“ ASCENSIUNEA LUI ARTURO UI POATE FI OPRITĂ “ – TEATRUL ODEON

MULT ZGOMOT … FĂRĂ ROST

         Cei care vor viziona acest spectacol vor reține, fără doar și poate, coregrafia și mișcarea scenică funcționale pentru un cabaret,  realizate meșteșugit de Răzvan Mazilu, costumele timpului istoric al narațiunii, rafinat concepute de Doina Levintza, interpretarea Dorinei Lazăr în Dogsborough, ca și a celor două dansatoare – Ioana Marchidan, Judith State -, dar vor fi deranjați de insistența sonorizării muzicale și vocale în rostirea replicilor, ce anulează cursul poveștii lui Bertolt Brecht.

         “Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită” apare ca un experiment teatral specific stilului cultivat de regizorul Dragoș Galgoțiu, caracterizat prin exces de accente vizuale cu intenții metaforice mult discutabile în raport cu substanța textului ales, și stăruitor zgomotos sonor. Piesa aparține dramaturgului, poetului, dar și teoriticianului german, Bertolt Brecht căruia i se datorează curentul “teatrului epic”, ca dramaturg, dar și “efectul distanțării” (Verfremdungsefekt), ca teoretician al interpretării teatrale. Nu o acțiune conflictuală, ci povestea conflictelor de către personaje, se dezvoltă în piesele sale, și tocmai, această caracteristică specială lipsește spectacolului de la Teatrul Odeon, realizat “după” Brecht de regizorul Dragoș Galgoțiu, autor și al coloanei sonore și al “light desing-ului”. Povestea piesei este astfel, de neînțeles. Textul suferă adaptări forțate pentru a atenționa că Bertolt Brecht prin narațiunea despre o gașcă a gangsterilor din jurul lui Arturo Ui, dorit de scriitor a fi Hitler, trimite la personaje din epoca hitleristă, personaje politice, iar teatralizarea sa nu reușește o minimă comunicare a intențiilor. Prin monologuri didactice, stridente, atribuite personajului Bertolt Brecht, regizorul încearcă forțat să explice rostul politic al mafioților din Chicago, dominați de Arturo Ui. Din scenele narative referitoare la mafia din Chicago și orășelul Cicero care luptă pentru acapararea  Trustului Conopida, nu se înțelege mai nimic; replica personajelor este strident și uniform rostită, fiind dublată și de un fundal muzical țipător.

         Spectacolul cuprinde, de fapt, … două spectacole - cel al narațiunii epice și cel al “comentării” satirice a poveștii, ca într-un cabaret, al pericolului grupării lui Arturo Ui. Cabaretul l-a preocupat pe Bertolt Brecht, și apelarea în reprezentație la momente de cabaret sunt binevenite, mai ales că Răzvan Mazilu servește excelent prin coregrafia sa acest gen. Secvențele construite de Răzvan Mazilu, de dans și pantomimă, sunt admirabile, au sens provocator pamfletar, servesc textul. “Spectacolul său” ne amintește pe un alt plan, de “Portretul lui Dorian Grey”, unde Răzvan Mazilu, tot în colaborare cu regizorul Dragoș Galgoțiu, realiza în urmă cu câțiva ani, o reprezentație unitară, coerent îmbinată ca vizualizare pe linia de mișcare și replică.

Acum, cabaretul său suplinește numai absența songurilor lui Brecht, dar nu se mariază teatral cu secvențele regizorale de ilustrare a narațiunii prin  personaje, în marea lor majoritate  devenite niște caricaturi plate, “distanțate” forțat de rostul replicii. Inexplicabil, regizorul conduce distribuția pe drumul efortului vocal. Uniform, interpreții recită strigând replica, aliniați mereu la rampă pentru a servi poate cabaretul, dar regizorul anulează prin acest demers și tipologia fiecărui personaj, gravitatea faptelor povestite în care sunt implicate. Muzica, din perioada interbelică, sporește prin difuzarea amplificat exagerată, posibilitatea de a discerne rostul narațiunii. Coloana sonoră conține și motive muzicale semnificative pentru atmosfera reprezentației, dar neexploatate ca accent regizoral. 

         Dragoș Galgoțiu nu se preocupă de îndrumarea actorilor spre o definire esențială a personajelor, pentru “agresivitatea” lor ca politicieni de tristă amintire istorică, așa cum și-a dorit și Brecht. Există însă și o excepție, personajul Dogsborough, interpretat strălucit de Dorina Lazăr, provenit parcă dintr-o altă viziune regizorală. Nu știm dacă ar vrea să amintească de generalul Paul von Hindenburgh cu o bogată biografie care l-a propulsat, în final, pe Hitler, dar actrița compune substanța tipologiei periculoase a unui politician ajuns la vârful deciziilor. Marchează prin expresia consecvent inventivă, chipul mafiotului politician  înrăit , dar și judecător întristat de un posibil eșec personal. Ținuta, mișcarea cu un sprijin în bastonul  discret amenințator ca armă, dar și rostirea puținelor replici ce îi revin, desenează un personaj de neuitat . Interpretarea sa este o bijuterie, un exemplu de arta unui mare actor. Când este Dogsborough în scenă, îți atrage privirea, chiar dacă în prim-plan personaje mai importante ale narațiunii se agită, pentru că interpreta transmite amenințarea periculosului general, relaționează cu ansamblu și subliniază sensurile narațiunii dramaturgului. Pe linia teoriticianului Brecht, în travestiul pentru un general, Dorina Lazăr oferă o creație, ce poate fi prezentată ca o “lecție” activă pentru aspiranții la profesia de actor. Rămâne, din păcate, nerezolvat, rolul major al lui Arturo Ui, cu toate că este distribuit unui actor cu reale capacități, Ionel Mihăilescu. Regizorul Dragoș Galgoțiu a apelat pentru îndrumarea actorului la indicația modelului Chaplin care l-a jucat memorabil pe Hitler în filmul “Dictatorul”, dar … nu pe scenă. A uitat  că piesa lui Bertolt Brecht dezvoltă epic nuanțat duplicitatea lui Arturo Ui sub o mască aparent de naivitate, spre a aminti de evoluția istorică a lui Hitler. Personajul nu este pus în pagină scenică explicită de către regizor. Se poate spune că “ascensiunea lui Arturo Ui”, nu se dezvoltă prin conceptul regizoral. Ionel Mihăilescu e abil în expresia mișcării, comic, derizoriu însă, în raport cu consistența rolului. Regizorul, prin manevrarea scenică a actorului, ignoră tocmai, aspectul periculos al personajului care ascunde diabolic sub naivitatea aparentă, nebunia dictatorului ce poate fi Hitler sau urmașii săi din istorie. Când intervine Arturo Ui și prin replică, aceasta este rostită țipat, fără o frazare logică și nuanță de trimitere spre subtextul ei. Bâlbâiala în vorbire a lui Arturo de la începutul reprezentației, se uită și prin instruirea sa de către un Actor (Marian Ghenea), momentul fiind unul din numeroasele scene pueril tratate regizoral, ce îngreunează ritmul spectacolului. Este numai un exercițiu cu pretenții comice, fără miză. Depun eforturi pentru adaptarea la o viziune regizorală incertă: Vitalie Bantaș în rolul lui Brecht care rostește strident în monologuri, atenționări didactice asupra rostului narațiunii; Mircea Constantinescu – Flake și Mugur Arvunescu – Butcher care creionează caricaturi comice amuzante în sine, ca într-un film mut, dar lipsite de substanță pentru narațiune; Laurențiu Lazăr – Sheet, Gabriel Pintilei – Giuseppe Givola, Mihai Smarandache – Emanuele Giri, Cătălina Mustață – Betty Dullfeet și Mircea Crețu – Dullfeet, toți execută conștiincios desenul simplist al personajelor. Se alătură distribuției în definirea altor personaje-argument: Ioana Anastasia Anton în provocatoarea Daisy, Marian Lepădatu în Croitorul, Ionuț Chivu în Tânărul din Cicero, Ana Maria Moldovan în Tânăra din Cicero, fiind apariții vizuale de coloratura unei figurații generale. Iese în evidență prin mișcare, al cărui as este întodeauna, Istvan Teglas în Ernesto Roma. Exemplare pentru comentariul propus de cabaret,  rămân Ioana Marchidan și Judith State. Dansează ca profesioniste desăvârșite, dar mai au un merit, de a personaliza prin expresia chipului, fiecare, un alt profil de tipologie. Sunt dansatoare, dar și actrițe remarcabile. Servind “teatrul epic”, dar și “distanțarea” de rigoare, solicitate de Bertolt Brecht, spectatorul rămâne atras până la urmă, din numeroasa distribuție, de imaginea interpretării datorate Dorinei Lazăr și a celor două dansatoare, îndrumate de Răzvan Mazilu. Ceilați actori merită stimă pentru schițele de personaje lipsite însă, de susținere regizorală pentru a transmite rostul lor în povestea lui Brecht, despre dictatură și odioasele manevre ale mafioților politicieni.

         Imaginea general vizuală a spectacolului uimește prin spectaculozitate, prin contribuția creatoare a unor nume de referință din scenografie : Andrei Both – decor și Doina Levintza – costume. Arcadele frânte central, luminate cu beculețe ca înr-un spectacol de cabaret, definesc vizualizarea de bază a decorului lui Andrei Both, dar  intervin însă și elemente - efect pentru un posibil loc al narațiunii, precum un tigru imens de pluș (?), un WC pentru bărbați, întâlnit și în alte spectacole, un câmp de flori, etc. Peste toate, funcționează banal și jocul cortinei, manevrate mereu pentru a “distanța” cabaretul de povestea concretă. Sunt artificii scenografice,   regizoral adaptate fără susținere teatralității scenelor relatate de narațiune. Costumele Doinei Levintza uimesc ca de obicei, fiind …  o paradă de modă din vremea interbelică, dar perfect funcțională pentru a indica tipologiile unei piese de teatru, migălos, la amănunt, confecționate. Scenografia rămâne un departament izolat al reprezentației, nefiind fructificată prin experimentul conceptului regizoral.

         Cele două spectacole într-unul – cabaret și narațiunea unei comedii negre -, sunt numai un exercițu regizoral acompaniat gălăgios sonor, dar lipsit de apelul înțelegerii mesajului său. Narațiunea absentează pe scenă ca argument al dramaturgului. Marele public reține doar imagini și unele interpretări actoricești sporadice, reușite, iar acasă ar trebui să se documenteze asupra lui Hitler sau Geobbels care l-au inspirat pe Brecht pentru mesajul dramatic dorit asupra pericolului dictaturii politice. Spectacolul este o joacă de-a cabaretul care ar vrea să satirizeze o “mafie” preocupată de … vinderea conopidei în piețe. Mult zgomot asurzitor pentru o legumă !