“ GIANNI SCHICCHI “ – TEATRUL MAGHIAR DE STAT DIN CLUJ (Secțiunea : Focus – SilvIU
PURCĂRETE, un univers regizoral”)
O ÎNCÂNTARE VIZUALĂ ȘI AUDITIVĂ
Poatea induce în eroare
reprezentația cu opera într-un act “Gianni Schicci” de Puccini pe libretul lui
Forzano, dacă își imagina spectatorul o reprezentație de la Opera Maghiară din
Cluj. Este un spectacol cu opera lui Puccini respectată, dar realizată de un
regizor de vârf, cu experiență și în operă, Silviu Purcărete “adaptând”
imaginea reprezentației la convenția teatrală și apelând doar la doi soliști de
operă, restul ansamblului fiind alcătuit din minunații actori ai Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Îmbină
colaborarea cu o orchestră bine condusă dirijoral, cu soliștii vocali de operă,
baritonul Arpard Sandor- excelent și ca actor în rolul principal al lui Gianni
Schicci și tenorul Adorjan Pataki în nepotul Zitei, cu o numeroasă echipă a
teatrului în rândul cărora se recunosc actorii de valoare. Cântă (!) și
interpretează admirabil profilul personajelor, actori precum Zsolt Bogdan,
Ervin Szucs sau Csilla Varga după rolurile impresionant realizate în “Hedda
Gabler”, alături de colegii lor din teatru care construiesc ireproșabil
ansamblul.
Regizorul
Silviu Purcărete, meșter în a ansambla cerințele convenției operei cu cea a
teatrului, plasează conflictul dintre moștenitori, survenit în urma decesului
unei rude bogate, din secolul XIV al libretului , la început de secol XX. Totul
cu sprijinul unei scenografi active, impunătoare, datorate lui Helmut Sturmer –
decorul și Liei Manțoc – costumele. Decorul central indică locul unde viața s-a
sfârșit, mobilierul a fost împachetat în baloturi uriașe, în mijloc aflându-se
o masă pe care e pregătit de înmormântare decedatul Buoso Donati. Regizorul
dezvoltă ca un contrapunct satiric al conflictului, personajul decedatului,
interpretat plastic sugestiv de Jozsef Biro. “Festinul” priveghiului rudelor
amplifică lungime mesei, unde moștenitorii vin să mănânce și să afle cu ce bunuri se vor pricopsi.
Decorul se schimbă mereu prin “jocul” obiectelor, devenind un cadru ideal
pentru satira acestei farse cu personaje grotești . Helmut Sturmer amplifică
spațiul acțiunii prin puntea centrală ce străbate sala și pe care vin la
priveghi rudele. Pentru treizeci de personaje, Lia Manțoc creează costume cu
accente de caracterizare pentru fiecare, de la vârstnici la tineri. De obicei,
personajele unui ansamblu au costume banale, de astă dată prin debordanta
imaginație a Liei Manțoc, fiecare costum parcă ar fi desprins dintr-un tablou
al unui pictor cu har. Imaginile generale ale reprezentației sunt filmice,
le lipsește doar jocul de planuri
ale montajului filmic, dar ochiul privitorului e mereu atras de numeroasele
detalii semnificative descoperite
în diverse unghiuri. Prima scenă mută a pregătirii mortului pentru
îngropăciune și apoi, așezarea la masă a moștenitorilor, parcă ar fi desprinsă
dintr-un film de Fellini. Regizorul lansează astfel convenția și tema acțiunii
cu impunătoare expresivitate. Vârstnicii degustă macaroane cu parmezanul ras la
vedere, copii se joacă plictisiți cu mingea, marcând însă, ritmic tensiunea
momentului.
Prologul este un film pe scenă servit inspirat teatral de regizorul
Silviu Purcărete. Intervine muzica și personajul central Gianni Schicchi,
vicleanul manipulator al moștenirii; secvențele se succed spectaculos,
imaginile au consistență metaforică pentru a atenționa satira la adresa poftei
demente de înavuțire a participanților la priveghi. Ironic regia în lasă și pe
Ghianni Schicchi cu bustul gol, ca și pe mort, acesta cheamă “judecătorii”
testamentului, doi martori orbi și un notar choir. În final, cei înșelați de
Gianni vor pleca pe puntea din sală, cărând obiectele din scenă. Este marcant
realizată teatral de regizor și interpreți satira muzicală referitoare la
dorința de înavuțire și înșelătoria întâlnită într-o lume degradată moral.
Toți
interpreții cântă ori susțin gestual fiecare moment, fără cusur. Nu se poate
omite din distribuție nici interpretarea Laurettei de către actrița Emoke Kato,
care cântă ca o profesionistă de operă, una din ariile importante ale lui
Puccini. Actorii dovedesc un studiu vocal profund prin participarea fie în cor
sau solistic, și susțin fără reproș partitura dificilă a lui Puccini,
sporindu-i sensurile și prin interpretarea actoricească.
“Gianni
Schicchi” este o reușită a regizorului care și-a aflat la Teatrul Maghiar de
Stat și la operă, o trupă excelentă cum mai greu e de întâlnit în alte
instituții teatrale.
“ LEAR(A) “ – TEATRUL “ BULANDRA “ lansează a patra sală : STUDIO
SPACE (Secțiunea : “De toate pentru toți”)
UN EXPERIMENT REFĂCUT
Mult discutatul experiment din 2008 al regizorului
Andrei Șerban de a propune “Regele Lear” de Shakespeare cu o distribuție exclusiv
alcătuită din actrițe, revine în repertoriul Teatrului “Bulandra” suferind
unele modificări. Durata reprezentației se reduce la două ore de la patru,
distribuția își schimbă ciudat componența, iar decorul lui Dragoș Buhagiar,
incomod în special pentru spectatorii cu locuri marginale este refăcut pentru o
sală nouă. Evenimentul de necontestat rămâne însă, nu spectacolul refăcut, ci
sala nouă , modulară, tehnic dotată modern, Studioul Space din preajma sălii
“Toma Caragiu”. În ultimele luni, Teatrul “Bulandra” printr-un activ management
și-a sporit numărul de săli de la două, la patru ; Sala “Liviu Ciulei” are
alături “Laboratorul de noapte” , loc dedicat în special proiectelor
independente și Sala “Toma Caragiu” , Studio Space. Alexandru Darie, directorul
manager al teatrului se dovedește inspirat nu numai ca regizor.
La vremea premierei din 2008, am comentat pe larg în
“România liberă” experimentul lui Andrei Șerban, vizionând repetiții și mai
multe spectacole pentru că fiecare rol primea o altă distribuire a
interpretelor în funcție de reprezentație, cu excepția lui Lear în care Mariana
Mihuț realiza o impresionantă creație personală. În noua variantă a lui Andrei
Șerban, conceptul regizoral rămâne același pe ideea de a relata original
teatral , situațiile extreme la care pot duce pofta de putere , dar și
conflictul dintre părinți și copii, dintre generații. Restrângerea timpului
reprezentației pentru spectatori poate fi comodă, dar susținerea multor
situații conflictuale prin reducerea replicilor, dezavantajează interpretele.
În actuala adaptare, conceptul regizoral sporește accentele vizuale de violență
în unele momente, tot în dezavantajul actrițelor, uitând că se petrec în
imediata apropiere a privitorului efectele de sânge rezultate din acțiuni violente
Experimentul din urmă cu patru ani, avea printre alte
scopuri și demonstrarea forțată, că o actriță poate juca, de pildă, într-o
seară bufonul și în alta pe Kent, roluri total diferite ca sens în piesa lui
Shakespeare. Intenția de transfer de la o partitură la alta, continuă și acum.
Virginia Mirea, cândva bufonul sau Kent, interpretează în 2012 pe bastardul
Edmund, Ioana Pavelescu trece de la Edmund la Kent, etc. Mai lipsea din acest
joc al transferurilor ca una dintre actrițe să joace pe Cordelia, în 2008
admirabil interpretată de Ilinca Manolache. Aceste transferuri dezavantajează
apreciatele actrițele și denotă și o elementară lipsă a regizorului Andei
Șerban, în cazul de față, că trebuie să fie un “administrator al dramaturgiei”
cu ajutorul actorilor, cum
susținea și dascălul său Radu Penciulescu , că actorii sunt mesagerii
întențiilor regizorale. Nu le poate fi neglijată personalitatea prin
schimbările de partituri într-o piesă , nu pot fi folosite doar ca niște pioni
de șah într-un joc.
Absentează din vechia distribuție, Valeria Seciu –
impresionantă în Gloucester, Andreea Bibiri – remarcabilă în Edgar, Ilinca
Manolache , ca și alte actrițe. Neinspirată este introducerea în experiment, în
rolul Cordeliei a recent distinsei actrițe la Festivalul de film de la Cannes
pentru un rol din “După dealuri” de Cristian Mungiu, tânăra actriță, Cosmina
Stratan, care pe scenă este stângace în expresie și gândire a replicii.
Alegerea sa poate fi de senzație publicitară, dar filmul și teatrul au alte
convenții de exprimare. Fetele lui Lear sunt puncte de argument importante
pentru conflict, și nici Rodica Lazăr în Goneril și Emilia Bebu în Regan, din
actuala distribuție, nu reușesc să le impună. În majoritate, actrițele distribuite fără coordonare și rost de către regizor, fac simțită frânarea
sensurilor “scenariului” ce a rămas din piesa lui Shakespeare. Evident, că o
excepție rămâne Mariana Mihuț , sprijinită substanțial prin comentariile
bufonului, excelent transmise de Dorina Chiriac. Majoritatea actrițelor
distribuite în partituri neconvenabile personalității lor, devin numai
“prestatori de servicii” corecți într-un experiment dificil dintr-un spațiu
neconvențional.
Varianta nouă de experiment a “Regelui Lear” devenit
“Lear(a) nu reușește să coaguleze
o linie coerentă a interpretării pentru tematică și rămâne doar demonstrația de
har a actriței Mariana Mihuț, acompaniată, mai mult sau mai puțin, de colegele
de breaslă distribuite. Spectacolul nu are un ritm provocator și pare adesat
celor care nu cunosc povestea … “Sarea în bucate”, dar nici cuvântul lui
Shakespeare.
P.S.
Ziua de luni, 29 octombrie, a mai cuprins “NĂPASTA”
în regia lui Cristi Juncu (Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieșt), un spectacol
remarcabil comentat pe blog la data premierii, ca și “DOUĂ
LOTURI” de la TNB, în regia lui Alexandru Dabija.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu