TEATRUL DE COMEDIE – “CÂNTĂREAŢA CHEALĂ & LECŢIA”

SUBSTRATUL TRAGIC AL COMICULUI, IMPRESIONANT EXPUS

Publicul preferă comediile pentru că îi provoacă buna dispoziţie după care tânjeşte. Oferta lor este de a face haz de necazurile vieţii. Orice comedie are însă, un substrat dramatic, tragic. Râdem de pildă, de Zoe, Tipătescu sau Caţavencu, dar ei, prin comportament, pot prilejui amărăciune “cetăţeanului turmentat”. Personajele din comedii sunt ironizate, satirizate, dar nu le lipseşte substratul dramatic. Acest substrat a căutat să îl evidenţieze, şi a reuşit, regizorul Victor Ioan Frunză şi echipa sa în “Cântăreaţa cheală & Lecţia” de Eugene Ionesco. Nu întâmplător am dat exemplu pe Caragiale pentru că este considerat un precursor al absurdului. În timp, s-a dovedit în spectacolele ce aparţin ca dramaturgie teatrului absurd, că este dificil pentru majoritatea regizorilor să exploateze comicul absurd, punctând şi profunzimea sa cauzală, tragică, Victor Ioan Frunză o face emoţionant şi impune publicului receptarea spectacolului ca joc între comic şi tragic. Se râde, ca apoi râsul să încremenească pe buzele spectatorilor, care îşi dau seama până la urmă, că râd, de fapt, de “găurile negre” din viaţa lor.
Părintele teatrului absurd, cum a fost considerat Eugene Ionesco, îşi argumenta astfel, în “Notes et contre-notes”, stilul scrierilor sale : “Mi-am intitulat comediile mele , sau căci, mi se pare, comicul este tragic şi tragedia omului derizorie. Pentru spiritul critic modern nimic nu poate fi luat cu totul în serios, nimic cu totul în uşor …”. Acest crez cinic al autorului caracterizează şi piesele “Cântăreaţa cheală” şi “Lecţia”, iar Victor Ioan Frunză l-a respectat şi materializat scenic, modern, original prin viziunea sa regizorală, cu sprijinul unei scenografii semnificativ raportate la text şi la conceptul regizoral, creată de Adriana Grand, şi al unei echipe excelente de actori. Eugène Ionesco a pornit în 1950 pe drumul dramaturgiei cu “Cântăreaţa cheală”, iar după un an a propus “Lecţia”. Acceptarea lor de către public s-a limitat la un număr restrâns de reprezentaţii. În 1952, la Theâtre de la Huchette cele două piese au fost prezentate împreună şi se joacă, de atunci, cu succes şi astăzi, pledând pentru legătura dintre comic şi tragic dorită de autor.
La Teatrul de Comedie, regizorul a continuat tradiţia alăturării celor două piese. De la comicul cu iz dramatic al lipsei de comunicare dintre indivizi, comnicare pe care o caută zadarnic fiecare fără ştiinţa practicării sale, din “Cântăreaţa cheală”, se trece la tragedia poftei de cunoaştere naivă a elevei exterminată de profesorul care se crede atoateştiutor, din “Lecţia”. Şi prin această trecere de la comic aparent, la tragic profund, rezultă un spectacol tragicomic specific absurdului lui Eugène Ionesco. Regizorul a urmărit să ilustreze scenic limbajul doar aparent comic al personajelor ce maschează, de fapt, tragedia interioară a celor care îl practică inconştient. De asemenea, Victor Ioan Frunză a insistat pe dezvoltarea subtilă a relaţiilor dintre personaje, nelipsite şi de tendinţe erotice, imposibil însă, de înfăptuit pentru că fiecare îşi are universul său sterp, ce îngrădeşte orice comunicare. Descifrarea regizorală a pieselor cu grijă faţă de rostul cuvântului e admirabilă şi servită ireproşabil de către actori. Traducerea pieselor de către Vlad Russo şi Vlad Zografi este ofertantă.
Povestea personajelor din familiile Smith şi Martin (“Cântăreaţa cheală”) şi cea dintre elevă şi profesor (“Lecţia”) sunt derulate scenic prin urmărirea a două coordonate, cea a convenienţelor comunicării între indivizi şi cea interioară a nemulţumirilor personale. Victor Ioan Frunză şi-a dorit subliniera vizuală a celor două planuri cu ajutorul scenografiei. Adriana Grand imaginează diferit, în esenţă, decorul fiecărei piese, prin unele elemente comune şi sprijinul major al proiecţiilor. Familia engleză Smith din “Cântăreaţa cheală”, locuieşte într-o casă tradiţională, cu un şemineu impozant care este invadată însă, de kitchul unor statuete şi obiecte ce sugerează parvenitismul. Şemineul şi alte două spaţii sunt locuri pentru proiecţia unor imagini exterioare sau ale celor ce urmăresc expresii ale chipurilor personajelor din scenă, în funcţie de situaţii. Familia Smith îşi manifestă exagerat tradiţionalismul chiar şi patriotismul prin insemnele drapelului aflate ridicol la tot pasul. Drapelul domină şi un colţ din fundal şi va fi ars, cu tâlc, pentru a atenţiona asupra falsităţii existenţei celor care ascultă în poziţia de drepţi imnul “God Save The Queen”. În “Lecţia”, decorul pare a fi un birou dotat tehnic modern, cu un spaţiu special, în fundal, rezervat menajerei, un complice al profesorului. Partea stângă a scenei este destinată existenţei metaforice a unei statui cu un înger ale căriu mâini sunt însângerate. Pentru stabilirea desenului tipologiilor aflate în acţiune, pntru sugerarea conflictului tragicomic dintre ele, costumele Adrianei Grand sunt notabile. Unele costume au şi o sumedenie de accesorii bine plasate, de pildă medaliile pompierului, şalurile femeilor sau lenjeria intimă a elevei ce îi atestă feminitatea provocatoare şi ascunsă. Adriana Grand este unul din scenografii de valoare ai teatrului nostru şi surprinde prin inventivitatea sa în fiecare spectacol, sprijinind vizualizarea conceptului regizoral. Proiecţiile urmează şi ele două coordonate. Sunt efecte de imagini absurde – ceasul care merge aiurea (“Cântăreaţa cheală”) sau cu intenţii realiste – demonstrarea scrisă a lecţiilor profesorului, toate fiind dublate de proiecţii surprinse în interpretare, cu expresiile personajelor provocate de relaţiile dintre ele şi situaţiilor prin care trec. Sunt spectaculoase aceste proiecţii, dar uneori prea insistent folosite regizoral, ştirbind din consistenţa receptării interpretării directe. Eugène Ionesco afirma, e drept, într-un alt context , că “Lumina face umbra mai obscură, umbra accentuează lumina” . În acest spectacol, lumina devine uneori obscură, nu evidenţiează expresiile chipurilor interpreţiilor, lăsând loc “luminii” proiecţiilor. Sunt originale aceste proiecţii, deţin numeroase trimiteri metaforice, au ritm, sunt atent gândite, rămâne discutabil totuşi, câtă forţă de convingere au ele pentru spctatorul de teatru obişnuit, dacă nu îi distrage atenţia de la jocul actorilor.
Cheia transmiterii impresionante a acestui concept regizoral, ce iese din sfera practictă de mulţi regizori pentru care absurdul lui Ionesco este prezentat pleonastic printr-o ilustrare scenică absurdă, rămân ACTORII. Reuşesc interpretări memorabile, tratează personajele cu firesc, cu sinceră trăire interioară. Regizorul Victor Ioan Frunză preţuieşte actorii, le respectă harul şi ştie să-i conducă pe calea unor evoluţii credibile. George Costin şi Bogdan Cotleţ sunt distribuiţi în ambele piese şi susţin un adevărat examen în compunerea diferită, cu pricepere, a personajelor dificile care le revin. După evoluţia sa reuşită din “Caligula”, în spectacolul Teatrului din Baia Mare, în regia tot a lui Victor Ioan Frunză, tânărul actor George Costin debutează la un teatru preţuit din Capitală. Este un actor cu o mobilitate specială a expresiei, dublată de motivări ale gândului interior. În “Cântăreaţa cheală” devine Martin, un bărbat distins şi prin ţinuta elegantă, care încearcă să se alinieze partenerei de viaţă care îl domină. Actorul sugerează pretenţiile pe care le are Martin şi mereu sunt anihilate de situaţii cărora nu le poate afla rezolvare. Cu fior dramatic şi temperament, susţine apoi, rolul profesorului din “Lecţia”. Personajul pare desprins dintr-un thriller. Paranoia profesorului atoateştiutor nu e doar o boală, îşi are o argumentare în relaţia cu eleva pentru care cunoaşterea e un joc nelipsit de superficialitate. În final, profesorul se refugiează în poalele menajerei ca un copil vinovat, moment sugestiv, interpretat cu rafinament de George Costin. Cu greu îşi mai face loc râsul în urma interpretării captivante, emoţionante a actorului, insistent speculate regizoral pe linia tragediei. Celor două personaje, George Costin le sugerează cu discreţie şi intenţiile erotice. Actorul se dovedeşte o personalitate a tinerei generaţii de interpreţi, cu multiple disponibilităţi . O performanţă a travestiului realizează Bogdan Cotleţ. Debutul reprezentaţiei atenţionează asupra aparenţelor personajelor pe care le vom urmări, prin schimbarea costumului bărbătesc elegant pe care îl poartă Bogdan Cotleţ, cu ţinuta menajerei din “Cântăreaţa cheală”. Travestiul se înfăptuieşte în faţa publicului, cu sala luminată şi familia Smith încremenită pe scenă. Actorul devine astfel, o menajeră visătoare, prostuţă, neglijentă, care în final, se va descoperi că este iubita pompierului, stârnind invidia doamnelor Smith şi Martin. Jocul este cu fineţe evidenţiat de actor. În menajera din “Lecţia”, Bogdan Cotleţ oferă un alt travesti , cu un alt profil psihologic. În noua menajeră este o femeie autoritară, colaboratoarea devotată a profesorului, se manifestă ambiguu, când ca iubită, când ca mamă grijulie. Rolurile sunt exemplar realizate de acest talent de excepţie al tinerei generaţii. Valoarea distribuţiei sporeşte prin actorii cu partituri singulare. O femeie plină de ifose, o autentică englezoaică mic burgheză, este doamna Smith, printr-o multitudine de nuanţe caracterizată de Virginia Mirea. Imitării unui exerciţiu de limbă engleză de la începutul reprezentaţiei, actriţa îi dă conţinut satiric şi indică falsul comunicării dintre soţii aflaţi în faţa şemineului, doamna cu o pisică “robot” în braţe, domnul citind ziarul, alături având un buldog. Senzaţională este actriţa când dezvăluie că doamna Smith are şi dorinţe, cochetează, la început, cu Martin, ca apoi să fie copleşită de prezenţa pompierului. Doamna Smith devine prin jocul excelent al actriţei o femeie cenzurată de false convenţii, cu dorinţe erotice însă, ce izbucnesc ridicol. Cunoscută prin evoluţiile sale amuzante din divertismentul-pamflet “Mondenii” de pe micul ecran, tânăra actriţă Mirela Zeţa e o surpriză a spectacolului. Este printre puţinele actriţe care au şansa afirmării la tv. şi se detaşează de prestaţiile specifice pamfletului tv, pe scenă dezvoltând nuanţat personajul, urmărind prin expresii partenerii şi în momentele de tăcere. Doamna Martin a sa are pretenţii de divă care mereu se parfumează, dar se refugiază într-o singurătate intimă, joc dublu susţinut cu farmec de Mirela Zeţa. O interpretare impecabilă acordă Florin Dobrovici , domnului Smith. Acesta este un soţ însingurat, meschin în respectarea convenţiilor burgheze, dar cu pretenţii şi gelozii în relaţia cu a sa consoartă. Tot în “Cântăreaţa cheală”, Dragoş Huluba compune cu virtuozitate pe acel căpitan de pompieri, reprezentant al autorităţii publice. Pare provocator şi autoritar, dar e, de fapt, un individ timid şi singuratic. Interpretarea sa musteşte de umor, dar ascunde şi tristeţe. În “Lecţia”, o altă tânără actriţă uimeşte prin performanţa interpretării elevei. Andreea Samson este excelentă prin modul în care combină naivitatea elevei, ambiţiile sale prosteşti, cu sensibilitatea unui suflet candid, dar şi feminitatea unei posibile cochete în alte situaţii. Eleva sa are o tratare complexă, bogată în conţinut uman, diferită faţă de alte interpretări ale acestei partituri. Andreea Samson luptă şi cu inconvenientul proiecţiilor pe care le estompează prin acumularea tensiunilor impuse de situaţiile relaţiei cu profesorul, transmise credibil publicului, e drept şi prin imagini fugare în prim-planuri.
“Cântăreaţa cheală & Lecţia” poate surprinde pe unii spectatori prin explozia sa de originalitate. Rămâne însă, un eveniment cultural, ce trebuie urmărit pentru a descoperi alte valenţe ale teatrului absurd mai apropiate de substratul tragic decât de comicul aparent al limbajului. Este un spectacol provocator, un experiment reuşit în intenţiile unor căutări de înoire a teatralităţii, respectând scrierea dramaturgului.

P.S. Remarcabil este programul de sală al acestui spectacol.

TEATRUL ODEON – “DEPECHE//DANCE”

UN SPECTACOL UNICAT

La Teatrul Odeon funcţionează de aproximativ zece ani un proiect special, “Teatru dans”, ce a dovedit prin spectacolele realizate înalta sa calitate artistică. De-a lungul anilor s-au prezentat în cadrul acestui proiect premiere remarcabile precum “Bloch Bach”, “Umbre de lumină”, “Portretul lui Dorian Gray”, “Un Tango Mas”. Sufletul acestui proiect este Răzvan Mazilu, dansator şi coregraf de valoare, singurul angajat din cadrul teatrelor noastre instituţionalizate în calitate de coregraf. Opţiunea Teatrului Odeon pentru proiectul “Teatru dans” şi cooptarea unor personalităţi pentru realizarea sa demonstrează manageriatul destoinic al acestei instituţii publice. Alăturarea dansului modern teatrului este o iniţiativă de excepţie, mai ales la noi, unde segmentul dans contemporan se află în suferinţă.
“DEPECHE//DANCE” ingenios propune prin coregrafia italianului Massimo Gerardi o ilustrare scenică a hiturilor celebrei formaţii muzicale britanice “Depeche Mode”. Dragostea, gelozia, rivalitatea într-o competiţie şi singurătatea sunt invocate în cântecele trupei preţuite şi de publicul nostru, indiferent de vârsta sa. Nouă tineri, dansatori excelenţi – Laura Andrei, Bianca Patrichi, Judith State, Vanda Ștefănescu, Cristian Chiş, Mircea Ghinea, Levente Szasz, Florin Tănase, Mihai Smarandache, alături de artistul de necontestat, Răzvan Mazilu “trăiesc” muzica şi cuvântul formaţiei “Depeche Mode”. Dansul lor este modern dar are drept suport al expresiei, tehnica profund asimilată a baletului clasic. În fiecare din cele cinsprezece melodii alese pentru reprezentare scenică se simte, prin interpretarea impresionantă, cum mişcarea, dansul, servesc cuvântul, îl încarcă de semnificaţii.
Coregraful Massimo Gerardi e magicianul din umbră al acestui spectacol teatral ieşit din matcă obişnuitului. Surprinzător reuşeşte să evidenţieze personalitatea fiecărui interpret din echipă, fie prin momente solistice – monologuri considerate în teatru -, fie prin relaţiile de comunicare între personajele propuse de compoziţia melodiei – versuri şi muzică. Momente de desăvârşită expresie corporală, intens trăite interior oferă, în primul rând, Răzvan Mazilu. Artistul simte sensurile muzicii şi cuvântului prin întreaga fibră a corpului. Răzvan Mazilu parcă ar fi un om din plastilină căruia orice sunet sau cuvânt îi modelează atitudinea. Linia sa de expresie o urmează admirabil şi mai tinerii săi parteneri. Ca apariţii sunt persoane diverse, dar profesionişti desăvârşiţi în cunoaşterea abc-ului mişcării, transformat într-un limbaj original de comunicare a stărilor prin care trec personajele atribuite prin compoziţiile formaţiei. Sunt impresionante scene ca “Lie to me”, “Nothing”, “Personal Jesus” sau “The sinner in me” . Textele şi muzica prind viaţă prin interpretarea acestor artişti minunaţi. Finalul spectacolului schimbă registrul şi implică interpretarea live a îndemnului la linişte într-o lume agitată din melodia “Enjoy the silence”, înfăptuită cu o portavoce de Mihai Smarandache care aminteşte astfel de Davide Gahan solistul trupei “Depeche Mode”. Se completează momentul final şi prin dansatorii care cântă integrându-se bandei sonore refrenul melodiilor “It’s no good” şi “Leave in silence”.
Spectacolul câştigă în atractivitate şi prin decorul creat de Eveline Havertz şi costumele imaginate funcţional pentru expresia mişcării de Răzvan Mazilu. Decorul este aparent simplu prin cele patru panouri albe, transparente, dar manevrarea şi iluminarea lor creează atmosfera necesară ilustrării fiecărei compoziţii muzicale. Panourile mai sunt folosite şi pentru “umbrele chinezeşti” la care se face apel în unele scene, completând atractiv vizualitatea spectacolului. La rândul lor costumele desenează provocator tipologiile interpretate de fiecare dansator, care îşi mai găsesc un sprijin şi în diverse obiecte alese cu tâlc (globul pământesc, pistoale etc.).
“DEPECHE//DANCE” poate fi considerat un spectacol-eveniment, atât pentru mişcarea teatrală, cât şi pentru cea a dansului modern de la noi. Este un spectacol în care se îmbină armonios impactul emoţional produs de muzica trupei “Depeche Mode” cu vizualizarea ei teatrală în originale videoclipuri trăite în direct, pe scenă, sub ochii spectactorilor, de autentici artişti ai expresiei corporale slujitori ai dansuli modern care este cel mai apropiat ca menire de statutul teatrului dominat de cuvânt.

TEATRUL METROPOLIS – “FLOAREA DE CACTUS”

SĂ NE AMUZĂM ÎN COMPANIA PROFESIONIŞTILOR SCENEI

Singurul teatru instituţionalizat de proiecte din Capitală este Teatrul Metropolis. Proiectele din repertoriul său sunt multiple, includ de la piese de referinţă (“Hamlet”), la comedii bulevardiere de bună calitate. “Floarea de cactus” de Pierre Barillet şi Jen Pierre Gredy este o astfel de comedie, scrisă în anii ’60 şi ecranizată cu mare succes la puţin timp, având în distribuţie pe Ingrid Bergman, Goldie Hawn şi Walter Matthau. Proiectele teatrului dezvoltă şi o grilă specială pentru sărbătorirea actorilor din respectul cuvenit pentru cariera lor impresionantă. După sărbătorirea “monstrului sacru” al scenelelor noastre, Doamna Olga Tudorache, a venit rândul Adelei Mărculescu pentru cincizeci de ani de carieră remarcabilă. Şi astfel, reunind o distribuţie de înaltă clasă, “Floarea de cactus” propune publicului un spectacol amuzant.
Alice Barb semnează “regia, adaptarea scenică, decor, ilustraţie muzicală şi light design”. Intenţia regiei este de a pedala pe latura comică a poveştii despre cum iubirea poate fi percepută şi tratată la diverse vârste şi de profiluri caracteriale diferite. Subiectul este generos, captivant dezvoltat de cei doi dramaturgi francezi, Pierre Barillet şi Jean Pierre Gredy. Adaptarea lui Alice Barb simplifică relaţiile dintre personaje ce sunt tratate insistent pe linia comică din dorinţa de a se adapta unor mentalităţi actuale privind dragostea la început de mileniu trei. “Floarea de cactus” este o comedie spumoasă de situaţii, cu accente romantice, însă. Supralicitarea comiclui prin adaptare şi vizualizare regizorală, lasă în umbră unele intenţii ale scrierii cu sensibil iz, chiar poetic, despre dragoste. Pentru publicul cultivat prin divertismente tv. varianta actualizării prin suprapunerea peste situaţiile comice ale scrierii a unei ilustraţii teatrale bogată în imagini cotidiene ironice (exerciţii de mişcare preferate de tineri sau atitudini la modă) are drept rezultat umorul dorit. Conceptual regizoral mai oferă în final şi un nou “personaj”, căţeluşul lui Stephanie. Se ştie că apariţia în scenă a unui copil sau mai ales a unui animăluţ, anulează prezenţa actorilor. Căţeluşul este minunat, dar privirea spectactorilor e atrasă, fireşte, de el şi finalul susţinut de actorii rolurilor principale, Adela Mărculescu (Stephanie) şi Damian Crâşmaru (Julien) îşi pierde din consistenţă. Ingenios tratează Alice Barb cerinţa schimbărilor numeroase ale planurilor acţiunii. Decorul său aparent simplu, din elemente de mobilier, este manipulat abil pentru a indica, fie casa tinerei Antonia cea îndrăgostită de medicul mai vârstnic, Julien, fie cabinetul stomatologic al acestuia sau un local de fiţe unde se întâlnesc îndrăgostiţii. Ilustraţia muzicală aleasă de Alice Barb, apelează la cantautorul Jacques Brel, nume de succes pentru vremea când a fost scrisă piesa. Ilustraţia este plăcută, numai că ignoră taman tendinţele de actualizare ale poveşti de iubire. Luminile, sunt dirijate convenabil pentru ilustrarea scenică. În concluzie, Alice Barb a reuşit să acopere profesional majoritatea compartimentelor prin care se construieşte un spectacol de succes la public. Costumele Ioanei Cantuniari-Marcu, la care se adaugă cele personale, de firmă, ale unei actriţe, colorează cu bun gust aspectul general al reprezentaţiei.
Cheia mulţumirii publicului o deţin însă, actorii, care compun în majoritatea scenelor, momente de savuroasă comedie. Adela Mărculescu se confruntă cu un rol ce aparent pare uşor de interpretat. Stephanie, asistenta îndrăgostită de doctor, este o femeie sensibilă, resemnată cu viaţa ei modestă, şi cu greu acceptă să intre în jocul propus de medic de a se da drept soţie în faţa iubitei . Actriţa parcurge credibil drumul sinuos al personajului confruntat cu situaţii comice. Interpretarea sa este nuanţat susţinută. Are drept partener, din nou, pe Damian Crâşmaru, ca şi în alte spectacole din bogata sa carieră. Evoluţia sa în doctoral Julien este o performanţă. Damian Crâşmaru speculează cu rafinament în atitudini şi expresii comicul situaţiilor în care este implicat Julien. Celor doi remarcabili interpreţi li se alătură pentru partituri de plan secund, Theodor Danetti – excelent în acel domn infatuat Cochet şi Rudy Rosenffeld în Norbert, ireproşabil caracterizat ca un excroc sentimental. Această echipă de actori cu o vastă experienţă scenică, se completează cu tinerii, Ionuţ Adăscăliţei (Igor) şi Cristina Răduţă-Bobic (Antonia). O partitură dificilă este Antonia, fata gata să se sinucidă din dragoste pentru Julien, generoasă şi cumpănită în judecarea sentimentului de iubire. Apariţia Cristinei Răduţă-Bobic în acest rol după afirmarea sa în showbiz este surprinzătoare. La început, Antonia pare doar o tânără năzuroasă, ca pe parcursul reprezentaţiei actriţa să evidenţieze profilul sensibil al fetei care nu acceptă compromisuri în dragoste. Sincer, cu bună măsură în expresia comică este interpretat Igor, vecinul Antoniei, de către Ionuţ Adăscăliţei.
Spectacolul “Floarea de cactus”, comedie despre dragoste, nu poate decât câştiga preţuirea şi aplauzele publicului prin actorii care îi dăruiesc cu tot sufletul buna dispoziţie dorită.

TEATRUL ODEON – “CÂTĂ SPERANŢĂ”

UN EŞEC

Aproximativ douăzeci de texte scurte ale apreciatului scriitor israelian Hanoch Levin, se reunesc în “Câtă speranţă”. Este “un spectacol de Radu Afrim”, ce presupune şi o adaptare a textelor în funcţie de viziunea regizorală, după cum exemplifică şi monologul din debut “Cum mi-am întâlnit soţul” în care se comentează ironic personalitatea sa controversată.
Textele scurte ale lui Hanoch Levin, se axează pe numeroase tipologii, selectate din viaţa reală, cu scopul de a arăta falsa lor prcepere a ofertelor existenţei, cauzată şi de singurătatea fiecărui individ, animat de o dorinţă de comunicare. Prin efectuarea selecţiei, regizorul mărturiseşte că ar fi descoperit în demersul fiecărui personaj,“speranţa”. Este însă, împlinită superficial prin discuţii sterile şi dictată de ambiţii personale. Motivarea falsei speranţe, regizorul nu o mai evidenţiază convingător în spectacolul său.
Un personaj îşi doreşte un partener ca să treacă “zebra” carosabilului (“Uşor ca fulgul”), un bărbat îşi caută iubita din urmă cu treizeci de ani ca să-şi recupereze portofelul pierdut la dânsa (“După 30 de ani”), trei personaje discută cauzele constipaţiei, filosofează despre excreţie (“Dezbatere existenţială”), etc. Tratarea lor scenică de către regizor are drept rezultat … un spectacol chinuit, de revistă, de estradă, cu pretenţii de originalitate. Nu lipsesc dansul şi cântecele, nu lipsesc monologurile, scheciurile şi totul este ansamblat printr-un montaj fragil. Prin apariţiile ce reunesc pe cei unsprezece actori din distribuţie se încearcă apropierea de cabaret !! Numai că ambiţia regizorului de a demonstra că stilul său de expresie teatrală se poate aplica chiar şi unui chrochiu tratat ca pentru o reprezentaţie a teatrului de revistă, are drept rezultat un spectacol lung, de trei ceasuri fără pauză, cu toate că s-a renunţat la unele “scheciuri”. Textele lui Hanch Levin nu sunt însă, scheciuri!
Teatrul de estradă , de revistă are un specific anume, dificil, chiar dacă unii comentatori consideră acest gen uşor de abordat. Actorilor care interpretază scheciuri ori monologuri le revine obligaţia să creeze cu umor, cât mai credibil tipologii, doar în câteva minute, iar regizorii acestui gen care să-i conducă şi să le speculeze farmecul, sunt foarte puţini.
Spectacolele lui Radu Afrim se caracterizează, mai ales printr-o explozie de inventivitate apropiată curentului suprarealist, ce îi afirmă personalitatea, şi nu de umorul simplist expus. În “Câtă speranţă” încearcă să se apropie de calea spinoasă a umorului absurd. Pentru a ironiza “speranţele” absurde şi minore ale indivizilor lui Hanoch Levin nu a avut inspiraţie. După “Herr Paul”, spectacolul de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, provocator şi coerent în dramatismul său , comentat de curând şi pe acest blog, realizat în scenografia Iuliei Vîlsan, cooptată şi la “Câtă speranţă”, regizorul Radu Afrim repetă în reprezentaţia de la Teatrul Odeon efecte din alte spectacole mai vechi, discutabile pentru lipsa de motivare în cazul acestor texte. Dacă în “Herr Paul” demonstra o maturitate creatoare profundă prin idei marcate metaforic, pare că nu se poate totuşi desprinde de o manieră comodă din care nu absentează sexualitatea obsedant punctată pe o anume coordonată, proiecţiile sau vulgaritatea limbajului.
Decorul este conceput de Iulia Vîlsan pe două variante, o înşiruire de case modeste din piaţeta unei mahalale şi un spaţiu liber marcat numai de o cortină destinată parcă unei înmormântări regale. Ferestrele căsuţei din fundal devin suportul nelipsitelor proiecţii video (Laura Iancu), câteva cu rost, care punctează subtextul replicilor (de exemplu în “Călătorie organizată”), altele, ambalate sofisticat, nu fac decât să distragă atenţia de la interpretarea actorilor. Costumele Iuliei Vîlsan dezavantajează definirea tipologiilor pentru care sunt create. Când vor să ironizeze esenţa personajelor sunt simpliste ca desen şi plasare de acesorii, iar când vor să fie spectaculoase, ca pentru un cabaret, sunt kitsch. În coordonarea vizualizării sale teatrale, regizorul preferă scenele statice, monologurile sunt rostite la marginea scenei, taclalele dintre personaje, cu actorii stând pe scaune, etc. Coregrafia lui Istvan Teglas – actor şi dansator, artist remarcat prin evoluţia sa în spectacolul “Ghilgameş”, mai animă din când în când, ritmul lent, plictisitor al reprezentaţiei. Cu ironie, Istvan Teglas aplică dansul ca soluţie de mişcare activă ce ar putea revitaliza personajele. Spectacolul nu e lipsit nici de muzică, de partituri cântate, cu mai multă sau mai puţină pricepere de către actori. Songuri nu se pot numi cânticelele respective, banal încropite, fără conţinut semnificativ în raport cu cerinţele textelor. Muzica poartă semnătura lui Valeriu Golcea iar textele aparţin lui Tony Zaharia.
Tristă în acest spectacol, care arată ca un ghiveci fără de sare şi piper, este soarta actorilor (Ionel Mihăilescu, Pavel Bartoş, Virginia Rogin, Liana Mărgineanu, Antoaneta Zaharia) cu personalitate în expresie, toţi apreciaţi pentru prestaţiile din alte spectacole ale teatrului sau apariţii de pe micul ecran. Devotaţi regizorului Radu Afrim, actorii execută indicaţiile sale, dar nu reuşesc să transmită sensurile subtile ale diverselor situaţii, să evidenţieze suferinda speranţă absurdă a unor personaje chinuite de o percepere minoră a ofertelor existenţiale. Cum regia nu are argumente solide în dirijarea interpretării, actorii devin “păpuşi” manipulate. Majoritatea celor din distribuţie par la prima întâlnire cu comedia şi jocul lor degajă un umor amatoristic. Absentează din această distribuţie haotic condusă, Ţociu şi Palade ca să satisfacă pe deplin pofta de vulgaritate a unei anume categorii de public. Prin bogata lor experienţă teatrală reuşesc să se detaşeze totuşi, în două personaje, Dorina Lazăr şi Rodica Mandache. În monologul turistei din “Călătorie organizată”, Dorina Lazăr compune în amănunt personajul care se plimbă prin lume şi nu pricepe nimic din particularităţile tărâmurilor vizitate. Interpretarea sa conţine umor exploziv, dublat abil de tristeţea înfrângerii speranţei personajului că o călătorie îi poate “organiza” satisfăcător viaţa. Excelentă este Rodica Mandache în alt monolog, absurd de astă dată, cel al unei femei pe care chinezii şi-ar dori să o aibă şef de stat-major al armatei (“Şeful de stat-major al armatei chineze”). Actriţa se fereşte de orice exagerare, scoate cu fină ironie la iveală candoarea personajului. În majoritatea “scheciurilor” personajele ţipă, interpretarea lor e încărcată de exagerări .
“Câtă speranţă” este o … făcătură cu pretenţii de originalitate, care deziluzionează chiar şi pe fanii regizorului. Desigur, orice creator cu har înregistrează în biografia sa artistică şi eşecuri. I s-a întâmplat şi lui Radu Afrim, un regizor mult prea grăbit să monteze spectacol după spectacol. Înexplicabil rămâne de ce în alegerile sale repertoriale nu îşi află loc şi piese de referinţă cu valoare universală. Îşi macină fantezia pe texte onorabile, dar poziţionate modest în topul recunoaşterii universale.

P.S. Programul de sală este însoţit şi de un CD cu cânticelele din spectacol. Iniţiativă bună , practicată şi la Teatrul de Comedie în cazul spectacolului “Marlene”, dar nu meritau “songurile” din “Câtă speranţă” un astfel de efort. Deasemenea, aspectul grafic al caietului program este deplorabil pentru scopul său informativ. Editarea informaţiilor având drept fundal diverse ilustraţii şi litera textului fiind dublată, devine neinteligibilă. Cu greu se poate descifra şi distribuţia care, fireşte, interesează pe orice spectator !!!

TEATRUL NAŢIONAL “IVAN VAZOV” DIN SOFIA (BULGARIA) – “EXILAŢII”

UN SPECTACOL MODERN, IMPRESIONANT

Prin mai multe coordonate spectacolul “Exilaţii” de la Teatrul Naţional “Ivan Vazov” din Sofia venit în turneu la Naţionalul bucureştean, a surprins plăcut numeroşii spectatori care au umplut până la refuz sala. Mai întâi, formula de reprezentare a nuvelei “Oropsiţii”, o adaptare după scrierea lui Ivan Vazov, uimea prin modernitatea apropieririi de film a unui spectacol de teatru.
În ciuda defecţiunilor proiecţiei traducerii putem spune că textul, ca şi reprezentarea sa scenică, surprindeau printr-o altă definire a tematicii sale – patriotismul, un sentiment ce a început multora de la noi să le fie străin datorită şi uzurii sale în timpul comunismului original românesc. Povestea unui grup de revoluţionari bulgari refugiaţi la Brăila în anii 1871-1876, viza o perioadă istorică frământată, când Bulgaria încerca să iasă de sub dominaţia otomană de secole. Evocarea istorică, fireşte, conţine o puternică tentă patriotică, dar a fost tratată teatral modern, original, fără osanale şi exagerări în prezentarea eroilor. Aceştia erau oameni simpli, nu persone de excepţie, speciale. Revoluţionarii erau de fapt, produsele unei societăţi opresate dictatorial, oameni sărmani, cu relele şi bunele lor, săraci, beţivi unii, animaţi însă, de nobilul sentiment al libertăţii în numele căruia sunt gata să-şi sacrifice viaţa. Tragicomicul e marca spectacolul. Accentelor satirice le urmau imediat momente dramatice. Trecerea de la tragic la comic se înfăptuia de către regizorul Alexander Morfov printr-un montaj aproape filmic, dificil de practicat în teatru. Inventiv manipula toate posibilităţile tehnice ale scenei, cât şi luminile pentru diverse secvenţe ce aminteau de tablouri, de grupuri statuare, de opere plastice cunoscute. Regia puncta aceste manevre printr-o ilustraţie muzicală ce reunea motive populare din folclorul ţărilor balcanice. Regizorul Alexander Morfov nu a folosit proiecţii video în ilustrarea teatrală a viziunii sale, nu a apelat la artificii inutile, şi-a dorit să dea valoare nouă sentimentului patriotic, fără clişee, fără patetism, dezvoltând doar coerent un răscolitor sentiment emoţional în planul teatralităţii. Astfel a reuşit să completeze definiţia patriotismului, să-i îmbogăţească sensurile, într-o producţie teatrală spectaculoasă. Ne-a oferit un spectacol de teatru cultural.
De la râs la lacrimă se sucedeau secvenţele acestui film teatral, ce reunea peste douăzeci de actori în distribuţie, admirabil adaptaţi cerinţelor conceptului regizoral. Nu se poate ignora nici decorul Elenei Ivanova, economicos, dar inspirat în folosirea posibilităţiilor tehnice ale scenei. Costumele erau atemporale, urmărind expresia jocului alb-negru, cu accente de culoare în momente importante. Metaforele nu lipseau spectacolului, argumentând vizual adaptarea textului. “Exilaţii” depăşea prin tratarea scenică neconvenţională contextul epocii acţiunii, şi se transforma într-un apel universal valabil la dreptul elementar al oricărui om de a fi liber în ţara sa. “Trăiască Bulgaria !” era replica mereu rostită de exilaţi, nu ca o lozincă patetică. Avea în fiecare moment un alt suport, o altă motivare, de la cel ironic, la cel dramatic, dictat de situaţii, plăcerea lumească a chefurilor sau dorinţa de luptă ori nostalgia pentru ţara părăsită la care privesc exilaţii de pe malul Dunării ce îi desparte de locurile natale.

“Exilaţii” rămâne un spectacol remarcabil care nu se poate uita uşor. Teatrul Naţional “I. L. Caragiale” va răspunde turneului colegilor bulgari deplasându-se la Sofia cu un spectacol de marcă din repertoriul său, “Eduard al III-lea”, în regia lui Alexandru Tocilescu.

TEATRUL TINERETULUI DIN PIATRA NEAMŢ - CARTE DE VIZITĂ

JURNALUL UNUI EVENIMENT, AL UNUI TURNEU UNICAT

Prezenţa timp de o săptămână la Teatrul Odeon din Bucureşti a Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ este un eveniment care a stârnit interesul publicului iubitor de teatru. În Capitală, de mulţi ani, nici un teatru din ţară nu şi-a permis o microstagiune. Din cauze financiare un astfel de demers costisitor nu poate prilejui bucureştenilor cunoaşterea activităţii creatoare şi personalităţii teatrelor din ţară. Festivalurile derulate în Capitală aduc doar selecţii subiective cu unele spectacole produse în provincie. O microstagiune a teatrelor din ţară, cele capabile să o prezinte, ar prilejui sporirea competiţiei între valorile culturale pe care le deţine mişcarea noastră teatrală. Demersul realizat de Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ merită toată consideraţia. Dealungul anilor acest teatru a propulsat mari valori pe scenele noastre, fiind una din instituţiile subvenţionate cu rezultate deosebite.
În ciuda crizei financiare, iată că Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ şi-a găsit găzduire la Teatrul Odeon, unul din teatrele de prestigiu ale Capitalei, aflat în turneu la Braşov. Cei din Piatra Neamţ au prezentat bucureştenilor : “HERR PAUL”, “SOLDAŢII”, “OO !”, “CU DRAGOSTEA NU-I DE GLUMIT”, “RÂS NERVOS” şi “CINCI MINUTE MIRACULOASE ÎN PIATRA NEAMŢ”, cu câte două sau chiar patru reprezentaţii. Oferim jurnalul acestui turneu unicat prin care s-a animat viaţa teatrală a Capitalei unde unele teatre cu greu oferă spectacole în premieră.

“HERR PAUL” (patru reprezentaţii)
Este un spectacol impresionant, coerent în expunerea teatrală originală a mesajului său. Piesa aparţine lui Tankred Dorst, unul din cei mai apreciaţi dramaturgi germani, multipremiat şi jucat. Este tradusă de Victor Scoradeţ cu dibăcia cunoscătorului importanţei cuvântului pentru un spectacol de teatru. Viziunea regizorului Radu Afrim exploatează emoţionant povestea lui Paul care s-a refugiat în restrânsul univers al trecutului şi se teme, ignoră, realitatea activă a universului din afara celulei singurătăţii sale. Paul trăieşte în paralel cu realitatea în micul univers moral al iluziilor sale şi viaţa îi este tulburată de intervenţia echipei din jurul unui tânăr întreprinzător. Confruntarea dramatică dintre cel care preferă visător singurătatea , se fereşte de tumultul vieţi de afară şi tânărul Helm, este speculată teatral de Radu Afrim. A optat pentru stilul unei vizualizări teatrale suprarealiste reuşit înfăptuită scenic, atât prin scenografie, cât şi prin interpretările unor actorilor. Spectacolul în care îşi arată din nou fantezia sa debordantă, are conzistenţă ideatică şi emoţională, motivare în text şi subtextul replicii, nu este doar o înşiruire de efecte teatrale .
De la bun început pe spectatorul care se aşează pe incomodele gradene, deoarece reprezentaţia se derulează pe scenă, îl captivează primul contact cu decorul inspirat conceput de Iuliana Vîslan. Într-un spaţiu restrâns sunt înghesuite zeci de obiecte, fiecare dezvăluind pe parcursul spectacolului că îşi are un anume rost prezenţa sa în universul intim al lui Paul. Păsări, animale împăiate, tablouri, mobilă veche, o pianină, plante, vase de bucătărie, un aragaz, o oglindă, o lupă uriaşă, un tavan încărcat cu alte elemente, definesc ca într-o compoziţie de Dali, admirabil, lumea singulară a singurătăţii actuale a lui Paul în care trăieşte alături de sora sa Luise, cea care îl preţuieşte şi are grijă de existenţa sa materială. Luise iubeşte muzica şi a practicat profesional biologia. Prin acest personaj îşi află motivare şi efectele muzicale , insistent şi cu scop precis manipulate de regizor, ca şi prezenţa fiinţelor împăiate prin care se ilustrează universul lui Paul. Costumele Iuliei Vîlsan sunt deasemenea desenate cu ştiinţa susţinerii profilului personajelor. Scenografia Iuliei Vîlsan este de excepţie şi serveşte substanţial viziunea regizorală. În această celulă suprarealistă dar confortabilă pentru refugiul lui Paul în singurătate, personajele pătrund şi o părăsesc prin uşile dulapului, prin oglindă , etc. . Spaţiul este animat şi întrebuinţat cu folos şi de Anita (Andrea Covali), mereu în scenă, surprinzătoare în relaţia cu obiectele din jur. Anita în plan real este o fetiţă neglijată de părinţi, care îşi află plăcerea copilăriei în lumea lui Paul. Remarcabilă este prezenţa expresivă a tinerei Andrea Gavrilă în personajul lipsit de replică Anita, ea fiind şi creatoarea unei inspirate coregrafi. Susţine solistic un moment de dans prin care comentează de fapt, atmosfera din casa lui Paul, dar îndrumă şi dansul ansamblului, ironic fiind cel ce aminteşte de dansurile indiene din producţiile de la Bollywood.
Regizorul a urmărit , fireşte, ca actorii să asimileze în profunzime conceptul său, unii reuşesc cu desăvârşire acest dificil demers, alţii rămân la jumătatea drumului. Important rămâne că personajul principal, Paul beneficiază de interpretarea de excepţie a actorului Cezar Antal. De la mers, ţinută, vorbire, până la evidenţierea subtilă a substanţei replicii, şi prin expresie şi relaţie cu partenerii, dar şi direct cu spectatorii, Cezar Antal oferă o creaţie de zile mari. Este purtătorul credibil de mesajal al spectacolului. Nu îl tratează pe Paul ca un bătrân decrepit, ci ca un om sensibil pe care realitatea nu îl interesează şi preferă refugierea într-un trecut ce i-a adus satisfacţii morale. Este autoironic, dar şi ironic cu cei veniţi din afara universului său pe care îl consideră intangibil. Manifestărilor erotice ale personajului, impuse exagerat de viziunea regizorală, actorul le găseşte uneori sens prin interpretarea sa . Aplicarea unor intenţii erotice şi în cazul altor personaje – Lilo şi doamna Schwarzbeck -, se extinde însă, afectând constructul spectacolului. Cezar Antal este surpriza reprezentaţiei prin interpretarea sa deosebită. Lucreţia Mandric tratează rolul Luise, sora lui Paul, doar ca o compoziţie de vârstă, purtată linear pe parcusul reprezentaţiei, lipsită de nuanţele solicitate de text şi de viziunea regizorală. Lumea realităţii curente, pătrunde în universul celor doi, prin Helm - tânărul interesat pragmatic să transforme fabrica de săpun, unde îşi au refugiu cei doi, într-o întreprindere eficientă -, căruia i se alătură, iubita sa Lilo şi ciudatul sponsor, Schwarzbeck. Interpretarea lui Helm de cătra Horia Suru nu are strălucire, e neconvingătoare. Actorul nu a găsit calea definirii în profunzime a rostului dramatic pe care îi are Helm cel venit din universul realităţii. Cu farmec compune personajul Lilo, iubita visătoare a lui Helm, Isabela Neamţu. În doamna autoritară, Schwarzbeck, Nora Covali urmăreşte linia esenţială a caracterizării personajului.
Credinţa lui Tankred Dorst ete că teatrul trebuie să fie “încercarea de a aduce pe scenă omul care trăieşte acum, cu tot ceea ce-l mişcă, cu speranţele lui, cu ceea ce creează el, dar şi cu limitele lui”. Această credinţă a reuşit în mare parte să o materialize scenic şi regizorul Radu Afrim alături de echipa sa, scenografa, coregrafa şi unii dintre actori.
Iuliana Vîlsan a fost nominalizată la secţiunea scenografie pentru premiile UNITER. Din păcare, juriul nu s-a oprit şi asupra interpretării de către Cezar Antal a rolului Paul.

“SOLDAŢII” (două reprezentaţii)
Textul lui Zalan Tibor, că piesă nu se poate numi, rămâne o soluţie repertorială neinspirată, chiar dacă autorul are un CV bogat. “Nume de referinţă pentru poezia avangardistă a anilor 1975-1990”, scriitorul şi-a consolidat prestigiul cu romane şi chiar texte de teatru. “Soldaţii” este însă, o scriere dramatică şubredă, cu intenţia ambiţioasă de a condamna pricolul puterii ce dă o armă în mâna indivizilor transformaţi în soldaţi. Titlul scrierii, “Soldaţii” rămâne neadecvat pentru că soldaţii imaginaţi de scriitor reprezintă un caz special. Generic soldaţii au altă menire în societate, mai mult sau mai puţin controversată. Textul, sufocat de violenţă fără substanţă, nu se poate integra nici măcar curentului teatrului violenţei. Este mai degrabă apropiat de scenariul unui film horror de categorie inferioară.
La masa măcelarului Mihaly Dulgheru se reunesc notabilităţilor unui sat, iar între cei prezenţi se sugerează în debutul textului, existenţa unor conflicte mocnite. Expozeul dramatic este lung şi tern. Soţia lui Mihaly ar iubi pe Boros, personaj fără date biografice concrete, Eva şi Agnes, fiicele au păreri diferite faţă de tatăl măcelar. Apar la masa persoanelor importante pentru comunitatea sătească, doi soldaţi conduşi de un fruntaş. De ce au ajuns aceştia în sat nu se spune. Din acest moment textul se dedică ororilor înfăptuite de “Fruntaş”, un individ ipocrit, făţarnic, la prima vedere, dar care se manifestă ca un dement în scenele următoare. O violează pe Mara, soţia lui Mihaly, îl împuşcă pe Boros care a fost răstignit în biserică (!!), ordonă lui Mihaly uciderea unor săteni, pe care îi consideră nişte porci, cu ameninţarea că un soldat îi va viola fiica dacă nu îi execută ordinul etc. Prin toate aceste fapte odioase dictate de “Fruntaş”, autorul ar vrea să atenţionze că soldaţii sunt nişte brute care distrug ordinea morală a societăţii. Conflictele sunt însă, lipsite de substanţă şi personajele anost construite. Lipseşte motivarea manifestărilor demente ale personajului principal.

“Fruntaşul” este doar un paranoic, un bolnav mintal. Textul e confuz în intenţia de condamnare a dictaturii puterii armate şi limbajul nelipsit de trivialităţi.
Regizorul Szabo K. Istvan ilustrează teatral modest acest text mediocru. Trece, de pildă de la realismul amănuntelor mesei de familie, la încercări metaforice, precum jocul de şah cu gloanţe dintre “Fundaş” şi Boros. Spectacolul are însă, un decor simplu şi funcţional, creat ingenios de Csiki Csaba. Masa albă lungă şi băncile albe, încadratura albă din fundalul negru dau atmosferă şi semnificaţii generale acţiunii. Actorii au deficienţa interpretării unor partituri fragile. În “Fundaşul” l-am reîntâlnit pe Cezar Antal din “Herr Paul”. În primele scene reuşeşte să prezinte credibil ipocrizia perversului personaj, dar pe parcursul reprezentaţiei îi este dificil să exploateze autoritatea sa dementă neavânt suport în text. Nu are motivare pentru odiosul său comportament decât boala. Cu inteligenţă, Cezar Antal salvează personajul de hibele majore ale textului. Am mai reîntâlnit din distribuţia de la “Herr Paul” şi pe Nora Covali (Eva) şi Andrea Gavriliu (Agnes), remarcabile în fetele măcelarului, cât şi pe Isabela Neamţu (Madam Celek). În situaţii stupide, având replici puţine, actriţele reuşesc totuşi, performanţa creionării cu sensibilitate şi firesc a unor personaje. Un alt personaj cu restrânse posibilităţi de remarcare este Mara, soţia măcelarului, victima “Fundaşului” care îl iubeşte tainic pe Boros. Loredana Grigoriu impune personajul prin trăirea interioară intensă a situaţiilor, exprimată strălucit prin expresii nuanţate ale chipului său. Un portret corect conturat al măcelarului prezintă Tudor Tăbăcaru. Distribuţia este numeroasă, dar actorii fac o figuraţie banală în personaje mai puţin implicate în acţiune şi simplist tratate regizoral.
“Soldaţii” se doreşte a fi un spectacol cu pretenţii majore despre pericolul violenţei puterii, dar e lipsit de fior emoţional, e pueril prin lipsa argumentării credibile a acţiunilor odioase ale “Fruntaşului”.

“OO !” (două reprezentaţii)
Spectacolul regizat de Alexandru Dabija este o improvizaţie atractivă pe scrieri de Ion Creangă. Prezentat în premieră în urmă cu doi ani la Festivalul Naţional de Teatru, l-am comentat în presă la timpul respectiv.

“CU DRADOSTEA NU-I DE GLUMIN” (două reprezentaţii)

Piesa lui Alfred de Musset îi dă prilejul regizorului Alexandru Dabija să prezinte un spectacol emoţionant din zona tragicomediei, modern ca formulă teatrală. Obişnuiţi, în ultima vreme, cu vulgaritatea, când tema este dragostea, acest spectacol surprinde prin delicateţea dezvoltării sale scenice. Fireşte că şi suportul dramatic creat de Alfred de Musset, unul din primii clasici ai romantismului, liric în scriile sale – poezie şi dramaturgie - nu lasă loc vulgarităţii. Mulţi regizori însă, îşi puteau permite din dorinţa de a fi originali cu orice preţ şi pentru a servi trendul actual al divertismentului tv. infiltrat şi în teatru, să ignore substratul liric al meditaţiei pe tema sentimentului iubirii. Alexandru Dabija descifrează în profunzime configurarea relaţiilor dintre personaje şi dezvoltă spectacolul pe două planuri. Unul satiric ce include pe cei din jurul tinerilor dornici de iubire – Christine, Philippe şi Rosette - şi celălalt pe cel al sentimentului de înţelegere al dragostei, diferită, conform personalităţii fiecăruia dintre cei trei.
Într-un decor aerat, cu ţinută elegantă, dominat de culoarea albă, interior al unei locuinţe etajate, cu o cruce pe un perete ce trimite la cei doi clerici, Balthazar şi Blazius, se desfăşoară aparent o banală poveste de dragoste. Scenograful Ioan Murariu completează atmosferă impusă de decor şi prin costumele simple, dar cu subtile precizări de amănunt pentru caracterizarea personajelor. De pildă, hainele clericilor sau rochia simplă la care apelează Christine când se hotărăşte să-şi afirme dragostea faţă de Philippe. Regizorul nu încarcă cu efecte derizorii vizualizarea teatrală. Se reţin ca accente amuzante, proiecţia în fereastră a venirii lui Pluche pe măgăruş şi apariţiile chipului acestuia în acelaşi loc, în anumite momente. Alexandru Dabija se concentrează pe exploatarea capacităţii actorilor de a ilustra subtextul relaţilor dintre personaje aparţind unor medii şi mentalităţi diferite. Uneori însă, se simte lipsa unei cizelări migăloase a acestor relaţii. Aspectele satirice, comicul comportamentului tatălui lui Philippe, al celor doi clerici sau chiar al călugăriţei Pluche care veghează asupra Christinei, realizate savuros de interpreţi, au totuşi o pondere prea mare şi umbresc uneori substratul poveştii de dragoste. Andrea Gavriliu reuşeşte un portret complex al Christinei, fata orgolioasă, crescută la mânăstire. Ipocrizia Christinei faţă de Philippe la primele lor întâlniri este excelent sugerată de interpretă. Mai simplistă este dezvăluirea sentimentelor faţă de cel pe care şi-l doreşte cu ambiţie iubit, în competiţia cu rivala sa, ţărăncuţa Rosette. Momentul dezbaterii dintre Christine şi Philippe despre ce presupune dragostea este una dintre scenele deosebite ale spectacolului. Cu poftă de viaţă şi superficial în perceperea importanţei iubirii este Philippe, credibil conturat de Dragoş Ionescu. Naivitatea, primitivismul fetei de la ţară, Rosette, le subliniază cu farmec Isabela Neamţu. Marcaţi de efectele vinului roşu, un bun de consum pentru multe din personaje, sunt şi părintele Blazius – interpretat cu haz de Tudor Tăbăcaru, şi părintele Balthazar – rol de comedie înfăptuit ireproşabil de Cezar Antal, ca şi Etienne, tatăl lui Philippe – personaj conceput cu expresivitate de Victor Giurescu. Trei fete în alb – Nora Covali, Cătălina Ieşanu şi Ecaterina Hâţu - şi ele mereu cu un pahar în mână, sunt comentatoarele situaţiilor. Acest “cor” modern e desenat cu precizie de actriţe în intervenţiile ce colorează atmosfera reprezentaţiei. Deosebită este Adina Suciu prin umorul degajat în relatarea nervozităţii şi nedumeririlor lui Pluche.
Cu un final dramatic în care se sugerează sinuciderea Rosettei, “Cu dragostea nu-I de glumit” este un spectacol provocator de analiză a valorii iubirii şi posibila ei distrugere prin orgoliu.

P.S. De mult timp nu am ami avut ocazia întâlnirii cu un program de sală de excepţie cum este cel al acestui spectacol. Genţiana Ionescu (texte), Ciprian Iorgu (grafică) şi fotografii (Alexandru Boicu, Mihaela Jipa, Ciprian Iorgu) compun un “jurnal”, o adevărată carte de care nu te poţi despărţi indiferent.


“RÂS NERVOS” (două reprezentaţii)

Este un spectacol anost în intenţia de-a argumenta că televiziunile, vedetele sale şi shopping-ul pot produce grave depresii oamenilor. Ideea textului lui Christopher Durang este apreciabilă. Dramaturgul american deţine un bogat palmares de piese, e jucat cu succes se pare pe Broadway şi pe Of Broadway. “Râs nervos” este un expozeu despre doi oameni cu probleme psihice, sugerate a fi cauzate şi de vicisitudinile socetăţii în care trăiesc, printer ele, la loc de frunte, fiind programele tv, şi shoppingul. Textul nu are un conflict real între cele două personaje, o femeie şi un bărbat. Susţin lungi monologuri despre cauzele depresiei ce îi macină şi le-ar fi provocat problemele psihiatrice invocate, ca în final să se întâlnească în propriile coşmaruri. La baza nebuniei şi revoltei lor se află societatea americană cu specificul său, străină însă, publiclui nostru. Insistenta evocare, de pildă , a celebrei moderatoare tv. Oprah Winfrey nu spune mai nimic spectatorului nostru, nu poate să-i provoace asocieri cu Teo sau “zâna surprizelor”, Andreea Marin. Vedetele noastre n-au acelaşi demers profesional ca Oprah. Problemele societăţii americane sunt cu totul altele decât cele ale plaiurilor noastre mioritice. Mass media vizuală de peste ocean prin legile după care funcţionează nu poate provoacă aceleaşi efecte negative majore, cum reuşeşte cea autohtonă. Situaţia celor două mijloace vizuale sunt total diferite, iar textul americanului are o ţintă precisă, cu un anume specific social, ce nu poate avea aceiaşi penetranţă la spectatorii noştri. “Râs nervos” este o selecţie repertorială derizorie pentru publicul nostru care nu trăieşte nemulţumirile celui american.
Szabo K. Istvan, regizor şi scenograf, nu a depus efortul creator necesar pentru ilustrarea teatrală atrăgătoare a textului, să-l “traducă” scenic , apropiindu-i tematica de problemele spectatorului nostru. Trei panouri simple lipsite şi de un rost minim de funcţionalitate, costumele la fel, improvizate şi exagerate în cazul coşmarului, alcătuiesc scenografia. Actorii recită, stând drepţi în picioare în faţa aceluiaşi panou, monologuri interminabile, fiecare asistat de partenerul izolat pe o bancă. Prin nimic regizorul nu a încercat o cât de câtă vizualizare a textului. A apelat la doi actori de talent – Cezar Antal şi Isabela Neamţu, lăsând tot greul pe umerii lor, ca fiecare să se descurce cum poate cu dificultăţiile textului. Cezar Antal încearcă să dea credibilitate bărbatului bisexual aflat în tratament pentru a privi optimist şi nu negativ realitatea. Reuşeşte unele accente satirice meritorii. Personajul său aparţine însă, prin depresiile pe care doreşte să le lecuiască, unei alte lumi. Delirul din coşmarul în care apare ca un Papă, visând că este copilul Iisus din Praga, e tratat regizoral ca un scheci ridicol dintr-un spectacol al unui teatru de revistă de amatori. În femeia care îşi recunoaşte boala psihică, Isabela Neamţu alunecă adeseori în stridenţe când îi subliniază crizele. Actriţa relatează în monologul său, poveşti despre viaţa americanului de rând ca într-o lectură radiofonică.
Din cauza dificultăţilor textului, cât şi a regiei neinspirate, “Râs nervos” este un spectacol derizoriu, un experiment teatral eşuat.


“5 MINUTE MIRACULOASE ÎN PIATRA NEAMŢ” (două reprezentaţii)

Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ şi-a încheiat “miraculous” microstagiunea din Capitală cu … “5 minute miraculoase în Piatra Neamţ” de Peca Ştefan în regia Anei Mărgineanu. Fiind implicată în realizarea ediţiei a VIII a Festivalului Comediei Româneşti, voi comenta pe larg acest spectacol în cadrul analizelor referitoare la acest proiect ce se va derula în luna mai.

OBSERVAŢII

În 2008 şi Teatrul Municipal “Bacovia” din Bacău a susţinut o microstagiune în Capitală care, din păcate, nu am putut să o urmăresc. De atunci însă, a trecut ceva vreme şi abia în 2010 am întâlnit un astfel de eveniment necesar mişcării noastre teatrale. Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ a venit în Capitală cu şase spectacole, unele meritorii, altele mediocre, cum este şi firesc pentru că nu tot ce produce un teatru poate fi de excepţie. Această microstagiune ne-a demonstrat, în primul rând că teatrul deţine o trupă de actori profesionişti de valoare. Echipa de la Piatra Neamţ are actori care pot concura pe colegii premianţi la care apelează regizorii de film şi destul de rar producătorii tv. Dar… şi la Piatra Neamţ se simt efectele crizei regiei noastre. Alexandru Dabija, Radu Afrim sau tânăra Ana Mărgineanu aparţin grupului restrâns al elitei regiei, însă nici acest teatru nu a reuşit de mulţi ani, să impună o nouă personalitate în domeniu . Deasemenea, discutabilă a fost selecţia repertorială din compartimentul pieselor contemporane străine. Două din cele şase spectacole prezentate în Bucureşti pot fi considerate spectacole-eveniment de referinţă pentru teatru nostru.

ArCuB - “O LUME PE DOS” (Spectacol găzduit de TEATRUL DE COMEDIE – Sala Studio)

UN SPECTACOL DEZAGREABIL

Din bogata dramaturgie americană, actriţa şi regizoarea, Iarina Demian a ales trei piese scurte ale unor dramaturgi contemporani : “Preludiu şi Liebestod” de Terrence McNally, “Problema” de A. R. Gurney Jr. şi “Naomi în camera de zi” de Christopher Durang. Selecţia sa alătură textele sub titlul “O lume pe dos” şi spectacolul ar avea drept scop, conform ambiţiei regizoarei, să atenţioneze asupra efectelor singurătăţii celor a căror existenţă este afectată de lumea întoarsă pe dos în care trăiesc. Textele, în ciuda unei palide amintiri a stilului absurd comun scrierilor, au fiecare o altă ţintă satirică, inspirată şi de societatea în care trăiesc personajele, iar singurătatea lor e condiţionată de cauze ce motivează diferit manifestările lor. Sub aspectul construcţiei dramatice textele sunt fragile şi neinteresante pentru cei care trăiesc realitatea măcinată la noi de probleme sociale. Replicile triviale şi prezenţa unei vedete (Tudor Chirilă) în distribuţie nu pot fi suficiente pentru ca acest spectacol să momească şi satisfacă publicul nostru tânăr şi inteligent, să-l convingă de necesitatea selecţiei repertoriale. Spectatorii au dovedit interes faţă de spectacolele cu piese cu substanţă dramatică motivată de frământata noastră actualitate şi scrise în limbajul generaţiei “cool”. Tineri regizori, deveniţi şi dramaturgi unii dintre ei, sau tineri actori dramaturgi, oferă în teatrul independent spectacole remarcabile, ce ar putea şoca prin limbaj pe unii, dar care au un impresionant conţinut, cu adresă directă la viaţa noastră. Proiectul reportorial accepta de ArCuB (Centrul de Proiecte Culturale al Municipiului Bucureşti), găzduit de Teatrul de Comedie în mica sală Studio, nu serveşte statutului acestei instituţii publice care se mândreşte cu misiunea sa de “educarea publicului prin artă şi cultură”. Face acest lucru teatrul independent ce este preţuit de publicul tânăr pentru meritoriile sale spectacole concepute de colegii săi de generaţie înzestraţi cu spirit inovator.
“O lume pe dos” se vrea a fi un spectacol de tragicomedie, apropiat ca expresie teatrală de suprarealism şi absurd. În “Preludiu şi Liebestod” de Terrence McNally, eroul este un dirijor de succes care susţine un concert cu muzică de Richard Wagner şi rosteşte, în vreme ce îşi exercită profesia, un monolog interior. Dirijorul îşi destăinuie preocupările sale sexuale. “Wagner ştia multe despre sex. Aş vrea să fac sex cu lumea întreagă”, spune în delirul său acest personaj. Ilustraţia muzicală fireşte este extrasă din creaţia celebrului compozitor şi uneori acoperă replicile. Se alătură acestui monolog intim al dirijorului şi replicile sporadice a doi spectatori – soţia artistului (Smaranda Caragea) şi un homosexual îndrăgostit de acesta (Andrei Runcanu) - cât şi intervenţiile concertmaistrului (Marius Drogeanu) şi sopranei (Simona Stoicescu). Şi astfel, replici de genul, “La ce te uiţi, boule?” sau “Curva dracului!” etc., ce ar trebui să stârnească râsul publicului completează muzica lui Wagner transmisă continuu şi care instigă la amintiri despre experienţele sale sexuale pe dirijorul bisexual. Dirijorul ar fi un artist cu mari probleme existenţiale, orgolios, marcat de succes, dar şi de eşecuri în viaţa personală care, în final, se pare că îşi injectează o supradoză de droguri şi leşină. Intervin lent maşiniştii, deaorece urmează un alt text, pentru ridicarea elementelor decorului în care dirijorul zace lat pe podea. Dar … brusc, după câteva secunde de întuneric, se aprinde lumina în săliţă, schimbare ce anunţă surprinzător pentru spectatori… pauza. De ce era necesară o astfel de formulă de trecere la al doilea text, e greu de aflat motivarea artistică. Regizoarea nu a găsit o soluţie pentru pauza necesară ca actorii să-şi schimbe costumele solicitate de al doilea text şi a apelat la maşiniştii care păcălesc publicul prin manevrele decorului pe muzică de Wagner, ca apoi să-i acorde vreo zece minute de respiro. Trist este că regizoarea nu acordă atenţia necesară îndrumării distribuţiei pentru a nuanţa, sau a sublinia sensurile stărilor prin care trec personajele. Dirijorul interpretat de Tudor Chirilă pare că recită monoton un text, e unifom în expresia invocării stărilor prin care a trecut cândva, iar relaţiile sale cu personajele din apropiere, cu acordurile muzicii pe care o dirijează, sunt confuze. Dirijorul devine doar caricatura unui personaj obsedat, aflat în pragul nebuniei. În rolurile secundare, Smaranda Caragea (soţia dirijorului) şi Andrei Runcanu (spectatorul gay) sunt palide prezenţe scenice, iar Simona Stoicescu (soprana) şi Marius Drogeanu (concertmaistrul) încearcă desenul simplist al unor personaje pe care regia nu le implică într-o relaţie subtilă cu dirijorul şi muzica. Decorul Ramonei Macarie şi costumele create de Angi Dumitrescu, sugerează posibila atmosferă specifică pentru o sală de concert. Jocul de schimbarea culorii luminilor practicat pe parcursul întregului spectacol este insă inadecvat pentru subiect. Aşa cum este tratat teatral textul te poate duce cu gândul că mult mai adecvate ar fi fost manelele pentru ilustraţia sa muzicală decât sărmanul Wagner solicitat de Terrence McNally şi nici măcar pomenit în pagina distribuţiei din caietul program.
În “Problema” de A. R. Gurney Jr. un cuplu este nemulţumit de relaţia sexuală. Soţia şi soţul se pretează la o bizară farsă pentru a salva relaţia cuplului. Ilustraţia teatrală a textului este revuistică, pare a fi reprezentaţia unui teatru de revistă practicat de amatori. Soţia gravidă, cu o burtă ce se vede că ascunde un balon, la început întinde nişte perdele, de parcă nu se schimbase totuşi, decorul la pauză. Soţul studiază şi descoperim că ar fi profesor. Până la urmă, farsa care se derulează, îl face pe profesor să se machieze, în spatele perdelelor, ca să devină negrul invocat de soţie ca tatăl copilului aşteptat, etc. Amândoi se pretează la o farsă absurdă pentru a salva relaţia lor sexuală. În rolul soţului, Tudor Chirilă îşi doreşte creionarea comică a situaţiei, dar o susţine cu stângăcie, poate şi din cauza simplismului viziunii regizorale, cât şi a lipsei unei partenere credibile. Smaranda Caragea interpretează personajul soţiei de parcă ar fi la o primă lectură a textului în care nu investeşte fantezie în expresie şi gând interior pentru sublinierea subtextului.
O altă schimbare lentă a decorului de către maşinişti, anunţă “Naomi în camera de zi” de Christopher Durang. Este povestea unei mame psihopate, Naomi (Iarina Demian) care terorizează un cuplu bizar în nefericirea pierderii copiilor într-un accident, cuplu alcătuit din fiul ei John (Tudor Chirilă) şi Johnna (Simona Stoicescu). Regizoarea schimbă pentru acest text, atât creatorii decorului şi costumelor (Ramona Macarie şi Angi Dumitrescu), cât şi registru tratării teatrale pe care şi-l doreşte apropiat de suprarealism. Decorul este inspirat de Teatrul Muzeu Salvador Dali din Figueras, oraşul spaniol al celebrului artist. Chipul lui Dali şi Gala, soţia sa goală răsturnată pe mustaţa sa sunt imaginea celor trei mari panouri din spaţiul de joc în care se află şi un fotoliul din cunoscuta compoziţie Mae West Room de la Teatrul Muzeu al lui Dali. Cel de al treilea text din spectacolul regizat de Iarina Demian prilejuieşte însă, surpriza plăcută a interpretării lui Naomi de către actriţa Iarina Demian. Cu bogăţie de nuanţe şi accente actriţa înfăptuieşte portretul mamei psihopate care distruge existenţa fiului şi a consoartei sale. De mulţi ani, Iarina Demian nu a mai apărut pe scenă şi a rămas doar în culise, în rolul regizorului. Revenirea sa în personajul Naomi este prilejul realizării admirabile a unei partituri dificile. John şi Johnna prin interpretarea simplistă a lui Tudor Chirilă şi Simonei Stoicescu par doar nişte păpuşi mecanice manevrate de Naomi.
“O lume pe dos” se vrea a fi un spectacol modern dar e unul dezagreabil cu toate că are în centrul distribuţiei o vedetă, pe Tudor Chirilă care nu a fost servit convenabil capacităţilor sale, nici de texte, nici de regie. Tudor Chirilă a devenit o vedetă a tinerei generaţii, începând cu inspirata sa prezenţă în domeniul muzical alături de trupa Vama Veche şi până la teatrul de proză. A uimit prin interpretarea de excepţie a personajului Malvolio din “A douăsprezecea noapte”, spectacolul Teatrului de Comedie regizat de Gelu Colceag. Din păcate, această personalitate nu a mai avut, în ultimul timp, şansa întâlnirii cu manifestări culturale de referinţă pentru biografia sa artistică. Desigur, îşi are fanii săi, care se vor revolta pentru comentariile de mai sus, dar Tudor Chirilă merită partituri mai ample decât cele din “O lume pe dos”, cât şi show-uri muzicale pe măsura talentului său. Spectacolul găzduit de Teatrul de Comedie este o ilustrare scenică amatoristică cu pretenţii de a fi apropiată absurdului, suprarealismului şi altor curente moderne, dar nu are fiorul emoţional, provocator la gând al acestora şi necesar oricărei reprezentaţii teatrale de valoare culturală. Proiectul realizat de ArCuB nu poate fi un argument pentru intenţiile trâmbiţate ale acestei instituţii publice de a servi “arta şi cultura”.