LUNA NOIEMBRIE, LUNA PREMIERELOR
Este nedrept marginalizată de mass media existenţa în Capitală a singurului teatru instiţionalizat (subvenţionat de Municipalitate) ce funcţionează ca TEATRU DE PROIECTE, Teatrul Metropolis. Este fostul Theatrum Mundi găzduit în fosta Casă de Cultură “Mihai Eminescu”, care astăzi are un sediu modernizat, fiind unul din cele mai elegante teatre din Bucureşti. Teatrul îşi întâmpină publicul şi cu muzică cântată live la diverse instrumente pentru a-l atrage la spectacolele sale. Directorul său George Ivaşcu, în doi ani de directorat, s-a plasat printre puţinii manageri pricepuţi din domeniu. Subliniem este singurul “teatru de stat” deschis proiectelor fără să aibă angajaţi numeroşi actori şi alţi creatori în domeniu. Uşile sale sunt deschise proiectelor, iar cele 30 de premiere (!!) realizate în doi ani sunt rezultatul unor PROIECTE concepute de regizori din toată ţara, cu actori de pretutindeni, de la mari personalităţi până la tineri aflaţi la început de carieră. Teatrul Metropolis este un fenomen a cărui activitate nu beneficiază încă şi de un sprijin legislativ pentru o instituţie cu profil de proiecte. Dificultăţile survin din mobilizarea pentru un proiect a actorilor şi regizorilor angajaţi ai teatrelor instituţionalizate de repertoriu, cât şi a actorilor independenţi. Adeseori programarea spectacolelor, unde dânşii sunt angajaţi, se suprapune ca dată cu cele înscrise în repertoriul Teatrului Metropolis. Amintesc de pildă, cât de dificilă este programarea unui spectacol precum “Hamlet” la Teatrul Metropolis a cărui distribuţie reuneşte actori din Capitală şi din ţară. Cu efort însă, teatrul a reuşit punerea în practică a unor astfel de proiecte generoase ca propuneri pentru actori. Ele reunesc adeseori iniţiativele celor aflaţi în aşteptare să fie integraţi în premierele teatrelor unde sunt angajaţi. Alţii, neavând angajamente la teatrele de stat, fiind independenţi, caută şi ei un loc de afirmare şi propun proiecte. Tuturor ,Teatrul Metropolis le oferă o şansă.
O lege fermă privind contractele de “prestări artistice” – cum numeşte Codul muncii creaţia ! -, necesară derulării normale a activităţii creatorilor implicaţi în diverse “prestări”, de la teatru la film sau chiar publicitate, nu avem. Reglementările legislative ar putea ajuta actorii pentru participarea la diferitele proiecte care li se oferă, cât şi pe ofertanţi. Teatrul Metropolis continuă să lupte pentru apropierea noastră de Europa unde de mult timp funcţionează cu succes “teatrele de proiect”. De la an la an se dovedeşte necesitatea unei dezbateri publice pe această lege a teatrelor şi “prestaţiilor artistice” care să dea libertate deplină artiştilor şi recunoaştere a valorii lor. Noi avem şapte teatre naţionale (!!!), plus numeroase teatre de repertoriu, puţine fiind cu un profil definit. În marea lor majoritate repertoriul le este dictat de regizori, de preferinţele dânşilor şi nu de personalitatea, profilul teatrului. De aici, se naşte un haos al repertoriului propus publicului. Peste toate, nu toate teatrele au manageri destoinici.
Să revenim însă, la cele cinci premiere, SPECTACOLE DE PROIECT, prin care Teatrul Metropolis îşi lansează stagiunea. Două dintre ele – “DOCTORI, FEMEI ŞI ALTE ÎNTÂMPLĂRI” şi “FANTOMA, DRAGOSTEA MEA !” – au fost “rodate” în stagiunea estivală a teatrului, unul din puţinele care a ţinut cont de necesitatea unei astfel de stagiuni. S-au reţinut în repertotiul stagiunii de toamnă din cele trei proiecte estivale, două, pe care le lansează în noiembrie. Poate părea surprinzător unora că sunt comedii bulevardiere cele două premiere. Ele sunt necesare profilului unui teatru de proiecte ce urmăreşte a mulţumi o gamă cât mai variată de spectatori. Cele două spectacole nu sunt lipsite de calităţi, de întâlniri cu actori admirabili şi atenţionăm că nu numai vara publicul e dornic de bună dispoziţie, cum oferă aceste spectacole, “fabule” moralizatoare despre dragoste şi năbădăile iscate de iubire. Pe blog, sunt comentate la timpul prezentării lor în stagiunea estivală spectacolele, “DOCTOR, FEMEI ŞI ALTE ÎNTÂMPLĂRI” şi “FANTOMA, DRAGOSTEA MEA ! “
Lansarea stagiunii de toamnă integrează însă şi alte proiecte cu piese de rezonanţă pentru patrimonial cultural al dramaturgiei : “SFÂRŞIT DE PARTIDĂ” de Samuel Beckett, “AZILUL DE NOAPTE” de Maxim Gorki şi “TARELKIN” de A.V.Suhovo-Kobîlin.
“SFÂRŞIT DE PARTIDĂ”. regia Alexandru Tocilescu. “Ultimul joc” sau “Sfârşit de partidă”, cel din urmă este titlul sub care se prezintă piesa scrisă în 1957 de Samuel Beckett, considerată a fi, alături de “Aşteptându-l pe Godot”, creaţie de referinţă pentru dramaturgul clasificat ca unul din întemeitorii, alături de Ionesco, al teatrului absurdului. Prozatorul, poetul şi d
ramaturgul Samuel Beckett a practicat însă, un altfel de teatru al absurdului, distanţat de concretul cinic atacat de Ionesco, apropiat mai mult de un eseu filosofic şi dramatic existenţial. Piesa nu ştiu să fi fost prezentă de-a lungul vremii pe scenele noastre. Beckett a trecut în nefiinţă în 1989, iar cei abilitaţi să se ocupe de drepturile sale de autor au solicitat teatrului un CV complet al regizorului Alexandru Tocilescu care vroia să monteze piesa. Conform legii trecerii timpului, scrierilor lui Shakespeare şi altor personalităţi trecute în patrimonial clasic nu le mai apără nimeni drepturile de autori şi piesele lor se pot mutila în numele adaptării regizorilor sub pretextul experimentelor. Este o metodă la modă cu efect grav pentru patrimonial cultural când piesele devin pretext de superficiale “experimente”.
În conformitate cu crezul său artistic, Alexandru Tocilescu a respectat la virgulă piesa lui Beckett tradusă cu finenţe în nuanţe de Irina Mavrodin. Rezultatul este un altfel de spectacol, provocator la gând, care solicită privitorul la urmărirea sensurilor profunde conţinute de scriere, de replică. Îi solicită şi o elementară instrucţie culturală. Doritorii de “experimente” în numele “trendului” european invoct şi de cei care habar nu au însă despre el, precum persoana anonimă revoltată de comentariile pe blog ale spectacolelor selectate în Festivalului Naţional de Teatru, îl vor considera “un spectacol cu un dialog plictisitor, obositor şi fără rost”. Spectacolul rămâne un eveniment cultural chiar dacă la premieră se puteau sesiza unele defecte în interpretare actoricească.
Piesa lui Beckett pune publicul în faţa unui tăvălug monstrous, rezultat al egoismului care poate distruge existenţe. Hamm (Răzvan Vasilescu) nu mai are libertate fizică de mişcare, spre sfârşitul vieţii e orb şi imobilizat într-un scaun cu rotile, dar libertatea sa de gândire manifestată diabolic de-a lungul existenţei sale continuă să producă efecte dramatice. Susţine pervers, cu intenţii manipulatoare, un joc distrugător pentru Clov (Mihai Constantin), îngrijitorul său, posibil a îi fi şi fiu. Povestea imaginată de Hamm, amintită de mai multe ori, despre un bărbat şi băieţelul său, metaforă substanţială a scririi, este o cheie a dialogului purtat de cei doi. Amintiri, mai mult sau mai puţin reale, definesc şi apariţiile părinţilor lui Hamm, Nagg (Ion Besoiu) şi Nell (Irina Petrescu). Piesa devine un labirint pe drumul vieţii al unui individ orgolios, cu spirit malefic, distrugător pentru cei din preajmă care îşi au însă, şi ei, metehne în judecarea situaţiilor în faţa cărora existenţa i-a pus. Jocul terorii devine necesar pentru Hamm, şi încearcă mereu să-i aducă “noutăţi”. Promovarea acestui joc a avut drept rezultat distrugerea lui Clov, devenit un robot , un executant mecanic al său.
Am amintit rezumativ intenţiile piesei pentru a atenţiona asupra dificultăţilor scrierii pentru actori. Regizorul Alexandru Tocilescu a ales inteligent calea vizualizării teatrale realiste pentru a transmite emoţionant publicului dezastrul ce îl poate produce perceperea vieţii ca un joc pervers al egoismului. A folosit o scenografie inspirat concepută de tânăra Vanda Maria Sturdza, lansată în “Casa Zoikăi” la Teatrul de Comedie. Personajele aparţin unei lumi prăbuşite în praful vieţii , o cameră cu pereţii scorojiţi, cu un şemineu ce a umplut spaţiul cu cenuşă, şi două tomberoane în care s-au refugiat, Nagg şi Nell, personajele trecutului. Două ferestre plasate în partea superioară a zidurilor acestei pivniţe a vieţii aduc lumina altui tărâm. Spectacolul cultivă abil o lumină generală cenuşie, confuză, morbidă. Cenuşa ce se ridică când Clov păşeşte, contribuie la sporirea atmosferei mizere, rezultat al acţiunii lui Hamm. Costumele prin amănunte esenţiale caracterizează personajele. În acest spaţiu desenat cu scopul trimiterii spre efecte metaforice, regizorul Alexandru Tocilescu a urmărit curgerea realistă a dialogului. Ca o subtilă ironie este ilustraţia muzicală din debutul reprezentaţiei cu melodii interpretate de Stan Laurel şi Oliver Hardy. Totul curge în scenă dramatic, subtilitatea scrierii e subliniată cu rafinament teatral realist de viziunea regizorală.
Rolurile sunt o piatră de încercare pentru actori. Fiecărui personaj îi e condiţionată interpretarea de restrângerea mijloacelor de expresie. Nagg şi Nell trăiesc în tomberoane, nu se pot exprima decât prin expresiile feţei şi gesturi corporale limitate. Ion Besoiu şi Irina Petrescu trec impresionant peste aceste condiţii incomode de interpretare şi expun credibil amintirile trecutului, dar şi starea de decrepitudine în care se află personajele. O creaţie, o compoziţie memorabilă realizează Mihai Constantin în Clov. Distrus de jocul pervers al lui Hamm, Clov priveşte mereu în pământ şi îşi târâie cu greu picioarele ce-i susţin un trup cocârjat. Mihai Constantin îşi adaptează cu mare artă ţinuta la profilul lui Clov cel chinuit. Ochii, privirea lor, mijloc important al interpretării, rar intervin în jocul actorului, care le suplineşte lipsa prin trăirea interioară intensă a rostirii cuvântului, descifrat în profunzimea nuanţelor dictate de situaţii. Clov al său e victima lui Hamm, un om transformat aparent într-un robot deoarece mai are tăinuită dorinţa evadării spre altă lume. Spectacolul are un final deschis, Clov e gata de părăsirea lui Hamm, dar rămâne în uşă nemişcat ascultându-i inactiv, paralizat, aberantu-i monolog. Clov “vede lumea cum moare”. După Oblomov, Mihai Constantin demonstrează, din nou, că este în galeria marilor actori căreia i-a aparţinut şi regretatul său tată, George Constantin. Dificultăţi mari ridică pentru Răzvan Vasilescu rolul lui Hamm, orbul cu ochelari negri, mobilizat într-un scaun. Actorul e frustrat în interpretare de jocul privirii şi expresia ţinutei. Răzvan Vasilescu trece totuşi, peste aceste piedici. Transmite în esenţă motivările comportamentului lui Hamm, dar la premieră se simţea lipsa asimilării duplicităţilor lui Hamm. Uneori replica era doar recitată exterior, alteori rostită exagerat cu intenţia falsă de a arăta doar isteria personajului, uitând de perversitatea sa. Stilurile de joc ale celor doi actori de talent sunt diferite şi comunicarea dintre personajele ce le revin e astfel îngreunată.
“Sfârşit de partidă” este un spectacol special, grav, despre om şi posibila urâţenie a sufletului său, ce poartă marca inconfundabilă Alexandru Tocilescu.
“AZILUL DE NOAPTE” de Maxim Gorki este o alegere repertorială meritorie, ce readuce la rampă una din piesele de valoare ale patrimoniului cultural. Destinele dramatice ale unor oameni decăzuţi din diverse motive sunt prezentate în conflicte extreme, ofertante pentru cei cinsprezece actori cărora le revin personaje solid construite. “Adaptarea scenică” a regizorului Mirc
ea Marin reduce însă, piesa la lungi monologuri ce ar motiva faptele personajelor, iar conflictele sunt astfel marginalizate. Prin această “adaptare” este afectată şi structura, psihologia personajelor. Ilustrarea teatrală a piesei e simplistă, prăfuită ca mijloace. Scenografia concepută de Ştefania Cenean, creator apreciat în domeniu, de astădată dă o imagine banală spectacolului. Decorul nepersonalizat prin nimic, cu câteva paturi suprapuse, costumele lipsite de accente în raport cu tipologia personajelor, nu susţin atmosfera solocitată de scriere. Viziunea regizorală “povesteşte” doar acţiunea într-un ritm lent, lipsit de tensiune dramatică. Pentru sugerarea lumii acestui “azil” al nefericiţilor, regizorul a găsit drept cale de caracterizare doar consumul intens de alcool şi excesul de ţipete pentru exprimarea revoltelor personale.
Distribuţia include actori din mai multe teatre, cu stiluri şi maniere de joc diferite, şi bănuim că regizorului i-a fost greu să-i reunească la repetiţii pentru a le cizela interpretarea. În majoritatea cazurilor jocul unor actori stimaţi e strident, marcat de exagerări vocale. Actorii îşi strigă durerile personajelor de parcă ar fi într-o sală imensă şi vor a fi auziţi, uitând că joacă într-un spaţiu restrâns ca dimensiuni. În personaje precum Vasilisa (Mirela Comnoiu Marin), Kostileff (Tudorel Filimon), Medvedeff (Romeo Tudor), Actorul (Orlando Petriceanu), Satin (Mircea Rusu) sau Nastia (Ioana Calotă), actorii ori sunt exagerat patetici ori îşi recită exterior replicile, şi nu reuşesc să intre în relaţii credibile cu partenerii. Lipsa susţinerii relaţiilor între cei din “azil” aparţine şi viziunii regizorale, aspect ce dezavantajează actorii. Conflictul dintre Vasilisa şi Nataşa se petrece în culise cu ţipete isterice, dar în scenă tensiunile dintre cele două surori ne mai continuă. Din numeroasa distribuţie câţiva actori reuşesc totuşi, să-şi salveze personajele de exagerări. Ioana Anastasia Anton remarcată şi premiată pentru rolul Ofeliei din “Hamlet”, un alt spectacol important al Teatrului Metropolis, cu sensibilitate şi atenţie la subtextul replicii o caracterizează pe Nataşa. Bătrânul pribeag Luca, vânzător de iluzii, beneficiază de interpretarea nuanţat dezvoltată de Ştefan Radof. Luca al său pare un înţelept împăciutorist care încearcă aplanarea manifestărilor de nemulţumire ale celor din “azil”. Încrâncenările lui Vasca sunt convingător exprimate de Gavril Pătru. În baronul cel falit, Niculae Urs merge pe linia creionării din detalii de expresie a rolului.
Spectacolul e bătrânicios prin expunerea la rampă a personajelor ce îşi prezintă patetic monologurile. “Azilul de noapte” rămâne un spectacol dezlânat, lipsit de coerenţă. Conţine unele scene ce degajă emoţie –întâlnirile Luca, Nataşa şi Vasca -, dar şi scene parcă decupate dintr-un divertisment datorită caricaturizării personajelor, de pildă cele cu Vasilisa şi Kostileff. Păcat pentru că spectacolul reuneşte în distribuţie actori apreciaţi pentru multe din evoluţiile lor anterioare.
Este nedrept marginalizată de mass media existenţa în Capitală a singurului teatru instiţionalizat (subvenţionat de Municipalitate) ce funcţionează ca TEATRU DE PROIECTE, Teatrul Metropolis. Este fostul Theatrum Mundi găzduit în fosta Casă de Cultură “Mihai Eminescu”, care astăzi are un sediu modernizat, fiind unul din cele mai elegante teatre din Bucureşti. Teatrul îşi întâmpină publicul şi cu muzică cântată live la diverse instrumente pentru a-l atrage la spectacolele sale. Directorul său George Ivaşcu, în doi ani de directorat, s-a plasat printre puţinii manageri pricepuţi din domeniu. Subliniem este singurul “teatru de stat” deschis proiectelor fără să aibă angajaţi numeroşi actori şi alţi creatori în domeniu. Uşile sale sunt deschise proiectelor, iar cele 30 de premiere (!!) realizate în doi ani sunt rezultatul unor PROIECTE concepute de regizori din toată ţara, cu actori de pretutindeni, de la mari personalităţi până la tineri aflaţi la început de carieră. Teatrul Metropolis este un fenomen a cărui activitate nu beneficiază încă şi de un sprijin legislativ pentru o instituţie cu profil de proiecte. Dificultăţile survin din mobilizarea pentru un proiect a actorilor şi regizorilor angajaţi ai teatrelor instituţionalizate de repertoriu, cât şi a actorilor independenţi. Adeseori programarea spectacolelor, unde dânşii sunt angajaţi, se suprapune ca dată cu cele înscrise în repertoriul Teatrului Metropolis. Amintesc de pildă, cât de dificilă este programarea unui spectacol precum “Hamlet” la Teatrul Metropolis a cărui distribuţie reuneşte actori din Capitală şi din ţară. Cu efort însă, teatrul a reuşit punerea în practică a unor astfel de proiecte generoase ca propuneri pentru actori. Ele reunesc adeseori iniţiativele celor aflaţi în aşteptare să fie integraţi în premierele teatrelor unde sunt angajaţi. Alţii, neavând angajamente la teatrele de stat, fiind independenţi, caută şi ei un loc de afirmare şi propun proiecte. Tuturor ,Teatrul Metropolis le oferă o şansă.
O lege fermă privind contractele de “prestări artistice” – cum numeşte Codul muncii creaţia ! -, necesară derulării normale a activităţii creatorilor implicaţi în diverse “prestări”, de la teatru la film sau chiar publicitate, nu avem. Reglementările legislative ar putea ajuta actorii pentru participarea la diferitele proiecte care li se oferă, cât şi pe ofertanţi. Teatrul Metropolis continuă să lupte pentru apropierea noastră de Europa unde de mult timp funcţionează cu succes “teatrele de proiect”. De la an la an se dovedeşte necesitatea unei dezbateri publice pe această lege a teatrelor şi “prestaţiilor artistice” care să dea libertate deplină artiştilor şi recunoaştere a valorii lor. Noi avem şapte teatre naţionale (!!!), plus numeroase teatre de repertoriu, puţine fiind cu un profil definit. În marea lor majoritate repertoriul le este dictat de regizori, de preferinţele dânşilor şi nu de personalitatea, profilul teatrului. De aici, se naşte un haos al repertoriului propus publicului. Peste toate, nu toate teatrele au manageri destoinici.
Să revenim însă, la cele cinci premiere, SPECTACOLE DE PROIECT, prin care Teatrul Metropolis îşi lansează stagiunea. Două dintre ele – “DOCTORI, FEMEI ŞI ALTE ÎNTÂMPLĂRI” şi “FANTOMA, DRAGOSTEA MEA !” – au fost “rodate” în stagiunea estivală a teatrului, unul din puţinele care a ţinut cont de necesitatea unei astfel de stagiuni. S-au reţinut în repertotiul stagiunii de toamnă din cele trei proiecte estivale, două, pe care le lansează în noiembrie. Poate părea surprinzător unora că sunt comedii bulevardiere cele două premiere. Ele sunt necesare profilului unui teatru de proiecte ce urmăreşte a mulţumi o gamă cât mai variată de spectatori. Cele două spectacole nu sunt lipsite de calităţi, de întâlniri cu actori admirabili şi atenţionăm că nu numai vara publicul e dornic de bună dispoziţie, cum oferă aceste spectacole, “fabule” moralizatoare despre dragoste şi năbădăile iscate de iubire. Pe blog, sunt comentate la timpul prezentării lor în stagiunea estivală spectacolele, “DOCTOR, FEMEI ŞI ALTE ÎNTÂMPLĂRI” şi “FANTOMA, DRAGOSTEA MEA ! “
Lansarea stagiunii de toamnă integrează însă şi alte proiecte cu piese de rezonanţă pentru patrimonial cultural al dramaturgiei : “SFÂRŞIT DE PARTIDĂ” de Samuel Beckett, “AZILUL DE NOAPTE” de Maxim Gorki şi “TARELKIN” de A.V.Suhovo-Kobîlin.
“SFÂRŞIT DE PARTIDĂ”. regia Alexandru Tocilescu. “Ultimul joc” sau “Sfârşit de partidă”, cel din urmă este titlul sub care se prezintă piesa scrisă în 1957 de Samuel Beckett, considerată a fi, alături de “Aşteptându-l pe Godot”, creaţie de referinţă pentru dramaturgul clasificat ca unul din întemeitorii, alături de Ionesco, al teatrului absurdului. Prozatorul, poetul şi d
ramaturgul Samuel Beckett a practicat însă, un altfel de teatru al absurdului, distanţat de concretul cinic atacat de Ionesco, apropiat mai mult de un eseu filosofic şi dramatic existenţial. Piesa nu ştiu să fi fost prezentă de-a lungul vremii pe scenele noastre. Beckett a trecut în nefiinţă în 1989, iar cei abilitaţi să se ocupe de drepturile sale de autor au solicitat teatrului un CV complet al regizorului Alexandru Tocilescu care vroia să monteze piesa. Conform legii trecerii timpului, scrierilor lui Shakespeare şi altor personalităţi trecute în patrimonial clasic nu le mai apără nimeni drepturile de autori şi piesele lor se pot mutila în numele adaptării regizorilor sub pretextul experimentelor. Este o metodă la modă cu efect grav pentru patrimonial cultural când piesele devin pretext de superficiale “experimente”.În conformitate cu crezul său artistic, Alexandru Tocilescu a respectat la virgulă piesa lui Beckett tradusă cu finenţe în nuanţe de Irina Mavrodin. Rezultatul este un altfel de spectacol, provocator la gând, care solicită privitorul la urmărirea sensurilor profunde conţinute de scriere, de replică. Îi solicită şi o elementară instrucţie culturală. Doritorii de “experimente” în numele “trendului” european invoct şi de cei care habar nu au însă despre el, precum persoana anonimă revoltată de comentariile pe blog ale spectacolelor selectate în Festivalului Naţional de Teatru, îl vor considera “un spectacol cu un dialog plictisitor, obositor şi fără rost”. Spectacolul rămâne un eveniment cultural chiar dacă la premieră se puteau sesiza unele defecte în interpretare actoricească.
Piesa lui Beckett pune publicul în faţa unui tăvălug monstrous, rezultat al egoismului care poate distruge existenţe. Hamm (Răzvan Vasilescu) nu mai are libertate fizică de mişcare, spre sfârşitul vieţii e orb şi imobilizat într-un scaun cu rotile, dar libertatea sa de gândire manifestată diabolic de-a lungul existenţei sale continuă să producă efecte dramatice. Susţine pervers, cu intenţii manipulatoare, un joc distrugător pentru Clov (Mihai Constantin), îngrijitorul său, posibil a îi fi şi fiu. Povestea imaginată de Hamm, amintită de mai multe ori, despre un bărbat şi băieţelul său, metaforă substanţială a scririi, este o cheie a dialogului purtat de cei doi. Amintiri, mai mult sau mai puţin reale, definesc şi apariţiile părinţilor lui Hamm, Nagg (Ion Besoiu) şi Nell (Irina Petrescu). Piesa devine un labirint pe drumul vieţii al unui individ orgolios, cu spirit malefic, distrugător pentru cei din preajmă care îşi au însă, şi ei, metehne în judecarea situaţiilor în faţa cărora existenţa i-a pus. Jocul terorii devine necesar pentru Hamm, şi încearcă mereu să-i aducă “noutăţi”. Promovarea acestui joc a avut drept rezultat distrugerea lui Clov, devenit un robot , un executant mecanic al său.
Am amintit rezumativ intenţiile piesei pentru a atenţiona asupra dificultăţilor scrierii pentru actori. Regizorul Alexandru Tocilescu a ales inteligent calea vizualizării teatrale realiste pentru a transmite emoţionant publicului dezastrul ce îl poate produce perceperea vieţii ca un joc pervers al egoismului. A folosit o scenografie inspirat concepută de tânăra Vanda Maria Sturdza, lansată în “Casa Zoikăi” la Teatrul de Comedie. Personajele aparţin unei lumi prăbuşite în praful vieţii , o cameră cu pereţii scorojiţi, cu un şemineu ce a umplut spaţiul cu cenuşă, şi două tomberoane în care s-au refugiat, Nagg şi Nell, personajele trecutului. Două ferestre plasate în partea superioară a zidurilor acestei pivniţe a vieţii aduc lumina altui tărâm. Spectacolul cultivă abil o lumină generală cenuşie, confuză, morbidă. Cenuşa ce se ridică când Clov păşeşte, contribuie la sporirea atmosferei mizere, rezultat al acţiunii lui Hamm. Costumele prin amănunte esenţiale caracterizează personajele. În acest spaţiu desenat cu scopul trimiterii spre efecte metaforice, regizorul Alexandru Tocilescu a urmărit curgerea realistă a dialogului. Ca o subtilă ironie este ilustraţia muzicală din debutul reprezentaţiei cu melodii interpretate de Stan Laurel şi Oliver Hardy. Totul curge în scenă dramatic, subtilitatea scrierii e subliniată cu rafinament teatral realist de viziunea regizorală.
Rolurile sunt o piatră de încercare pentru actori. Fiecărui personaj îi e condiţionată interpretarea de restrângerea mijloacelor de expresie. Nagg şi Nell trăiesc în tomberoane, nu se pot exprima decât prin expresiile feţei şi gesturi corporale limitate. Ion Besoiu şi Irina Petrescu trec impresionant peste aceste condiţii incomode de interpretare şi expun credibil amintirile trecutului, dar şi starea de decrepitudine în care se află personajele. O creaţie, o compoziţie memorabilă realizează Mihai Constantin în Clov. Distrus de jocul pervers al lui Hamm, Clov priveşte mereu în pământ şi îşi târâie cu greu picioarele ce-i susţin un trup cocârjat. Mihai Constantin îşi adaptează cu mare artă ţinuta la profilul lui Clov cel chinuit. Ochii, privirea lor, mijloc important al interpretării, rar intervin în jocul actorului, care le suplineşte lipsa prin trăirea interioară intensă a rostirii cuvântului, descifrat în profunzimea nuanţelor dictate de situaţii. Clov al său e victima lui Hamm, un om transformat aparent într-un robot deoarece mai are tăinuită dorinţa evadării spre altă lume. Spectacolul are un final deschis, Clov e gata de părăsirea lui Hamm, dar rămâne în uşă nemişcat ascultându-i inactiv, paralizat, aberantu-i monolog. Clov “vede lumea cum moare”. După Oblomov, Mihai Constantin demonstrează, din nou, că este în galeria marilor actori căreia i-a aparţinut şi regretatul său tată, George Constantin. Dificultăţi mari ridică pentru Răzvan Vasilescu rolul lui Hamm, orbul cu ochelari negri, mobilizat într-un scaun. Actorul e frustrat în interpretare de jocul privirii şi expresia ţinutei. Răzvan Vasilescu trece totuşi, peste aceste piedici. Transmite în esenţă motivările comportamentului lui Hamm, dar la premieră se simţea lipsa asimilării duplicităţilor lui Hamm. Uneori replica era doar recitată exterior, alteori rostită exagerat cu intenţia falsă de a arăta doar isteria personajului, uitând de perversitatea sa. Stilurile de joc ale celor doi actori de talent sunt diferite şi comunicarea dintre personajele ce le revin e astfel îngreunată.
“Sfârşit de partidă” este un spectacol special, grav, despre om şi posibila urâţenie a sufletului său, ce poartă marca inconfundabilă Alexandru Tocilescu.
“AZILUL DE NOAPTE” de Maxim Gorki este o alegere repertorială meritorie, ce readuce la rampă una din piesele de valoare ale patrimoniului cultural. Destinele dramatice ale unor oameni decăzuţi din diverse motive sunt prezentate în conflicte extreme, ofertante pentru cei cinsprezece actori cărora le revin personaje solid construite. “Adaptarea scenică” a regizorului Mirc
ea Marin reduce însă, piesa la lungi monologuri ce ar motiva faptele personajelor, iar conflictele sunt astfel marginalizate. Prin această “adaptare” este afectată şi structura, psihologia personajelor. Ilustrarea teatrală a piesei e simplistă, prăfuită ca mijloace. Scenografia concepută de Ştefania Cenean, creator apreciat în domeniu, de astădată dă o imagine banală spectacolului. Decorul nepersonalizat prin nimic, cu câteva paturi suprapuse, costumele lipsite de accente în raport cu tipologia personajelor, nu susţin atmosfera solocitată de scriere. Viziunea regizorală “povesteşte” doar acţiunea într-un ritm lent, lipsit de tensiune dramatică. Pentru sugerarea lumii acestui “azil” al nefericiţilor, regizorul a găsit drept cale de caracterizare doar consumul intens de alcool şi excesul de ţipete pentru exprimarea revoltelor personale.Distribuţia include actori din mai multe teatre, cu stiluri şi maniere de joc diferite, şi bănuim că regizorului i-a fost greu să-i reunească la repetiţii pentru a le cizela interpretarea. În majoritatea cazurilor jocul unor actori stimaţi e strident, marcat de exagerări vocale. Actorii îşi strigă durerile personajelor de parcă ar fi într-o sală imensă şi vor a fi auziţi, uitând că joacă într-un spaţiu restrâns ca dimensiuni. În personaje precum Vasilisa (Mirela Comnoiu Marin), Kostileff (Tudorel Filimon), Medvedeff (Romeo Tudor), Actorul (Orlando Petriceanu), Satin (Mircea Rusu) sau Nastia (Ioana Calotă), actorii ori sunt exagerat patetici ori îşi recită exterior replicile, şi nu reuşesc să intre în relaţii credibile cu partenerii. Lipsa susţinerii relaţiilor între cei din “azil” aparţine şi viziunii regizorale, aspect ce dezavantajează actorii. Conflictul dintre Vasilisa şi Nataşa se petrece în culise cu ţipete isterice, dar în scenă tensiunile dintre cele două surori ne mai continuă. Din numeroasa distribuţie câţiva actori reuşesc totuşi, să-şi salveze personajele de exagerări. Ioana Anastasia Anton remarcată şi premiată pentru rolul Ofeliei din “Hamlet”, un alt spectacol important al Teatrului Metropolis, cu sensibilitate şi atenţie la subtextul replicii o caracterizează pe Nataşa. Bătrânul pribeag Luca, vânzător de iluzii, beneficiază de interpretarea nuanţat dezvoltată de Ştefan Radof. Luca al său pare un înţelept împăciutorist care încearcă aplanarea manifestărilor de nemulţumire ale celor din “azil”. Încrâncenările lui Vasca sunt convingător exprimate de Gavril Pătru. În baronul cel falit, Niculae Urs merge pe linia creionării din detalii de expresie a rolului.
Spectacolul e bătrânicios prin expunerea la rampă a personajelor ce îşi prezintă patetic monologurile. “Azilul de noapte” rămâne un spectacol dezlânat, lipsit de coerenţă. Conţine unele scene ce degajă emoţie –întâlnirile Luca, Nataşa şi Vasca -, dar şi scene parcă decupate dintr-un divertisment datorită caricaturizării personajelor, de pildă cele cu Vasilisa şi Kostileff. Păcat pentru că spectacolul reuneşte în distribuţie actori apreciaţi pentru multe din evoluţiile lor anterioare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu