MONOLOGURILE UNEI …
TELENOVELE
Spectacolul aparține teatrului
narativ. Patru actori așezați în linie pe podiumul din fundalul spațiului de
joc, preiau unul de la celălalt monologuri despre viața a două cupluri prietene
ajunse la vârsta senectuții, cu evocările de rigoare ale întâmplărilor din
trecut. Timp de aproximativ două ceasuri transmit sensurile unui eseu teatral
despre dragoste, element vital al existenței. Textul aparține tânărului
dramaturg rus Ivan Vîrîpaev, autor și al cunoscutei piese, “Oxigen”, animator
al stilului epic.
Evident
că textul narativ nu solicită efortul pentru decor, costume, lumini speciale,
actoriilor fiind distribuit rolul de povestitor și nu de cel de a interpreta
caractere, tipologii, conflicte. Pe scurt, actorii povestesc prin numeroase
monologuri existența celor ajunși la optzeci de ani, parteneri de cuplu și
prieteni , fiecare având evoluția specială a unei căsnicii. Povestea începe cu
evocarea declarațiilor de dragoste ale lui Danny, cel aflat pe patul de moarte,
către soția sa, Sandra. Acest prim monolog declanșează întoarcerea în timp
pentru evocarea relațiilor de prietenie cu Margret și Albert, un alt cuplu.
Invocarea amintirilor posibilelor relații dintre cei patru, ce presupun și
sentimente de amor și trădare tăinuită între diversele personaje aflate în
convenția mariajului, se finalizează prin sinuciderea la bătrânețe a lui
Margaret. Subiectul evocat de povestitori trimite spre scenariul unei
telenovele. Ivan Vîrîpaev prin acest gen de teatru special, dorește o cugetare
despre iubirea ce presupune reciprocitate, lăsând publicul ce urmărește
monologurile să concluzioneze singur asupra intențiilor sale de mesaj, dacă relațiile
dintre cei patru, complicat expuse prin monologuri de invocare, au avut
concretețe sau sunt numai iluzii.
Pentru
regizor și actori, textul este dificil de relatat scenic pentru a transmite
emoția necesară oricărui act teatral. Regizorul Cristi Juncu, afirmat prin alte
spectacole a fi specialist în teatrul intimist, este depășit de astă dată de
cerința simplistă a textului. Singura sa
cale de exprimare teatrală rămân actorii pe care însă, nu îi speculează
pe deplin nici măcar prin dubla relaționare dintre interpreți și posibilele
evocări ale diverselor personaje,
prin mișcare scenică. Lansează spectacolul cu o idee remarcabilă de
convenție. Actorii așteaptă publicul și par desprinși din rândul spectatorilor,
dar apoi, îi izolează pe podiumul din fundalul spațiului de joc. Textul
apelează între monologuri, mereu, la cuvântul “pauză” ca să delimiteze
povestirile relatate, intenție nespeculată de viziunea regizorală pentru a
sugera relaționarea între actori și spectatori. Actorii rămân două ceasuri țintuiți
pe podium, folosind drept “accesorii” căni de cafea sau … pături. Textul
propune sporadic și accente comice în posibila dramă existențială a celor
ajunși la vârsta senectuții prin unul dintre povestitori (Vlad Zamfirescu).
Viziunea regizorală încearcă fragil să le speculeze.
Actorii
se adaptează remarcabil acestui exercițiu de teatru narativ, încercând să
sugereaze personalitatea aparte a
fiecărui personaj evocat, fie că este Danny, Albert, Sandra sau Margaret. Am
vizionat spectacolul ce avea în distribuție pe Ada Simionică, Irina Velcescu,
Theo Marton și Vlad Zamfirescu, excelenți povestitori. Proiectul manevrează
însă, inteligent în alte reprezentații și pe Diana Cavaliotti, Raluca Aprodu,
Tudor Aaron Istodor și Andi Vasluianu. Teatrul Act este un teatru independent,
primul de la noi, și nu în fiecare seară de programare a reprezentației,
actorii au disponabilitatea de a fi prezenți, având și alte contracte cu teatre
de stat sau independente. Cu siguranță se vor achita ireproșabil ca povestitori
și cei absenți la reprezentația urmărită.
Modul
ireproșabil al jocului celor distribuiți în “Iluzii” nu salvează însă,
spectacolul de la plictiseală și lipsă de atractivitate emoțională. Poate
atrage categoria publicului pasionat de poveștile din telenovele, dar este
superficial conceput regizoral pe un text particular ca provocare. “Iluzii”
rămâne un experiment al unui gen de teatru dictat de text, teatru narativ, care
astăzi, când viața curentă are un tempo alert, solicită un ritm teatral de
reprezentare cu bogată investiție de ilustrare relațională cu publicul, aflat
într-un spațiu neconvențional. “Iluzii” amintește de Gala Tânărului Actor de la
Mangalia, când într-o competiție, tinerii prezintă monologuri diverse pentru a
se remarca. În cazul de față, toți dovedesc capacități deosebite, dar
spectacolul în ansamblu este mediocru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu