“ ȘI CU VIOLONCELUL CE FACEM ? “ - TEATRUL MASCA

INTERPRETARE CERDIBILĂ

Teatrul Masca din Militari, singurul teatru modern din cartierele sectoriale ale Capitalei, a inaugurat o nouă sală. Activul său director, Mihai Mălaimare a numit-o - Sala Jacques Lecoq în memoria unuia dintre dascălii săi, un maestru al teatrului nonverbal. Este o sală studiou, cu gradene pentru 60 de spectatori, dotată tehnic, provocatoare pentru cei care construiesc proiecte originale. “ Și cu violoncelul ce facem ? “ de Matei Vișniec servește proiectul “ Cuvinte și gesturi “.

Scrisă în 1989 piesa s-a lansat în ’90 la televiziunea publică unde exista preocuparea pentru premiere la teatru tv. și a înregistrat de-a lungul timpului numeroase montări în teatrele institualizate. Matei Vișniec continuă prin scriitură stilul teatrului absurd, consacrat de Eugene Ionesco. Toți regizorii care s-au apropiat de acest text au căutat diverse posibilități pentru a teatraliza intențiile metaforice ale piesei. Majoritatea au căzut în plasa suprasolicitării absurdului și sensurilor metaforice, pleonastic vizualizând absurdul prin imagini absurde. Actrița Lavinia Jemna, plecată în Germania, s-a reîntors în țară ca regizoare . Propune un spectcol coerent ca idee cu o tentă ironică. Povestea celor trei personaje – Omul cu Ziarul ( Toma Dănilă ), Bătrânul cu Baston ( Gheorghe Dănilă ) și Doamna cu voal ( Tamara Crețulescu ) – ce stau inactive, comod într-o sală în așteptarea trecerii timpului și sunt deranjate de un violoncelist ( Cristian Munteanu ) care cântă insistent, Lavinia Jemna o tratează simplu ca un aspect al vieții curente, bazându-se pe harul actorilor. Regizoarea nu apelează la efecte teatrale cu intenții metaforice pentru a sublinia metafora esențială a scrierii. Omul cu violoncelul este … metafora lui Vișniec, fiind cel pentru care trecerea timpului, derularea vieții are un scop - de căutare activă a exprimării unui ideal. Pentru el, concret ar fi idealul să își perfecționeze interpretarea la violoncel. Violoncelistul a fost ales simbolic, este un om implicat în fluxul vieții care ar putea să aibă orice profesie. Alături de el , “așteaptă “ trei personaje anoste, dezinteresate de orice activitate, lipsite de preocupări constructive. Privesc la început, cu îngăduință manifestarea perseverentă a violoncelistului, încep apoi să se revolte, îi resping manifestarea pe care nu o pot înțelege, și caută metode stupide pentru a îl anihila. Îl vor alunga, în alte viziuni îl vor omorâ chiar, și le va rămâne violoncelul său. În final se va isca întrebarea lor “ Și cu violoncelul ce facem ? “. Lavinia Jemna rezolvă inspirat acest final, când doamna încearcă să folosească violoncelul și scoate un sunet strident, demonstrând încapacitatea de a urma drumul celui cu vocație. Doamna și cei doi din preajma sa arată, de fapt, că sunt incapabili pentru o existență activă.

Tratarea regizorală a urmărit exploatarea replicii și subtextului ei prin interpretarea actorilor care trăiesc situațiile în manieră realistă. Actriță fiind la bază, Lavinia Jemna le acordă colegilor distribuiți sarcina de a comunica sincer, firesc mesajul scrierii și urmărește construirea ireproșabilă a personajelor și tipologiilor ce le reprezintă. Fiecare actor creează o mică bijuterie din rolul său. Și violoncelistul Cristian Munteanu construiește un personaj, care relaționează cu cei din jur. Cristian Munteanu cântă mereu la violoncel un laitmotiv muzical și transmite intenția perfecționării interpretării sale. În pauzele ce par a fi provocate de solicitările nemulțumiților, violoncelistul își șterge discret sudoarea de pe față ivită în urma muncii sale sârguincioase. Sunt momente cu subtil sens metaforic. Prezența lui Cristian Munteanu ca violoncelist , dar și ca actor este admirabilă. Excelentă este compoziția Doamnei cu voal realizată de Tamara Crețulescu. Doamna cu voal este în spectacol o bătrânică elegantă ce poartă o pălăriie cu voaletă și prin interpretarea Tamarei Crețulescu, minuțios concepută, devine un simlol topologic al categoriei celor cu pretenția că sunt atoateștiutori, dar sunt găunoși interior, egoiști, inapți de orice activitate, dezinteresați de cei din jur. Tamara Crețulescu reușește performanța de a marca ironic un personaj des întâlnit în viața de zi cu zi. Pe aceiași linie își impune rolul și tânărul actor Toma Dănilă în Omul cu Ziarul , cel atras de ziare mondene, un reprezentant al tinerei generații inactive, dar cu pretenții. Deosebit este și Gheorghe Dănilă în Bătrânul cu Baston. Actorul definește personajul ca un bătrân cu pretenții de eleganță și autoritate, purtând papion, dar lipsit de o judecată logică în perceperea lumii din jur. Gheorghe Dănilă subliniază îngânfarea individului inactiv și mereu revoltat de orice situație.

Fără clișee metaforice forțate teatral, lăsând replica să comunice, spectacolul decurge cu tensiune și accente ironice, amuză, dar și avertizează asupra ridicolului celor inactivi și comozi în viață, însă revoltați împotriva celor ce trăiesc cu un scop precis de activitate. Este un spectacol susținut de actori, dezvăluind substanța textului prin ireproșabila interpretare a cuvântului autorului, ne sufocat de artificii regizorale inutile aplicate în numele absurdului, dar și a “actualizării” impuse aiurea fără cunoașterea profundă a realității societății.