții și izolează segmentele existențiale majore. Pornind de la Cehov, regizorul atenționează în lectura sa scenică strălucită, asupra unor tematici majore ale vieții – aspirațiile particulare neîmplinite adeseori, slăbiciunile personale ale fiecăruia și nevoia de iubire ca liant existențial. Nu este exclusă nici arta – teatrul, literatura -, aspirație tratată ironic de către Cehov. 

         

            Scena debutului reprezentației în care Treplev și Nina vor a arăta o posibilă nouă față a teatrului este admirabil compusă scenic de regizor. Motivând prin substratul conflictelor și replicilor, ilustrarea teatrală cu sens metaforic a fiecărei situații expuse în acțiune, dar și prin trăirea sinceră a interpreților, Yuri Kordonsky dezvoltă tensiunea dorințelor și pasiunii afective prin Nina și Treplev, alăturați cuplului Arkadina și Trigorin, cu ecou amplu la cei din preajma lor. Accente importante pune conceptul regizoral pe Nina și Treplev, dar nu uită să le amplifice rezonanța în fiecare participant la diversele situații.

La bază fiind actor și regizor, Yuri Kordonsky lucrează migălos cu fiecare actor pentru trăirea intensă și dezvăluirea caracterului interior al personajului atribuit. Optează pentru o distribuție majoritar tânără, excelentă. Actorii Teatrului German de Stat din Timișoara sunt remarcabili. Olga Torok este Nina Zarecinaia, o tânără cu o viață încărcată de nemulțumiri, dornică de evadare, căutând în aspirația de a deveni actriță precum Arkadina, o soluție, dar visul ei va fi frânt de realitate. Interpretarea tinerei actrițe este impresionantă prin sensibilitatea transpunerii în personaj, prin nuanțarea confuziilor în pasiunile sale naive, prin caracterizarea fascinantă a Ninei. Un Treplev, măcinat de nemulțumiri și eșecuri, invidios față de cei care aparent au reușit în viață, un singuratic aflat în căutarea și împlinirea iubirii, propune în amănunte expresive, Horia Săvescu. Descifrează la nuanță, pasiunea lui Treplev față de Nina, nevoia de iubire din partea mamei sale Arkadina, dar și orgoliile interioare ce îi frânează împlinirile. Actorul realizează un portret complex al personajului. Femeia cu o carieră aparent reușită, pasională în relația cu Trigorin, actrița Arkadina, este ireproșabil interpretată de Ioana Iacob. Nu e o “divă” Arkadina sa, ci o femeie cu stări duble, aparent mulțumită de realizări personale, dar afectată interior de neîmpliniri nemărturisite; răbufnește în isterii pornite de la cunoșterea vieții și ca artistă, sugerează a fi și ea un personaj rănit în orgolii. Partenerul său, scriitorul Trigorin, e descifrat prin viziunea regizorală și interpretarea remarcabilă a actorului Radu Vulpe, ca o persoană ce se chinuie pentru afirmarea sa, pentru menținerea consacrării, capabilă însă, de compromisuri; este provocat de Nina pentru iubire, dar umil și interesat de păstrarea relației cu Arkadina, ce îi aduce beneficii. Un altfel de Trigorin prezintă credibil actorul.

 Numai cuvinte de laudă se pot adresa și celorlați actori din distribuție.  Franz Kattesch propune portretul lui Sorin, fratele Arkadinei, un om înfrânt, dar care mai are tăinuite speranțe, ca și Konstantin Keidel în Medvedenko, învățătorul; Eniko Blenessy și Anne – Marie Waldeck sunt deosebite în Polina și Mașa; Georg Peetz compune abil personajul cinic al doctorului; Rareș Hontzu este adaptat profilului locotenentului administrator al moșiei. Fiecăruia, regia îi acordă un moment special de definire a substanței personajului. Toți au aspirații, eșecuri și pasiuni neîmplinite.

În acst spectacol de excepție, cu implicarea directă a publicului, conceput provocator de Yuri Kordonski, o valoare a regiei actuale “Pescărușul” lui Cehov prinde fiori de viață emoționante și perfect actuale ca semnificație. Rămâne una din reprezentațiile de referință din programul selecției pentru FNT și din premierele anului teatral 2012 prin tratarea în ambalaj vizual original, dar în stil realist a interpretării unei piese din patrimoniul dramaturgiei clasice.

“ SOLITARITATE “ – TEATRUL NAȚIONAL “ RADU STANCA “ din SIBIU

INCITANTE “ FOTOGRAME “ALE SOCIETĂȚII NOASTRE BOLNAVE

         Proiectul este ieșit din obișnuit, fiind o coproducție a Teatrului Național “Radu Stanca” din Sibiu cu Theatre National de la Communaute Francaise de Belgique în colaborare cu Festivalul de la Avignon 2014, realizată în cadrul proiectului “Orașe pe scenă”. O ciudățenie a acestui spectacol este că în caietul program al FNT nu este indicată regia, o nominalizare foarte importantă mai ales că “Solitaritate”, plasat secțiunii “Teatrul de mâine”, rămâne una din reprezentațiile remarcabile ale festivalului. Din motive obscure nu s-a precizat că regia aparține Gianinei Cărbunariu.

         După evenimentul stagiunii în curs de la Teatrul Odeon, “Tipografic. Majuscul”, Gianina Cărbunariu a prezentat și în FNT un alt spectacol deosebit, apropiat “teatrului document”, “Solitaritate”, care de la titlul cu tâlc inventat este provocator. Concepe un scenariu, un text cu o replică solidă, inspirat fără tăgadă din conflicte și situații reale, cunoscute, grave, specifice zilelor noastre și adeseori superficial expuse de mass media. Sub aspect dramaturgic scrierea sa este incitantă prin relatarea situațiilor conflictuale în limbajul dur, uneori trivial, întâlnit în realitatea curentă. Gianina Cărbunariu deține harul de a propune un spectacol pornit de la scrierea scenariului pe care îl dezvoltă teatral în stil personal prin montarea scenică într-o convenție originală, ce aduce în distribuție și publicul ca partener direct al personajelor. Scenariul “Solitarității” conține multiple intenții de atac satiric la adresa rezultatelor unei societăți bolnave.

         Spectacolul debutează printr-un prolog de … licitare a publicului, ca să treacă mai apoi scenic, la cunoașterea unui primar și a consilierilor ce dezbat câteva probleme, principala fiind cea a rromilor. Se prezintă apoi, problema unei familii care caută și găsește o bonă … filipineză, se mai atacă conflictele dintre generații și alte o sumedenie de fapte și situații reale, din rândul cărora nu lipsesc reprezentanții artei teatrale, ai bisericii sau ai fostei Securități. “Solitaritate” este un “jurnal” satiric divers al prezentului și în “fotograme” arată degradarea umană, rezultat al unei societăți dominată de interesele unor persoane corupte. Nu nominalizează prin imagine persoane cu funcții responsabile, ci doar comentează rezultatul sistemului social instaurat care nu dă soluții existenței zilnice.

         Regizoarea optează pentru un decor cu trimitere prin imagini simbolice la sensurile majore ale situațiilor expuse. Spectatorii sunt întâmpinați de un sicriu aflat în foaier, pe scenă îl vor regăsi la momentul potrivit, vor privi și cum un zid din fundal se prăbușește, apoi la tricolorul ce învelește un personaj sau la plafonul luminat cu neon dintr-o altă secvență, ce coboară și sufocă personajele nemulțumite, ori în final, la o podea “mobilată” cu diverse mini-construcții discrete, fără culoare, ce sugerează de fapt centrul Capitalei din care nu lipsește trimiterea spre silueta Casei Poporului. Câteva scaune roșii sunt elementul funcțional al decorului. La nuanță, credibil, Gianina Cărbunariu derulează ritmat subiectele surprinse, cu sens satiric, cu accente spre grotesc, sublinind absurdul unor aspecte sociale. Echilibrul motivării în ilustrarea situațiilor, coerența, caracterizează stilul creator al Gianinei Cărbunariu.

Satira, comicul situațiilor se dezvoltă prin excelenta echipă de actori aleasă în distribuție, fiecare actor trecând rapid de la un personaj la altul propus de situațiile surprinse în scenariu. Actorii desenează tipologii prezentate activ prin relaționarea cu publicul. Nouă actori reușesc strălucit parcurgerea acestui maraton propus de text, și prin priceperea regizoarei de a lucra cu fiecare în parte, de a le evidenția calitățile. Se remarcă Ofelia Popii prin inventivitatea adaptării la cerința de a caracteriza șase tipologii variate – Personaj 3, Consilier 3, Bona filipineză, Critic de teatru, Corina și Sora Taximetristului. Admirabili sunt și colegii săi din distribuție - Marius Turdeanu în Personaj 1, Primar, Tehnician, Matei, Soțul Corinei, Ciprian Scurtea în Personaj 4, Preotul, Cristi, Agent recuperator, Florin Coșuleț în Personaj 5, Reprezentantul comunității rrome, Fiul, Cosmin, Fratele Soției Taximetristului, Diana Fufezan în Personaj 7, Consilier 2, A doua actriță, Andreea, Soția Fratelui, Mariana Mihu în Personaj 3, Consilier 1, Eugenia Ionescu, Mama Taximetristului și a Corinei, Adrian Matioc în Personaj 6, El, Tovarășul Marian, Cristina Ragos în Personaj 8, Ea, Prima actriță și Ali Deac în Personaj 9, Tânărul, Taximetristul Adi. Nominalizarea rolurile atribuite fiecărui actor, arată diversitatea ofertei dramaturgiei pe care acești tineri actori o rezolvă printr-o interpretare minuțios înfăptuită.

“Solitaritate” reprezintă tendința necesară de revitalizare a teatrului nostru, de apropiere a sa de “teatrul social”, de atitudine. Spectacolul Gianinei Cărbunariu este provocator, o comedie amară despre noi și societatea fără soluții existențiale în care trăim. Rămâne una din cele mai importante reprezentații din FNT.

P.S. Miercuri, 30 octombrie, o zi bogată și în multe “Evenimente conexe”, a cuprins alături de “Solitaritate” și alte trei spectacole, comentate pe blog – “O SCRISOARE PIERDUTĂ” – Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova (“Caragiale, inevitabilul”), “ILUZII” – Teatrul Act (“Actorii, în prim-plan”) și “UN TRAMVAI NUMIT DORINȚĂ” – UnTeatru (“ Teatrul de mâine”)