marți, 30 martie 2010

TEATRUL DE COMEDIE – “CÂNTĂREAŢA CHEALĂ & LECŢIA”

SUBSTRATUL TRAGIC AL COMICULUI, IMPRESIONANT EXPUS

Publicul preferă comediile pentru că îi provoacă buna dispoziţie după care tânjeşte. Oferta lor este de a face haz de necazurile vieţii. Orice comedie are însă, un substrat dramatic, tragic. Râdem de pildă, de Zoe, Tipătescu sau Caţavencu, dar ei, prin comportament, pot prilejui amărăciune “cetăţeanului turmentat”. Personajele din comedii sunt ironizate, satirizate, dar nu le lipseşte substratul dramatic. Acest substrat a căutat să îl evidenţieze, şi a reuşit, regizorul Victor Ioan Frunză şi echipa sa în “Cântăreaţa cheală & Lecţia” de Eugene Ionesco. Nu întâmplător am dat exemplu pe Caragiale pentru că este considerat un precursor al absurdului. În timp, s-a dovedit în spectacolele ce aparţin ca dramaturgie teatrului absurd, că este dificil pentru majoritatea regizorilor să exploateze comicul absurd, punctând şi profunzimea sa cauzală, tragică, Victor Ioan Frunză o face emoţionant şi impune publicului receptarea spectacolului ca joc între comic şi tragic. Se râde, ca apoi râsul să încremenească pe buzele spectatorilor, care îşi dau seama până la urmă, că râd, de fapt, de “găurile negre”
din viaţa lor.
Părintele teatrului absurd, cum a fost considerat Eugene Ionesco, îşi argumenta astfel, în “Notes et contre-notes”, stilul scrierilor sale : “Mi-am intitulat comediile mele , sau căci, mi se pare, comicul este tragic şi tragedia omului derizorie. Pentru spiritul critic modern nimic nu poate fi luat cu totul în serios, nimic cu totul în uşor …”. Acest crez cinic al autorului caracterizează şi piesele “Cântăreaţa cheală” şi “Lecţia”, iar Victor Ioan Frunză l-a respectat şi materializat scenic, modern, original prin viziunea sa regizorală, cu sprijinul unei scenografii semnificativ raportate la text şi la conceptul regizoral, creată de Adriana Grand, şi al unei echipe excelente de actori. Eugène Ionesco a pornit în 1950 pe drumul dramaturgiei cu “Cântăreaţa cheală”, iar după un an a propus “Lecţia”. Acceptarea lor de către public s-a limitat la un număr restrâns de reprezentaţii. În 1952, la Theâtre de la Huchette cele două piese au fost prezentate împreună şi se joacă, de atunci, cu succes şi astăzi, pledând pentru legătura dintre comic şi tragic dorită de autor.
La Teatrul de Comedie, regizorul a continuat tradiţia alăturării celor două piese. De la comicul cu iz dramatic al lipsei de comunicare dintre indivizi, comnicare pe care o caută zadarnic fiecare fără ştiinţa practicării sale, din “Cântăreaţa cheală”, se trece la tragedia poftei de cunoaştere naivă a elevei exterminată de profesorul care se crede atoateştiutor, din “Lecţia”. Şi prin această trecere de la comic aparent, la tragic profund, rezultă un spectacol tragicomic specific absurdului lui Eugène Ionesco. Regizorul a urmărit să ilustreze scenic limbajul doar aparent comic al personajelor ce maschează, de fapt, tragedia interioară a celor care îl practică inconştient. De asemenea, Victor Ioan Frunză a insistat pe dezvoltarea subtilă a relaţiilor dintre personaje, nelipsite şi de tendinţe erotice, imposibil însă, de înfăptuit pentru că fiecare îşi are universul său sterp, ce îngrădeşte orice comunicare. Descifrarea regizorală a pieselor cu grijă faţă de rostul cuvântului e admirabilă şi servită ireproşabil de către actori. Traducerea pieselor de către Vlad Russo şi Vlad Zografi este ofertantă.
Povestea personajelor din familiile Smith şi Martin (“Cântăreaţa cheală”) şi cea dintre elevă şi profesor (“Lecţia”) sunt derulate scenic prin urmărirea a două coordonate, cea a convenienţelor comunicării între indivizi şi cea interioară a nemulţumirilor personale. Victor Ioan Frunză şi-a dorit subliniera vizuală a celor două planuri cu ajutorul scenografiei. Adriana Grand imaginează diferit, în esenţă, decorul fiecărei piese, prin unele elemente comune şi sprijinul major al proiecţiilor. Familia engleză Smith din “Cântăreaţa cheală”, locuieşte într-o casă tradiţională, cu un şemineu impozant care este invadată însă, de kitchul unor statuete şi obiecte ce sugerează parvenitismul. Şemineul şi alte două spaţii sunt locuri pentru proiecţia unor imagini exterioare sau ale celor ce urmăresc expresii ale chipurilor personajelor din scenă, în funcţie de situaţii. Familia Smith îşi manifestă exagerat tradiţionalismul chiar şi patriotismul prin insemnele drapelului aflate ridicol la tot pasul. Drapelul domină şi un colţ din fundal şi va fi ars, cu tâlc, pentru a atenţiona asupra falsităţii existenţei celor care ascultă în poziţia de drep
ţi imnul “God Save The Queen”. În “Lecţia”, decorul pare a fi un birou dotat tehnic modern, cu un spaţiu special, în fundal, rezervat menajerei, un complice al profesorului. Partea stângă a scenei este destinată existenţei metaforice a unei statui cu un înger ale căriu mâini sunt însângerate. Pentru stabilirea desenului tipologiilor aflate în acţiune, pntru sugerarea conflictului tragicomic dintre ele, costumele Adrianei Grand sunt notabile. Unele costume au şi o sumedenie de accesorii bine plasate, de pildă medaliile pompierului, şalurile femeilor sau lenjeria intimă a elevei ce îi atestă feminitatea provocatoare şi ascunsă. Adriana Grand este unul din scenografii de valoare ai teatrului nostru şi surprinde prin inventivitatea sa în fiecare spectacol, sprijinind vizualizarea conceptului regizoral. Proiecţiile urmează şi ele două coordonate. Sunt efecte de imagini absurde – ceasul care merge aiurea (“Cântăreaţa cheală”) sau cu intenţii realiste – demonstrarea scrisă a lecţiilor profesorului, toate fiind dublate de proiecţii surprinse în interpretare, cu expresiile personajelor provocate de relaţiile dintre ele şi situaţiilor prin care trec. Sunt spectaculoase aceste proiecţii, dar uneori prea insistent folosite regizoral, ştirbind din consistenţa receptării interpretării directe. Eugène Ionesco afirma, e drept, într-un alt context , că “Lumina face umbra mai obscură, umbra accentuează lumina” . În acest spectacol, lumina devine uneori obscură, nu evidenţiează expresiile chipurilor interpreţiilor, lăsând loc “luminii” proiecţiilor. Sunt originale aceste proiecţii, deţin numeroase trimiteri metaforice, au ritm, sunt atent gândite, rămâne discutabil totuşi, câtă forţă de convingere au ele pentru spctatorul de teatru obişnuit, dacă nu îi distrage atenţia de la jocul actorilor.
Cheia transmiterii impresionante a acestui concept regizoral, ce iese din sfera practictă de mulţi regizori pentru care absurdul lui Ionesco este prezentat pleonastic printr-o ilustrare scenică absurdă, rămân ACTORII. Reuşesc interpretări memorabile, tratează personajele cu firesc, cu sinceră trăire interioară. Regizorul Victor Ioan Frunză preţuieşte actorii, le respectă harul şi ştie să-i conducă pe calea unor evoluţii credibile. George Costin şi Bogdan Cotleţ sunt distribuiţi în ambele piese şi susţin un adevărat examen în compunerea diferită, cu pricepere, a personajelor dificile care le revin. După evoluţia sa reuşită din “Caligula”, în spectacolul Teatrului din Baia Mare, în regia tot a lui Victor Ioan Frunză, tânărul actor George Costin debutează la un teatru preţuit din Capitală. Este un actor cu o mobilitate specială a expresiei, dublată de motivări ale gândului interior. În “Cântăreaţa cheală” devine Martin, un bărbat distins şi prin ţinuta elegantă, care încearcă să se alinieze partenerei de viaţă care îl domină. Actorul sugerează pretenţiile pe care le are Martin şi mereu sunt anihilate de situaţii cărora nu le poate afla rezolvare. Cu fior dramatic şi temperament, susţine apoi, rolul profesorului din “Lecţia”. Personajul pare desprins dintr-un thriller. Paranoia profesorului atoateştiutor nu e doar o boală, îşi are o argumentare în relaţia cu eleva pentru care cunoaşterea e un joc nelipsit de superficialitate. În final, profesorul se refugiează în poalele menajerei ca un copil vinovat, moment sugestiv, interpretat cu rafinament de George Costin. Cu greu îşi mai face loc râsul în urma interpretării captivante, emoţionante a actorului, insistent speculate regizoral pe linia tragediei. Celor două personaje, George Costin le sugerează cu discreţie şi intenţiile erotice. Actorul se dovedeşte o personalitate a tinerei generaţii de interpreţi, cu multiple disponibilităţi . O performanţă a travestiului realizează Bogdan Cotleţ. Debutul reprezentaţiei atenţionează asupra aparenţelor personajelor pe care le vom urmări, prin schimbarea costumului bărbătesc elegant pe care îl poartă Bogdan Cotleţ, cu ţinuta menajerei din “Cântăreaţa cheală”. Travestiul se înfăptuieşte în faţa publicului, cu sala luminată şi familia Smith încremenită pe scenă. Actorul devine astfel, o menajeră visătoare, prostuţă, neglijentă, care în final, se va descoperi că este iubita pompierului, stârnind invidia doamnelor Smith şi Martin. Jocul este cu fineţe evidenţiat de actor. În menajera din “Lecţia”, Bogdan Cotleţ oferă
un alt travesti , cu un alt profil psihologic. În noua menajeră este o femeie autoritară, colaboratoarea devotată a profesorului, se manifestă ambiguu, când ca iubită, când ca mamă grijulie. Rolurile sunt exemplar realizate de acest talent de excepţie al tinerei generaţii. Valoarea distribuţiei sporeşte prin actorii cu partituri singulare. O femeie plină de ifose, o autentică englezoaică mic burgheză, este doamna Smith, printr-o multitudine de nuanţe caracterizată de Virginia Mirea. Imitării unui exerciţiu de limbă engleză de la începutul reprezentaţiei, actriţa îi dă conţinut satiric şi indică falsul comunicării dintre soţii aflaţi în faţa şemineului, doamna cu o pisică “robot” în braţe, domnul citind ziarul, alături având un buldog. Senzaţională este actriţa când dezvăluie că doamna Smith are şi dorinţe, cochetează, la început, cu Martin, ca apoi să fie copleşită de prezenţa pompierului. Doamna Smith devine prin jocul excelent al actriţei o femeie cenzurată de false convenţii, cu dorinţe erotice însă, ce izbucnesc ridicol. Cunoscută prin evoluţiile sale amuzante din divertismentul-pamflet “Mondenii” de pe micul ecran, tânăra actriţă Mirela Zeţa e o surpriză a spectacolului. Este printre puţinele actriţe care au şansa afirmării la tv. şi se detaşează de prestaţiile specifice pamfletului tv, pe scenă dezvoltând nuanţat personajul, urmărind prin expresii partenerii şi în momentele de tăcere. Doamna Martin a sa are pretenţii de divă care mereu se parfumează, dar se refugiază într-o singurătate intimă, joc dublu susţinut cu farmec de Mirela Zeţa. O interpretare impecabilă acordă Florin Dobrovici , domnului Smith. Acesta este un soţ însingurat, meschin în respectarea convenţiilor burgheze, dar cu pretenţii şi gelozii în relaţia cu a sa consoartă. Tot în “Cântăreaţa cheală”, Dragoş Huluba compune cu virtuozitate pe acel căpitan de pompieri, reprezentant al autorităţii publice. Pare provocator şi autoritar, dar e, de fapt, un individ timid şi singuratic. Interpretarea sa musteşte de umor, dar ascunde şi tristeţe. În “Lecţia”, o altă tânără actriţă uimeşte prin performanţa interpretării elevei. Andreea Samson este excelentă prin modul în care combină naivitatea elevei, ambiţiile sale prosteşti, cu sensibilitatea unui suflet candid, dar şi feminitatea unei posibile cochete în alte situaţii. Eleva sa are o tratare complexă, bogată în conţinut uman, diferită faţă de alte interpretări ale acestei partituri. Andreea Samson luptă şi cu inconvenientul proiecţiilor pe care le estompează prin acumularea tensiunilor impuse de situaţiile relaţiei cu profesorul, transmise credibil publicului, e drept şi prin imagini fugare în prim-planuri.
“Cântăreaţa cheală & Lecţia” poate surprinde pe unii spectatori prin explozia sa de originalitate. Rămâne însă, un eveniment cultural, ce trebuie urmărit pentru a descoperi alte valenţe ale teatrului absurd mai apropiate de substratul tragic decât de comicul aparent al limbajului. Este un spectacol provocator, un experiment reuşit în intenţiile unor căutări de înoire a teatralităţii, respectând scrierea dramaturgului.

P.S. Remarcabil este programul de sală al acestui spectacol.

2 comentarii:

  1. desi mi-a placut mai mult "Cantareata cheala" si datorita scenografiei dar si actorilor care au interactionat mult mai "natural" intre ei (daca se poate spune asa intr-o piesa de Ionesco) pot spune ca este un spectacol ce merita vazut, iar cronica dvs. face o pledoarie sincera acestui proiect al Teatrului de Comedie.

    RăspundețiȘtergere
  2. cantareata cheala este buna. mai putin inceputul piesei. lectia lasa insa de dorit, se merge pe acelasi fir , starea aparent schimbata de la materie la materie, insa o forteaza pe aceeasi nota. frumoasa insa gasirea solutiei in lectia (inceputul si sfarsitul).

    RăspundețiȘtergere