“REGIZORUL POATE DĂUNA GRAV ACTORILOR”
Spectacolul de la Teatrul Mic, cu ultima piesă a lui Tennesse Williams, din 1982
- dramaturg american, mult cunoscut cultural, apreciat şi jucat - , m-a dererminat ca titlul acestor observaţii să fie o parafrază a avertismentului TV : “Fumatul dăunează grav sănătăţii”. Distribuţia reuneşte doi actori de marcă – VALERIA SECIU şi MIRCEA ANDREESCU – deci, era de aşteptat ca spectacolul să fie un regal artistic. Tratarea regizorală a lui Florin Fătulescu a afectat însă, interpretarea actorilor. Şi un regizor cu o viziune ce ignoră argumentele scrierii dramaturgului poate “dăuna grav” actorilor care sunt… “sănătatea” unui spectacol.
Această ultimă piesă scrisă de Tennesse Williams are o sevă autobiografică, iar titlul său original este “Casa care nu poate sta în picioare”, mult mai semnificativ pentru conţinutul conflictului decât cel ales de Ioana Ieronim şi Rodica Fătulescu, traducătoarele scrierii, “Doamna noastră din Pascagoula”. În cazul de faţă traducerea înseamnă, de fapt, o “adaptare” cu speranţa de apropiere de limbajul actual “cool”, cu replici de genul “ Îmi vine să mă piş”, şi intenţii de trimiteri spre criză economică actuală, subiect dezvoltat fără o documentare pralabilă şi de către mass media. Exista o criză când a fost scrisă piesa, dar ea nu reprezenta preocuparea tematică a dramaturgului, iar traducerea forţează spre o exagertă trimitere spre criza actuală. Piesa este scrisă însă, cu intenţii clare de avertizare asupra îmbătrinirii fizice şi spirituale a individului. Ioanei Ieronim îi aparţin numeroase traduceri din engleză, modernizate cu atenţie asupra sensurilor cuvântului, dar de astă dată, în compania claboratoarei sale, Rodica Fătulescu, a acceptat docil supunerea în faţa intenţiilor regizorului Florin Fătulescu de contemporanizare forţată a piesei lui Tennessee Wlliams, şi astfel conţinutul bogat în trimiteri psihologice, oricând actuale, a fost distrus. Povestea celor doi bătrâni – Bella McCorkle (Valeria Seciu) şi Cornelius MecCorkle (Mircea Andreescu), soţ şi soţie -, aparent e comică, fiind de fapt o tragicomedie subtil construită de dramaturg. Situaţia lor e dramatică, în ciuda faptului că reacţiile şi relaţiile lor sunt comice. Soţul caută banii soţiei pentru că visează la o carieră politică, soţia e amnezică, degradată psihic, vecinii sunt şi ei afectaţi de vârsta lor înaintată, pe care nu vor să o acc
epte. Regizorul ilustrează scenic starea dramatică a personajelor printr-un comic derizoriu, chiar grotesc uneori. Umorul amar, ironia sunt absente din viziunea sa regizorală. Forţează comicul prin mişcarea în scenă sufocată de efecte specifice unui spectacol de estradă. Dar nu provocarea râsului publicului este intenţia dramaturgului, ci judecarea dramei unor oameni în vârstă, degradaţi, cu logica tulburată. Transformarea unei piese tragicomice într-o comedie derizorie de către regizorul Florin Fătulescu are drept rezultat un spectacol confuz, în ciuda prezenţei unor actori de renume de la care publicul aşteaptă evoluţii impresionante.
Florin Fătulescu face parte din rândul acelor regizori care au emigrat în America sau pe alte continete, dar n-au reuşit afirmări spectaculoase. Numele său nu se poate alătura lui Andrei Şerban sau Andrei Belgrader. Internetul oferă de altfel, documentarea necesară asupra carierei celor care au “încercat marea cu degetul” dar sunt unii care nu prea au avut … un “deget” necesar impunerii personalităţii lor creatoare. Revenit după emigrare acasă, regizorul Florin Fătulescu înregistrează un eşec prin spectacolul de la Teatrul Naţional “I.L.Caragiale” cu piesa “Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal” de Matei Vişniec, iar la Teatrul Mic a regizat un spectacol, discutabil ca valoare, “Jacques sau supunerea” de Eugene Ionesco, acestea fiind doar cele două spectacole înfăptuite în Capitală. Ambiţia de a aborda în premieră europeană piesa lui Tennessee Williams, ce nu a înregistrat succese pe alte meridiane era firească, numai că superficialitatea conceptului său regizoral în exploatarea bătrânului cuplu McCorkle deziluzionează spectatorii, care aşteaptă miracole de la actorii consacraţi din distribuţie.
Primul contact al publicului cu piesa “Casa care nu poate sta în picioare” (“Doamna noastră din Pascagoula”) e atractiv datorită scenografiei imaginate de Ştefan Caragiu şi Liliana Cenean. Au construit cu inspiraţie un decor realist din amănunte semnificative ce contribuie la definirea mai multor spaţii de joc dintr-o casă şubredă, care stă să se prăbuşească, în care plouă. Decorul ilustrează atmosfera solicitată de acţiune, dar bunele sale intenţii nu sunt pe deplin speculate regizoral. De la intrările personajelor în scenă, în special ale cuplului tânăr – fiul bătrânilor, Charlie (Radu Zetu) şi logodnica sa, Stacey (Valentina Popa) -, până la plimbările cu bicicleta fără rost ale vecinului Emerson Sykes (Avram Birău) şi mai ales monologurile susţinute la marginea scenei, toate amintesc de un teatru vechi, prăfuit. Aceste dirijării ale mişcării scenice şi multe altele vor a provoca flux comic, dar dezavantajează interpretarea actorilor. Peste toate mai intervin şi efectele “muzicii originale” propuse de traducătoarea Rodica Fătulescu. Şcolăreşte ele vor a puncta o noapte furtunoasă … din viaţa unor oameni marcaţi de frustrări, depresii şi nemulţumiri, ajunşi la vârsta senectuţii.
Din 2006, după excelentul rol din “Cum gândeşte Amy” de David Hare
la Teatrul Mic în regia Cătălinei Buzoianu, după Gloucester din “Lear” (Teatrul “Bulandra”) în regia lui Andrei Şerban, după Amanda din “Menajeria de sticlă” de Tennessee Williams (Teatrul Naţional “I.L.Caragiale”), tot în regia Cătălinei Buzoianu, VALERIA SECIU se întâlneşte , din nou cu Tennessee Williams. Din păcate, această mare artistă, maestră a trăirilor interioare ale vieţii personajelor interpretate, nu a fost întrebuinţată la valoarea sa în rolul Bellei. Actriţa a intuit profilul psihologic al personajului, depresiile, nebunia sa, dar a fost îndrumată spre exagerări comice, realizate cu neîncrederea în argumentarea din replică. Valeria Seciu salvează personajul de la neînţelegerea esenţei scrierii lui Tennessee Williams prin interpretarea strălucită a monolologului din final, gândit profund, cu sensibilitate, rostit nuanţat. În acel moment din sfârşitul reprezentaţiei transmite emoţie publicului, explicând destinul nefericit al Bellei. Actriţa are drept partener în Cornelius pe colegul său de promoţie, Mircea Andreescu, o personalitate stimată a Teatrului “Sică Alexandrescu” din Braşov. Cornelius al său e obsedat de dorinţa parvenirii în lumea politică, e plin de hachiţe în relaţiile cu cei din preajmă. Cu măsură în gest şi expresie, cu credibilitate, actorul construieşte caracterul bătrânului revoltat de condiţia în care se află. Compoziţiile de vârstă impuse regizoral în mod exagerat îi frustrează însă, pe cei doi actori – Valeria Seciu şi în special Mircea Andreescu -, de creaţiile de care sunt capabili. Neinspirata îndrumare regizorală a actorilor spre comedie, gen în care nu a excelat ca dorinţă dramaturgul american, se face simţită în special în cazul interpreţilor cărora le revin partiturile din planul doi. Fiul familiei McCorkle, Charlie este modest desenat ca tipologie de Radu Zetu. Logodnica sa, Stacey pare o femeiuşcă neinteresată de ce se petrece în casa care stă să cadă; îmbrăcată mereu sumar, Valentina Popa nu reuşeşte să schiţeze cu firesc sensurile relaţiilor cu cei din preajmă şi în special cu vecinul Emerson Sykes. Avram Birău îl interpretează pe vecinul Emerson exagerat comic drept doar un obsedat sexual, cum este caracterizată cu vulgaritate şi Jessie Sykes de Oana Albu. Distribuţia se mai completează prin Petrică Moraru (Doctorul Crane) şi Vitalie Bantaş, Ştefan Lupu, Radu Cristian, Mircea Niţescu, în partituri minor exploatate regizoral .
“Doamna noastră din Pascagoula” rămâne un spectacol pe care viziunea regizorală îl conduce linear pe linia comediei fără să aibă un suport consistent în piesa lui Tennessee Williams căreia îi distruge sensurile majore dramatice . Spectacolul nu are coerenţă în idei şi nu transmite emoţie chiar dacă rolurile cheie aduc la rampă actori consacraţi, dar … sufocaţi de ilustrarea teatrală . Se demonstrează, din nou, că în spatele unui spectacol stă regizorul care nu iese la aplauze decât poate la premieră, dar care poate distruge intenţiile dramaturgului prin “traducerea” sa scenică.
P.S. La premieră a avut loc lansarea volumului “Tennessee Williams - MEMORII ale unui bătrân crocodil” în traducerea admirabilă a rafinatei profesioniste, Antoaneta Ralian. Este o carte de interes nu numai pentru practicanţi ai teatrului.
Spectacolul de la Teatrul Mic, cu ultima piesă a lui Tennesse Williams, din 1982
- dramaturg american, mult cunoscut cultural, apreciat şi jucat - , m-a dererminat ca titlul acestor observaţii să fie o parafrază a avertismentului TV : “Fumatul dăunează grav sănătăţii”. Distribuţia reuneşte doi actori de marcă – VALERIA SECIU şi MIRCEA ANDREESCU – deci, era de aşteptat ca spectacolul să fie un regal artistic. Tratarea regizorală a lui Florin Fătulescu a afectat însă, interpretarea actorilor. Şi un regizor cu o viziune ce ignoră argumentele scrierii dramaturgului poate “dăuna grav” actorilor care sunt… “sănătatea” unui spectacol.Această ultimă piesă scrisă de Tennesse Williams are o sevă autobiografică, iar titlul său original este “Casa care nu poate sta în picioare”, mult mai semnificativ pentru conţinutul conflictului decât cel ales de Ioana Ieronim şi Rodica Fătulescu, traducătoarele scrierii, “Doamna noastră din Pascagoula”. În cazul de faţă traducerea înseamnă, de fapt, o “adaptare” cu speranţa de apropiere de limbajul actual “cool”, cu replici de genul “ Îmi vine să mă piş”, şi intenţii de trimiteri spre criză economică actuală, subiect dezvoltat fără o documentare pralabilă şi de către mass media. Exista o criză când a fost scrisă piesa, dar ea nu reprezenta preocuparea tematică a dramaturgului, iar traducerea forţează spre o exagertă trimitere spre criza actuală. Piesa este scrisă însă, cu intenţii clare de avertizare asupra îmbătrinirii fizice şi spirituale a individului. Ioanei Ieronim îi aparţin numeroase traduceri din engleză, modernizate cu atenţie asupra sensurilor cuvântului, dar de astă dată, în compania claboratoarei sale, Rodica Fătulescu, a acceptat docil supunerea în faţa intenţiilor regizorului Florin Fătulescu de contemporanizare forţată a piesei lui Tennessee Wlliams, şi astfel conţinutul bogat în trimiteri psihologice, oricând actuale, a fost distrus. Povestea celor doi bătrâni – Bella McCorkle (Valeria Seciu) şi Cornelius MecCorkle (Mircea Andreescu), soţ şi soţie -, aparent e comică, fiind de fapt o tragicomedie subtil construită de dramaturg. Situaţia lor e dramatică, în ciuda faptului că reacţiile şi relaţiile lor sunt comice. Soţul caută banii soţiei pentru că visează la o carieră politică, soţia e amnezică, degradată psihic, vecinii sunt şi ei afectaţi de vârsta lor înaintată, pe care nu vor să o acc
epte. Regizorul ilustrează scenic starea dramatică a personajelor printr-un comic derizoriu, chiar grotesc uneori. Umorul amar, ironia sunt absente din viziunea sa regizorală. Forţează comicul prin mişcarea în scenă sufocată de efecte specifice unui spectacol de estradă. Dar nu provocarea râsului publicului este intenţia dramaturgului, ci judecarea dramei unor oameni în vârstă, degradaţi, cu logica tulburată. Transformarea unei piese tragicomice într-o comedie derizorie de către regizorul Florin Fătulescu are drept rezultat un spectacol confuz, în ciuda prezenţei unor actori de renume de la care publicul aşteaptă evoluţii impresionante.Florin Fătulescu face parte din rândul acelor regizori care au emigrat în America sau pe alte continete, dar n-au reuşit afirmări spectaculoase. Numele său nu se poate alătura lui Andrei Şerban sau Andrei Belgrader. Internetul oferă de altfel, documentarea necesară asupra carierei celor care au “încercat marea cu degetul” dar sunt unii care nu prea au avut … un “deget” necesar impunerii personalităţii lor creatoare. Revenit după emigrare acasă, regizorul Florin Fătulescu înregistrează un eşec prin spectacolul de la Teatrul Naţional “I.L.Caragiale” cu piesa “Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal” de Matei Vişniec, iar la Teatrul Mic a regizat un spectacol, discutabil ca valoare, “Jacques sau supunerea” de Eugene Ionesco, acestea fiind doar cele două spectacole înfăptuite în Capitală. Ambiţia de a aborda în premieră europeană piesa lui Tennessee Williams, ce nu a înregistrat succese pe alte meridiane era firească, numai că superficialitatea conceptului său regizoral în exploatarea bătrânului cuplu McCorkle deziluzionează spectatorii, care aşteaptă miracole de la actorii consacraţi din distribuţie.
Primul contact al publicului cu piesa “Casa care nu poate sta în picioare” (“Doamna noastră din Pascagoula”) e atractiv datorită scenografiei imaginate de Ştefan Caragiu şi Liliana Cenean. Au construit cu inspiraţie un decor realist din amănunte semnificative ce contribuie la definirea mai multor spaţii de joc dintr-o casă şubredă, care stă să se prăbuşească, în care plouă. Decorul ilustrează atmosfera solicitată de acţiune, dar bunele sale intenţii nu sunt pe deplin speculate regizoral. De la intrările personajelor în scenă, în special ale cuplului tânăr – fiul bătrânilor, Charlie (Radu Zetu) şi logodnica sa, Stacey (Valentina Popa) -, până la plimbările cu bicicleta fără rost ale vecinului Emerson Sykes (Avram Birău) şi mai ales monologurile susţinute la marginea scenei, toate amintesc de un teatru vechi, prăfuit. Aceste dirijării ale mişcării scenice şi multe altele vor a provoca flux comic, dar dezavantajează interpretarea actorilor. Peste toate mai intervin şi efectele “muzicii originale” propuse de traducătoarea Rodica Fătulescu. Şcolăreşte ele vor a puncta o noapte furtunoasă … din viaţa unor oameni marcaţi de frustrări, depresii şi nemulţumiri, ajunşi la vârsta senectuţii.
Din 2006, după excelentul rol din “Cum gândeşte Amy” de David Hare
la Teatrul Mic în regia Cătălinei Buzoianu, după Gloucester din “Lear” (Teatrul “Bulandra”) în regia lui Andrei Şerban, după Amanda din “Menajeria de sticlă” de Tennessee Williams (Teatrul Naţional “I.L.Caragiale”), tot în regia Cătălinei Buzoianu, VALERIA SECIU se întâlneşte , din nou cu Tennessee Williams. Din păcate, această mare artistă, maestră a trăirilor interioare ale vieţii personajelor interpretate, nu a fost întrebuinţată la valoarea sa în rolul Bellei. Actriţa a intuit profilul psihologic al personajului, depresiile, nebunia sa, dar a fost îndrumată spre exagerări comice, realizate cu neîncrederea în argumentarea din replică. Valeria Seciu salvează personajul de la neînţelegerea esenţei scrierii lui Tennessee Williams prin interpretarea strălucită a monolologului din final, gândit profund, cu sensibilitate, rostit nuanţat. În acel moment din sfârşitul reprezentaţiei transmite emoţie publicului, explicând destinul nefericit al Bellei. Actriţa are drept partener în Cornelius pe colegul său de promoţie, Mircea Andreescu, o personalitate stimată a Teatrului “Sică Alexandrescu” din Braşov. Cornelius al său e obsedat de dorinţa parvenirii în lumea politică, e plin de hachiţe în relaţiile cu cei din preajmă. Cu măsură în gest şi expresie, cu credibilitate, actorul construieşte caracterul bătrânului revoltat de condiţia în care se află. Compoziţiile de vârstă impuse regizoral în mod exagerat îi frustrează însă, pe cei doi actori – Valeria Seciu şi în special Mircea Andreescu -, de creaţiile de care sunt capabili. Neinspirata îndrumare regizorală a actorilor spre comedie, gen în care nu a excelat ca dorinţă dramaturgul american, se face simţită în special în cazul interpreţilor cărora le revin partiturile din planul doi. Fiul familiei McCorkle, Charlie este modest desenat ca tipologie de Radu Zetu. Logodnica sa, Stacey pare o femeiuşcă neinteresată de ce se petrece în casa care stă să cadă; îmbrăcată mereu sumar, Valentina Popa nu reuşeşte să schiţeze cu firesc sensurile relaţiilor cu cei din preajmă şi în special cu vecinul Emerson Sykes. Avram Birău îl interpretează pe vecinul Emerson exagerat comic drept doar un obsedat sexual, cum este caracterizată cu vulgaritate şi Jessie Sykes de Oana Albu. Distribuţia se mai completează prin Petrică Moraru (Doctorul Crane) şi Vitalie Bantaş, Ştefan Lupu, Radu Cristian, Mircea Niţescu, în partituri minor exploatate regizoral .“Doamna noastră din Pascagoula” rămâne un spectacol pe care viziunea regizorală îl conduce linear pe linia comediei fără să aibă un suport consistent în piesa lui Tennessee Williams căreia îi distruge sensurile majore dramatice . Spectacolul nu are coerenţă în idei şi nu transmite emoţie chiar dacă rolurile cheie aduc la rampă actori consacraţi, dar … sufocaţi de ilustrarea teatrală . Se demonstrează, din nou, că în spatele unui spectacol stă regizorul care nu iese la aplauze decât poate la premieră, dar care poate distruge intenţiile dramaturgului prin “traducerea” sa scenică.
P.S. La premieră a avut loc lansarea volumului “Tennessee Williams - MEMORII ale unui bătrân crocodil” în traducerea admirabilă a rafinatei profesioniste, Antoaneta Ralian. Este o carte de interes nu numai pentru practicanţi ai teatrului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu