“VIAȚA ȘI MOARTEA LUI RICHARD 2” – TEATRUL MIC (Sala Atelier)

CE VREA SĂ TRANSMITĂ ACEST SPECTACOL?

        

  Piesa “Richard al II-lea” de William Shakespeare devine “Viața și moartea lui Richard 2” în regia și versiunea scenică, semnate de Radu Iacoban. Printre numeroasele piese istorice aparținând lui Shakespeare, “Richard al II-lea” este considerată singura a fi o “piesă poem” prin limbajul poetic al replicii. Recitită astăzi se face simțit fiorul unei sensibilități poetice în evocarea istoriei unui rege “uns de Dumnezeu”, Richard al II-lea, uzurpat de vărul Henry Bolingbroke care va deveni renumitul rege Henric al IV-lea. Prețuita valoare universală, Shakespeare în toate piesele sale – istorice, comedii sau tragedii, are un substrat cu tâlc despre OM fie că e rege sau muritor de rând, substrat care îl face să fie contemporanul celor ce privesc spectacolele cu textele sale. Bătrânul Will își definește exemplar personajele prin replica bogată în semnificații, bază a situațiilor și provocării privitorului de a judeca lumea de pe scenă ca “oglindă” a realității indiferent de timpul istoric. Tema și substratul piesei “Richard al II-lea” scrisă în 1527, inspirate de istorie, se axează pe lupta pentru putere, prezentă și astăzi în lumea cea mare și la noi, pe plaiul mioritic.

         Realizatorul spectacolului de la Teatrul Mic, Radu Iacoban este cunoscut ca actor, dramaturg promițător și regizor. Ambițios încearcă o apropiere de Shakespeare și aplică formula la modă a “versiunii scenice” pentru “Richard al II-lea” cu intenția de a îl face “contemporanul nostru”. Ce a vrut însă, să comunice prin această versiune, produce o mare confuzie și spulberă substratul major al piesei lui Shakespeare. În programul de sală, Radu Iacoban anunță motivarea demersului său și al echipei, astfel: “am încercat să imaginăm o poveste care vorbește despre instabilitate politică, despre ce înseamnă să îți pierzi un lider și despre traumele care apar în consecință. Noi suntem o nație care a avut parte de mulți ani de instabilitate politică. Suntem un popor care s-a descotorosit ușor de conducători. Ne-am executat dictatorul în prima zi de Crăciun, ne-am dat afară regele și l-am primit cu brațele deschise doar atunci când a murit. Pentru foarte mulți, monarhia e titlul unei povești frumoase dintr-o carte.”! Motivarea sa denotă o fragilă credință asupra istoriei noastre, iar aplicarea pentru piesa lui Shakespeare e absurdă. Spectacolul rezultat, “Viața și moartea lui Richard 2” vrea să fie de fapt, o lecție didactic strâmbă despre un moment din istoria …  Angliei. “Lecția” începe teatral cu un lung și plictisitor monolog despre arborele genealogic al lui Richard, apoi, povestea tragică a eroului detronat, lupta pentru putere a vărului, sunt relatate prin replici recitate într-o interpretare distantă a actorilor față de personajele atribuite. Versiunea și regia vor să demonstreze că Richard și Bolingbroke, “ambii au calități, au defecte”, iar crimele petrecute în lupta pentru putere a vărului sunt … firești! Teatral însă, personajele devin penibile.

 Pe Richard în veșminte de epocă albe, regia îl prezintă ca un tip copilăros, îi mai pune și aripioare la început, să fie un fluturaș; în monologul tragic al lui Richard din final, regia plasează rostirea la lumânări, expresia interpretului Ionuț Vișan nici măcar nu se întrezărește, emoția scenei nu se transmite. Pe Bolingbroke, regizorul îl desprinde prin ținută din epocă, poartă straie moderne în negru, adidași, e mereu însoțit de o gașcă în aceiași veșminte uniforme în negru, cu șepci și au un moment în care cântă, dansează hip hop; Tudor Aaron Istodor prezintă pe Bolingbroke drept o persoană rigidă care evocă doar, dorința de a pura o coroană.

Cele două personaje, stâlpi ai conflictului, la indicațiile regiei, par că se joacă mereu cu o coroană de fier căruia nu îi cunosc importanța. Binele și răul din cele două caractere, cum declară regizorul, nu se sugerează în nici un moment din interpretare. Luptătorii pentru putere, “liderii” lui Radu Iacoban, apar ca niște povestitori ce relatează echidistant despre soarta personajelor pe care le interpretează. Ionuț Vișan și Tudor Aaron Istodor sunt tineri actori cu valoare confirmată în alte spectacole, dar întâlnirea cu o versiune după piesa lui Shakespeare, îi dezavantajează pentru că sunt conduși regizoral ca recitatori de text.

         Shakespeare își construiește solid piesa prin 28 de personaje pentru a argumenta treaptă cu treaptă dorința de putere și folosirea crimei ca armă de luptă. Versiunea anulează rostul acestor personaje argument și regizorul chinuie cinci actori să interpreteze mai multe roluri, să arate că în jurul lui Richard și Bolingbroke, ar mai fi fost nobili, preoți, etc și grădinari. Încearcă să salveze de penibil transformările în diverse personaje – Gabriela Iacob (ducesa de Gloucester, regina Isabela, ducesa de York), Lucian Iftime (Mowbray, Bushy, Northumberland), Cezar Grumăzescu (Green, Willoughby, Grădinar) și Andrei Seușan (Bagot, Ross, Grădinar). Se detașează din această distribuție de povestitori, Cristi Iacob în interpretarea personajelor Gaunt, York și episcopul Carlisle; actorul este admirabil  fiind singurul care sugerează substratul replicii rostite, importanța ei pentru personaje și situații. Vlad Logigan completează distribuția în Aumerle cel al cărui bunic a fost puternicul Edward, tatăl lui Richard; actorul susține apreciabil, interpretarea dramaticului destin al personajului, abia spre finalul reprezentației.

          Regizorul Radu Iacoban vrea prin versiunea sa să dea un aspect de contemporaneizare a piesei lui Shakespeare și apelează pentru decor, costume și video design la colegul de generație, scenograful Tudor Prodan. Decorul compus din o serie de module de diferite forme și dimensiuni este atemporal. Aceste module albe cu unele accente de culoare, nu reușesc să indice diversele spații de joc ale acțiunii și să impună atmosfera dictată de situațiile extreme ale subiectului. Drept accent de “modernizare”, scenograful aplică în decor telefoane fixe, viziunea regizorală nu a apelat la telefoane mobile. Costumele nu servesc prin nimic profilul personajelor; Richard e singurul care pare a veni din epoca lui Shakespeare, dar mai trebuie să poarte și niște aripioare stupide și greu de manevrat; marea majoritate a personajelor poartă veșminte moderne în negru, grădinarii par apicultori sau astronauți cu măști de protecție. Imaginea generală a scenografiei este jalnică, fără sens concepută în raport cu subiectul. Fireșre, nu lipsesc din reprezentație pistoalele și efectele numeroase de fum, iar proiecțiile pe fundal, încep cu doi trandafiri, unul negru, altul roșu și ajung până la reproducere de text specifică zonei …  facebook. Aceste multe artificii regizorale sunt exhibiții inutile de imagine care sporesc distrugerea temei piesei lui Shakespeare.

         “Viața și moartea lui Richard 2” vrea să fie o relatare despre istoria Angliei, incoerent redată însă în detrimentul actorilor și publcului; rămâne un spectacol din zona cum se poate distruge Shakespeare când cineva vrea să fie mai presus decât el.

 P.S. Avertizăm din nou, Primăria Capitalei care finanțează noi teatre, asupra situației grave în care se află prețuitul Teatru Mic cu sala de spectacol purtătoare de bulină roșie. Primăria înființează Teatrul Principal (!) la sala Dalles, dar nu intervine pentru a găsi soluții de rezolvare a sălii Teatrului Mic unde actorii joacă la … Sala Atelier care este de fapt, scena teatrului transformată în sală de spectacol, cu un număr restrâns de locuri și condiții tehnice modeste, iar sediul Teatrului Foarte Mic a fost desființat tot din cauza unei buline roșii.

Teatrul Mic rămâne însă, activ, anul trecut a avut zece premiere, dar … nu prea are unde să le prezinte publicului!

“DON CARLO” – OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

UN SPECTACOL ÎN STIL TRADIȚIONAL DISCUTABIL …

         Punerea în scenă a unui spectacol de operă implică astăzi, în mileniul trei, o tratare mult mai profundă pentru a îl apropia de prețuire, în special, din partea publicului tânăr. Stilul tradițional solicita din partea interpreților, mai mult o interpretare performantă vocal a personajelor și mai puțin construirea credibilă a lor. În stilul tradițional, clasic de pildă, Violeta din “Traviata” putea fi interpretată cu succes, chiar dacă silueta sa era masivă. Spectacolele de operă în stilul tradițional, ilustrau fastuos epoca timpului acțiunii prin decor și costume, iar interpreții erau mereu în prim planul scenei cu ochii la dirijor pentru a le indica intrările în ariile personale; relațiile dintre personaje erau ignorate. Interpreții nu se apropiau de arta actorului pentru a reda subsatanța rolului atribuit, executau partitura vocală cu măestrie, în funcție de posibilități și spectacolul nu avea o profundă  consistență emoțională solicitată de partitură. În prezent la marile și celebrele opere din lume, stilul tradițional a apus. În primul rând, dotările tehnicii moderne nu mai solicită interpreții să stea cu ochii la dirijor, fiind fixate mascat în decor ecrane cu chipul acestuia. Regizorii le solicită interpreților și tratarea în profunzimea expresiei a personajelor, nu numai performanțe vocale, iar viziunea regizorală încearcă să aducă substratul libretului cât mai apropiat de timpul actual. Un spectacol de operă este o îmbinare a muzicii cu teatralul, nu mai poate fi astăzi doar, un concert ilustrat stângaci.

        

“Regie, decor, costume și lumini: Mario De Carlo – Italia” prezintă un spectacol tradițional căznit cu opera “Don Carlo” de Giuseppe Verdi în care încearcă să strecoare efecte de sugerări metaforice. “Don Carlo” este o operă foarte dificilă pornind de la acțiunea complicată a poveștii. Libretul este realizat de Joseph Mery și Camille du Locle după stufoasa piesă cu tentă romantică “Don Carlos, Infantele Spaniei” de Friedrich Schiller. Piesa și apoi libretul îmbină două teme; predominantă este povestea de dragoste pornită în tinerețe între Elisabetta di Valois și Don Carlo fiul regelui Spaniei, Filippo, numai că tânăra a fost atribuită drept soție regelui și devine astfel, mamă vitregă a iubitului. O altă temă foarte importantă se conturează prin conflictul de supunere a autorității regelui, bisericii dominante prin Inchiziția care funcționa în secolul al XVI-lea, în vreme ce în țară erau revolte sociale. Piesa lui Schiller era inspirată din istoria regelui Spaniei Filippo și dezvolta mai atent cele două teme, libretul însă, prin replici mediocre nu le susține. Giuseppe Verdi a întâmpinat în 1865 dificultăți pentru compoziția sa memorabilă din cauza libretului după piesa lui Schiller lansată în 1798.

       

   Încurajat, Mario De Carlo montează la București “Don Carlo”, în aceiași formulă creatoare. Rezultatul nu este însă, încântător. Decorul său are imagini inspirate din “Don Carlo” realizat pe scene de prestigiu, de pildă Wiener Staatsoper, unde e drept, dânsul nu a lucrat. Propune o scenă îmbrăcată în negru, cu un fundal transformabil, capabil chiar și de proiecții ilogic plasate, cu o podea în pantă, lucioasă, amintind de o tablă de șah în alb și negru. Podeaua ar vrea să sugereze poate lupta forțelor tematicii: putere - biserică, dragoste – gelozie.

Mario De Carlo vrea să fie un creator multilateral al unui spectacol de operă și concepe ambițios decorul, costumele, lumina și evident regia. Biografia sa e bogată, în special prin realizarea unor spectacole în Italia, nu și la Teatru Scala din Milano, dar lucrează și la noi la opera din Cluj, Timișoara, Iași și acum la București, semnând regia, decorul, costumele și luminile reprezentațiilor. În 2012, Ministerul Culturii și Cultelor cum se numea pe atunci, îi acordă premiul “Gala Artelor Spectacoluli Muzical”, singura distincție de altfel, pe care o deține.

Funcțional panta îngreunează mișcarea scenică a interpreților. Proiecțiile sunt minore prin imagini care fie amintesc grafic de Fontainbleu unde a început povestea de dragoste dintre Elisabetta di Valois și Don Carlo, fie arată în alb și negru, luna și norii. Costumele de epocă au o linie uniformă și nu dau o notă personală fiecărui personaj. Accesorile costumelor sunt absente, iar când apar, ridicole, precum de pildă coroana purtată la început de rege. Luminile aplică accente coloristice simple, în special prin culoarea roșie. Pentru că Mario De Carlo vrea să respecte și montările anterioare tradiționale ale acestei operei, principesa Eboli de exemplu, va avea un ochi acoperit, ca amiralul Nelson. Datele istorice, nu și libretul, notează că în copilărie Eboli ar fi suferit un accident, apoi a devenit amanta regelui și e geloasă pe regină. Astăzi, o astfel de imagine pentru Eboli nu are susținere.

       

  În calitate de regizor, Mario De Carlo servește stilul tradițional prin interpreții aliniați la rampă pentru a urmări dirijorul, fără îndrumarea de a compune și relațiile dintre personaje pentru a le defini expresiv. Soliștii distribuiți pot deține calități vocale, mai mult sau mai puțin strălucite, chiar și talent actoricesc, dar în spectacolul lui Mario De Carlo, reușesc cu greu remarcări deosebite. Ramaz Chikviladze din Georgia, deținător al unui glas apreciabil, reușește de pildă, să sugereze și ca actor în unele scene, stările tensionate prin care trece regele Filippo. În Don Carlo apare ca “invitat”, Daniel Magdal; această precizare confuză din programul de sală uită specificarea că tenorul e stabilit în Germania. Interpretul execută corect partitura și indicațiile regizorale, dar drama personajului Don Carlo este palid configurată. Cellia Costea e o altă “invitată” pentru rolul reginei Elisabetta și precizăm noi că vine din Grecia unde s-a stabilit. Interpreta dovedește calități vocale, dar lipsită fiind de îndrumare regizorală, personajul său devine ilustrativ prezentat, fără a transmite emoțional nuanțat expresiv și stările dramatice care afectează existența reginei. Marchizul Rodrigo este un rol complex, manevrat conflictual pentru a servi intențiile tematice ale operei; se manifestă ca sfătuitor al regelui în situația revoltelor sociale, dar și ca prieten al lui Carlo; supus conceptului regizoral, Cătălin Țoropoc oferă o interpretare confuză marchizului. Cu o voce nelipsită de strălucire, Oana Andra interpretează pe Eboli, dar sub aspectul trăirii interioare a relațiilor și situațiilor, personajul e lipsit de consistență dramatică. Marele Închizitor apare ilustrat strident, iar interpretul Marius Boloș execută sârguincios indicațiile cerute de regizor. Interpretarea personajelor amintește prin ținută și expresie de poveștile pentru copii ilustrate prin benzi desenate.

         Surprinzător, apreciata orchestră a Operei Naționale, dirijată de Tiberiu Soare, de astă dată a mers pe stridențe sonore pentru a accentua dramatismul compoziției lui Verdi; în unele scene orchestra incomoda chiar interpretarea vocală a momentelor lirice.

         Spectacolul nu reușește să speculeze emoționant compoziția și tematica libretului, interpreții sunt prinși în capcana unei regii ce vrea să imite confuz stilul tradițional. Ca într-un joc de șah, acest spectacol cu “Don Carlo” dă … mat regizorului.

“CURSA DE ȘOARECI” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala STUDIO

MISTER, SUSPANS, UMOR

         Alexandre Dumas, Jules Verne sau Agatha Christie au fost și poate mai sunt și astăzi scriitori cu popularitate chiar și în rândul celor din tinerele generații. Agatha Christie rămâne însă, un punct de atracție nu numai ca prozator – peste 60 de romane polițiste, dar și ca dramaturg. Inexplicabil este de ce în repertoriile teatrelor noastre, Agatha Christie își găsește greu un loc.

        

“Cursa de șoareci” a avut premiera la Ambassadors Theatre în 1952 și a fost considerat cel mai longeviv spectacol din acea epocă, timp de șaisprezece ani spectacolul fiind jucat cu casa închisă. Demnă de apreciere este înscrierea acestei piese în repertoriul Naționalului bucureștean, mai ales că în subsidiar subiectului are și trimiteri spre actualitate. Evident, că fiind o piesă polițistă, vom ocoli relatările despre acțiunea concepută de Agatha Christie, dar amintim datele secundare care o apropie de zilele noastre. Cuplul Mollie și Gilles Ralston se lansează în afacerea transformării, cu eforturi, a unui vechi conac, într-o pensiune; și la noi mulți se confruntă cu greutăți birocratice într-un astfel de demers. Subiectul axat pe descoperirea autorului unei crime petrecute la Londra, dă prilej și dezvăluirilor despre destinul tragic al unor copii abandonați; și în prezent, soarta copiilor părăsiți rămâne o temă spinoasă. Piesa este scrisă cu multă pricepere de Agatha Christie, de la o scenă la alta sporește tensiunea suspansului printr-o replica perfectă cu dublu sens, de a caracteriza fiecare personaj, dar și de a lansa asupra sa suspiciunea că ar putea fi autorul crimei petrecute la Londra. Nu lipsesc, din replici și chiar din situații, nuanțe de umor, bine plasate. Piesa beneficiază de  traducerea dibace, datorată profesionalismului Irinei Margareta Nistor.

        

Regizorul Erwin Șimșensohn concepe spectacolul în stilul “teatrului clasic” realist, captivant, fără efecte derizorii de imagine, dezvoltă construcția fiecărei scene în amănuntul teatral semnificativ pentru subiect. Acțiunea se petrece într-un spațiu unic, cel al salonului de primire a oaspeților la vechiul conac, iar Liliana Cenean realizează un decor realist, senzațional. Scenografa mobilează în amănunt acest salon în care fiecare obiect are semnificație, de la fotolii până la serviciul de ceai; ușile salonului, șemineul sunt funcțional plasate, fundalul e dominat de un geam imens prin care se face simțit viscolul de afară. Decorul e conceput meticulos pentru a impune atmosfera solicitată de acțiune. Fiind un artist desăvârșit, Liliana Cenean gândește ca desenul costumului fiecărui personaj să fie un sprijin pentru caracterizarea și tipologia sa, dar și să sugereze posibila suspiciune de vinovăție pentru conflict.

“Cursa de șoareci” este o piesă polițistă în care nu figurează roluri secundare, fiecărui personaj îi revine un rost important în conflict pentru că Agatha Christie, cu măestria unui psiholog, îi desenează profilul. Regizorul Erwin Șimșensohn apelează la o dublă distribuție pentru majoritatea personajelor, cu excepția lui Mollie (Ileana Olteanu), Doamna Boyle (Simona Bondoc), Maiorul Metcalf (Tomi Cristin) și urmărește specularea personalității fiecărui actor.

        

Încântătoare este întâlnirea cu Simona Bondoc care la 84 de ani, interpretează cu farmec pe judecătoarea Boyle, o doamnă năzuroasă; actrița susține cu rafinat umor relațiile Doamnei cu cei din preajmă cu autoritatea dictată prin profesie. Excelentă este și Ileana Olteanu în rolul complex al acelei femei ambițioase care vrea să își schimbe în bine viața prin afacerea inițiată la conac. Temperamentală apare astfel Mollie cea implicată în încurcăturile de la pensiune, cât și în relațiile cu soțul, Gilles pe care îl iubește, dar Ileana Olteanu lasă în interpretare prin expresie, cale liberă bănuielii asupra unei posibile vinovății. Tomi Cristin este tăcutul maior Metcalf care vine la pensiune împreună cu Doamna Boyle. Admirabil susține actorul evoluția acestui personaj misterios care prin comportamentul cu oaspeții pensiunii lansează posibilitatea de a fi suspect.

       

  Pe Gilles Ralston îl întrupează deosebit, Dragoș Stemate și Florin Călbăjos. Dragoș Stemate Insistă să sugereze suspiciunea care planează asupra lui Gilles; Florin Călbăjos înzestrează pe Gilles cu o anume candoare și sensibilitare, legate și de relația cu Mollie. Cristopher Wren, tânărul preocupat de arhitectură e personajul care revine lui Lari Giorgescu și Petre Ancuța; un zăpăcit cu părul vâlvoi, comic în primele apariții, creionează Lari Giorgrscu și îi completează apoi caracterizarea pe parcursul acțiunii. Remarcabilă este și interpretarea lui Petre Ancuța, expresiv în punctarea evoluției aparent distratului personaj.

 Necunoscutul care apare surprinzător la conac din pricina viscolului, italianul Paravicini, are profiluri diferite în interpretarea lui Mihai Calotă și Silviu Biriș. Misterios pare Paravicini care nu se desparte de micuța sa valiză, în interpretarea sugestivă a lui Mihai Calotă. Cu umor bine plasat, se manifestă necunoscutul sub chipul lui Silviu Biriș. Ambele interpretări sunt remarcabile. Gavril Pătru și Răzvan Oprea definesc cu personalitate personajul sergentului Trotter. La venirea la conac, sergentul lui Gavril Pătru stârnește hazul pentru că pare un tip neglijent, această aparență dispare când trece la anchetarea cazului prin relațiile credibil creionate cu cei de acolo. Răzvan Oprea oferă un alt portret al sergentului, stăpân pe situația anchetei, puțin însă prea melodramatic la final, dar interpretarea sa este consistentă în a stârni posibila vinovăție asupra fiecăruia din cei aflați în preajma sa. Ada Galeș și Cosmina Olariu, cu atenție la ținută și gestică, propun a o cunoaște pe ciudata domnișoară Casewell. Actrița Ada Galeș prezintă o tânără rebelă, modernă ce ascunde nemulțumiri personale. În debut pe scena Naționalului bucureștean, Cosmina Olariu amplifică în relații misterul acestei domnișoare care iese din comun prin ținută și manifestări. Finalul spectacolului pare deschis și unei alte variante prin modul în care se privesc domnișoara Casewell și Mollie Ralston. Distribuția este ireproșabil servită în ambele variante, de actori.

         Un merit deosebit pentru a completa tensiunea situațiilor de la conac îl au și intervențiile sonare ale muzicii lui Vlaicu Golcea, plasate inteligent de regizor.

         “Cursa de șoareci” în această interpretare “clasică”, bine strunită regizoral, este un spectacol care captivează și emoționează publicul, iar cu siguranță va înregistra și la noi, un record de reprezentații.

P.S. Demnă de stimă este inițiativa regizorului ca la aplauzele finale să invite în scenă, alături de actori, întreaga echipă care susține sârguincios din umbra culiselor reprezentația, un gest foarte rar întâlnit în cazul altor spectacole din teatrele noastre.

“HERNIE DE DISC” – TEATRUL DE COMEDIE / Sala Nouă

ȘANSA REMARCĂRII UNOR TINERI CREATORI

         Proiectul Teatrului de Comedie – “Comedia ține la TINEri” oferă de opt ediții, prilej de afirmare pentru tinerii regizori. În prezent a fost lansată și provocarea tinerilor regizori prin a IX-a ediție a concursului. Amintim, toți câștigătorii beneficiază de punerea în scenă a conceptului regizoral premiat la Sala Nouă, special înființată pentru acest proiect, în funcție de timpul disponibil al distribuției alese. De curând, a început prezentarea premianților ediției a VIII-a, iar cei ai ediției trecute din 2016 – Ioana Petre cu “Reguli de viață”, Mădălin Hâncu – “Noaptea ursului” (spectacole comentate pe acest blog) și recent Dorin Boca – “Hernie de disc” (“O seară pentru oameni cu afecțiuni de ținută”), au încheiat realizarea spectacolelor prezente acum în repertoriul curent al teatrului.

        Tânărul Dorin Boca a fost distins pentru conceptul  

asupra  piesei “Hernie de disc”, lansată în 2002 de dramaturgul și regizorul german Ingrid Lausund, personalitate deținătoare a Premiului Grimme. Opțiunea sa este surprinzătoare pentru că piesa are un construct dramatic dificil, special prin înșiruirea unor secvențe de viață cu aceiași temă, iar cele cinci personaje nu dezvoltă un conflict; tema dramaturgului ar fi de prezentare a luptei fiecărui personaj pentru remarcare într-un segment social actual, cel corporatist. Prin tema textului se leagă relațiile ivite între cinci persoane, reprezentative pentru tipologii umane curente, diferite însă, din zilele noastre. Dramaturgul conduce relațiile de luptă pentru scopul afirmării până la absurd și grotesc. Persoanele se definesc prin secvențe de pregătire a momentului întâlnirii cu șeful de care depinde promovarea fiecăreia. Acest text ieșit din canoanele obișnuite ale dramaturgiei devine o piatră de încercare pentru oricare regizor care se încumetă a îi “citi” teatral sensurile într-un spectacol credibil.

        

Regizorul Dorin Boca reușește să impună din prima scenă convenția specială a reprezentației. Spațiul de joc e blocat de un “zid” desenat a fi alcătuit din dosare și deține central o ușă ce se deschide, dacă îi sunt urcate treptele. Tânăra scenografă Delia Popa construiește expresiv, cu sens prin acest decor o imaginea generală din lumea tipologiilor prezentate.

Decorul este manevrabil, zidul se va retrage în fundalul spațiului de joc, va veni din nou în față, va beneficia de luminarea în culori diferite pentru ilustrarea secvențelor. Apariția unei oglinzi va spori atmosfera febrilă a căutărilor de soluții existențiale de către personaje. Costumele trimit la ținuta unor funcționari corporatiști, cu gențile de rigoare, dar inteligent scenografa plasează accente pentru a defini și personalitatea fiecărei persoane. Scenografia Deliei Popa servește remarcabl susținerea conceptului regizoral, dezvoltat ingenios conform propunerii textului.

       

  Montajul secvențelor solicită imaginația regizorului de a ilustra teatral credibil ca sens fiecare moment. Dorin Boca reușește unele   secvențe excelente și altele fragil concepute pe linia absurdului,  grotescului și prin ele afectează coerența reprezentației. Sunt admirabil realizate regizoral cele două momente de dans care reunesc pe cei cinci – coregrafia Iulian Gliță, pregătirile de expresie în oglindă ale unora, întâlnirile dintre persoanele aflate în așteptarea verdictului șefului de promovare sau intervenția unui singur moment filmat. Nu își află rezolvare scenică substanțială, discuțiile în paralel ale unor persoane sau acele apariții grotești după ieșirea de la șef solicitate poate de dramaturg ca imagine să poarte de pildă, un cuțit înfipt în spate, etc. Dorin Boca demonstrează însă, în viziunea regizorală că deține pricepere și fantezie în relevarea substratului situațiilor, tematicii unui text complicat, apropiat de teatrul absurd și de expresionism.

        

Actorii nu au la dispoziție personaje complexe, aflate în conflict, ci tipologii cărora le definesc reușit conturul de indivizi cu o coloană vertebrală frântă de nevroza ambiției pentru a parveni cu orice preț.

Un merit deosebit înregistrează regizorul prin alegerea distribuției și îndrumarea actorilor. Bogdan Cotleț, Iulian Gliță, Ioana Mărcoiu, Bogdan Farcaș și Cristina Toma sunt tineri actori, unii remarcați cu prilejul și altor spectacole, care reușesc să definească esența tipologică a personajului atribuit.

Minunată este Ioana Mărcoiu în Kristensen, fata timidă, sensibilă, visătoare, dar și încrâncenată în dorința realizării personale. 

Cu fin umor și farmec, definește Bogdan Cotleț pe Kruse, individul pentru care existența are un scop unic, să urce treptele stăpânirii “dosarelor” dintr-o corporație. Abil prin expresii nuanțate prezintă Iulian Gliță pe Kretzky cel care încearcă să își domine complexele personale. Impresionant susține monologul lui Huffschmidt, actorul Bogdan Farcaș în personajul celui care pare stăpân pe situație, sigur de reușită. Cristina Toma caracterizează convingător portretul lui Schmitt, o femeie aspră, luptătoare aprigă pentru parvenire.

         “Hernie de disc” sau “O seară pentru oameni cu afecțiuni de ținută” este o comedie neagră desprinsă din realitatea zilelor noastre, frământată adeseori și de absurdul ambițiilor unor indivizi. Prin spectacolul realizat, regizorul Dorin Boca, scenografa Delia Popa susțin un “examen” de confirmare a calităților deținute pentru profesia aleasă, sunt nume care dacă norocul le va da prilejul realizării și de alte spectacole, pot cucerii prețuirea publicului.