miercuri, 7 noiembrie 2012

JURNALUL FESTIVALULUI NAȚIONAL DE TEATRU, luni, 29 octombrie


“ GIANNI SCHICCHI “ – TEATRUL MAGHIAR DE STAT DIN CLUJ (Secțiunea : Focus – SilvIU PURCĂRETE, un univers regizoral”)

         O ÎNCÂNTARE VIZUALĂ ȘI AUDITIVĂ
         Poatea induce în eroare reprezentația cu opera într-un act “Gianni Schicci” de Puccini pe libretul lui Forzano, dacă își imagina spectatorul o reprezentație de la Opera Maghiară din Cluj. Este un spectacol cu opera lui Puccini respectată, dar realizată de un regizor de vârf, cu experiență și în operă, Silviu Purcărete “adaptând” imaginea reprezentației la convenția teatrală și apelând doar la doi soliști de operă, restul ansamblului fiind alcătuit din  minunații actori ai Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Îmbină colaborarea cu o orchestră bine condusă dirijoral, cu soliștii vocali de operă, baritonul Arpard Sandor- excelent și ca actor în rolul principal al lui Gianni Schicci și tenorul Adorjan Pataki în nepotul Zitei, cu o numeroasă echipă a teatrului în rândul cărora se recunosc actorii de valoare. Cântă (!) și interpretează admirabil profilul personajelor, actori precum Zsolt Bogdan, Ervin Szucs sau Csilla Varga după rolurile impresionant realizate în “Hedda Gabler”, alături de colegii lor din teatru care construiesc ireproșabil ansamblul.

         Regizorul Silviu Purcărete, meșter în a ansambla cerințele convenției operei cu cea a teatrului, plasează conflictul dintre moștenitori, survenit în urma decesului unei rude bogate, din secolul XIV al libretului , la început de secol XX. Totul cu sprijinul unei scenografi active, impunătoare, datorate lui Helmut Sturmer – decorul și Liei Manțoc – costumele. Decorul central indică locul unde viața s-a sfârșit, mobilierul a fost împachetat în baloturi uriașe, în mijloc aflându-se o masă pe care e pregătit de înmormântare decedatul Buoso Donati. Regizorul dezvoltă ca un contrapunct satiric al conflictului, personajul decedatului, interpretat plastic sugestiv de Jozsef Biro. “Festinul” priveghiului rudelor amplifică lungime mesei, unde moștenitorii vin să mănânce și să  afle cu ce bunuri se vor pricopsi.

 Decorul se schimbă mereu prin “jocul” obiectelor, devenind un cadru ideal pentru satira acestei farse cu personaje grotești . Helmut Sturmer amplifică spațiul acțiunii prin puntea centrală ce străbate sala și pe care vin la priveghi rudele. Pentru treizeci de personaje, Lia Manțoc creează costume cu accente de caracterizare pentru fiecare, de la vârstnici la tineri. De obicei, personajele unui ansamblu au costume banale, de astă dată prin debordanta imaginație a Liei Manțoc, fiecare costum parcă ar fi desprins dintr-un tablou al unui pictor cu har. Imaginile generale ale reprezentației sunt filmice, le  lipsește doar jocul de planuri ale montajului filmic, dar ochiul privitorului e mereu atras de numeroasele detalii semnificative descoperite  în diverse unghiuri. Prima scenă mută a pregătirii mortului pentru îngropăciune și apoi, așezarea la masă a moștenitorilor, parcă ar fi desprinsă dintr-un film de Fellini. Regizorul lansează astfel convenția și tema acțiunii cu impunătoare expresivitate. Vârstnicii degustă macaroane cu parmezanul ras la vedere, copii se joacă plictisiți cu mingea, marcând însă, ritmic tensiunea momentului. 
Prologul este un film pe scenă servit inspirat teatral de regizorul Silviu Purcărete. Intervine muzica și personajul central Gianni Schicchi, vicleanul manipulator al moștenirii; secvențele se succed spectaculos, imaginile au consistență metaforică pentru a atenționa satira la adresa poftei demente de înavuțire a participanților la priveghi. Ironic regia în lasă și pe Ghianni Schicchi cu bustul gol, ca și pe mort, acesta cheamă “judecătorii” testamentului, doi martori orbi și un notar choir. În final, cei înșelați de Gianni vor pleca pe puntea din sală, cărând obiectele din scenă. Este marcant realizată teatral de regizor și interpreți satira muzicală referitoare la dorința de înavuțire și înșelătoria întâlnită într-o lume degradată moral. 

Toți interpreții cântă ori susțin gestual fiecare moment, fără cusur. Nu se poate omite din distribuție nici interpretarea Laurettei de către actrița Emoke Kato, care cântă ca o profesionistă de operă, una din ariile importante ale lui Puccini. Actorii dovedesc un studiu vocal profund prin participarea fie în cor sau solistic, și susțin fără reproș partitura dificilă a lui Puccini, sporindu-i sensurile și prin interpretarea actoricească.
         “Gianni Schicchi” este o reușită a regizorului care și-a aflat la Teatrul Maghiar de Stat și la operă, o trupă excelentă cum mai greu e de întâlnit în alte instituții teatrale.


“ LEAR(A) “ – TEATRUL “ BULANDRA “ lansează a patra sală : STUDIO SPACE (Secțiunea : “De toate pentru toți”)
                           UN EXPERIMENT REFĂCUT
Mult discutatul experiment din 2008 al regizorului Andrei Șerban de a propune “Regele Lear” de Shakespeare cu o distribuție exclusiv alcătuită din actrițe, revine în repertoriul Teatrului “Bulandra” suferind unele modificări. Durata reprezentației se reduce la două ore de la patru, distribuția își schimbă ciudat componența, iar decorul lui Dragoș Buhagiar, incomod în special pentru spectatorii cu locuri marginale este refăcut pentru o sală nouă. Evenimentul de necontestat rămâne însă, nu spectacolul refăcut, ci sala nouă , modulară, tehnic dotată modern, Studioul Space din preajma sălii “Toma Caragiu”. În ultimele luni, Teatrul “Bulandra” printr-un activ management și-a sporit numărul de săli de la două, la patru ; Sala “Liviu Ciulei” are alături “Laboratorul de noapte” , loc dedicat în special proiectelor independente și Sala “Toma Caragiu” , Studio Space. Alexandru Darie, directorul manager al teatrului se dovedește inspirat nu numai ca regizor.

La vremea premierei din 2008, am comentat pe larg în “România liberă” experimentul lui Andrei Șerban, vizionând repetiții și mai multe spectacole pentru că fiecare rol primea o altă distribuire a interpretelor în funcție de reprezentație, cu excepția lui Lear în care Mariana Mihuț realiza o impresionantă creație personală. În noua variantă a lui Andrei Șerban, conceptul regizoral rămâne același pe ideea de a relata original teatral , situațiile extreme la care pot duce pofta de putere , dar și conflictul dintre părinți și copii, dintre generații. Restrângerea timpului reprezentației pentru spectatori poate fi comodă, dar susținerea multor situații conflictuale prin reducerea replicilor, dezavantajează interpretele. În actuala adaptare, conceptul regizoral sporește accentele vizuale de violență în unele momente, tot în dezavantajul actrițelor, uitând că se petrec în imediata apropiere a privitorului efectele de sânge rezultate din acțiuni violente
Experimentul din urmă cu patru ani, avea printre alte scopuri și demonstrarea forțată, că o actriță poate juca, de pildă, într-o seară bufonul și în alta pe Kent, roluri total diferite ca sens în piesa lui Shakespeare. Intenția de transfer de la o partitură la alta, continuă și acum. Virginia Mirea, cândva bufonul sau Kent, interpretează în 2012 pe bastardul Edmund, Ioana Pavelescu trece de la Edmund la Kent, etc. Mai lipsea din acest joc al transferurilor ca una dintre actrițe să joace pe Cordelia, în 2008 admirabil interpretată de Ilinca Manolache. Aceste transferuri dezavantajează apreciatele actrițele și denotă și o elementară lipsă a regizorului Andei Șerban, în cazul de față, că trebuie să fie un “administrator al dramaturgiei” cu  ajutorul actorilor, cum susținea și dascălul său Radu Penciulescu , că actorii sunt mesagerii întențiilor regizorale. Nu le poate fi neglijată personalitatea prin schimbările de partituri într-o piesă , nu pot fi folosite doar ca niște pioni de șah într-un joc.
Absentează din vechia distribuție, Valeria Seciu – impresionantă în Gloucester, Andreea Bibiri – remarcabilă în Edgar, Ilinca Manolache , ca și alte actrițe. Neinspirată este introducerea în experiment, în rolul Cordeliei a recent distinsei actrițe la Festivalul de film de la Cannes pentru un rol din “După dealuri” de Cristian Mungiu, tânăra actriță, Cosmina Stratan, care pe scenă este stângace în expresie și gândire a replicii. Alegerea sa poate fi de senzație publicitară, dar filmul și teatrul au alte convenții de exprimare. Fetele lui Lear sunt puncte de argument importante pentru conflict, și nici Rodica Lazăr în Goneril și Emilia Bebu în Regan, din actuala distribuție, nu reușesc să le impună. În majoritate, actrițele distribuite fără coordonare și rost de către regizor,  fac simțită frânarea sensurilor “scenariului” ce a rămas din piesa lui Shakespeare. Evident, că o excepție rămâne Mariana Mihuț , sprijinită substanțial prin comentariile bufonului, excelent transmise de Dorina Chiriac. Majoritatea actrițelor distribuite în partituri neconvenabile personalității lor, devin numai “prestatori de servicii” corecți într-un experiment dificil dintr-un spațiu neconvențional.
Varianta nouă de experiment a “Regelui Lear” devenit “Lear(a) nu reușește să  coaguleze o linie coerentă a interpretării pentru tematică și rămâne doar demonstrația de har a actriței Mariana Mihuț, acompaniată, mai mult sau mai puțin, de colegele de breaslă distribuite. Spectacolul nu are un ritm provocator și pare adesat celor care nu cunosc povestea … “Sarea în bucate”, dar nici cuvântul lui Shakespeare.

P.S. Ziua de luni, 29 octombrie, a mai cuprins “NĂPASTA” în regia lui Cristi Juncu (Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieșt), un spectacol remarcabil comentat pe blog la data premierii, ca și “DOUĂ LOTURI” de la TNB, în regia lui Alexandru Dabija.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu