“CLOSER” – TEATRUL FOARTE MIC

UN ALT RATEU REGIZORAL

Cu generozitate, cea de a doua sală a Teatrului Mic, Teatrul Foarte Mic, este gazda unor proiecte independente care includ în distribuții și actori angajați ai acestei instituții al cărui repertoriu curent nu le oferă partituri. Spectacolul “Closer” rămâne însă, un eșec al programului Teatrului Mic ce vrea să stimuleze afirmarea unor tineri actori independenți în compania valorilor interpretative pe care le deține teatrul. Ideea de proiect este admirabilă, dar nu întodeauna a înregistrat succes din lipsa regizorilor care o înfăptuiesc. Regizori, precum Ana Mărginanu cu “89.89 … după ‘89”, Gianina Cărbunariu cu “Sado Maso Blues” sau Radu Apostol cu recentul spectacol “Ca pe tine însuți” (comentat pe blog), au ridicat la cote de calitate valorică sub diverse aspecte, proiectul ce funcționează la Teatrul Foarte Mic.

Pentru că e la mare modă transpunerea pe o scenă a scenariilor de film, și tânăra regizoare Ilinca Stihi alege “Closer”, un scenariu datorat britanicului Patrick Marber. Filmul “Closer” din 2004, în regia lui Mike Nichols, care și-a început cariera în 1966 cu pelicula “Cine se teme de Virginia Wolff?”, a cucerit aprecieri prin distribuția sa din care nu lipseau Julia Robers și Natalie Portman. Corect profesional este să lăsăm de o parte amintirea filmului, să nu facem comparații pentru că teatrul și filmul au alte “tehnici” de expresie artistică.

Englezul Patrick Marber este dramaturg și scenarist, iar Ilinca Stihi și-a dorit , ca și alții colegi regizori, să fie mai presus de scrierea inițială și astfel a adaptat și tradus “Closer” … total neinspirat. Textul rezultat este confuz și traducerea mustește în vulgarități de limbaj cu intenția de a fi “cool”. Patrick Marber propunea investigarea relațiilor din cuplurile de astăzi afectate de conjuncturi sociale și situații diverse. Acțiunea este aparent simplă prezentând două cupluri care prin conflicte bine motivate de dramaturg, ajung la schimbarea partenerilor. De la bun început, adaptarea scrierii superficial concepută, ignoră cauzele pentru care Dan (Marius Capotă) se îndrăgostește de Alice (Mihaela Mihăescu) . Dan, un ziarist la rubrica decese a unui ziar, se va întâlni apoi, cu Anna (Ana-Ioana Macarie), o fotografă care îi face coperta pentru lansarea romanului său de debut, de care se îndrăgostește,. Anna se pare că este căsătorită cu Larry (Gheorghe Visu), un doctor dermatolog, etc. Scenariul, ca și regia ignoră trecerea timpului acțiunii conflictuale și relațiile dintre personaje. Intențiile subtile ale scrierii britanicului se pierd, căutarea comunicării prin dragoste ca susținere existențială a celor patru presonaje se rezumă prin “adaptare” doar la relații sexuale trivial exprimate teatral. Refuzăm a exemplifica prin replici jenante desprinse parcă dintr-un divertisment de la miezul nopții. Nici spectatorul tv. nu le poate accepta într-un spectacol de teatru, când ele nu au o minimă motivare în sugerarea construcției personajelor din scenă. Patrick Marber a conceput meștugit personajele cuplului, regizoarea a uitat de acest aspect esențial având ideea că numai o discuție primară despre sex îi poate aduce succes de public. De la acest spectacol pleacă însă, deziluzionați chiar și spectatorii tineri pe care a contat superficial regizoarea. Se plictisesc.

În 2005, în “Brand”, poemul lui Henrik Ibsen, regizoarea a intenționat a comemora anticipat o sută de ani de la trecerea în neființă în 1906 a dramaturgului. Sugera atunci a fi capabilă de spectacole de interes. Era absolventă a secției regie film și se refugiase la teatrul radiofonic care i-a găzduit și pe scenă proiectul. De astă dată, de la “adaptare și traducere”, până la viziunea regizorală, Ilinca Stihi s-a arătat a fi o amatoare în conceperea unui spectacol de teatru. A colaborat cu scenografa Imelda Manu care a marcat exagerat ca desen spațiile de joc solicitate pentru derularea conflictuală a acțiunii. Cadrul cu “buzele” lui Marilyne Monroe împrumutat din exercițiul de imagine al lui Salvador Dali de la Teatrul Muzeu din Figueras este o improvizație de vizualizare penibilă, cu pretenții culturale. Peste toate, mai mult de jumătate din spectacol, cu accept regizoral și scenografic, este dominat de o lumină strident roșie cu intenția amatoristică de a atenționa asupra erotismului situațiilor. Roșul manevrat simplist ca într-un bar, anihilează orice intenție de expresie a actorilor. Aspectul vizual general al spectacolului este dizgrațios. O hibă majoră a regiei rămâne însă, îndrumarea actorilor în comunicarea credibilă a personajelor în care au fost distribuiți. Actorii erau cababili să le dea viață, numai că regia nu le-a folosit capacitățile . În “Brand”, regizoarea i-a avut în distribuție și pe Gheorghe Visu, și pe Ana-Ioana Macarie, actori cu un statut apreciat de marele public. În “Closer”, alături de mai tinerii lor colegi, Mihaela Mihăescu și Marius Capotă, cei doi încearcă să își salveze personajele în care au fost distribuiți, dar fără rezultat. Evident, experiența lui Gheorghe Visu își spune cuvântul. Doctorului Larry, rolul său, chiar dacă îi acordă exagerat caracterizare că este mereu sub influența sticlei de wisky pe care o poartă în mână, îi sugerează totuși, în unele momente, și frământările interioare, cu finețe la nuanțe, cu umor, în raport cu situațiile impuse de “adaptare” și conceptul regizoral. “State de România”, dintr-un serial de mare audiență, atrage și spectatorii de teatru pentru că actorul Gheorghe Visu deține talentul de a găsi soluții pentru rezolvarea convenabilă a oricărui rol, indiferent cum este tratat regizoral. Larry nu se poate considera o mare realizare a actorului, dar se reține, nu numai datorită popularității obținute prin serial, ci și prin noutatea descoperirii de către marele public a unor altor valențe ale talentului său. Interpetarea lui Dan și Alice de către Marius Capotă și Mihaela Mihăescu , alte personaje importante, din păcate, nu se mai face înțeleasă nici pe linia elementară a sugerări tipologiei lor. Din Dan, Marius Capotă face un personaj ridicol, un bărbat care ajunge să aibă unele succese, dar pare inexplicabil de ce le-a dobândit, când se comportă ca un retardat. Nu convinge în relația cu nici un partener. Marius Capotă, cândva remarcat în aparițiile de la Teatrul “Bulandra”, din lipsa îndrumării regizorale, își rezolvă amatoristic rolul. În Alice, Mihaela Mihăescu nu degajă farmecul și naivitatea celei care devine stripteuză, din lipsa altor căi de existență. Își caracterizează personajul exploatând doar decolteul costumului. Rigidă, fără motivării prin exploatarea relațiilor cu partenerii apare Anna interpretată de Ana-Ioana Macaria. Regia poartă vina că nu a colaborat cu acești actori care în alte spectacole au atras atenția asupra capacităților actoricești pe care le-au demonstrat.

Sunt spectacole care te pot revolta prin artifiicile regizorale ce anulează sensurile inițiale ale piesei. “Closer” este doar un spectacol plictisitor, rod al unui regizor amator în ilustrare teatrală, neprofesionist, întâmplător ajuns să monteze pe o scenă. Spectacolul este realizat de Teatrul Mic în partereniat cu ArCuB și Master Class, și a avut chiar pretenția să obțină premiul acordat de British Council la Gala UNITER.