… LA JUMĂTATE DE DRUM …
Piesa aparține scriitorului maghiar Orkeny
Istvan (1912 – 1979) care a trăit activ și revolta din Ungaria din 1956,
înăbușită de Armata Roșie sovietică. Este necesară această precizare.
Repercursiunile momentului dramatic din Ungaria – unul din statele din est
ocupate de sovietici după al doilea război mondial, de dictatura comunistă, au
afectat și biografia lui Okeny Istvan. A fost exclus în ’57 din viața literară,
ca abia după câțiva ani să revină cu greu, de mare succes bucurându-se în 1967
cu piesa “Familia Tot”. Piesa nu este lipsită ca intenții de referiri subterane
la acest moment istoric, la pericolul ce îl reprezintă în general demența și
forța unei dictaturi.
Regizorul Bocsardi Laszlo, una din
puținele valori prezente ale regiei noastre căruia Naționalul din Craiova îi
datorează o serie de spectacole apreciate, după “Caligula” alege “Familia Tot”,
cu o temă comună referitoare la demența dictaturii. Dezvoltă spectacolul timp
de trei ore și douăzeci de minute, în Sala Mică a teatrului, într-un spațiu
intimist, neconvențional. Intenția regizorală este de a avertiza asupra
pericolului ce îl poate reprezenta un paranoic într-o familie normală și
modestă. Numai că acel paranoic este un maior, trimis de pe front în concediu de
fiul familiei Tot, aflat în tranșee. Situațiile create de maior, sunt concepute
de Okeny Istvan cu mult tâlc pentru a avertiza asupra gravității funcționării
unei dictaturi. Acesta este de fapt, subtextul scrierii din 1967 după revoluția
maghiară împotriva comunismului sovietic. Taman acest subtext, viziunea
regizorală îl scapă din vedere și se rezumă doar la primejdia nebuniei
personale a unui individ. Conceptul regizoral rămâne la jumătate de drum în
ilustrarea scenică a substratului piesei. Vizualizarea teatrală și specularea
unei excelente echipe de actori, amintește de curentul suprarealist. Totul este
aparent realist conceput, pe relații și psihologia personajelor. Gândirea
asupra situațiilor, lipsită însă, de controlul rațiunii, caracteristică a suprarealismului,
domină expresia teatrală a regiei, dar frustrează piesa de substratul major al
tematicii. Apelează insistent la metafore vizuale, de la un iepuraș în cușcă
până la manevrarea luminii pentru a sublinia replici și situații. Intențiile
metaforice la care recurge abuziv prin vizualizare nu au însă, întodeauna,
motivări credibile. Folosește și proiecții cu imagini foto ce devin “parteneri”
de ocazie pentru personaje în diverse situații.
Decorul creat de Bartha Joszef
sugerează apreciabil lumea copleșită de manifestările uni psihopat. Pe o scenă
goală, doar cu o găleată într-un colț, apar de la o secvență la alta o serie de
elemente funcționale – mese, scaune, ștanțatorul pentru cutiile din carton
dorite de maior care vor sufoca în final, spațiul. Costumele lui Bajko
Blanka-Aliz completează intențiile de a arăta realist imaginea unei lumi
măcinată de autoritatea unor idei demente. Cortine muzicale departajează
scenele în care ilustrarea cu tentă suprarealistă sporește.
Cu meșteșug, regizorul Bocsardi Laszlo
urmărește adaptarea interpretării actorilor la cerințele spațiului
neconvențional dintr-o sală cu un număr restrâns de locuri ce solicită
apropierea de public. Fiecare interpret încearcă și reușește transpunerea în
personajul atribuit. Comunică direct cu spectatorii, poștașul care alege
distribuirea scrisorilor cu vești bune de ce cele cu vești proaste, Nicolae
Poghirc fiind remarcabil în acest rol. Actorul susține ingenios relația
interactivă cu publicul, luat drept partener direct. Familia Tot este excelent
construită de Valer Dellakeza (tatăl), Mirela Cioabă (soția) și Iulia Colan
(fiica). Piesa are de fapt, două personaje forte, maiorul și tatăl Tot, omul
supus doar aparent cerințelor absurde ale dictatorului. Valer Dellakeza
dezvoltă admirabil stările prin care trece tatăl, forțat să execute aberațiile
maiorului în ideea că își va salva fiul de pe front. Aparent e doborât de
somnolență, acceptă să nu i se vadă privirea cum îi dictează maiorul, dar în
interior se simte prin jocul actorului, judecarea faptelor demente ce se petrec
și la care este supusă întreaga familie, dornică să îl salveze pe soldatul
ajuns pe front. Bătrânul Tot se va revolta și îl va ucide în final, pe maior.
Drumul revoltei sale firești, este remarcabil compus de actor în spiritul
scrierii. Valer Dellakeza realizează o creație în acest personaj reprzentativ
pentru tematica subtilă a piesei și trece peste unele confuzii regizorale.
Chiar dacă familia Tot se supune regulilor teroriste ale maiorului în numele
ajutorării fiului, tatăl consideră că numai stârpirea dictatorului este soluția
pentru salvarea celor din jur, iar Valer Dellakeza ilustreză credibil destinul
personajului aparent docil, dar conștient de pericolul pe care îl reprezintă
pentru întreaga comunitate demența unui dictator. Mirela Cioabă reușește cu
finețe și interiorizare să creioneze portretul soției, Mariska, mama disperată
de situația fiului și supusă nebuniei dictate de maior în ideea de a își salva
băiatul. Susține la nuanță stările și relaționarea cu fiecare partener.
Remarcabilă este și Iulia Colan în Agika, fiica familiei Tot, o adolescentă
naivă, posibil chiar a fi îndrăgostită de tânărul maior. Valer Dellakeza,
Mirela Cioabă și Iulia Colan construiesc și susțin cu iscusință relațiile
dintre personaje, urmăresc din priviri și prin expresie, chiar și în lipsa
replicii, reacțiile partenerilor în fiecare moment. Toți cei din familia Tot
sunt și victime ale terorii maiorului. Dacă Valer Dellakeza subliniază că
demența maiorului este prin subtext rodul unei dictaturi aflată în război cu
normalitatea morală a existenței, Sorin Leoveanu prin îndrumarea regizorală,
insistă mai mult pe nebunia personală a unui bolnav psihic, maiorul său
devenind doar un caz particular. Sorin Leoveanu este unul din actorii de marcă
ai teatrului nostru, premiat de UNITER și pentru interpretarea lui Caligula. De
stă dată păstrează adeseori, expresii din vechiul rol în defavoarea conturării
complexe și subtile a maiorului. Paranoia personajului e tratată expresiv, dar
uneori strident de către actor, trece rapid de la crizele bolii personale, la o
normalitate prin care nu atenționează asupra pericolului pentru societate ce îl
reprezintă un astfel de individ ajuns într-o funcție responsabilă. Sorin
Leoveanu pare că interpretează detașat două personaje, un bolnav psihic și un
om normal care vrea să muncească docil, să construiească acele cutii ale căror
rost nu îl cunoaște.
Distribuția se completează în scene
secundare prin Valentin Mihali – remarcabil în interpretarea personală a
profesorului Cipriani în ciuda desenului exagerat scenic al viziunii
regizorale, Gabriela Baciu în femeia cu o reuputație dubioasă, Eugen Titu în
parohul și Cătălin Băicuș, Flavius Glăvan. Toți actorii sunt prezențe scenice
ireproșabile.
“Familia Tot” rămâne un spectacol
provocator ca intenție, dar derulat într-un ritm lent, rezultat dintr-o viziune
teatrală ce nu speculează substratul major al tematicii piesei, un spectacol …
la jumătate de drum pentru a comunica ideea majoră de avertizare asupra
pericolului pentru societate iscat de demența unei dictaturi și servituții, ce
distrug normalitatea și regulile morale ale existenței. Ce avrut să comunice
Orkeny Istvan prin maiorul său, că este
numai un caz de demență particulară, cum sugerează reprezentarea actuală a
piesei sale ?!
P.S.
Regret că nu am dispus și de imagini pentru a completa acest comentariu.
si daca de fapt, fiindca oameni suntem, iar nu elevi carora sa li se predea, scortos, o lectie de istorie, atunci cand merg la teatru, daca de fapt empatizam mai bine si deci putem primi mai mult, cand simtim si vedem ca totul e personal, cand suntem ajutati sa ntelegem ca o drama sociala devine una personala, mai ales cand regizorul a facut clar de la bun inceput care i contextul? daca nu vrem teatru angajat, care sa tina predici si vrem sa vedem care i treaba cu omul din personajul x? daca ne am saturat de tipologizari? daca, zic si eu - si nu dau cu parul, cum nici pana acum nu am dat -, daca unui bolnav psihic (am putea spune si tulburat sau chiar nebun de a dreptul) i se ntampla fix scindarea care l face sa para ca este un doi intr unul? daca intuim ca asta i s ar putea intampla mai oricui care a trait in acel context?
RăspundețiȘtergerema ntreb asa, pentru ca nu sunt de acord - nu ca n ar fi fost evident, dar vreau sa fiu stridenta, ca tot ati folosit termenul si ma numar si eu printre cei ce l folosesc - cu sentinta dumneavoastra.
de ce ar fi trebuit sa existe O optiune regizorala, cea preferata de dvs.? si de ce ACEEA ar fi fost mai buna eu tot n am inteles. poate pentru ca invocati un substrat major al textului si eu cred ca exista mai multe. inclusiv cel potentat de alegerea domnului Bocsardi (sa mi fie iertat ca n am accentele pe tastatura). si pentru ca impresiile dumneavoastra nu mi au parut suficient de solid argumentate.
caci pot fi de acord ca de impresii este vorba, indiferent cum se numeste cel care scrie despre.
asigurandu va ca am incercat sa raman, asa cum cred ca e fair play sa se faca, strict la opiniile scrise de dumneavoastra
si sperand ca ramane un schimb de idei,
va mai asigur, deci, si de consideratia cuvenita pentru o persoana care scrie despre teatru.
si
[e bine cand opiniile difera, zic si eu, caci niciuna nu poate fi Adevarul]
va salut!
Madalina Nica
Aveti dreptate d-n/d-ra Madalina. Eu susbscriu la observatiile dvs. Am observat adesea la multi comentatori/crititci de teatru din generratia tinara ca fac aprecirile dupa un ...sablon personal. In analiza unui produs artistic care se releva prin imagini/joc interpretativ/creiatie -constructie psihologina, cred ca indicarea unor accente reusite si intrebari referitoare la altele ...gasite de regizor sau interpreti, este mai corecta. Parerea mea personala este ca aprecierile cele mai corecte pot fi facute de spectatorul neinstruit in istoricul autorului textului precum si istoricul interpretarilor altor personaje din alte productii artistice , de catre acori. Spectaorul "virgin" poate primi textul in simtirea sa , in constiinta sa, sau nu. Daca substraturile ideatice ale textului sau ale interpretarilor, conexiunile dintre mesaj si realitate ajung la spectaorul ce ajunge sa participe, atunci produsul artistic are valoare. Eu am prins substratul din redarea regizorala a textului si din interpretarea actortilor. Dar si eu mi-am pus intrebarea in timpul spectacolului daca lentoarea unor scene putea fi inlaturata prin alte formule regizorale sau daca textul si substratul cereau asta. Si sunt un spectator " virgin"
Ștergere