``TITANIC VALS`` - TEATRUL NAȚIONAL ``I.L.CARAGIALE``/ Sala mare ``ION CARAMITRU``

 ``SCUFUNDAREA`` ... UNUI SPECTACOL 

La Teatrul Odeon e înscris în repertoriu din 2013, ``Titanic vals``de Tudor Mușatescu , spectacol (regia - Alexandru Dabija, scenografia – Helmuth Sturmer) care se joacă și în prezent cu succes. La Teatrul Național se înscrie în repertoriu aceiași comedie și e prezentată la Sala mare ``Ion Caramitru``. O fi criză mare de comedii și se alege tot``Titanic vals`` vrând să sărbătorească poate cei nouăzeci de ani de când această piesă a avut lansarea pe scena sediului vechi a Naționalului bucureștean?! 

Tudor Mușatescu a fost un scriitor marcant și prolific, cu un condei întodeauna încărcat inteligent de ironie, de umor. ``Titanic vals`` rămâne una din piesele sale remarcabile, fiind o comedie de moravuri, cu tema – viața într-o familie modestă financiar, ajunsă peste noapte milionară printr-o moștenire și ambiția de parvenire în politică. Personajul axă al acțiunii, Spirache, funcționar la prefectură, e împins de familie să fie ales deputat din partea Partidului Național Socialist. Tema rămâne mereu actuală și chiar foarte actuală în prezent.

Regizorul Dan Tudor, uită de sensurile majore ale temei, ba mai mult, o sufocă prin tot felul de intervenții cu gaguri ieftine, chiar și în cazul replicii spumoase scrise de dramaturg. Programul de sală nu specifică a fi o ``adaptare`` sau o ``versiune`` după Tudor Mușatescu pentru că regizorul ar respecta, derularea acțiunii în
perioada interbelică. Regizorul introduce fără rost și personaje noi - Femeia cu covorul (Tatiana Oprea) sau Flașnetarul, interpretat de ... regizorul Dan Tudor. El este actor la bază, și se mai distribuie și în rolul Vecinului, amplificat prin gaguri stupide. 

Conceptul regizoral ignoră substanța situațiilor și substratul satiric al replicii și le ``îmbogățește`` cu așa zise gaguri, ca într-un teatru de amatori dintr-o casă de cultură. Personajele solid individualizate de Tudor Mușatescu, devin caricaturi, prost desenate, relațiile dintre ele nu mai funcționează pentru a servi tema majoră a comediei de moravuri. Mișcarea scenică în spațiul vast al Scenei mari, este prost coordonată, de multe ori personajele parcă ar participa la o ședință. ``Titanic vals`` prin subiect nu își găsește locul potrivit de reprezentare pe o astfel de scenă mare. Musicalul, gen iubit de Marele Public, își află reușite admirabile pe scenele mai mici ale unor teatre din Capitală, dar nu și-a găsit un loc în repertoriu pentru reprezentare pe Scena mare a Naționalului, unde se ``scufundă`` ... ``Titanic vals``. 

Distribuția aleasă de regizor ar vrea să revitalizeze actori, în marea lor majoritate din planul doi al echipei Naționalului care poate până acum nu au avut șansa remarcării în alte spectacole prin roluri importante. Dan Tudor, este actor, dar nu a manifestat o minimă îndrumare a acestei distribuții pentru a creiona credibil, fiecare actor, substanța personajului. Le-a dat să interpreteze ... gaguri, nu să caracterizeze esența personajului atribuit. A uitat că în comedie, actorul trăiește dramatic intens situațiile, rezultatul fiind comic. Spectacolul nu are ritm, fiind îngălat de pauze lungi în dialoguri, nu pentru că actorii ar uita replica, dar așteaptă ... aplauzele publicului. Spectacolul nu are coerență, tensiune, logică în ilustrarea situațiilor, este ca un spectacol de estradă, la care publicul după ani de pandemie, dornic de bună dispoziție, aplaudă jonglerii căznite în numele umorului. 

Decorul pentru un spectacol pe Scena Mare e realizat de Ștefan Caragiu care înghesuie fără sens, numeroase obiecte de mobilier, luate din depozitul teatrului, funcționale în alte spectacole. Dulapuri, vitrine, fotolii, canapele, mese, una mai mare, altele mai mici, etc, în diferite stiluri, sunt aglomerate pe scenă pentru a indica sufrageria locuinței unei modeste familii. Parvenirea familiei devenită milionară, transformă coloristic, doar o canapea și niște fotolii, aceleași de la început. Este cunoscut că teatrele suferă de lipsă financiară, dar acest decor este o improvizație deplorabilă și nu susține atmosfera solicitată de acțiune. Tudor Mușatescu în scrierea sa, amintim, că oferea precizări pentru decor. Ștefan Caragiu, scenograf apreciat pentru contribuție în alte spectacole, a executat acum un decor, doar să umple o scenă mare. Costumele Lilianei Cenean servească epoca interbelică, dar mai puțin tipologia personajelor.

Distibuția câștigă aplauze, nu prin interpretarea complexă a personajelor, ci prin ... scheciuri de imagine banale. Spirache este în piesa lui Tudor Mușatescu, un om simplu, modest, șef al unei familii năzuroase, cu patru copii, printre care și o fată cu handicap la un picior din primul mariaj. Viziunea regizorală și interpretarea lui Dan Puric, distrug consistența personajului. Rolul este major pentru tema piesei. Dan Puric afirma mai deunăzi ``M-am întors`` într-un spectacol-conferință, mult discutat de la Naționalul bucureștean. S-a întors însă, strâmb în rolul lui Spirache. Dan Puric a fost un actor senzațional în decedata compania Passe-Partout, de mișcare, dans și pantomimă, care ajunsese și o școală pentru actori. Experiența de atunci, devine acum, o manieră în interpretarea lui Spirache, ca un ... șmecher în raporturile cu familia, caricatural definit prin mimă gestuală și expresie, fără a susține replica. Adela Mărculescu în Chiriachița, soacra lui Spirache, nu sugerează vârsta personajului cicălitor și rostește doar cu dicție replicile, așteptând ... aplauzele. Dacia este soția lui Spirache – numele personajelor sunt date de dramaturg cu sens satiric, iar interpreta Amalia Ciolan nu reușește să îi definească profilul autoritar solicitat de acțiune.

 

Copii lui Spirache – Sarmisegetuza (Alexandra Sălceanu), Traian (Lari Giorgescu) și Decebal (Ionuț Toader) sunt și ei caricaturizați de regie, lipsiți de specularea reperelor din situații oferite  generos de acțiune. Alexandra Sălceanu e îndrumată de regizor a prezenta personajul, ca o domnișoară mofturoasă dintr-un scheci de la teatrul de revistă, uită de starea dificilă a Sarmisegetuzei gravidă, de relațiile cu partenerii și se fâție mereu pe scenă. Lari Giorgescu, actor de excepție în alte spectacole, face din Traian un tip mereu agitat care manevrează, în partea a doua a subiectului, o crosă de golf. Decebal în textul inițial, e un copil de 12 ani, răsfățat de mamă și bunică, acum în interpretarea matură a lui Ionuț Toader, e doar, un biciclist care accidentează rațele vecinului. Dan Tudor în rolul Vecinului printr-o interpretare exagerată, burlescă, vrea ... numai aplauzele publicului.

Irina Cojar în Gena, fata blamată de familie pentru că e din prima căsnicie a lui Spirache și mai are un handicap la picior, e interpretată cu o anume sensibilitate de actriță, dar nu reușește să susțină convingător relațiile cu partenerii. Este și imposibil să susțină o relație cu personajul Petre Dinu ( Axel Moustache) de care Gena este îndrăgostită, când când regizorul face din el o caricatură deplorabilă. Alte astfel de caricaturi oferă și Mihai Munteniță în Gigi ofițerul, Armand Calotă în Nercea avocatul, Dragoș Ionescu în Procopiu alt avocat, prin atitudini adeseori chiar vulgare. Regia insistă derizoriu pe aparițiile Afroditei Androne în Doică și Oana Constantinescu în Leana. Finalul reprezentației cu Fotograful (Daniel Badale) care țopăie aiurea prin scenă, este vârful grotescului acestui spectacol care terfelește sensurile satirei lui Tudor Mușatescu.

``Titanic vals`` se transformă pe Scena mare a Naționalului bucureștean, mai zisă și prima scenă a țării, într-o comedie de ... gang, înfăptuită de amatori. Marele Public va veni să vadă și să aplaude, cum ... ouăle nu mai ies din rațele și gâștele unui gospodar, fiind călcate de biciclistul ... Decebal! Înșelătorie teatrală se poate denumi acest spectacol cu o piesă clasică, actuală tematic. 

``RAYMONDA`` - OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

 EVENIMENT CULTURAL LA SUPERLATIV

Premiera cu ``Raymonda`` de Alexander Glazunov, balet clasic, are o calitate de înalt nivel artistic pe mai multe planuri. Primul ar fi virtuozitatea la care a ajuns ansamblu de balet al Operei Naționale București, în proiectul lui Maki Asami - regie și coregrafie și a maestrului de repetiții Takako Nishikawa. Cel de al doilea plan sunt costumele excelent concepute de Viorica Petrovici, foarte numeroase care dau substanță vizuală fiecărui moment, colorează atractiv reprezentația, în decorul bine gândit de Adrian Damian, minimalist, dar cu sens pentru subiect. Rezultatul este un spectacol grandios care arată o revitalizare a scenei lirice și de balet din București.

Nu pe ultimul plan al superlativelor, este curajul de a introduce în repertoriu pentru prima oară ``Raymonda``, de când funcționează de o sută de ani Opera, aflată acum la ceas aniversar. ``Raymonda`` este considerată de dansatori o partitură de mare dificultate profesional tehnică pentru interpretare. Solicită un efort major pentru soliști și ansamblu. Baletul clasic sau modern, specificăm, nu are la bază un libret pentru a fi respectat riguros, ca în demersul operei lirice. Tratează doar un subiect, libretistul este regizorul - coregraf care ilustrează scenic subiectul în armonie cu partitura muzicală. Regizorul trebuie să coordoneze cu sens major acțiunea și relațiile dintre personaje, ca apoi coregraful să o ilustreze.

``Raymonda``, cu premiera în 1898 de la Sankt Petersburg pe muzica lui Alexander Glazunov, a beneficiat de inspirația lui Marius Petipa – dansator și coregraf de excepție care a revoluționat baletul clasic. Are la bază un subiect universal - dragostea învinge întodeauna, inspirat fiind de o legendă medievală. În Franța, la un castel, fiica regelui, Raymonda e dorită de doi bărbați – Jean de Brienne care pleacă în cruciadă și Abderachman, un prinț sarazin. În timp,versiunile scenice pe acest subiect au fost mereu diferite.

La Opera Națională întâlnim o adaptare deosebită după conceptul lui Marius Petipa, realizată de regretata Maki Asami (1934 – 2021) prin maestrul de repetiții Takako Nishikawa. Spiritul creator european și cel japonez, se înfrățesc inspirat. 

Maestra Maki Asami urmează linia generală a conceptului lui Marius Petipa, de la debutul acestei opere clasice de balet, dar intervine pentru susținerea explicită a subiectului și printr-un prolog cu cei doi îndrăgostiți – Raymonda și Jean de Brienne. Maki Asami a susținut un lucru foarte important - coregraful trebuie să fie și regizor pentru ilustrarea unui proiect de balet clasic. Rezultatul crezului său artistic, este senzațional și în reprezentația Operei Naționale. Soliștii și ansamblu, nu sunt numai executați axați tehnic pe expresie, dar și actori care trăiesc intensiv fiecare moment al acțiunii.

Tehnic baletul clasic solicită ansamblu, nu doar ca o figurație de atmosferă, ci drept participant activ la acțiune, dar cu o sincronizare perfectă a expresiei. În această reprezentație, ansamblu demonstrează un nivel profesional desăvârșit. Are în dotare viitori soliști, dovadă fiind și RIN OKUNO care a funcționat în acest ansambu mai mulți ani, iar acum devine prim solistă a Operei Naționale în rolul lui Raymonda. Este un ``fulg`` pe scenă nu doar prin execuția tehnică impusă de baletul clasic, ci și prin grația cu care trăiește interior fiecare moment al acțiunii. Executant tehnic desăvârșit, Robert Enache construiește personajul Jean de Brienne în relație cu partenera, cu mare sensibilitate . Se dovedește un balerin – actor demn de apreciat și Valentin Stoica în Abderachman. Cei trei interpreți sunt miezul subiectului și îl ilustrează ireproșabil în compania ansablului. 

Evoluțiile personajelor centrale sunt completate prin o serie de interpretări de prim plan în secvențe particulare, realizate cu rafinament de Erina Yoshie (Clemence), Kana Arai (Henriette), Sergiu Dan (Bernard), Răzvan Cacoveanu (Beranger), Antonel Oprescu (King Andrew), Monica Petrică (Cuontess de Doris), Margaux Chesnaias și Karen Saito în variațiuni, Alexandra Gavrilescu și Ionuț Diniță , ca și colegii lor în dansuri de caracter. Ansamblu deține balerini de valoare. 

Muzica lui Alexander Glazunov, este reușit interpretată de orchestra Operei, sub bagheta dirijorului Iurie Florea, atent la nuanțele ei romantice.

Indiferent de vârstă, ``Raymonda`` oferă spectatorilor mulțumire și emoție într- un spectacol de balet clasic, cu momente speciale de dans de caracter, captivant și cu sens major realizat. Este un adevărat eveniment cultural această demonstrație că nu are granițe colaborarea culturală, acum româno – japoneză, pentru a încânta sufletul căruia te adrsezi. Eleganța, grația servesc tema acestui balet clasic, excelent realizat.

``A 12-a NOAPTE`` - TEATRUL ``TOMA CARAGIU`` / Ploiești

 ``AMBALAJUL`` AFECTEAZĂ SPECTACOLUL

Important pentru un spectacol este și ``ambalajul`` său vizual – scenografia care prin decor și costume trebuie să servească prin colaborare, alt ``ambalaj``, viziunea regizorală raportată la textul ales pentru reprezentare. Întâlnirea cu bine cunoscuta piesă ``A 12-a noapte`` a genialului Shakespeare e afectată grav tocmai de acest ``ambalaj``. 

Mai întâi, apreciatul regizor Cristi Juncu propune ``o versiune soft`` după Shakespeare, ușoară, mai precis spus inconsistentă față de piesa luată drept pretext, aleasă doar ca acțiune. Versiunea mai omite și planul secund al acțiunii referitor la personajul Antonio, și implicarea sa în conflict. Substratul replicii savuroase a bătrânului Will e anulat, rămâne restrâns subiectul și completat prin tot felul de să le spunem songuri inventate majoritar ca text, din care nu lipsește și o trimitere spre ... manele, ca să fie amuzante. Muzica îi aparține Cristinei Juncu și solicită numeroase intervenții, de la chitară la tobe sau la o pianină mecanică în demersul confuz de a fi eficace pentru admosfera reprezentației. Norocul acestui ``ambalaj`` ambiguu de viziune regizorală este specularea Bufonului ( Lucian Ionescu ) drept coordonator în forță pentru a da notă comică situațiilor acțiunii și a specula intențiile muzicale.

Un alt ``ambalaj`` - scenografia, dezavantajează total ilustrarea scenică a acțiunii în această ``versiune soft``, dar și interpreții. Povestea celor doi frați gemeni – Viola (Theodora Sandu) și Sebastian (Andrei Radu), nafuragiați pe un tărâm, unde se petrec povești de dragoste, iar Viola se travestește în sevitorul lui Orsino (Cristian Popa) cel îndrăgostit de Olivia (Florentina Năstase), indică mai multe spații, dar decorul propus de Cosmin Ardeleanu e artificial. Se rezumă în principal la un fel de cameră încărcată de un mobilier lipsit de expresie pentru subiect. Decorul absurd sugereză diverse spații ale acțiunii prin totul felul de elemente derizorii, ca nisipul, două ciori pricăjite, un îngeraș, o cruce, etc. Decorul ca ansamblu de imagine nu servește credibil acțiunea, e ... chiar urât. Nu creează în niciun fel admosferă pentru situațiile comice ale acțiunii. 

Aceste imagini generale sporesc confuzia și prin costumele Andradei Chiriac, cu trimiteri spre diferite epoci istorice, chiar spre Napoleon, care nu arată prin nimic substanța personajelor, doar Bufonului i se atribuie costumul nebunului înțelept al curților regale de demult. ``Ambalajul`` scenografic este un haos și nu are sens major pentru o itenție de comedie adaptată într-o versiune discutabilă.

În acest ``ambalaj`` cenușiu, actorii din distribuție încearcă a se achita onorabil de rolurile acordate, cândva construite de Shakespeare. Travestiul Violei e realizat ireproșabil de Theodora Sandu. În doliu după moartea fratelui, Olivia e interpretată de Florentina Năstase, iar ``ambalajul`` regizoral, împinge personajul la consum de alcool într-o scenă penibilă. Actrița reușește să treacă peste aceste artificii ale ``versiuni soft`` și personajul prinde viață scenică în mod credibil în multe momente. Bufonul duce greul versiunii, iar Lucian Ionescu este excelent, nu numai că știe să cânte, ci și pentru modul speculării replicii dându-i substrat cuvântului în relație cu partenerii, în contextul situațiilor. Distribuția se completează prin Cristian Popa (Orsino), Ioana Farcaș (Maria), Andrei Radu (Sebastian), Ion Radu Burlan (Fabian), Karl Baker (Valentine), Alin Teglas (Curio) și Paul Chiribuță (Antonio), rolurile sunt mutilate de ``versiunea soft``, dar actorii se achită onorabil de prezența personajelor pe scenă.

``A 12-a noapte``, fosta piesă de Shakespeare, poate provoca buna dispoziție atât de dorită de public după pandemie, dornic de comedie de orice fel. Rămân însă întrebări – de ce Shakespeare devine pretext, de ce regizorii experimentează ieftin pe texte de valoare culturală?

P.S. Teatrul ``Toma Caragiu`` din Ploiești este bine diriguit, are o trupă admirabilă, publicul elegant este primit generos în sediul său decorat cu pricepere, primește uneori donații de carte, teatrul își mai permite și actori invitați din Capitală. Amintim de pildă, pe Anca Dumitra (``Vrăjitoarele din Salem``, spectacol reușit comentat pe acest blog) sau pe Lucian Ionescu, ambii de la Teatrul de Comedie. 

Este inexplicabil însă, cum un actor ca Lucian Ionescu dotat cu un talent complex și pentru un spectacol musical, dovedit în ``Familia Addams`` (Teatrul Excelsior) și ``Maria de Buenos Aires`` (Teatrelli) în regia lui Răzvan Mazilu, as în domeniul musicalului, nu își află prezența într-un spectacol musical și pe prima scena mare a Naționalului din Capitală. Manageii teatrelor din Capitală se vede, că în majoritatea lor, nu știu să folosească tinerii actori din preajmă și propun proiecte alese la întâmplare sau din interese personale.

``MAGNIFICUL`` - TEATRUL ``NOTTARA`` / Sala ``Horia Lovinescu``

 DEZAGREABIL!

Dezagreabil e un cuvânt delicat atribuit acestui spectacol în care de la textul ales, la regie, etc, totul e o amețire de vorbe cu pretenția de a fi ``o comedie de râsu`- plânsu ` `` cum indică subtitlul reprezentației. ``Magnificul`` e introdus în repertoriu din martie 2021 și spectacolul se joacă de mai mult timp cu restricțiile de rigoare de 30% din locurile sălii, impuse de pandemie. Acum, în 20 martie, când restricțiile s-au ridicat a avut loc și o așa zisă premieră oficială, dedicată și aniversării autorului textului, Mihai Ispirescu, pentru împlinirea vârstei de 80 de ani. Sănătate îi urăm! Numele său era cunoscut și prin ținutele vestimentare și prieteniile legate înainte de `89, când este lansat ca personalitate în 1983, ca dramaturg, de regretatul regizor Dan Micu, la Teatrul ``Nottara`` cu piesa ``Trăsura la scară``, în vremea când teatrele erau obligate să aibă în repertoriul curent piese autohtone. Piesele sale în timp, nu au invadat repertoriile teatrelor. A scris și proză, a deținut diverse funcții după `89.

``Magnificul`` este o înșiruire de să le zicem scheciuri, derulate pe două planuri. Primul ar fi activitatea primarului ``magnific`` dintr-un orășel, unde el manipulează șpăgi și fonduri europene, alături de colegii din consiliu. Al doilea plan, care atinge cote maxime de vulgaritate, este viața sexuală a primarului și soției, fiecare având, el o amantă, ea mai mulți amanți. Textul nu este nici măcar o comedie burlească. Personajele nu au pic de consistență, replica e fadă preluată parcă din știrile referitoare la furturile de venituri ale celor ajunși la putere sau din știrile de cancan despre viața personală a unor vedete. Tematica textului ar vrea să fie un fel de critică la adresa lumii de astăzi, dar e dezagreabil înfăptuită dramaturgic. Comedie sau satiră nu se poate numi, dar ... îți vine să plângi când vezi pe ce ``culmi magnifice`` a ajuns astăzi teatrul, acel teatru plătit din bani publici, acel teatru menit să cultive publicului un spirit cultural. Acest text, ca și spectacolul în tratarea teatrală, poate atrage publicul sufocat de pandemie prin specificarea că ar fi o comedie. Îl vor aplauda însă, cei din grupa analfabetismului funcțional care a ajuns astăzi la noi să înregistreze 53,5% din populație.

Regizorul Lucian Sabatos, apreciat pentru alte montări scenice, se supune docil acestui text dezagreabil și îl ilustrează ca atare, în scenografia lui Vladimir Turturică. Scenograf cu realizări excelente în teatrul independent și în teatre instituționalizate, Vladimir Turturică propune un decor cu accente metaforice căznite raportate la text. Decorul are mai multe panouri, amintind de o pivniță și marchează prin mobilier cu sens simbolic, cele două spații ale acțiunii. Sala de ședințe din primărie cu mese și scaune ponosite, are și un scaun auriu ca de tron pentru primar, iar acasă la acesta este o canapea roșie și un tablou cu un nud, cu trimitere la viața sexuală a cuplului.

Trecerea în montajul paralel de la un plan la altul, regizorul o face prin lungi cortine muzicale anoste ce debutează prin lătrăturile stridente ale unor câini. Ședințele celor de la primărie sunt școlărește expuse teatral, cu personajele stând la mese cu băutura în față, căruia unui personaj îi tulbură total mintea. Planul cuplului cu amanții de rigoare ajunge cu ajutorul textului până la momente de vulgaritate extremă cu primarul în chiloți roșii și întrebuințarea de un alt personaj a unei femei gonflabile. Sub aspect teatral și cu acest text, spectacolul e un coșmar care mai durează și două ceasuri, vrând să ilustreze fără niciun sens satiric, știri din presă, despre corupție și sex.

Personajele nu fac decât să comunice aceste știri, fără ca textul să dea un construct tipologic fiecăruia. Sunt apariții fără substanță care rostesc replici ``inspirate`` din știrile din mass media. Primarul și consilierii ar proveni din diverse partide – cel ajuns la putere și cel din opoziție -, dar toate personajele sunt doar executante de replică fără conținut interior motivațional. Mai intervin, în interpretarea aceluiași actor, alte trei așa zise personaje – Fredi Paisie, Gigi Giolgău și Colonlul Mircea Țopa, dintre care unele cică ar ancheta fraudele de la primărie, iar unul, la final, îi ia locul de primar ``magnificului``. Finalul reprezentației cu o horă, ar vrea să arate o înfrățire între hoți și justiție, ca și căsătoria primarului cu amanta, fosta soție fiindu-i nașă! Distribuția cuprinde și actori apreciați în alte spectacole, dar de astă dată nu le citez numele pentru că toți au căzut victime unui proiect teatral condamnabil, ce ar vrea să fie o satiriă referitoare la realitatea marcată grav de situația politico-socială, dar nu reușește să o facă. 

Spectacolul se prezintă publicului la sala mare a teatrului numită ``Horia Lovinescu`` în amintirea celui care a fost director înainte de `89, două decenii, promovând un repertoriu bine compus cultural cu spectacole memorabile. Horia Lovinescu ( 1917 – 1983) a fost și un dramaturg care a servit teatrul de idei cu piese solid construite dramatic, cu substrat sugestiv, iar astăzi pentru Teatrul ``Nottara`` a rămas doar numele unei săli de spectacol în care se prezintă publicului ``Magnificul``, un cuvânt cu alte sensuri în vocabular decât cel atribuit drept o așa zisă ironie în acest spectacol lamentabil.

P.S. Situația actuală a teatrului prin activitatea unor manageri, demonstrează că pandemia și acum războiul de la graniță, au afectat și afectează repertorii și manifestări în unele teatre, repertorii încropite din proiecte amatoristice dictate de diverse interese.

Când spuneam ``Sus cortina!`` că pandemia a apus, efectele ei însă, din păcate, se văd în oferta unor spectacole jalnice servind analfabetismul, cu abjecte pretenții culturale.

A APUS PANDEMIA ...?!

 SUS CORTINA!

S-au împlinit doi ani de când pandemia cu virusul covid a pus stavilă prin restricții și teatrului, filmului, concertelor, oricărei manifestări culturale cu public. În sfârșit, după doi ani, teatrele își pot primi generos publicul în săli fără restricționarea la 30% a locurilor. Rămâne de văzut cu ce premiere își vor întâmpina acum Marele Public.

Este de așteptat ca managerii teatrelor instituționalizate în această perioadă dificilă, au pregătit proiecte care să mulțumească publicul sufocat de pandemie. Urmărind în această tristă perioadă, premierele puține oferite în sălile cu restricții, ușor se puteau constata reacțiile iubitorilor de teatru, răsplata cu aplauze entuziaste, în special pentru comedii pentru că spectatorii au acum nevoie de bună dispoziție. 

În sprijinul artiștilor s-au inventat în acești ani, spectacolele transmise online, un fel de nou curent teatral. S-a uitat însă, că de secole, teatrul presupune relaționarea directă cu spectatorii, transmiterea de emoție și provocare la gând prin expunerea în fața lor a unui mesaj, nu doar pe ``scena`` calculatorului ori a unui laptop, cu ei în scaunul comod de acasă. Să sperăm că acum, cu apusul pandemiei, teatrul revine la viață și spectacolele online vor rămâne o tristă amintire. Teatrul are alte reguli de promovare față de proiecțiile de film, indiferent de inovațiile tehnicii datorate mileniul trei, care îi pot stăvili consistența forței emoționale. 

Am urmărit până acum, mai mult filme transmise pe Netflix, unde poți descoperi și producții ale cinematografiei noastre. Ultimul vizionat a fost ``Tata mută munții``, realizat anul trecut, în pandemie, unde am descoperit, ca și în teatru restricționat, un tânăr talent, dar din domeniul muzical – Petre Bog. Scenariul relatează disperarea căutărilor unui tată în fața dispariției fiului în munți, rol dificil interpretat de Adrian Titieni, actor de marcă și pe scena teatrului. Filmul realizat cu bune intenții de regizorul Daniel Sandu, surprinde prin ilustrația muzicală inspirat concepută de Petre Bog care impune suflu emoțional necesar multor secvențe. Lung metrajul ``Tata mută munții`` lansează un tânăr compozitor român de 24 de ani, cu studii la Berklee College of Music, Boston, pe Petre Bog, de care nu numai filmul, dar și teatrul are nevoie pentru viitoare proiecte pentru că el demonstrează că intuiește ca muzician esența scenariului, a textului propus pentru ilustrare în fața privitorilor.

Trebuie subliniat că în această blestemată pandemie tineri creatori – actori, regizori (remarcați și în comentariile din acest blog) sau compozitorul descoperit acum -, au reușit să își impună talentul personal. Așa dar ``Sus cortina!``, să lăsăm cale liberă artiștilor să bucure Marele Public, să îl primească în sălile de teatru și cinema. 

``REBARBOR`` - TEATRUL ODEON

 TRECUTUL NU TREBUIE UITAT!

În perioada dictaturii comuniste, teatrul poate fi considerat un activ disident. Orice spectacol înaintea premierii era supus cenzurii efectuate de politruci și putea fi chiar interzis. Majoritatea spectacolelor aveau însă, așa zisele ``șopârle`` cu trimiteri critice la adresa dictaturii comuniste, această convenție subtilă era înțeleasă și aplaudată de public. Trecutul nu trebuie uitat! Rămășițe din acea epocă ale ``omului nou`` mai activează din păcate, și astăzi sub altă mască.

``Rebarbor``, cuvânt care nu înseamnă nimic, este inventat de scriitorul Alexandru Monciu-Sudinski drept titlu al primei cărți din 1971, retrasă de cenzură, dar urmată apoi de ``Caractere`` (1973) și ``Biografii comune`` (1974). Persecutat și urmărit de securitate pentru atitudinile și scrierile sale, Alexandru Monciu-Sudinski primește în 1978 pașaportul dorit și emigrează în Suedia. De atunci nu se mai știe nimic despre el. Scrierile sale surprind sarcastic persoane din diferite segmente sociale – proletarii muncitori, țărani sau poeți care dau interviuri pentru a arăta ``omul nou`` din ``socialismul multi lateral dezvoltat``.

Regizorul Alexandru Dabija concepe un ``scenariu`` cu 12 scene extrase din proza scurtă a cărților lui Alexandru Monciu-Sudinski, evident având drept temă să privim astăzi ``oglinda`` timpului de tristă amintire. Propune un spectacol rafinat construit, fără a caricaturiza personajele, cu o echipă de actori excelenți. Pe o scenă goală în perdele negre, actorii sunt sufletul reprezentației. Andrada Chiriac realizează un decor cu miez simbolic, cu mai multe scaune și intervenția într-o scenă a unei cortine pe care sunt agățați pantaloni, dar și apariția unei schele a șantierelor, în alte scene, ca în final să atârne în fundal, un cal imens cu capul în jos. Scenografa completează decorul prin costumele numeroaselor personaje croite pe desenul sărăciei epocii. Inspirat prezintă prin costume Andrada Chiriac adevărate ``fotografii`` din acele timpuri. Spectacolul începe cu o repetiție se pare pentru ``Apus se soare`` cu Ștefan cel Mare alături de consoarta sa în costume specifice, dar scena poate aminti prin slăvirea conducătorilor și de ``iubiții`` conducători ai ``epocii de aur``.

Fiecare scenetă solicită actorilor abordarea a o serie de personaje tipice anilor `70, reprezentând ``omul nou``cel cu creierul spălat de idiologia comunistă. Fiecare scenă este un interviu declanșat la început de reporteri cu întrebări dictate, ca apoi simbolic, reporterul să devină un roboțel (Alpha Mini și activitatea sa ``ziaristică`` e dirijtă cu pricepere). Alegerea cu tâlc a regizorului a unor cântece cunoscute din anii `70, e perfect servită de actorii care le interpretează. Cele 12 scene oferă fiecărui actor o secvență pentru expunerea unui personaj principal aflat în fața reporterului, iar ceilalți colegi prezintă admirabil pe cei care îl ``acompaniază`` fără replică, doar prin expresii. Interpretarea celor șapte actori este senzațională prin modul în care arată fără a caricaturiza, esența unor tipologii sociale afectate în gândire de acele vremi.

Minunat redă chipul ``omului nou`` Marius Damian când devine fie un țăran, fie un ``artist`` amator, fie un muncitor. Antoaneta Zaharia cu temperament se transpune în regizorul Grozea sau în soția lui Traian Boșcai, ori în reporter. Elvira Deatcu e când un reporter timid, când o poetă patrioată, interpretarea rolurilor parcă e desprinsă din filmele epocii comuniste, la fel și în cazul transformărilor în diverse personaje întreprinsă de Alina Berzunțeanu. Transformări rapide întreprinde și Cezar Antal, fără exagerări, dar cu accente la nuanță pentru a indica esența tiparelor existențiale din timpul de tristă amintire pentru unii spectatori. Și Mihai Smarandache realizează admirabil alte transformări cu chipul ``omului nou`` care sugerează că poate ascunde și un caracter negativ. O surpriză este Matei Arvunescu, abil în a puncta alte chipuri, actor remarcat pentru interpretarea din ``Urâtul`` de la Teatrul Excelsior. Toți cei din distribuție demonstrează perceperea la nuanță a tiparelor unor personaje – țărani, muncitori sau ``intelectuali`` - oameni cu mințile golite de dictatura comunistă și interpretarea lor este excelentă. Nu trebuie omis că actorii au de rostit replica în limbajul de lemn din acei ani, dar știu să îi sublinieze rostul substratului. Distribuției se alătură cu intervenții și regizorul tehnic al teatrului, Dan Iosif, vrând să reamintească de spectacolul din 1976, cu același text la Teatrul Giulești care a devenit astăzi Teatrul Odeon.

Când cărțile de istorie din școli nu sunt capabile să consemneze dezastrul uman al epocii comuniste, când dramaturgii nu sunt în stare să scrie piese pe această temă, ``Rebarbor`` este un spectacol bine venit în repertoriul teatrului. E compus cu știința unui mare regizor, Alexandru Dabija, alături de scenografa Andrada Chiriac și de o echipă de actori de excepție. Regizorul respectă textul pentru a pune în fața publicului ``oglinda`` tristă a unui trecut ce nu trebuie uitat. Dar ... se iscă o întrebare – publicul tânăr poate înțelege substratul ascuns al acestei satire scrisă în anii`70 pe linia realismului socialist cu tentă absurdă? Publicul tânăr percepe oare sarcasmul subtextului sau ia scrierea lui Alexandru Monciu-Sudinski drept o relatare banală despre niște oameni? Acest text important despre trecut, scris atunci cu cenzura în spate, astăzi poate impresiona pe cei care au trăit în acel timp istoric, dar se poate să nu îi capteaze pe cei străini de dictatura comunistă, supuși prezentului liberei exprimări și exploziei tehnicii calculatorului și telefoanelor mobile. Spectacolul prin intenție rămâne o reușită a realizatorilor și a Teatrului Odeon.

P.S. Spectacolul mi-a trezit și amintirea unui spectacol al Teatrului de revistă ``Tănase`` petrecut pe timpuri când avea la dispoziție grădina Boema din centrul Capitalei. Puiu Maximilian, un strălucit și unic scriitor pentru acest gen, oferea un moment cu subtext satiric în care spunea, în anii`80, că ... ``totul e bine``, când populația suferea de restricții draconice la mâncare, lumină și căldură iarna. Cenzura a vrut să intervină, dar nu avea argumente că aparent servea regimul comunist și pe scenă când se spunea că ``totul e bine`` și avem ``mari realizări``. Publicul aplauda entuziast acest moment cu perceperea subtextului cu sens major satiric. Atunci, teatrul era cu adevărat un disident prin convenția propusă și înțeleasă pe deplin de MARELE PUBIC, îngenuncheat de regim.

``PLĂCERILE ȘI CHINURILE ADULTERULUI`` - TEATRUL DE COMEDIE / Sala Nouă

 

``LECTURĂ`` SCENICĂ SUPERFICIALĂ

Teatrul de Comedie a inițiat în 2005 concursul COMEDIA ȚINE LA TINEri cu scopul de a descoperi și lansa tineri regizori. Proiectul a fost punte de lansare și pentru Alexandru Mâzgăreanu și Vlad Christache personalități regizorale de marcă astăzi.

Tânăra actriță Lorena Zăbrăuțanu, dornică să practice și regia, obține premiul la cea de a X-a ediție din 2019 cu proiectul ``Plăcerile și chinurile adulterului`` și îl prezintă publicului astăzi, la Sala Nouă dedicată special tinerilor. Piesa aparține dramaturgului rus contemporan Valentin Krasnogorov, nume prezent cu alte texte în diferite teatre și de la noi. Acțiunea se derulează în câteva luni relatând povestea a doi amanți – Ea și El, fiecare fiind căsătorit. Ei se află într-o dilemă, că nu găsesc soluție pentru dragostea ivită între ei, dar dragostea cu timpul se va stinge, taman când Ea e posibil a fi gravidă. Dramaturgul construiește o fină analiză psihologică a celor două personaje, diferite ca esență, în notă comică descrescătoare spre un final trist, dramatic. ``Lectura`` senică a Lorenei Zăbrăuțanu este lipsită de substanță, superficial tratată teatral. Dragostea celor doi amanți e ilustrată regizoral, mai mult ca dorință erotică și mai puțin pe necesitatea de comunicare între personaje pe care subtextul replicii indică a fi absentă în mariajul fiecăruia. Comicul situațiilor, ironia devin palide accente în acest concept regizoral.

Spațiul de joc din Sala Nouă este restrâns, dar regizoarea apelează la decorul Mariei Nicola care îl încarcă prin panouri și obiecte spre a indica locurile întâlnirii amanților. Principalul obiect de mobilier e patul. Decorul nu servește atmosfera dorită de autor pentru evidențierea subtilă a relațiilor dintre personaje. Costumele Mariei Nicola au însă sens, servind evoluția personajelor în conflictul amoros. Regizoarea Lorena Zăbrăuțanu ignoră că piesa are specificul teatrului intimist.

Cei doi actori aleși de regizoare – Dan Rădulescu și Smaranda Caragea încearcă și reușesc adeseori, să sugereze credibil profilul personajelor. Dan Rădulescu manifestă în interpretare o atenție sporită față de situații și punctează admirabil relația cu partenera, o motivează prin substratul replicii cu trimitere și spre starea acelui El cel căsătorit. Regizoarea exagerează cu demersul teatral realist al meselor împreună dintre cei doi amanți, dar actorul lasă să se înțeleagă și gândul interior al acelui El aflat în situația adulterului. Dan Rădulescu prin interpretare exploatează cu finețe și nota comică a textului. Smaranda Caragea propune în interpretare o femeie frivolă, adeseori exagerată prin expresie, ca în final să indice remarcabil aspectul dramatic al relației imposibile ivite între Ea și El. Interpretarea celor doi actori de talent suferă de lipsa îndrumării regizorale. Lorena Zăbrăuțanu rezumă textul doar la o relație erotică și uită de posibile ``chinuri``, nefericiri personale, ivite în căsniciile celor doi amanți.

``Plăcerile și chinurile adulterului`` putea fi un spectacol de comedie consistent prin situații, dar rămâne doar un examen de regie lipsit de profunzimea analizei substratului oferit de text.