“FLORI, FILME, FETE SAU BĂIEŢI”
UN SPECTACOL ATRACTIV
Nu am vizionat spectacolul de la Teatrul Act, dar selecţia aceluiaşi text de către cei de la Teatrul Luni este binevenită pentru că satisface pe deplin preferinţele publicului tânăr ce frecventează acest teatru. Povestea a patru tineri, două fete şi doi băieţi, care confundă dorinţa sexuală specifică vârstei cu iubirea, aparent pare simplă. Cu fină ironie Mimi Brănescu – actor, scenarist şi dramaturg lansat de acum cu succes - atenţionează însă asupra clişeelor existe
nţei cotidiene ce stăvilesc maturizarea tinerilor, ei privind superficial relaţia de cuplu. Cei patru cred că au descoperit dragostea din prima întâlnire intimă cu un partener, se căsătoresc şi până la urmă divorţează. Conflictele sunt cu pricepere dirijate, personajele concepute cu o bună cunoaştere a psihologiei fiecărei tipologii, iar replica dramaturgului este vie, specifică prin unele trivialităţi motivat folosite, vorbirii curente a tinerilor. Mimi Brănescu face, de fapt, o radiografie a socetăţii actuale, punând punctual pe “i”, fără ostentaţie, pe unele aspecte esenţiale ce provoacă tinerei generaţii confruntări conflictuale în viaţa de cuplu.
O echipă bine pregătită profesional şi-a unit forţele oferind un spectacol atractiv, ritmat, dezvoltând un comic de calitate. Regia şi scenografia aparţin lui Radu Popescu, care s-a adaptat inteligent cerinţelor spaţiului de joc de la Teatrul Luni. Printr-un montaj alert fiecare scenă este prefaţată de un ,să-i zicem, prolog multimedia conceput cu tentă ironică de Maria Dicieanu. Sunt scurte secvenţe de desen animat, cu două fete şi doi băieţi, ce atenţionează amuzant asupra acţiunii ce va urma să se deruleze. Fiecare personaj are evoluţia sa, pornită din perioada adolescenţei când el e confuz pe drumul căutării dragostei, sexualităţii,ca apoi maturizarea să-i complice existenţa în funcţie de profesie şi partenerul de alături. Paul Ipate, tânăr actor apreciat şi pentru prezenţa sa în film, este excelent în modul în care punctează evoluţia naivului adolescent ajuns un bărbat pragmatic. La început apare ca un tânăr bezmetic căruia îi lipseşte familia ce s-a destrămat, se îndrăgosteşte copilăreşte din dorinţa de a avea o familie a sa, ca atunci când şansa vieţii îi dă un job convenabil să privească lumea cu alţi ochi, să-şi schimbe comportamentul. Paul Ipate parcurge nuanţat evoluţia personajului,dovedeşte multiple posibilităţi de expresie de la comic la dramatic. Un adolescent a toate ştiutor dintr-o familie modestă căruia mariajul cu o fată provenită dintr-o familie avută îi schimbă existenţa, este personajul interpretat de Alexandru Secăreanu. Actorul impune prin firesc şi forţă dramatică rolul său, fiind remarcabil. Pentru actori, personajele sunt o ofertă generoasă, deoarece au precizate dibaci de către dramaturg biografiile pe care aceştia le speculează în favoarea evdenţierii talentului deosebit ce îl deţin. Pornind de la naiviatea fetei pe care o interpretează, Zaharia Angelska realizează un personaj savuros. Tânăra adolescentă ce devine o soţie dornică de parvenire e caracterizată credibil, chiar dacă în unele momente conflictuale cu soţul, isteria femeii nemulţumite e redată superficial prin exagerări vocale. Cealaltă fată ce provine dintr-o familie înstărită este Laura Zăbrăuţeanu, rol impecabil interpretat de tânăra actriţă, de curând premiată pentru Elisabeta la Festivalul Internaţional al Școlilor de Teatru de la Varşovia.
Spectacolul aduce captivant în atenţie realitatea pe care o cunoaştem având la bază o propunere dramaturgică deosebită. Interpretarea e pe măsura textului, evidentă fiind plăcerea actorilor şi regizorului de a îl ilustra cât mai convingător.
“FACEŢI LOC!”
MONOLOGURI DESPRE PROBLEMELE ACTUALITĂŢII
Se prezintă acum şi Mihaela Michailov, care a obţinut premiul pentru dramaturgie în cadrul Galei UNITER cu piesa “Complexul România” pusă în scenă de Teatrul Naţional “I.L.Caragiale”, iar “Interzis sub 18 ani” se joacă la Teatru Foarte Mic. În “Faceţi loc!” continuă buna sa intenţie din piesa de la Naţionalul bucureştean de a atenţiona asupra situaţiilor dramatice specifice epocii comuniste de tristă amintire şi efectelor lor asupra realităţii. Textul nu are un conflict propriu zis, ci este doar o înşiruire de monologuri ilustrate teatral în paralel cu proiecţii în care personajele îşi consolidează biografiile. Regizorul David Schwartz s-a adaptat solicitărilor textului pe care îl pune în pagină teatrală simplu, fără accente teatrale derizorii, urmărind să evdenţieze profund actorii sensurile scrierii. Decorul lui Adrian Cristea se rezumă doar la un maldăr de bagaje în centru micuţei scene cu scopul precis de a sugera efectele naţionalizării caselor în perioada comunistă asupra personajelor. Decorul se completează şi prin proiecţiile simplu realizate de Cinty Ionescu. Sesizăm simplitatea ilustrării teatrale adecvate spaţiului de joc, şi nu simplismul său.
Surprinzător este la acest spectacol că regizorul David Schwartz a reuşit să atragă în distribuţie reprezentanţi de frunte ai diverselor generaţii de actori.Este o surpriză că Rodica Mandache, Constantin Cojocaru şi Irina Mazanitis onorează cu prezenţa lor teatrul independent. O adevărată performaţă reuşeşte Rodica Mandache interpretând pe femeia revoltată că nu se acordă atenţia cuvenită necesităţii dezvoltării spaţiilor verzi şi protecţiei animalelor. Actriţa are drept parteneră şi o pisică, ştiut fiind că într-un spectacol prezenţa unui copil sau a unui animal anulează interpretarea actorului. Rodica Mandache însă, cu pricepere te face să uiţi de acea felină din preajama sa pentru că nuanţează cu mult farmec creionarea personajului. Irina Mazanitis oferă o altă interpretare de excepţie în rolul unei femei ce a deţinut o propietate care i-a fost naţionalizată. Dezvăluirea dramaticului destin al acestei femei demne în suferinţa sa actriţa o face impresionant. Constantin Cojocaru aduce în lumina reflectoarelor un chiriaş introdus de comunişti într-o propietate naţionalizată ca recompensă pentru meritele sale de “tovarăş”. Rolul este foarte dificil sub aspectul confuz al construcţiei dramatice ,dar actorul găseşte calea unei interpretări remarcabile. Te face chiar să-i deplângi soarta când astăzi propietarii vor să-l evacueze, numai că activitatea sa din trecut şi mentalitate demonstrată te determină să fi reţinut. În cazul acestui personaj dramaturgul s-a vrut doar un povestitor echidistant al unei situaţii banal tratate .Constantin Cojocarul îmbogăţeşte personajul prin sinceritatea conturării profilului de om simplu, spălat pe creier de “binefacerile” comunismului. Tot un chiriaş aflat la ananghe, de origine rromă, interpretează cu măsură, excelent Florina Gleznea, nominalizată la premiile UNITER pentru Martha din “Cu-i e frică de Virginia Woolf?”, spectacolul Teatrului Act. Un cuplu de tineri ce îşi caută un drum în viaţă şi –evident- o locuinţă, este desenat credibil de Alice Monica Marinescu şi Virgil Mardare, cărora textul le mai prilejuieşte, în afara scenei destăinuirilor necazurilor ce îi macină şi două apariţii schematice prin relaţiile cu celalalte personaje. Ca să completeze gama tipologiilor ce se exprimă monologând, Mihaela Michailov compune şi portretul unui politician aflat în campanie electorală. Prologul şi epilogul spectacolului sunt rostite de acest “catindat” la primărie. Sunt două monologuri scrise parcă pentru teatrulu de revistă, dar interpretate încântător, cu mare atenţie la sugerarea unor posibile subtexte de către Andrei Șerban.
Până la urmă actorii prezintă un spectacol reuşit, salvând fragilitatea textului, interesant ca intenţii dar modest ca propunere dramatică.
“L-V : 8-16”
Spectacolul celor doi tineri cu un titlu ciudat, “L-V : 8-16”, are la bază un scenariu ce include “Cred că m-aţi înţeles bine “ de Rodrigo Garcia şi unele texte concepute de regizoare. Sunt surprinse prin monologuri perioade din viaţa personajului Alex, de la vârsta de şase ani şi opt luni (!) până la maturitate, ofertă dificilă pentru actorul ce s-a încumetat să-l abordeze. Din păcate, scenariul se împotmoleşte într-un final expediat, taman când spectatorul intră în jocul convenţiei de a cunoaşte momente importante din viaţa lui Alex şi aşteaptă cu interes evoluţia sa. Regizoral Ioana Păun conduce spectacolul în stilul apelării la amănunte realiste, ritmat, cu atenţie la nuanţe şi provocarea intractivă a publicului, modalitate inspirat aleasă pentru condiţiile spaţiului de joc şi atragerea spectatorilor Teatrului Luni.
Admirabilă este interpretarea lui Lari Giorgescu prin schimbarea expresiei şi ţinutei în funcţie de vârstele lui Alex cel revoltat de constatările unei vieţi în care întâlneşte fapte şi relaţii condamnabile moral. Actorul se fereşte să cadă în plasa unei compoziţii de vârstă ce putea deveni hilară şi sugerează doar prin expresii esenţiale naivităţiile, dar şi sensibilitatea anilor pe care îi are Alex în diferitele sale etape ale vârstei, copilul de şase ani, cel din primii ani de şcoală, tânărul aflat la primul job, etc. Povestea poneiului ce îi marchează copilăria sau cea a funcţionarului ce trebuie să răspundă amabil celor ce solicită prin telefon informaţii stupide, sunt scene în care actorul, cu firesc şi sinceră trăire interioară a situaţiilor, îşi impune personajul. Lari Giorgescu asimilează credibil acest personaj, cu temperament şi candoare în trecerile rapide de la comic la dramatic dictate de situaţiile în care e implicat. Spectacolul este de fapt un recital al actorului în care reuşeşte demonstrarea valenţelor talentului său dublate de o înfăţişare specială.
La toamnă îl veţi întâlni pe Lari Giorgescu în “Leonce şi Lena”, în rolul principal, la Teatrul de Comedie, în spectacolul regizat de Horaţiu Mălăele. Am vizionat avanpremiera şi pot recomanda aceast spectacol ca pe un eveniment al viitoarei stagiuni; are în distribuţie o echipă de tineri actori “adoptaţi” de Teatrul de Comedie preocupat mereu să descopere tinere talente.
“DEFORMAŢII”
ÎNCERCARE CĂZNITĂ DE NONCONFORMISM
De la un spectacul la altul în care e implicat ca regizor, tânărul Marcel Ţop încearcă să fie original. Admirabilă intenţie. Unele din realizările sale au fost şi premiate. Are o bogată biografie artistică. ”
ecunoscută ca promiţătoare: Mitoş Micleuşanu – coordonator al scenariului, Adina Zorzini, Claudiu Komartin şi Răzvan Ţupa. Scenariul cuprinde monologuri şi dialoguri ansamblate însă, incoherent, despre actualitatea ce deformează individul. Rezultatul acestei “deformări” ar fi “băieţii de băieţi” pe care unii tineri dramaturgi îi au drept subiect preferat. Scrierile sunt poetice în tenta lor nonconformistă, cu multe momente remarcabil de dramatice, dacă doar asculţi interpretarea lor de către actori cu ochii închişi pentru a evita harababura vizualizării teatrale propusă de regizor. Ambiţios, Marcel Ţop prin viziunea sa regizorală anulează adeseori substanţa scrierilor. A vrut un spectacol şocant dar i-a lipsit o elementară documentare asupra înaintaşilor săi postmodernişti în ale teatrului. Dar să amintim câteva exemple. De pildă, şi-a dorit într-o scenă să satirizeze stereotipurile dramaturgiei şi cele specifice unor spctacole, într-un moment să-I zicem de cabaret, penibil realizat; un regizor şi un actor, la o filmare, vor să fie remarcaţi, dar secvenţa respectivă parcă era un divertisment tv. cu Ţociu şi Palade. Scenele cu tentă erotică demonstrau aceiaşi lipsă de inventivitate teatrală pentru că se rezumau tocmai la stereotipurile ce regizorul îşi dorea să le înfiereze. Într-o astfel de scenă apărea şi o cadă (decoruri – Radu Gabriel Zamfirescu), element specific trendului actual din scenografie, folosit de mulţi regizori în mai toate spectacolele selectate la Festivalul Naţional al Teatrului doar ca să dezbrace actorii. În cadă intra cineva gol, goluţ etc. Numeroasele modalităţi de vizualizare teatrală întrebuinţate de regizor în intenţia de a fi ”underground” denotă fragilitatea viziunii sale şi chiar o precrară cunoaştere culturală a fenomenului. Deasemenea, a apeleat insistent la multiple acorduri muzicale de-a valma montate fără sensul de a contrapuncta situaţiile. Ca să sporească şocul imaginii teatrale regizorul a manevrat şi numeroase costume create de Anca Cernea ; negru domina desenul lor revuistic – pelerine, machiaj, etc. De la cele ale rapperilor până la morbidul dansator, costumele sau machiajul nu sugerau în esenţă tipologiile. Proiecţiile video, pentru că fără ele se crede că nu poate exista originalitatea unui spectacol, realizate de Marcel Ţop, sunt tare modeste ; se aglomerează o sumedenie de imagini, predominant în alb şi negru, ce nu îşi găsesc motivare în text şi sunt proiectate prin manevrarea amatoristică a unei draperii, din fundalul micuţei scene, ca să fie descoperit ecranul. Spectacolul lui Marcel Ţop, astfel gândit, nu dovedeşte coerenţă, ansamblează haotic stiluri întâlnite şi la mulţi colegi ai săi ce aleargă după originalitate.
Actorii sunt adeseori victimele unor astfel de spectacole cu pretenţii ce nu reuşesc să capteze emoţional spectatorii. De astă dată, din cei cinci tineri actori implicaţi în proiect, majoritatea se salvează de penibil, acoperă exchibiţionismul regizoral prin interpretări interiorizate, tensionate, ce prezintă personaje viabile, în ciuda efectelor atribuite de Marcel Ţop. Principalul merit al acestui spectacol rămâne evidenţierea lui Tudor Aaron Istodor şi a Dianei Cavallioti. Tânărul actor Tudor Aaron Istodor a fost cooptat în distribuţiile unor spectacole ale teatrelor cu pretenţii, dar nu a reuşit interpretări deosebite. De astă dată, i s-a propus să sugereze mai multe personaje şi transmite publicului o gândire profundă asupra lor, le desenează profilul cu precizie, cu atenţie în ocolirea efectelor regizorale derizorii. În acest spectacol sunt scene impresionante datorate lui Tudor Aaron Istodor. Amintesc doar scena porcului Petruska dornic să i se publice versurile după sacrificare. Actorul cu rafinament scoate la iveală substanţa scrierii, chiar dacă regizorul i-a indicat fară sens să manevreze o mică jucărie cu aspect de porcuşor, iar în final, când părăseşte scena, să îi cadă pantalonii de pe el, ca efect regizoral. În acest spectacol întâlnim un alt Tudor Aaron Istodor, un actor complex ce fascinează prin perceperea subtextului fiecărei replici aspra căruia atenţionează spectatorii prin rostirea cu dublu sens a cuvântului şi prin privire. O altă surpriză plăcută este întâlnirea cu Diana Cavallioti actriţa care a deziluzionat în personajul Gertrude din “Hamlet”, spectacol al Teatrului Metropolis. De astă dată, este remarcabilă mai ales prin sensibilitate şi sinceritate în rezolvarea situaţiilor prin care trece personajul său. Sunt momente lipsite de replică în care actriţa transmite emoţionant, doar prin expresie, starea personajului. Raluca Gheorghiu şi Tudor Dănilă surprind deasemenea, în unele scene, prin credibilitatea interpretării, acoperind prin interiorizarea descifrării sensurilor textului, artificiile regizorale de imagine teatrală. Iulian Gliţă demonstrează entuziasm în implicarea sa în acest proiect, poftă de joc, dar rămâne doar un executant docil al indicaţiilor de mişcare, fără să nuanţeze stările personajelor. Actorii sunt peste intenţiile regiei şi anulează adeseori exagerările vizualizării teatrale prin firescul jocului lor, prin atitudini ce dublează nuanţele verbale atent descifrate.
“Deformaţii” rămâne, din păcate, un exerciţiu regizoral şcolăresc, ce apelează la căi – să le spunem” curente” -, mult bătute de predecesorii lui Marcel Ţop. Am vizionat o sumedenie de astfel de spectacole, cu pretenţii, de-a rupe baricadele “ teatrului clasic” şi erau dornice să fie “undraground”, originale cu ori ce preţ, rezultatul fiind un eşec la public, uneori însă … premiat în numele originalităţii prost înţelese. Regizorii unor astfel de spectacole vor să… inventeze roata cu intenţia de a demonstra că sunt nonconformişti. Inventivitatea lor este însă tributară unor clişee, unor căi de mulţi bătute ce anulează prin vizunile teatrale, taman intenţiile textelor alese pentru reprezentare, uitând că regizorii sunt doar “o curea de transmisie” între scriitor şi spectator, cum susţin mari nume ale regiei, precum Andrei Şerban sau colegul său de generaţie, pe nedrept uitat, Aureliu Manea. Originalitate înseamnă, până la urmă, inspiraţie regizorală pornită de la oferta scrierii expuse apoi teatral publicului. Despre “originalitatea” regizorilor ar fi multe de spus, şi vom mai reveni asupra acestui aspect practicat fără documentare culturală de mulţi tineri ce şi-au ales acest drum al creaţiei.
Revenind la spectacolul lui Marce Ţop, trebuie să mai amintim că într-un spaţiu nonconvenţional precum cel de la Teatrul Luni, devine plictisitor pentru spectatori să urmărească timp de două ceasuri şi ceva o reprezentaţie confuză ca intenţii. De altfel, la reprezentaţia la care am asistat, câţiva tineri au şi părăsit sala în vreme ce se derula spectacolul. Intenţiile de ironie, de satiră dură la adresa unei socetăţii ce îşi deformează indivizii care o populează, evidente în scrieriile alese, prin ilustrarea lor teatrală exhibiţionistă nu erau receptate de tinerii spctatori. Publicul se amuza doar la insistentele replici “Ce p… mea !”, ca la un divertisment tv.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu