“IADUL ESTE AMINTIREA fără puterea de a mai schimba ceva” – TEATRUL ODEON

ACTRIȚE MINUNATE ÎNTR-O REGIE CONFUZĂ

Această premieră este o restanță în privința comentariilor, având lansarea în repertoriu, în prag de vară, la sfârșitul primei etape a stagiunii anuale. Și Teatrul Odeon prin destoinicul său manager, Dorina Lazăr, se dovedește a fi preocupat de a acorda o șansă tinerilor creatori, regizori – în acest compartiment fiind o lipsă gravă -, și actori. Astfel, a lansat concursul “Tineri regizori – texte contemporane” în scopul remarcării unor tineri regizori prin spectacole destinate Sălii Studio, o nouă sală a teatrului apărută prin renovarea unui teatru particular care a funcționat înaintea regimului comunist cu succes, în subsolul actualului Teatrul Odeon. Cum la noua sală încă nu s-au finalizat aspectele tehnice – liluminatul scenei – echipa câștigătoare a concursului – Mariana Cămărășan & Alexandra Penciuc – propune un spectacol cu o piesă contemporană suedeză, pe scena mare a Teatrului Odeon cu publicul așezat pe gradene. Metoda de a face din scena unui teatru o sală de spectacol cu un număr redus de locuri, este la modă. În cazul de față însă, condițiile de renovare întârziată a scenei Studio au dererminat plasarea spectacolului, “Iadul este amintirea … “, cu publicul pe scena mare a teatrului.

Suedezul Jonas Gardell – dramaturg, cântăreț, scenarist, artist plastic – a mai figurat pe afișele bucureștene la Teatrul “Nottara” cu un reușit spectacol datorat lui Radu Afrim, “Cheek to cheek”. Multe din piesele sale de teatru au fost editate în traducerile inspirate datorate lui Carmen Vioreanu. “Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva” e un text dificil, de analiză psihologică a personalității a două surori, Agnes (Diana Gheorghian) și Viola (Oana Ștefănescu). Ele se află într-o confruntare prilejuită de momentul trecerii în neființă a mamei (Liana Mărgineanu) în care argumente devin amintirile despre relațiile lor cu aceasta. Dramaturgul dezvoltă și un plan fantastic, dominat de prezența mamei autoritare față de Kristina (Nicoleta Lefter) care în plan real ar putea corespunde uneia din cele două surori, Agnes. Halucinațiile din zona fantasticului ar sugera și o posibilă dominație a subconștientului uman, atât de diavol, cât și de Dumnezeu. Piesa este ofertantă pentru interpretele celor două surori, invocările conflictuale dintre ele, fiind miezul dramatic substanțial al textului.

În regia de la noi, este un caz special precizarea “un spectacol de Mariana Cămărășan & Alexandra Penciuc”. Prima este absolventă a studiilor de regie, iar colega sa, a secției de scenografie. Cele două au hotărât însă, asumarea colectivă și a regiei, și a scenografiei. Cu minuție, în termini realiști, decorul prezintă o cameră , posibilă sufragerie, cu un ceas ce marchează concret trecerea timpului, dar și cu o chiuvetă la care apa curge, un pătuț , etc. Decorul este creator de atmosferă. În finalul spectacolului însă, un efect exagerat conceput teatral, duce la manevrarea pereților din fundal pentru a ilustra existența unei alte camere din zona fantasticului, cu un alt ceas, roșu de astă dată, cu mama care a fost declarată decedată în planul realist, stând pe un scaun cu spatele la public, etc. Se vrea a fi un final metaforic forțat, neconsistent, fără a marca emoție în raport cu situația conflictuală a celor două surori derulată pe parcursul reprezentației. Sub aspectul regiei, echipa a încercat sugerarea printr-un montaj paralel, a lumii reale, conflictuale, ilustrată în termini realiști cu o altă lume a amintirilor marcante, dezvoltate în zona fantasticului de un subconștient chinuit. Partea realistă este scenic ilustrată coerent, prin unele momente impresionant construite mai ales de interpretarea celor două actrițe în rolurile surorilor nefericite în ciuda aparențelor. În Agnes, Diana Gheorghian este excepțională. Impune nuanțat în cescendo, cu forță dramatică portretul surorii victimă a unei mame calculate în dominarea fetelor sale, rămasă în preajma sa pentru a o îngriji până aceasta își va da obștescul sfârșit. Cu finețe sugerează actrița cum Agnes este marcată de marginalizarea sentimentală a mamei care a investit iubire și credință în posibilitățile surorii sale, Viola. Prin relația cu mama, Agnes nu și-a putut înfăptui nici o aspirație, iar eșecurile au înăsprit-o. În acest rol, Diana Gheorghian realizează o adevărată performanță actoricească. La rândul său, Oana Ștefănescu este remarcabilă pentru modul în care caracterizează pe Viola, sora cu împliniri și eșecuri în cariera de actriță , dar și în viața personală. Viola vine la mama sa aflată în pragul decesului, după mult timp de absență, însoțită de fiica sa , Denise (Nicoleta Lefter). Actrița își compune personajul cu sensibilitate interioară, atenționând și asupra egoismului Violei, și asupra ambițiilor sale, dar și asupra neîmplinirilor. În ciuda efortului creator admirabil al celor două actrițe – Diana Gheorghian și Oana Ștefănescu – dirijarea lor de către echipa regizorală prin mișcarea în spațiul scenic și specularea relațiilor, nu sprijină întodeauna interpretarea lor subtilă în nuanțe. Pentru aceste actrițe deosebite spectacolul merită însă, a fi vizionat.

În personajul mamei, schematic tratat teatral de regie, cu apariții rigid concepute, Liana Mărgineanu reușește salvarea substratului rolului plasat exagerat în lumea fantasticului. Sugerează motivarea interioară discutabilă a acelei femei orgolioase care produce eșecuri în viața fiicelor sale. Toată stima pentru modul în care actrița dă viață acestui personaj tratat simplist, școlărește ca accent regizoral prin vizualizarea scenică. Nicoleta Lefter este distribuită poate cu sens metaforic, în Kristina, “păpușa” din lumea fantasticului prin care ar reuni imaginea celor două surori, și Denise, fiica Violei. Cu abilitate actrița trece rapid prin schimbările obligatorii ale acțiunii de la Kristina la Denise și creionează convingător portretele lor total diferite caracterial. Expresiile adoptate de actriță în cele două roluri sunt remarcabile, susținute cu fior dramatic și atunci când personajele nu au replică, dar prezența lor contribuie la creșterea tensiunii în relațiile partenerelor sale.

“Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva” rămâne un exercițiu regizoral modest ca expresie teatrală, un spectacol care durează două ceasuri într-un tempo confuz. Publicul poate descoperi însă, actrițe minunate a căror interpretare transmite emoție în momentele esențiale ale conflictului ce descrie personaje în care unii spectatori se pot regăsi prin trimiterea la atitudini din din viața lor de familie.