joi, 28 ianuarie 2016

“FAMILIA DE ARTIȘTI” – TEATRUL “NOTTARA” (gazdă Teatrul de Comedie)

ACTORI STIMAȚI, VICTIMELE UNI REGIZOR



         Cu o alarmă asurzitoare e primit publicul în foaierul dominat pe o laterală de niște ruine amărâte. Alarma  continuă strident și în sală când spectatorii își caută locurile, orbiți de lumina unui reflector ce mătură sala. Pe scenă o schelă îngrădește o cameră ciudată, încărcată de obiecte și un pat cu baldachin, la margine, camera mai are și o cabină, aceasta fiind propunerea de decor. Scena este păzită în imediata apropiere de patru persoane în uniforme de muncitori. Sirenele continuă să urle enervant și amuțesc brusc când începe spectacolul. Apar niște persoane înveșmântate total trăznit și agitate comentează ce face persoana refugiată în cabină, îngrijorate fiind de … “căcăreala” celei numite “Mamina”, de … constipația ei! (Scuze pentru termenii acestei relatări, desprinși însă, din replică!)


 Toți interpreții joacă la marginea scenei, cu direcționarea mereu a replicii către public și inexistența vreunei relații între personaje. Acesta se dovedește pe parcursul reprezentației, a fi stilul regiei. Vor interveni mereu și cântece, momente muzicale în fleshuri de lumini colorate, un fel de cortine active între scene, susținute de cei patru muncitori. Trece aproape un ceas din reprezentație și nu se înțelege mai nimic din învălmășeala mișcării interpreților care uneori par că imită momente din filme mute mediocre, ce le completează însă, cu replici către public. Această casă de nebuni e dominată de prezența “Maminei” ajunsă în pat. Apare până la urmă Boris, un individ șchiop, ce încearcă să lămurească situația. Este un executor care solicită evacuarea locatarilor, o “familie de artiști”, să părăsească locuința, fiind singurii locatari rămași în blocul 315 ce se va demola, cum au fost demolate și cele din vecinătate pentru construcția unei autostrăzi. Cu greu în cele aproximativ două ceasuri ce vor urma din reprezentație, după apariția lui Boris, se înțelege cât de cât, cine și cu ce se ocupă. Stilul vizualizării grotești a fiecărei scene, distruge acțiunea și tematica piesei referitoare la soarta unor artiști sărmani. Decorul aparține  cunoscutei și apreciatei scenografe Carmencita Brojboiu care în cazul de față nu a găsit formula inspirată de a servi textul, ci doar acest concep regizoral mult discutabil. Numeroasele costume propuse de Stela Verebceanu servesc și ele intențiile vizuale ale regiei.


         Textul scris de argentinienii Kado Kostzer și Alfredo Arias s-ar putea să aibă la bază un construct impresionant, cu personaje viabile, dar acest “spectacol de Alexander Hausvater”, cum specifică foița program de sală, pare o adaptare jalnică în numele originalității și inovației teatrale personale. Regizorul Alexander Hausvater precizează în aceiași foiță, următoarele : “Bogăția majoră a teatrului românesc este actorul. (…) Propun, odată cu această producție, un nou concept, concentrat pe atenția la subiect. Spectacolul nostru, despre artiștii care își urmăresc visul într-un context vitreg, se luptă pentru el și refuză să se considere victime, devine, printr-un accident (situația Teatrului “Nottara”), parte a unei realități, așadar emblematic chiar pentru starea artiștilor în România. (…)”!! Actorul este sufletul unui spectacol și dă lumină substratului textului. Numai că în “Familia de artiști”, regizorul ignoră tocmai actorul și personajele sunt tratate drept … caricaturi. “Contextul vitreg” în care funcționează actorul, nu se datorează la noi, doar unei societăți dezinteresate de soarta unui teatru, ci și absenței adeseori în mișcarea noastră teatrală a regizorilor capabili să își materializeze teatral “un nou concept” prin …  actori! Unii regizori cu false pretenții de originalitate, cum se dovedește acum și Alexander Hausvater, ignoră importanța actorului, apelează exagerat la exerciții teatrale în numele metaforelor, la efecte derizorii, lipsite de motivare în text și subtextul piesei alese pentru proiectul său. Distruge actorul, folosindu-l drept marionetă care să-i execute intențiile sale lipsite de logică în raport cu textul. Rezultatul se vede în “Familia de artiști”, tratată ca o circotecă, vulgar, fără să transmită nimic din intențiile tematicii. Regia oferă imaginea unei case de nebuni, de bolnavi psihic și chiar de indivizi imorali.


         Distribuția cuprinde nume stimate din teatru. “Conceptul” cu pretenții de noutate aplicat distribuției, anihilează însă, posibilitatea de a aprecia interpreții. Sărmanilor actori le este frânată intenția de a da credibil viață personajelor, de a construi conflictele, de a sublinia tematica piesei. Sunt forțați de regie să carcaturizeze personajele. Emma sau “Mamina” ar fi mama autoritară  a cinci copii și regizorul vrea să îi accentueze vârsta plasând personajul tot timpul în pat și odată într-un scaun cu rotile. Rostește replica în van, fără adresă la cei din preajmă, iar prețuita actriță Florina Cercel încearcă să puncteze situațiile prin care trece familia Emmei, dar efectele regizorale îi frâng intențiile. Fiica cea mare a Emmei, este Marieta care ar fi fost cândva cântăreață de operă. Regia transformă personajul într-o femeie nebună, care se agită mereu și poartă cu mândrie rămășițe din veșmintele unor roluri din trecutul artistic. Victoria Cociaș încearcă și reușește uneori, să strecoare și drama interioară a Marietei, dictată și de probleme personale din tinerețea ei. Raimonda și Carola ar fi surori gemene, prima preocupată de astrologie, cea de a doua o pictoriță care a murit însă, dar e mereu evocată. Crenguța Hariton e pusă să se tot agite prin scenă ca un claun când o interpretează pe Raimonda, ca apoi să dea o altă ținută Carolei. Actrița este nevoită să își schimbe rapid costumele pentru a prezenta cele două gemene și înfăptuiește apreciabil transformările, dar regia nu îi permite să dea și consistență celor două tipologii. În casa dărăpănată a familiei, mai trăiește și Pocho, fratele fetelor, care ar fi poet.
 Gavril Pătru încearcă să se strecoare printre efectele regiei, să se ferească de exagerări pentru a sugera că Pocho este homosexual. Familia se completează prin venirea Frydei, o altă fată a Maminei, cândva vedetă ca balerină. Regia forțează prezentarea Frydei care a avut o viață controversată, ar fi lesbiană, etc. Fără pic de rost, regia plasează într-un moment, pe Fryda într-o cadă de baie, ca în picioare să rostească replici, goală precum Eva, o mai pune să și danseze ca o lebădă care ajunge într-un … frigider. O actriță de forță dramatică, apreciabilă, Ada Navrot, execută conștiincios indicațiile regiei și uneori reușește a sugera și drama interioară a Frydei aflată la apusul carierei artistice. Familia se completează prin Carmen, o fată naivă, bolnavă de epilepsie, aparent folosită ca servitoare, ca spre final, spectatorul să descopere că ar fi copilul din flori al Marietei. Ioana Calotă accentuează sensibil candoarea lui Carmen și cu măsură se ferește de implicare în nebunia familiei. Boris, executorul evacuarii, este un colecționar de timbre, șmecher, iar regia nu i-a găsit rostul important în derularea acțiunii, ceea ce îl scutește pe actorul Ion Haiduc de căderea în plasa exagerărilor și îi dă cât de cât posibilitatea de a interpreta verosimil, coerent personajul. În cei patru muncitori participanți la demolarea blocului, Daniela Tocari, Raluca Jugănaru Grosu, Alexandru Mike Gheorghiu și Ghighi Eftimie execută conștiincios solicitările regiei, cântă, dansează, se dezbracă și fetele spre final nu mai poartă bluze, ci doar sutiene, de ce toate aceste schimbări, nu se știe. Muzica lui Tibor Cari invadează abundent reprezentația și cuprinde multe motive muzicale cunoscute din filme, în dorința de a fi contrapuncte ale situațiilor. Toate personajele vor cânta și un “Imn al artiștilor” penibil, din care cităm doar refrenul – ”Ebenist, chitarist / Organist, portretist, naist, / Trapezist, fabulist, / Lutist, cornist, / Modelist, deci artist!”. Interpreții se adresează publicului cu invitația de a se ridica în picioare și aplauda și chiar … de a dansa tango! Invitația cu aplaudatul în picioare era parcă inspirată de la … maneliști, de la  Adrian Copilul Minune cu acel “Mânuțele sus”! Totuși, invitația a fost binevenită pe la mijlocul reprezentației, când unor spectatori li s-a oferit prilejul să părăsească discret sala. Păcat, nu au văzut finalul original al spectacolului! Actorii nu mai apar la aplauze, după ultima scenă când clădirea s-ar demola și se pare că întreaga “familie” a murit pentru că din nou urlă sirenele, completate de îndemnurile muncitorilor – “Părăsiți repede sala!”. Când au ieșit afară în ger(din întâmplare, neregizat), spectatorii au întâlnit o “mașină de salvare” în care se urcau … fantomele personajelor, după hainele cu glugă, gri, puse peste costumele purtate pe scenă

         Unii spectatori, după cum șopteau între dânșii, au aplaudat în stradă bunăvoința acestor “actori stimați” de a juca într-un spectacol “jalnic”! În numele unui “nou concept”, al originalității dorite de regizor, rezultatul este un spectacol kitsch. De ce s-au investit totuși, fonduri pentru acest spectacol? Să sublinieze situația gravă în care se află “familia de artiști” a Teatrului “Nottara” ce nu mai deține un sediu?!  Spectacolul are un efect contrar, provoacă publicul … să ocolească acest spectacol, care are bulină roșie!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu