UN
JOC DEZLÂNAT DE-A … “TEATRU ÎN TEATRU”
Piesa lui Cehov
“Pescărușul” preocupă pe mulți regizori în ultimul timp, dar spectacolele
rezultate nu au reușit să fie evenimente teatrale. Regizorii Andrei și Andreea
Grosu propun o “adaptare”, din care însă, cu greu se înțelege subiectul piesei.
Au ales drept temă principală a viziunii regizorale căutările personajului
Konstantin Treplev de “forme noi” pentru teatru, dar … nu au găsit “formule
noi” de tratarea piesi lui Cehov și i-au ignorat esențele tematicii. Merg pe
vizualizarea acțiunii în “formula de teatru în teatru”, pornită de la scena din
piesa lui Cehov, în care Treplev prin Nina vrea să demonstreze mamei sale
actrița cunoscută Arkadina, că este un scriitor mai valoros decât amantul
acesteia, Trigorin. Pentru Cehov căutarea lui Treplev de “forme noi” era doar o
ironie față de manifestările unor “creatori” din timpul său, dar nu motivul
tematic major pentru piesa “Pescărușul”. Simplist este rezumată piesa lui Cehov
la o “adaptare” care spulberă substratul psihologic al personajelor și
intențiile tematice ale marelui dramaturg de a radiografia un segment social.
În Sala Studio,
scenograful Vladimir Turturică propune un decor care să servească intențiile
regiei de “teatru în teatru”. Decorul său în spațiul de joc generos al sălii,
se rezumă a indica o scenă de teatru clasic dintr-un teatru vechi, încărcată de
obiecte care ar vrea să simbolizeze intențiile unor situații. Acțiunea se va
derula și în spatele acestei “scene” de teatru în spațiului de joc amplu al
sălii. Costumele sunt moderne, dar nu se potrivesc cu imaginea decorului și nu
sprijină ilustrarea tipologică a personajelor. Publicul este primit de Treplev
care repetă pentru piesa sa cu toate personajele lui Cehov pe micuța scenă și
își pornește repetiția cu exerciții stridente de încălzire specifice primului
an de studiu la o universitate de teatru. Tema aleasă de conceptul regizoral de
“teatru în teatru” este amplificată fără o motivare substanțială în piesă,
toate personajele participă la “spectacolul” lui Treplev, chiar în “rolul” de
mașinist cum ar fi Medvedenko. Încercarea regizorilor de a sublinia, cum
afectează viața particulară profesia de actor pe care o are și Arkadina și
încearcările Ninei de evidențiere în această profesie, anulează substratul
tematic al piesei lui Cehov și încâlcește acțiunea. Regizorii găsesc de
cuviință, poate în numele “formelor noi” teatrale, să apeleze și la proiecții.
Pe un ecran amărât plasat sus pe “scena de teatru în teatru” ca imagine ca și
decorul de pe timpul bunicii, se proiectează replici importante pentru
situațiile dramatice trăite de personaje care nu le mai rostesc interpreții, ei
mimează rostirea cuvântului! Experimentul cu pretenții novatoare teatrale este
lipsit de o elementară logică, distruge personajele, relațiile dintre ele, le
îndepărtează de consistenta analiză psihologică propusă de Cehov.
Distribuția
unește actori apreciați pentru meritele lor în alte spectacole, actori capabili
chiar de performanțe în alte roluri care se confruntă acum, cu interpretarea
personajelor lui Cehov devenite regizoral scheme confuze. Fiecare actor
reușește totuși, sporadic, apropierea de
esența personajelor lui Cehov, fie în rostirea unui monolog, fie în unele scene
prin susținerea unor momente relaționale, dar nu reușește să dezvolte coerent
complexitatea personajului în care este distribuit. Regizorii tratează personajul
Arkadina, ca pe un personaj de planul doi, iar relațiile ei cu fiul Treplev,
cât și ambițiile ei, dar și temerile interioare ale acesteia, nu mai sunt
urmărite. Alina Berzunțeanu imprimă o notă de prestanță Arkadinei față de cei
din jur și în special față de Treplev și rămâne un personaj distant în miezul
conflictelor. Rolul central devine Kostea Treplev atribuit lui Marius Damian.
Prin îndrumarea regizorală, Marius Damian încarcă strident manifestările lui
Treplev care pare un ambițios ajuns în pragul nebuniei prin dorința afirmării
harului său de scriitor în “formule noi”. Dan Bădărău încearcă să creioneze
profilul lui Piotr, fratele modest în manifestări al Arkadinei, dar regia
știrbește rostul acestui personaj-argument. Rolu dificil al Ninei revine
Nicoletei Lefter. Această viziune regizorală nu urmărește evoluția dramatică a
Ninei prin relațiile cu Treplev cel îndrăgostit de ea și cu Trigorin, amantul
Arkadinei, scriitorul de care se va îndrăgosti. Nicoleta Lefter se luptă să
evidențieze frământările interioare ale Ninei și uneori reușește să transmită
emoționant stările personajului. Administratorul Șamraev și Polina, soția sa
sunt alte personaje cărora regizorii le ignoră importanța lor pentru conflicte,
dar interpreții – Laurențiu Lazăr și Elvira Deatcu se implică sensibil și
credibil în sugerarea personajelor. Pe fiica administratorului Mașa, regia o
tratează schematic, drept o ambițioasă dornică de parvenire, iar relațiile cu
Kostea de care e îndrăgostită și cele cu soțul, învățătorul Medvedenko sunt
ignorate. Floriana Gleznea prezintă pe Mașa a fi mereu nemulțumită, revoltată,
țâfnoasă, substratul motivării manifestărilor prin susținerea relațiilor ce
Kostea și învățătorul nu își află sprijin regizoral. Pentru regizori și
Trigorin este un personaj de planul doi, iar Mihai Smarandache urmează demersul
regizoral de a creiona portretul unui tânăr scriitor de succes, superficial. Și
în cazul lui Trigorin, regia nu susține în profunzime relațiile acestuia cu
Arkadina și Nina. Profilul de rezoner al doctorului Dorn, este sugerat nuanțat,
cu pricepere de Gelu Nițu. Remarcabil este și Cezar Antal prin prezentarea
chiar tăcută a tristeților lui Medvedenko, cel lipsit de dragostea soției.
Distribuția deține actori capabili să dea viață impresionant complexității
personajelor lui Cehov, dar ei devin doar pioni în jocul de șah cu … regizori
parteneri și căutători de “formule noi”. Andrei și Andreea Grosu parcă ar fi …
un Treplev din al lor spectacol, în raport cu piesa lui Cehov.
Din
“Pescărușul” lui Cehov au rămas în această “adaptare” a regizorilor Andreea și
Andrei Grosu doar rămășițe care nu transmit emoție și provocarea de a judeca
destine, situații de viață, conflicte sociale, dar și între generații.
Spectacolul este un experiment regizoral nereușit al unor regizori cu un
palmares bogat în reușite.
P.S. În toamnă, la Teatrul Național “I.L.Caragiale”, Sala
Mare, se va prezenta “Regele moare” de Eugene Ionesco în regia lui Andrei și
Andreea Grosu, cu Victor Rebengiuc în rolul principal. Sperăm că va fi un
eveniment teatral!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu